luni, 30 noiembrie 2009

Cat de sanatoasa este relatia ta?

Anto a gasit din nou o perla de site (www.aimee.ro) si un articol extraordinar (sunt multe articole extraordinare acolo). Vreau sa-l impartasesc cu toti cei care ma citesc.

Cea mai importanta diferenta intre o relatie functionala si una nefunctionala este urmatoarea: prima incurajeaza cresterea personala, pe cand cea de-a doua are doar urmari distructive, fara nici o legatura cu cresterea personala. O relatie functionala incurajeaza si hraneste pe cei implicati sa infloreasca si sa creasca. Cu toate acestea, o relatie sanatoasa nu este o poveste de genul “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. De multe ori, devine si ea subiectul micilor frictiuni si provocari inerente in orice parteneriat.

Iata mai jos cateva semne ale unei relatii functionale. Sunt lucruri simple, pe care vom fi tentati sa spunem ca le stim si le aplicam de mult timp. Insa va dau un sfat: acordati-va cateva minute si incercati sa bifati care sunt punctele de mai jos pe care le aplicati in relatia dumneavoastra in fiecare zi. Veti avea surprize! Daca incepeti sa aveti remuscari, puneti mana pe telefon, sunati-va partenerul si promiteti-i ca de azi veti face mai mult pentru relatia voastra.

Intr-o relatie aflata pe drumul cel bun, cei doi parteneri:

1. Se incurajeaza reciproc pentru a-si dezvolta noi abilitati si interese:
Partenerii care au o relatie sanatoasa sunt incantati sa vada fericirea celuilalt. Cresterea personala a celuilalt ii face sa se simta impliniti. Se bucura de experientele fascinante ale celuilalt si il incurajeaza pe calea dezvoltarii personale. Intr-o relatie sanatoasa, fiecare din cei doi parteneri se bucura si sprijina cat poate de mult dezvoltarea potentialului celuilalt.

2. Se sprijina emotional in atingerea scopurilor propuse de fiecare in parte:
Daca sotia decide sa reia cursurile la facultate dupa ce copiii au crescut si sotul o sprijina in decizia luata, o incurajeaza in momentele de frustrare si de stres, atunci putem considera faptul ca cei doi au o relatie functionala.

3. Nu se simt amenintati de interesele particulare ale celorlalti
Cand sotul iti spune ca vrea sa-si cumpere o motocicleta, cum te simti? Esti surprinsa si confuza? Sau discutati situatia si cadeti de acord: ca sotul va face cursuri de condus motocicleta, iar sotia nu va fi fortata sa mearga pe asa ceva ci va face alte activitati singura, in acel timp.

4. Au incredere unul in celalalt
Aici exista o diferenta intre increderea oarba si increderea construita. Copiii au incredere oarba in parintii lor, insa ca adultii invatam sa avem incredere prin cunoastere de sine. Cei din jur ne castiga increderea, demonstrandu-ne ca sunt demni de ea. Actiunile lor, nu numai vorbele, ne garanteaza faptul ca ei au un comportament demn de incredere. Increderea in cuplu este esentiala pentru frumusetea unei relatii.

Intr-o astfel de relatie, cei doi parteneri stiu ca: vor ramane loiali si monogami, nu vor face abuzuri emotionale sau fizice asupra partenerului, isi vor tine promisiunile si se va putea conta pe ei, isi vor aduce contributia la indeplinirea scopurilor comune, vor fi cinstiti si nu vor minti, nu-l vor rani pe celalalt in mod intentionat, se vor deschide si isi vor impartasi sentimentele si opiniile cu celalalt.

Cand ai incredere in celalalt, vei fi in siguranta. Stii ca nu vei fi ranit, tradat sau ridiculizat. Pornind de la aceasta incredere, iti poti lasa garda jos si iti poti permite sa fii tu insuti in prezenta partenerului tau, permitand acestui flux de incredere sa curga in viata ta. Nu e nevoie sa te autocenzurezi, sa ai grija ce spui sau sa te prefaci, atat timp cat cuvintele tale sunt calde si nu aduc nici un prejudiciu celui iubit. Iti poti deschide inima. Aceasta incredere profunda si vulnerabilitate de ambele parti sunt esenta unei relatii adevarate, esenta intimitatii: "Am o incredere profunda in mine, astfel incat ma pot simti in siguranta cu tine."

5. Abordeaza problemele cu intentia de a gasi solutii
Cand doi oameni petrec timp impreuna, apar inevitabil diferente de opinie. Modul in care sunt rezolvate aceste diferente face deosebirea intre o relatie functionala si una nefunctionala. Daca simti, de exemplu, ca sotul tau petrece prea mult timp absorbit de slujba lui in comparatie cu timpul acordat familiei, atunci e timpul sa negociezi o solutie. E momentul sa gasiti cai prin care sotul poate sa-si indeplineasca cu succes si sarcinile de lucru si responsabilitatile familiale. Puteti astfel sa va dati seama ca el poate fi ajutat pentru a-si indeplini extrasarcinile pe care le are de facut acasa si astfel va avea timp si pentru familie.

6. Isi asuma fiecare responsabilitatea pentru rolul sau in problemele din relatie

Cand unul dintre parteneri spune : As vrea sa vorbim despre asta”, celalalt partener trebuie sa fie deschis si disponibil pentru a asculta. Intr-o relatie care nu merge, daca unul din ei spune Trebuie sa vorbim” celalalt spune defensiv: Dar n-am facut nimic rau!” sau distant: Stii cat de mult urasc sa vorbim despre problemele noastre.”

7. Isi indeplinesc propriile nevoi si dorinte
Daca un sot sau o sotie vrea ca sa devina voluntar intr-o organizatie pentru ajutorarea celor saraci, atunci trebuie sa stie ca e liber sa o faca, daca prin asta isi indeplineste anumite nevoi profunde. E bine sa aiba si sprijinul partenerului, chiar daca acesta nu prefera sa si faca aceasta activitate. Un simplu: Daca asta iti doresti, atunci fa-o” este cel mai bun lucru pe care il poti spune.

8. Nu dau vina pe partener pentru propria nefericire
"Ceva lipseste din viata mea" este un gand pe care il are oricine din cand in cand. Este un gand care ne poate conduce spre crestere si implinire, sau spre a ne invinui partenerul. Intr-o relatie functionala, partenerii actioneaza pentru a anihila acest sentiment de neimplinire si isi spun: Ce fac gresit sau nu fac deloc de am ajuns in starea asta?”

In relatia nefunctionala, exista tendinta de a-l condamna pe partener pentru propria nefericire. Motto-ul relatiei devine: Ce bine ar fi daca partenerul meu s-ar schimba !” O veste trista insa: daca nu incepem munca de evolutie cu noi insine, nimic nu se va schimba.

9. Isi impartasesc sentimentele deschis, intr-o maniera responsabila si non-abuziva

Sa spunem, de exemplu, ca intr-un cuplu exista divergente referitoare la cresterea copilului. Sotul vrea sa il creasca intr-un stil bazat pe disciplina iar sotia isi doreste pentru copil o copilarie bazata pe acceptare, iubire si incurajare. Cum rezolvam aceasta problema? Cu tipete, amenintari, invinuiri sau manipulare? Sau incercam sa vedem ce a stat la baza acestor preferinte?

Daca il ascultam pe sot, vom vedea ca, cel mai probabil, si el a a avut parinti care s-au bazat pe disciplina in cresterea lui. Foarte probabil nu mai cunoaste o alta metoda si i se pare ca, din moment ce el este un barbat normal, cu bun-simt si principii cat de cat bune de viata, atunci disciplina o sa mearga si pentru copilul lui. La randul ei, sotia a avut parte de acelasi tip de educatie, insa a decis din adolescenta ca isi va creste copiii altfel si le va darui iubirea si acceptarea pe care ea nu le-a primit. Privind astfel situatia, daca am fi in pielea celor doi soti, l-am mai putea condamna pe celalalt? Intotdeauna exista solutii atunci cand il ascultam cu adevarat pe celalalt si incercam sa intelegem si bagajul cu care fiecare intra intr-o relatie.

10. Au consideratie pentru sentimentele celuilalt.

Chiar si in mijlocul unei discutii aprinse, este bine intotdeauna sa atacam problema nu persoana. Sa nu spunem: Esti un nesimtit” ci Cand ai facut asta, nu ai tinut cont de sentimentele mele.” Chiar si cand nervii sunt intinsi la maxim, evita jignirile. Cuvintele negative pot distruge echilibrul increderii intr-o relatie si pot provoca rani adanci.

Este trist, insa uneori dam dovada de mai multa blandete fata de straini decat fata de partenerul nostru! Ne straduim sa vorbim frumos cu seful nostru, iar cand venim acasa varsam toate negativismele in mijlocul casei si jignim persoana care inseamna cel mai mult pentru noi! Daca vi s-a intamplat macar o data, meditati putin asupra acestui lucru. Merita sa ne batem joc de viata noastra atat de mult?

Fara respect nu exista relatie pe termen lung. Iar respectul nu apare din intamplare; el este rezultatul unei decizii si al unei alegeri constiente.

12. Isi pastreaza granitele personale
Intr-o relatie sanatoasa, partenerii stiu ca fiecare este responsabil pentru propria lui stare de bine si ca fiecare trebuie sa fie, individual, cea mai buna persoana care poate fi. In acelasi timp, fiecare trebuie sa-si pastreze un oarecare spatiu personal in care sa i sa permita sa evolueze individual. Fiecare trebuie sa stie:

    • sunt o individualitate separata de a ta;
    • detin controlul asupra vietii mele;
    • am dreptul sa am propriile mele secrete, atat timp cat nu sunt necinstit cu tine si nu te ranesc prin asta;
    • sunt responsabil pentru exprimarea, negocierea si indeplinirea nevoilor mele.

13. Isi pastreaza integritatea si respectul de sine
A avea grija de tine insuti este o investitie care iti va oferi dividende intr-o relatie. Respectul de sine se castiga actionand in acord cu credintele si valorile tale. Ati fost vreodata implicati intr-o relatie in care celalalt avea un respect de sine scazut? Daca ati fost, ati observat desigur ca o astfel de relatie este sortita esecului de la bun inceput.
O relatie sanatoasa nu se poate desfasura decat intre doi oameni cu respect de sine ridicat. Fiecare partener are obligatia sa faca tot ce este necesar pentru a-si mentine integritatea.

14. Sunt dispusi sa investeasca timp si energie in relatie
O persoana cu probleme va fugi atunci cand apare primul pas catre un conflict intr-o relatie. O relatie sanatoasa presupune efort si angajament din partea ambilor parteneri. O relatie sanatoasa, pe termen lung, este mult mai putin stresanta decat mai multe relatii disfunctionale pe termen scurt la un loc. Prima produce crestere personala, pe cand relatia disfunctionala are efect nociv asupra vietilor oamenilor.

Fiecare trebuie sa-si ia propria decizie in legatura cu aceasta problema. Care este alegerea ta, cand vine vorba de conflicte si probleme intr-o relatie? Daca partenerul tau este compatibil cu tine si este o persoana de incredere, vei ramane alaturi si atunci cand sunt momente grele? Este relatia ta indeajuns de buna astfel incat sa fii in stare sa platesti pretul unor probleme ocazionale? Si aici nu ma refer la rolul de martir si victima. Am vazut deja faptul ca aceste roluri trebuie excluse dintr-o relatie sanatoasa. Vorbesc despre a face fata problemelor, a negocia solutii si a face munca necesara pentru a merge mai departe.

15. Raman onesti si credibili
Sa presupunem ca un cuplu care sa intalneste de doi ani discuta posibilitatea de a sta impreuna. Ea are dubii, deoarece crede ca a sta impreuna inainte de casatorie este imoral. Parintii mei sunt impotriva acestui lucru”, spune ea. Dar prietenul meu spune ca nu va fi gata sa ne casatorim pana nu incercam sa vedem daca suntem compatibili. Mi-e frica sa nu ne despartim daca nu fac pasul asta.”

Iata un cuplu care deja are probleme. Nu sunt pregatiti mici sa stea impreuna, nici sa se casatoreasca. Faptul ca ea nu este cinstita cu el in privinta convingerilor ei fundamentale sta la baza acestei probleme. Intr-o relatie sanatoasa, cei doi ar vorbi deschis si ar gasi solutii precum:

    • ar participa la consiliere premaritala, pentru a-si explora nevoile, valorile, scopurile si compatibilitatea;
    • ar putea stabili data nuntii si ar stabili sa se mute impreuna dupa nunta;
    • ar putea hotari ca nu sunt compatibili si s-ar desparti.

16. Daruiesc, fara sa-si puna in pericol respectul de sine sau propriile nevoi:
Dupa ce tanjesc barbatii si femeile cel mai mult? Nu dupa cadouri scumpe si calatorii, desi ar fi apreciate si acestea. Ce isi doresc barbatii si femeiile este un partener grijuliu, iubitor, capabil sa negocieze intr-o relatie echitabila.

Cum daruim in cuplu, pastrand limitele normale ale respectului de sine si ale respectului fata de partener:

    • fiecare respecta valorile si stilul celuilalt;
    • fiecare incearca sa inteleaga punctul de vedere al partenerului si sa sustina dreptul celuilalt de a avea opinii diferite;
    • fiecare cauta egalitatea; nu isi asuma un rol superior de parinte in raport cu copilul;
    • fiecare isi aduce aminte de nevoile celuilalt si de lucrurile care ii fac placere.

Alte semne ale unei relatii sanatoase:

17. Partenerii sunt loiali
O relatie nu poate supravietui atunci cand partenerii isi investesc energia in aventuri, chiar daca uneori mai poate fi salvata si dupa un asemenea eveniment.

18. Partenerii sunt dispusi sa faca fata comportamentelor disfunctionale si inacceptabile.

Intr-o relatie sanatoasa, e bine sa pui problemele pe masa pentru a fi discutate si negociate. Ca intr-o discutie de afaceri, unde partenerii vorbesc despre cum sa mareasca profitul, intr-o relatie functionala se va vorbi despre moduri de a creste nivelul de implinire sufleteasca.

19. Intimitatea

Un parteneriat sanatos se naste atunci cand cei doi sunt liberi sa fie ei insisi, fara sa se cenzureze sau sa se ingrijoreze. Fiecare este grijuliu si bun cu celalalt, si nu are nici un motiv sa pretinda ca este altcineva decat este in realitate. Aceasta se numeste cu adevarat intimitate si incredere.

20. Negocierea responsabilitatilor
Ambii parteneri trebuie sa aiba responsabilitati in curatenia casei, asigurarea unui venit suficient, pastrarea masinii curate, gatit, etc.

22. Ascultare activa
E nevoie sa-l facem pe celalalt sa stie ca suntem interesati de ceea ce spune.

24. Angajament pentru o relatie pe termen lung

Un cuplu sanatos isi ia angajamentul sa lucreze asupra relatiei. Realizeaza ca uneori nu vor avea opinii comune, insa sunt deschisi sa negocieze aceste diferente.

25. Lucreaza impreuna pentru scopuri comune

Intr-o relatie sanatoasa, scopurile comune se pot inscrie in multe categorii: a creste copii, a construi o companie, a lua o casa, a economisi, etc.

In concluzie, relatia sanatoasa presupune: bunatate, suport emotional, vulnerabilitate, intelegere, respect, incredere, curtoazie, onestitate, monogamie, consideratie, continuitate, egalitate, credibilitate.

Relatia disfunctionala presupune: atacuri, ura, isterie, control, neincredere, dependenta, necinste, inselatorie, despartiri repetate, dorinta de a invinge sau de a condamna.

* * * * *

Sursa: Aimée - resurse pentru dezvoltare personala si evolutie spirituala
www.aimee.ro

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Ganduri frumoase de la o prietena


De curand am neglijat ziua de nastere a unei prietene. E o prietena buna, desi in ultimii ani contactul cu ea a fost mai mult sporadic. Inainte ea era cea care scria rar si scurt, o inteleg fiindca stiu ca atunci cand scriem despre viata noastra trebuie sa constientizam lucruri de care poate noi fugim. Ea a avut probleme mari, mult zbucium si suferinta in ultimii ani.

Cand i-am scris ca sa-mi cer iertare ca nu o felicitasem la timp de ziua ei si i-am povestit despre depresia profunda in care ma aflu, mi-a raspuns printre altele: "Te rog, aduna-te si tine-te strans intr-o bucata, ai incredere in tine si in Bogdan, asa cum ai avut si inainte de venirea Daviducului pe lume si crede cu tarie in legile naturii: nu exista ca dupa furtuna sa nu iasa soarele, eventual si cu un curcubeu de toata frumusetea!!! Tu esti o luptatoare si ai puterea sa renasti din propria cenusa de cate ori iti este necesar, Feliz, regaseste-te pe tine, pune viata la pamant, pune-i genunchiul in gat si arata-i cine e seful!! Asa te stiu, dupa fiecare cadere te-ai ridicat si te-ai dus mai departe, purtandu-i si pe altii in spate. E normal sa obosesti si sa te impotmolesti, e omeneste, nu permite nimanui sa te judece si nu te judeca nici tu, acorda-ti pauza de care ai nevoie cand simti ca e prea mult - si nu are cum sa nu fie bine pe urma."

Mi-a facut tare bine ca s-a asezat langa mine, in simpatie.



vineri, 27 noiembrie 2009

Ce fac in timpul meu liber

Cum care timp liber? Pai dimineata mai fur cam o ora, o ora si ceva cat mai doarme David. Apoi, printre picaturi, cand el se mai joaca langa mine si nu ma solicita. Apoi cand el mai doarme dupa-amiaza aproape doua ore. Si apoi seara, cand il mai preia si Bogdan vreo doua ore. Da, per total orele trec cam cu pistolul in ceafa, caci tot timpul stau in standby sa sar daca e ceva, dar intre timp am invatat sa ma mai relaxez si imi e ceva mai bine.

Deci ce fac?

Creez layout-uri pentru blogul meu de scrapping. Mai nou sunt membra in doua CT-uri (Creative Team) pentru mai multi designeri si m-am obligat sa creez pentru fiecare din ei cate 2 layout-uri pe luna, pe care sa le postez pe vreo 4-5 galerii de scrapping.

Prelucrez fotografiile cu Photoshop ca sa iasa "mumoase".

Creez asa-numitele "extractions" in Photoshop, adica siluetele "decupate" pe care apoi le asez in diverse layout-uri. De cand a inceput David sa mearga singurel, am reusit sa-i facem multe poze dragute in care merge sau sta singurel, asa ca am si eu mai mult material de lucru ;-)

Creez colaje cu fotografiile pe care i le fac lui David, ca sa le developez pentru album.

Incarc fotografiile pe homepage-ul lui David si actualizez si acolo blogul lui David.

Creez layout-uri pentru calendarul pe 2010, care anul asta va fi singurul cadou pe care toti prietenii mei il vor primi de la mine.

Mai citesc un blog-doua.

Iar in timp ce doarme David, mananc, ma uit la un serial si scriu in jurnal in acelasi timp.

Of...

joi, 26 noiembrie 2009

Citesc, citesc

Din autobiografia lui Agassi, dupa un meci pierdut in adolescenta, pierdere care l-a durut pana in maduva:

"After years of hearing my father rant at my flaws, one loss has caused me to take up his rant. I've internalized my father - his impatience, his perfectionism, his rage - until his voice doesn't just feel like my own, it is my own. I no longer need my father to torture me. From this day on, I can do it all by myself".***

Exact cum descrie el m-am simtit si ma simt si eu in raport cu mama. De o viata intreaga. De cand ma stiu. Am internalizat toata critica si nemultumirea ei referitoare la persoana mea, iar tiranul interior care a capatat dimensiuni spatiale si care ma tortureaza neintrerupt imi sopteste si acum cu voce de foc: "Esti urata, esti grasa, esti lenesa, pute pamantul sub tine, nu esti buna de nimic, esti o putoare" - exact ca mesajele "dragastoase" pe care le primeam de la mama.

______________________________
***Asa vorbeste un om care a fost in terapie. Bravo lui!

marți, 24 noiembrie 2009

Marile NU-uri (continuare)

In discutia avuta mai zilele trecute cu Mutti despre depresia mea, iata cum a incercat ea catre final sa ma consoleze: "Ei, lasa, o sa fie bine... Uite, ai copilul..." - la care mie deja mi s-a ridicat iar sangele in cap!

De aceea, continuam cu marile NU-uri:

7. NU faceti copii ca sa va umpleti viata (altminteri goala)!! Un copil nu este un surogat de traire proprie, un copil nu este nici scopul nici "oxigenul" vietii nimanui (ai auzit, Dida?), un copil nu este un instrument, un obiect de joaca sau de dresat, un copil este o fiinta separata, individualizata, cu nevoi si sentimente proprii care trebuiesc respectate ca atare.

8. NU il faceti responsabil pe copil pentru propria voastra fericire sau nefericire!! Un copil nu are nici o raspundere si nici o obligatie fata de voi, problemele voastre sunt exclusiv ale voastre si se cer rezolvate exclusiv de voi! Iar asta pana la ultima rasuflare!

9. NU va comportati fata de copiii vostri ca si cum ati fi VOI niste copii rasfatati! Nu proiectati asupra copilului vostru sentimente pe care voi le-ati reprimat la voi in propria copilarie si acum simtiti nevoia sa le anulati si la copilul vostru!! Ma refer la manifestarile de sensibilitate, teama, retinere, dorinta de a fi altfel decat il vor cei din jur etc. Copilul vostru nu este "rasfatat" sau "dl. Goe" decat daca VOI faceti greseli majore. Faptul ca factura vine cu intarziere nu va micsoreaza responsabilitatea!

10. Nu va tratati copilul ca si cum ar fi o extensie a persoanei voastre! Nu incercati sa traiti cu procura viata copilului vostru, un copil nu este premiera unei vieti noi pentru voi dupa ce ati ratat toate reprezentarile din teatrul propriu! Nu incercati sa-l controlati si sa-i ghidati personalitatea dupa criteriile voastre!

11. Nu cautati la copilul vostru iubirea pe care nu ati primit-o de la propriii parinti! Este o incercare egoista si narcisista si inutila.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Remora vietii noastre


"Cea mai necunoscuta noua dintre toate patimile este inertia. Inertia este cea mai arzatoare si mai maligna dintre toate, desi intensitatea ei este insesizabila, iar ravagiile pe care le produce sunt bine ascunse. Daca vom observa cu atentie puterea cu care actioneaza inertia, vom constata ca la fiecare ocazie ea ne stapaneste sentimentele, interesele si placerile; ea este ca remora care detine puterea de a frana cele mai mari vapoare; este ca o acalmie care aduce cu moartea si e mai periculoasa decat stancile si furtunile. Calmul inertiei este o magie secreta a sufletului, care reuseste sa imobilizeze concomitent cele mai zeloase eforturi si cele mai consecvente hotarari. Pentru a descrie adevarata imagine a acestei patimi, trebuie sa spunem ca inertia este un fel de beatitudine a sufletului care il consoleaza pentru toate pierderile si ii inlocuieste toate valorile. O beatitudine maligna, pe care o platim cu un pret incredibil de mare..."

Textul asta l-am primit de la terapeuta mea acum cativa ani (din pacate nu-i mai stia autorul).

Este vorba de progresul sufletesc si de implinirea destinului personal. Cand constientizam ceva, trebuie sa urmeze intotdeauna si o actiune in concordanta cu constientizarea respectiva. Anumite constientizari sunt atat de puternice, incat oamenii sunt siliti sa actioneze in consecinta, insa de cele mai multe ori a constientiza ceva nu atrage dupa sine si schimbarea necesara de comportament, de mentalitate, de atitudine interioara si exterioara.

Inertia nu este lene, nota bene! Inertia este ramanerea in tipare si obisnuinte vechi, in ritualuri cunoscute si paracunoscute, in dependente care ne leaga de maini si de picioare.

Dintr-o perspectiva de suprafata, trebuie sa practicam o igiena sufleteasca, adica sa exersam constant ceea ce am constientizat, pana cand noul ne va deveni obisnuinta. La un nivel mai profund, totul este mult mai mult decat atat. Omul este o fiinta spirituala care tinde sa se dezvolte mai departe, sa progreseze... Capacitatea de a constientiza este un instrument in acest proces, iar a deveni si a ramane "treaz" in propria viata, adica a anula vocile instantelor interioare tiranice mostenite de la parinti si a trai in conformitate cu constientizarile de la maturitate, se cheama cu adevarat progres sufletesc.

Daca mi-a reusit pana acum, nu vad cum nu mi-ar reusi si in continuare.
Vorba aia, when you hit bottom you go up 'cause there is nowhere else to go ;-)

joi, 19 noiembrie 2009

Bataie de aripi. In cadere libera


Astazi e ziua mea, zi frumoasa ca mine...

Hahaha, ce gluma buna ;-((

Da, a fost foarte cald pentru noiembrie, afara a fost un soare orbitor si un cer senin ca sufletul unui copil. Afara...

Inauntru e un suflet de copil care si-a adunat ani de zile toate puterile pentru o imensa bataie de aripi cu care intr-o buna zi a zburat departe, departe de rau, de durere... Asa credea. Asa spera.

O fetita pierduta... Ce facem cu nevinovatia si puritatea acestui suflet? Mai are cineva nevoie de asa ceva in ziua de azi? Le-am putea scoate la licitatie?

Un suflet facut tandari... Cum sa mai facem bilantul ca sa ramana ceva pe plus? Putere, speranta...

DURERE dincolo de zid
A fost oare viata mea viata?
Ce e VIATA?
Viata in spatele zidului e sigura -
sa nu simti ceea ce simti - sa nu fii in pericol...
Si daca viata mea a fost o frauda?
Daca durerea e in MINE
si a fost dintotdeauna acolo,
atunci viata mea a fost o frauda fata de mine insami!
Daca durerea e in MINE,
ce mai ramane?
Ce ramane cand durerea nu mai poate fi indurata?
Cand in afara de durere nu mai ramane nimic?...

* * * * *

Lumina aceea magica si unica din ochii unui copil fericit...

Unde si cand am pierdut-o?

Peaceful feeling by NewlifeDreams Designs
Photo by unknown
Wordart by me

marți, 17 noiembrie 2009

In valtoarea unei varste false


Ploua neintrerupt afara, ca in sufletul meu...

In ultimele 3 zile am trecut prin multe stari alternative de furie si durere. Sambata am fost la terapie. Mi-a facut tare bine sa ies din casa mai multe ore, sa mai vad si eu alti oameni prin Frankfurt, desi pe de alta parte totul mi s-a parut ca pe o planeta straina, ciudata... Ma simt ca si cum as fi fost decupata dintr-o carte si lipita in alta, ale carei pagini nu se mai potrivesc cu nimic din ceea ce cunosteam pana acum...

Am povestit la terapie despre noiembrie (luna mortilor, conform traditiei), despre depresia mea pronuntata pe care o traiesc doar printre picaturi si pe apucate, despre "cadoul" parintilor mei de ziua mea (care nici nu putea fi o dovada mai buna ca acesti oameni sunt pur si simplu incapabili de schimbare si nu au ce cauta in viata mea),

Apoi am ajuns la o discutie avuta cu Mutti zilele trecute. Mutti m-a vazut trista si m-a intrebat ce am. I-am spus ca sunt depresiva, iar la raspunsul ei pe care l-am simtit ca o acuzatie ("Dar parca ti-era mai bine, nu ti-era mai bine????"), i-am explicat pentru a 185.397-a oara ca o depresie nu e ca o raceala care se vindeca in cateva saptamani, ci vine in valuri - mai mici sau mai mari - in functie de diverse triggere care provoaca diferite reactii emotionale. Asta in cazul fericit cand ti-ai deschis canalele sufletului si nu te anesteziezi cu antidepresive, cum face ea (care reuseste "performanta" de a fi depresiva in ciuda antidepresivelor!).

I-am relatat despre plicurile de la tata si despre mascarada de "cadouri", iar in timp ce povesteam simteam cum creste din nou furia in mine pe acesti doi zombie care imi sunt parinti, dar care imi sunt atat de straini de parca nu ne-am fi cunoscut niciodata in viata asta. Am izbucnit, am perorat in disperare, dupa care m-a pocnit iar plansul. In starea asta m-am dus la terapie.

N-am avut nici o revelatie zguduitoare, durerea este tot cea veche, aceeasi care face ravagii in mine de o viata intreaga... Singura constatare suplimentara a fost ca eu in perioada asta par a fi prizoniera unei varste emotionale aflate intre 10 si 18 ani. Am identificat granitele astfel: cam pe la 10 ani am inceput eu sa realizez ca ceva nu era in ordine in acea familie, ca nu primeam iubire, pe la 10 ani am inceput sa reprim tot mai mult, in timp ce ma revoltam tot mai mult impotriva mamei, care raspundea cu tipicele revarsari de ura si violenta a caror intensitate psihicul meu a ingropat-o atat de adanc incat nu stiu daca voi mai avea vreodata acces la acele amintiri; 18 ani este varsta la care tata a vrut ca eu sa ma opresc din evolutie, varsta "ideala" de prietena a lui de stadion si de meciuri la TV, varsta la care el continua sa ma vada si acum, deoarece ii lipseste capacitatea de a ma percepe asa cum sunt, cum am devenit, cum m-am schimbat.

Se poate spune ca mama m-a vrut toata viata ca pe o fetita de maximum 10 ani (ideal la vreo 3-4 ani, inca usor de manipulat si de mintit, inca suficient de dulcica si papusica pentru a-i trezi ei o oarecare "afectiune" de mama-maimuta - vezi expresia potrivita in germana, aceea de Affenliebe), iar tata m-a vrut si ma vrea si acum ca pe o eterna adolescenta care sa-i insenineze lui zilele impartasindu-i pasiunea pentru fotbal si muzica... De aceea eu acum, cand incerc sa evadez din prezent fiindca nu mai suport atata durere, ma refugiez emotional in stadiul (pre-)adolescentin si ma dedic hobby-ului meu de scrapping pana la pierderea de sine, pana la anestezierea totala.

Lucrez la iesirea din capcana.

duminică, 15 noiembrie 2009

Clipa, mai stai!

Sa cimentez clipa...

Clipele dulci din zorii zilei, cand esti intins in pat langa mine, pe trei sferturi inca adormit, eu iti tin biberonul si tu bei cu acele inghitituri regulate care pentru mine sunt cele mai adorate si linistitoare sunete pe pamant... si in timp ce bei, manutele tale se plimba a mangaiere somnoroasa si confuza pe chipul si capsorul tau...

Clipele delicate de dinaintea trezirii, cand te cuibaresti cu capsorul pe carnea moale si fierbinte dintre umarul si bratul meu si respiram amandoi la unison...

Clipele induiosatoare de dupa trezire, cand tu vii si ma mangai cu manuta ta pe obraz, cum ai invatat de la mine...

Clipele gingase de dupa sculare, cand te iau in brate si tu - inca amortit de somn - iti lasi capsorul imediat pe umarul meu, insetat de inca o imbratisare care sa-ti dea toata dragostea si caldura pentru a infrunta o noua zi pe propriile picioare...

Clipele vesele cand mergem la plimbare, tu agatat de mana mea si strangandu-mi degetele pana aproape de durere, cand tu iti manifesti curiozitatea si bucuria pentru fiecare frunza mai deosebita, pentru fiecare pasare care trece in zbor peste copaci, pentru fiecare lumina pe care o vezi, pentru fiecare caine care ne iese in cale si pe care ai invatat sa-l mangai cu drag, pentru fiecare autobuz care trece si pe care-l identifici cu un victorios "TAA!", pentru fiecare bancuta de care te poti sprijini cateva momente, pentru fiecare pas pe care-l poti face singur cu avantul tau de nestavilit...

Clipele tandre cand stau langa tine ca sa adormi la pranz, dupa ce ne alintam si ne jucam si tu imi arati manutele si degetutele si apoi imi sufli razand acel "Haaaa" ca o boare de vant de care ne amuzam amandoi copios...

Clipele pretioase cand ne pregatim sa adormim seara si ne ghemuim unul intr-altul, tu cu spatele la mine, in timp ce eu iti masez usor capsorul si iti ingan cate un cantec de leagan...

Clipele...

vineri, 13 noiembrie 2009

Looking back in more anger

De ce vrea tata impacare? Fiindca nu mai suporta o situatie asupra careia nu are controlul. Fiindca il ucid remuscarile si vrea absolutiune. Fiindca vrea ca lucrurile sa fie din nou asa cum au fost.

Azi am vorbit la terapie despre laitmotivul "sa trecem peste". Apropos de "impacari", reluarea relatiilor samd. Terapeuta m-a intrebat CINE are cel mai mare interes sa se treaca peste. Ei, cine? FAPTASII, intotdeauna FAPTASII, ABUZATORII. Ei sunt singurii care nu mai suporta presiunea si vor impacare, iertare, dupa care sa se treaca, fraticule, la ordinea de zi, ca prea s-au perpelit mult!

De ce sa trecem PESTE? Dar cum ramane cu ce e DEDESUBT? Pai dedesubt sunt faptele abuzatorilor, astea trebuie trecute cu vederea, maturate sub covor si apoi "uitate". Ca s-o putem lua de la capat in aceeasi nota.

Ei bine, NU!

joi, 12 noiembrie 2009

miercuri, 11 noiembrie 2009

O sinucidere si o autobiografie - Ridicarea mastilor



Portarul nationalei de fotbal germane, Robert Enke, s-a sinucis ieri. Avea numai 32 de ani. Se pare ca suferea de mai multi ani de depresie, unul din motivele agravarii acesteia fiind acela ca fetita lui murise in 2006, din cauza unui defect congenital al inimii, la varsta de doi anisori. In luna mai a anului curent, el si sotia lui adoptasera o fetita de 2 luni. Oare exista vreun surogat pe lumea asta pentru propriul copil pierdut? Dar pentru propriul suflet ratacit? Oh, Doamne... Odihneasca-se in pace amandoi!

Am citit ca foarte putini oameni cunosteau zbaterile acestui tanar care nu a mai putut sa se ascunda, dar nici sa mai suporte durerile sufletesti. I-a fost teama sa se trateze psihologic, fiindca nu voia sa se "interpreteze" asta ca semn de slabiciune si sa-si pericliteze cariera sportiva. Un alt fotbalist care declarase public in 2003 ca sufera de depresii si vrea sa se trateze, Sebastian Deisler, a fost nevoit sa-si incheie cariera in 2007, fiindca nu s-a putut reintegra in lumea fotbalistica.

Ce lume trista e asta! Sa renunti la viata pentru ca nu mai poti purta o masca si te temi de dezaprobarea "lumii" ca s-o dai jos! Sa te simti atat de singur, neiubit si neinteles incat sa nu mai vezi nici o alta cale de iesire decat sa te arunci in fata unui tren...

* * * * *
O cu totul alta varianta a eliberarii de masca o intalnim la Andre Agassi, care tocmai si-a publicat autobiografia sportiva cu titlul sugestiv OPEN.

Jos palaria, demult n-am mai citit un interviu atat de personal si autentic precum cel de mai jos. Va las sa va convingeti singuri si ma duc sa-mi comand cartea ;-))

'I Really Hated Tennis'

Tennis legend Andre Agassi recently published "Open," a no-holds-barred memoir of growing up to become a reluctant champion. In an interview with SPIEGEL, Agassi speaks about how his father forced him to play a sport he never liked, how he used fake hair and crystal meth, and how his wife -- Steffi Graf -- has brought this high-flyer down to Earth.
SPIEGEL: Mr. Agassi, is it possible for a happy person to win Wimbledon?
Andre Agassi: For me, it's hard to imagine.
SPIEGEL: Roger Federer seems to actually enjoy playing.
Agassi: Yes, maybe. But, in my world, this is impossible. The maximum were short moments of peace during a match which we, the players, used to call "the Zone." But you couldn't plan it. It was never constant. And it went by very fast.
SPIEGEL: Does a tennis professional have to be obsessed? Must there be some kind of trauma for him or her to be good?
Agassi: While I was winning Wimbledon, I felt like I would die. I feared to fail; I feared embarrassment.
SPIEGEL: Are you and your wife, Steffi Graf, similar in this regard?
Agassi: Oh, no, there are a lot of differences. Stefanie is much more secure, much clearer and stronger than me.
SPIEGEL: Could you learn something from her?
Agassi: The way she faces and confronts her fears, how she lives the way she wants to live -- I did not know this was possible. She was the one to show me, with her life, how to care about something every day. This, too, was new to me. Or, in sports, she told me: "Stop thinking; it's about feeling."
SPIEGEL: What did she mean?
Agassi: You have to be so conditioned, so practiced, that your thinking is removed, and you're just reacting intuitively, without constantly questioning everything. I'm a thinker by nature, much too complicated. My father tried to forbid thinking, and I tried to analyze my thinking away. Nobody ever said anything about feeling. Stefanie taught me that you have to be patient with yourself, you have to just let go. She taught me not to stand in my own way. I became famous so fast; but, in some ways, I grew up so slow.
SPIEGEL: Both of you were drilled by fathers who wanted to control everything.
Agassi: What is right is that both of us were in our fathers' hands. I told a lot of people that I hated tennis -- seriously and strongly hated it -- and they all tried to talk me out of it: "Ah, that is not right, Andre; in fact you love tennis, don't you?" Do you want to know what Stefanie said: "Don't we all?"
SPIEGEL: Did you tell each other the stories of your sufferings?
Agassi: I was the better talker; she was the better listener. But we did not have to explain everything.
SPIEGEL: You knew?
Agassi: We both knew a lot, yes. But there is a very significant difference between us: Stefanie wanted to play tennis, it was her decision; and I did not, but I had to. For me it was the wrong life; it was not mine.
SPIEGEL: In Germany, Peter Graf has been seen as a diabolical father who stole his daughter's childhood.
Agassi: But it wasn't like that. It was her choice. Stefanie did not have to give up her family or her childhood, whereas I was sent to a training academy in Florida. And, from that moment on, I had no friends and no mom anymore. No, this story and this image are wrong. Of course, sometimes she was sick of it; but, in general, she loved the sport she happened to be great at.
SPIEGEL: Your father, Emmanuel, is an Armenian-Iranian immigrant, who speaks five languages…
Agassi: … and none of them fluently. He mixes letters: "Vork your wolley!"
SPIEGEL: A violent man?
Agassi: Yes, very much so. And choleric. He used to have an axe handle in the car and sometimes a pistol. I was there when he knocked people unconscious with whom he had gotten into stupid debates about who had had the right-of-way.
A Fight Between Fathers
SPIEGEL: How does he actually get along with Peter Graf?
Agassi: They only met once; they were standing in our garden. Peter had just told my dad that he should have taught me Steffi's slice and that I would have been even better. And then my dad said: "Bullshit. Steffi should have learned Andre's two-handed backhand, and she would have won 32 Grand Slam finals." Suddenly they were in front of each other, shadowboxing. Peter is funnier and more subtle, so I was not worried about him when he said: "I'll knock you out." I was worried about my dad because I knew how he normally reacted to things like that. Peter actually took off his shirt. It was surreal.
SPIEGEL: Two former boxers, I guess.
Agassi: And I had to step in. Luckily, Stefanie was not there.
SPIEGEL: Is it true that, as a child, you had a mobile of tennis balls hanging above your bed?
Agassi: Yes. And, from my look, my father claims he could tell how gifted I was.
SPIEGEL: Did you ever get beaten up?
Agassi: Yes.
SPIEGEL: And there really was the ball machine you called "The Dragon"?
Agassi: Yes -- 2,500 balls per day. One million per year were supposed to make me impossible to beat.
SPIEGEL: Did you ever receive any praise? Or was it all criticism?
Agassi: After three losses in three Grand Slam finals, I finally won -- against Goran Ivanisevic, in Wimbledon. When I called home and told my dad, he said: "How could you lose the fourth set?"
SPIEGEL: When you retired, you and your wife seemed to disappear into a quiet private life. Why did you have to write a book now? Did you miss the public stage?
Agassi: No, even though I have lived a public life, I am a private and shy person who has learned to find cover. The rebellion of my early years…
SPIEGEL: … when you drove a white Corvette and wore jeans on the court and did not go to Wimbledon because of the old men's rules…
Agassi: …were just my way of trying to disappear, nothing else.
SPIEGEL: You got killed in public for it.
Agassi: Very much so, right. Sportswriters wrote that I couldn't deliver. Then, there was the Canon commercial claiming "Image is everything," which stuck to me for years. To be permanently judged by colleagues, the media and the public was horrifying. And the worst was what Boris Becker said after beating me in the '95 Wimbledon semifinal: that nobody liked me, that I was an elitist, that tournament directors were giving me special treatment, and that I was not able to win on a windy outside court. It hurt, it was personal, and it left a deep wound.
SPIEGEL: Unlike Steffi Graf or yourself, Boris Becker seems to not have recovered from ending his career. He seems to be lost and an easy victim of the media. Ten years ago, feeling sorry for Boris would have been unimaginable. Do the two of you still have a relationship? Are there things you talk about?
Agassi: I like Boris, and if we had dinner today, we would both say that the unfriendly feelings we had for each other back then is long past and that we both talked like juveniles. But our lives are not connected anymore. We just see each other at various ceremonies on some center court every once in a while for three minutes. That's all.
SPIEGEL: For years, the rivalry between you and Pete Sampras was magical to a worldwide audience. Is there still a connection between the two of you?
Agassi: There is a lot of respect. I believe that, without Pete, I would have won more and learned less.
SPIEGEL: He appears to have been as driven as you were. He had to sleep in ice-cold rooms in total darkness. Was he obsessed or traumatized, as well?
Agassi: We were all driven. And, of course, there is something strange about tennis: Egocentric and narcissistic behavior can win; torture and the isolation of players may lead you to the top. Pete and I shared our life and our fate; we were together all year long. But we were lonely. If there was not the net separating us, there was a wall.
SPIEGEL: There were some players -- like Michael Chang -- whom you just couldn't stand.
Agassi: Well, yes, I didn't like him. He thanked God for his points! As if God would not have better things to do.
SPIEGEL: What about Jim Courier? Did he give you any respect?
Agassi: We grew up side-by-side in Nick Bollettieri's tennis camp, and both of us wanted to reach the top. When he beat me, he put on his running shoes and went jogging -- because playing Agassi, you didn't even sweat. Respect? No.
Why He Wrote 'Open'
SPIEGEL: You were called arrogant.
Agassi: I know, but the truth is that I did not know who I was. I was afraid of losing, of the blame and the jokes, of the public and of my father. I really hated tennis.
SPIEGEL: Then why did you write this book?
Agassi: I felt like I had a lot of things to say. I felt that there are a lot of people who wake up in a life they didn't choose. There's a lot of grown-ups that are in a marriage they don't want to be in. There's a lot of teenagers trying hopelessly to understand themselves. And I felt a book could be a platform to give people hope, inspiration and the tools to better their life.
SPIEGEL: Isn't that a bit much? That sounds like a missionary's approach.
Agassi: Well, if I did not believe that people might learn a lot about me -- and maybe a lot about themselves -- through my story, I wouldn't have done it.
SPIEGEL: I guess you didn't need the money, did you?
Agassi: (laughs) I have a lot more to lose than to gain with what I've written. I put endorsements on the line, but also my reputation, my character -- or how it is perceived -- and some relationships. What do you think of the book?
SPIEGEL: It seems rare and special. Books by or about athletes usually just stay on the surface. They go from victory to victory and, along the road, you are served up cliched lessons like "Always focus on the next point." Your book is stronger: It reaches deeper, and it doesn't spare anyone.
Agassi: Yes, while I do not spare others, I certainly do not spare myself.
SPIEGEL: The Australian novelist Lily Brett once said: "If you write a book, you've got to write your heart out."
Agassi: You've got one chance to tell your story; you've got to give it all you've got. It's like in sports or when you are pregnant or when you become a father: You have to commit without fearing failure. I had no idea where this would lead me. I knew the different stories of my life but not the meaning, not the story of it all. I had the pearls but no idea what the necklace would look like.
SPIEGEL: Books on sports are usually a lot like cheating: There are five or six interviews, and then a ghostwriter sits down and pens something nice -- and everybody makes money.
Agassi: Maybe, but I wanted something different. When I went into retirement three years ago, I was reading this book called "The Tender Bar" and rationing its pages because it was giving me an escape from a lot of the feelings I was going through. It was so powerful. I wondered if my life -- looked at through a literary lens -- could impact somebody the way this book impacted me. What would my life look like through a real deep analytical view of my psyche and my contradictions?
SPIEGEL: So you approached Moehringer without an advance payment or a publishing contract?
Agassi: Yes, I reached out to this author, J.R. Moehringer, and he did not want to do it. He was flattered and honored, but he didn't seem to think this was something that could work. Then we just started talking anyway. After a while, we started taping the conversations; and, from there, it just went on. We had the tapes transcribed and organized; it was several hundred hours. We read old news stories, watched the old videos, and talked to people who had been on this journey with me. J.R. wrote the first draft. Then we set down together and formed the story. It took eight versions and over three years.
Fake Hair and Crystal Meth
SPIEGEL: You write about using drugs.
Agassi: But there are two sorts of drugs: First, there is doping -- performance-enhancing drugs. And I know that, in tennis, they test you extremely often. This sport is clean. Then, there are other drugs that do not help you perform better. In my case it was crystal meth, but there are other drugs, like cocaine. And if athletes are being tested positive, we should not blame them. We have to discuss this because we should help them, because maybe they are suffering.
SPIEGEL: Does your wife like "Open"?
Agassi: Let us put it this way: She is a very, very private person.
SPIEGEL: That's why I am asking.
Agassi: I think, first off, she trusts me a lot. And she knows that if I do this, I will make sure that I maintain and protect what's important to her. But she also has a tremendous amount of love and respect and support for me. And she could tell that this was a story that I needed to tell, that it was important to me.
SPIEGEL: Was she surprised?
Agassi: Nothing in the book surprises her, except the parts that surprised even me.
SPIEGEL: Which are…
Agassi: …which are what and how big my contradictions are. Which are how big my fears really were. Which are how one decision leads to others in your life and what that arc really looks like, how it all makes sense and becomes a story.
SPIEGEL: Was she afraid of being pushed back into the media spotlight?
Agassi: You cannot push Stefanie anywhere. She doesn't go where she doesn't want to go. This is one of the things that I envied about her and one of the things that I wanted from her before I even met her. I wanted to know this person who was how I wanted to be, somebody who knew herself so clearly, without doubts or hesitations.
SPIEGEL: That really sounds like an enormously strong person.
Agassi: Very, very strong. And she's lived a very powerful life, like I have. It's been high stakes, heavy pressures, high expectations in the world, people you take care of, people that count on you. And, unlike me, she's done it with grace.
SPIEGEL: Were you frightened by people who gave you orders, like your dad or Nick Bollettieri?
Agassi: Yes, and I felt like I was always imitating. I was always searching. I was always unsure. I needed educators. I needed people to teach me. I put a team around me that taught me every day.
SPIEGEL: Your clan had a bad image for being "snobs" and "arrogant."
Agassi: No, the people who taught me were nice and smart.
SPIEGEL: How does retirement feel at the age of 39?
Agassi: Free. I was liberated. I never missed tennis. I never liked the competition. I never liked the pressure I put on myself. I never liked that I couldn't be perfect at it. It felt like I had been created to never be satisfied. I resented how bad losing felt and how not good winning felt. It was never balanced. I could not escape this. When I retired, it was like the day I cut off my hair.
SPIEGEL: When you were younger and lost your hair, you experimented with artificial hair…
Agassi: Oh yeah, and I was embarrassed, a professional athlete who was afraid of moving because his hair might fall off. Brooke Shields, my first wife, told me: "Shave your head, it isn't important." And retirement felt similar, like a liberation. Everything -- the pressure, the physical pain -- was gone. And, instead, I could actually see my children grow, whereas before, I hadn't really noticed.
SPIEGEL: But is this really true? During your last year on tour, people admired you and cheered for you. The US Open was Agassi territory.
Agassi: And I was finally able to enjoy and embrace it. But it wasn't until I took ownership of it; it wasn't until I made it my choice. I was grown-up, 27, and would have found the courage to quit. Now it was my decision: No, I won't stop, I will continue for a few years -- and play for myself. It changed everything. And when the school started to come into being, I started to realize that I was playing for my students. Then tennis gave me Stef, and when it gave me Stef, it started; the balance started to go from this resentment to these healthy things in life. Now, it was really worth it. And, yes, the end was really quite sad.
SPIEGEL: There are a lot of former athletes who suffer from being not as strong as they were when they were young. I assume there's nothing you can do as well as play tennis.
Agassi: No, I don't believe that. First of all, my school has 620 kids, and I believe I can build this school as well as I can play tennis. I believe you can change lives. You can find new directions. I never thought that tomorrow will be like yesterday.
SPIEGEL: Boris Becker, Michael Schumacher, Michael Jordan -- they all thought about coming back, or did come out of retirement.
Agassi: Possible. But not me. There are so many other athletes that I never identified with. I don't really watch sports; I don't get involved in sports; I don't really go to events. I don't understand a lot of my peers that talk about the lines being their safe place, being their escape. You know, for me, a rain delay meant more time that I could talk myself into the very anxieties and panic that I didn't want to deal with. I just wanted to get through it. These matches were hard -- and nothing else.
SPIEGEL: And how about Steffi Graf? Any comeback dreams?
Agassi: No. We are 40-years-old, have two children, eight and six. We've got a blessed and privileged life.
Fathers and Grandfathers
SPIEGEL: Did you find the courage to openly talk to your father about all this? Did you reach a new level or perhaps forgiveness?
Agassi: In my personal life, I've talked to him about all these things. There was a beautiful scene during my last US Open, in 2006. My back hurt. Then, a man comes out of the shadows, puts his arm on me, pulls me aside and tells me I have to quit, tells me I should just stop now because it was enough. He can't take seeing the pain any longer; he can't take seeing how much I'm going through, all the suffering. That's my father. And I see in his eyes, for the first time, that he actually hates tennis. He actually resents what it's taken, what he's watched me go through, how he's lived and died with every point.
SPIEGEL: Do you understand him even today?
Agassi: Yes, of course, but he was always proud of me. When I was seven, he told everybody that, one day, I would be number one. It actually is quite simple: My father is a man who didn't have choice in his own life. And, as a result, he wanted to give us the one thing he could: freedom for us to choose our life by giving us the American Dream. He associated choice with economics, and he wanted the fastest road to the American Dream for his kids. As a child, you don't see these subtleties. But when you are grown-up, you return and look at things differently. He's not a man of psychology; he's a man of discipline and work, tremendous loyalty and generosity. These days, we spend our weekends with the grandparents.
SPIEGEL: There is a very sad scene in the book when you try to embrace him, and he stands still, unable to move.
Agassi: We did not do these kinds of things. We never touched each other, and we never said "I love you." Today, we do all these things.
SPIEGEL: Did he ever say he was sorry?
Agassi: He doesn't feel like there is anything to be sorry for; he's proud because everything he did helped make me a champion. There is real pride -- "You're damn right, and I'd do it again."
SPIEGEL: Did he read the book?
Agassi: He won't read it. He told me he's not going to read it. He said it two years ago, last year and yesterday. As he puts it: "What the hell do I have to read your book for? I was there. I know what you did; I know what I did. I don't like to read, anyhow." He also says that it was tennis that destroyed our relationship for years -- not him, not his decisions. He would do it all over again. But, today, I would have to play golf -- and then become the best golfer on Earth.
SPIEGEL: What sports do your children play?
Agassi: Jaz, my daughter, plays tennis three times a week. She does not want to play more often, and we don't push her. And Jaden, my son, plays baseball, which I love because it's healthy. It's a team sport, but it's an individual sport, too. There are very few sports where you are on a team but yet, for that one moment, it's all you, no excuses.
SPIEGEL: Is he good?
Agassi: He is. He's playing with kids two years older than him, and he's hanging with them and doing great.
SPIEGEL: Do you practice with him?
Agassi: Coach and practice and play with him.
SPIEGEL: Are you proud?
Agassi: Very. He's an amazing spirit, my son. I learn from him every day -- about being a professional at something in your life. I think you kind of ask the basic question, which is: Does he have anything that stands out? And you try to be objective. In baseball, you need fast feet or you need a fast arm, or you need great eye-hand coordination. And he has a pretty fast arm and he has great eye-hand, and his feet are good, not great. And so, if it's nurtured, it's fair to say he has a chance. But that's all you need in life: choices and opportunity.
SPIEGEL: Do you force him to play?
Agassi: No. Stefanie teaches him German, which is more important to us.
SPIEGEL: Do you ever play tennis with your wife?
Agassi: We go out occasionally; and when we do, we enjoy it. I enjoy it if she doesn't make me run. If she hits it to me, I'm happy; and if I make her run, she's happy. She likes the exercise; I just like to hit the ball.
SPIEGEL: After ending her career, your wife wanted to live in either New York or San Francisco. How did you manage to move her to Las Vegas?
Agassi: Her mom is here regularly, and her brother is living here with four kids. And my family is here, too. Life came here first, I would say; we just followed. Her mom was basically alone in Florida and wanted to be closer. And Vegas was a beautiful opportunity for her because she's a single grandma, and you can actually go out to dinner in Vegas alone and not feel uncomfortable, and you can actually have your friends want to come visit -- or use Vegas as an excuse to come visit -- so she could see a lot of people throughout her life periodically. My foundation started to grow dramatically, and my business is here. And, then, Steffi's brother decided to move out. My brother is here with his daughter, so there are seven cousins every weekend together. There are places that are more beautiful in the world, like Germany, but the truth is that beauty is in between life. And regarding Stefanie, I would say that she loves me very much; she loves the family and our extended family. And as a result, she loves our life.
SPIEGEL: Mr. Agassi, thank you very much for taking the time to speak with us.
Interview conducted by Klaus Brinkbäumer

Looking back in anger

Se apropie ziua mea si n-am in privinta asta nici un fel de sentiment deosebit, nici un fel de emotii, de anticipare de bucurie, nimic.

Mai multe emotii (negative) mi-au starnit 2 plicuri recomandate care ma asteptau zilele trecute la posta: maronii, mari, vatuite, cu multe timbre si litere mari scrise cu o carioca aproape uscata, cel mai cunoscut scris din lume: al tatalui meu. Simteam deja cum mi se inmoaie picioarele. Apoi am vazut ca pe unul din plicuri era trecut la expeditor numele mamei mele. Cu adresa si cu scrisul tatalui meu. In clipa aceea m-am linistit.

Nu s-a schimbat absolut nimic. Exact ca pe vremuri, dumneaei este mult prea comoda pentru a merge la o librarie si a cumpara o carte pentru mine, mult prea comoda pentru a merge la un oficiu postal ca s-o expedieze. Exact ca pe vremuri, el se ofera sa-i rezolve problemele si s-o slujeasca precum cainele credincios. Nu m-ar mira ca toata actiunea sa fi fost oricum doar ideea lui: "Hai, ca eu ii trimit o carte politista - cu un biletel pe care scriu ca e o carte cu si despre copii abuzati - iar din partea ta ii trimit ultimul Coelho - ca probabil ea a ramas intepenita cu gusturile literare in vremea cand inca mai era copilasul nostru cel mai perfect intru perfectiune! Poate o pacalim si o induiosam cu manevra asta, sa vada ca ne gandim la ea de ziua ei"...

Un singur aspect pozitiv in toata povestea: in cartea de la tata am gasit còpii ale certificatelor de nastere ale parintilor mei si ale bunicilor din partea mamei, plus - notate pe spate, de mana - datele si locul nasterii ale bunicilor din partea tatei. Se vede treaba ca, dupa cativa ani, in sfarsit tata a luat in serios dorinta mea de a-mi reconstitui arborele genealogic. E un inceput.

De curand am fost intrebata de o prietena ce ar trebui sa faca parintii mei pentru ca eu sa nu mai fiu asa furioasa pe ei. Nota bene: prietena provine si ea dintr-o familie cu abuzuri (tatal alcoolic isi batea copiii si ii punea si sa se bata intre ei in fata lui!!), dar ea s-a "impacat" cu situatia (cu un pret mare, adaug eu, dar nu intru in amanunte) si acum o suna pe mama ei cam o data pe luna ca sa schimbe 2 vorbe si 3 banalitati si astfel sa-si linisteasca putin constiinta.

M-am tot gandit la chestia asta. Pentru mine o solutie superficiala de genul asta nu e acceptabila, am trait 36 de ani intr-o ceata de autopacaleala (un copil are nevoie sa creada ca parintii il iubesc, altfel nu poate supravietui!), dar din clipa cand incepi sa vezi clar lumina adevarului nu mai poti dori altceva, chiar daca la inceput acea lumina iti raneste retina. Numai cine nu suporta lumina puternica a adevarului si nu e dispus sa-si schimbe mentalitatea din radacini isi poate dori sa se intoarca la bezna minciunilor. Fostul meu sot e un astfel de caz.

Ce ar trebui sa faca ai mei? Nu e greu. 1) Sa-si asume raspunderea pentru propriile fapte, sa regrete sincer si autocritic tot ceea ce s-a intamplat intre noi atat in copilaria mea cat si la maturitate, sa-si faca mea culpa in mod autentic si permanent. Prin autentic inteleg orice altceva in afara de autocompatimirea aia gretoasa ("Da, am fost o nenorocita si am facut numai greseli, spun orice numai sa ma ierti"), autocompatimirea aia siropoasa care de fapt cere negare din partea celuilalt (si eventual si consolare: "Da, bine, hai ca totusi n-ai fost asa rea"...). 2) Sa-si schimbe consistent comportamentul si atitudinea fata de mine, sa ma respecte si sa ma trateze ca pe un adult.

Cineva se poate intreba "Pai bine, dar tatal tau ti-a scris, a incercat sa te sune, a venit pana in Germania ca sa se impace cu tine, de ce nu conteaza toate astea?".

E simplu. Incercarile lui tata de "impacare" sunt doar niste actiuni oarbe, egoiste, pornite din dorinta lui de a-si impaca o constiinta vinovata si din aceeasi constrangere care-l determina pe vremuri sa-mi scrie cate o scrisoare pe saptamana (ca un jurnal, ca o spovedanie mai degraba), cand avea foaia de hartie permanent in masina de scris si scria zilnic, un jurnal obsesiv, ce facea, ce manca, ce visa, ce manca, ce filme vedea, era doar o eliberare a unei presiuni interioare a lui, nu o comunicare in adevaratul sens al cuvantului.

Orice tentativa de "impacare" venita din partea unor asemenea oameni urmareste un singur scop: sa "trecem peste" (cum se exprima doamna Sperietoare), sa ne prefacem colectiv ca nu s-a intamplat nimic si, inevitabil cand oamenii nu-si asuma responsabilitatea pentru propriile fapte, sa o luam de la capat cu toata mizeria. Ei bine, nu cu mine.

De unde stiu ca nu e ceva autentic in dorintele de impacare de genul asta? Pentru ca SIMT asta. As simti daca aceste actiuni ar avea vreo greutate, vreo semnificatie autentica si sincera si mai ales as simti daca ar avea ceva de-a face cu mine si nu doar cu ei.

La vreun an dupa ce incepusem terapia, terapeuta m-a intrebat cum imi dau seama cand cineva nu are sentimente pozitive fata de mine, cand cineva e nesincer sau imi vrea chiar raul. Eu am raspuns corect la intrebare, dar inainte de terapie as fi dat acelasi raspuns gresit pe care l-am primit de la varul meu cand i-am pasat mai departe intrebarea si el a spus: "Pai imi dau seama din vocea respectivului, din ton, din intonatie etc.".

Nimic mai gresit, pentru ca asta presupune sa te orientezi tot spre exterior, sa crezi tot ceea ce-ti spun altii, asa cum ai invatat din copilaria in care parintii te-au mintit si s-au mintit in ce priveste "iubirea" lor fata de tine! Raspunsul corect este: iti dai seama ca cineva nu e sincer cu tine atunci cand esti capabil sa iei contact cu propriile sentimente si constati ca devii furios, ca nu te simti bine in pielea ta, ca te deranjeaza ceva, cand pur si simplu simti ca ceva nu e in ordine!!

Asta e intotdeauna singura metoda de a afla adevarul despre alti oameni, despre cum sunt ei cu adevarat: priviti intotdeauna in interiorul vostru si aveti incredere in ceea ce simtiti voi, nu neaparat in ceea ce vi se spune, pentru ca foarte multi oameni au o imagine denaturata despre propria persoana, foarte multi oameni mint pentru ca se mint pe ei insisi! Poate ca vi se pare o banalitate (si bagatelizarea este un mecanism psihic defensiv!), dar pentru fostii copii abuzati care suntem majoritatea dintre noi este poate cel mai greu lucru sa aiba incredere in ceea ce simt, deoarece supravietuirea noastra in copilarie a depins de masura in care ne puteam minti, in care ne puteam nega propriile sentimente care ne spuneau ca ceva este in neregula si astfel continuam sa ne agatam de iluzia ca parintii ne-ar iubi. La maturitate nu mai avem nevoie de aceste iluzii nocive, in copilarie ele ne-au ajutat sa supravietuim, insa in viata de adult ne fac mai mult rau.

Tot la terapie am invatat ceva esential: eu sunt unitatea de masura. De aceea stiu ca in clipa asta parintii mei nu merita iertare, impacare, reluarea relatiilor samd. SIMT ca asa ceva mi-ar face mai mult rau si ca atare trebuie ma protejez.

marți, 10 noiembrie 2009

Chestii de noiembrie

Cineva acolo sus ma vrea vegetariana ;-( Dupa beleaua cu salata de carne, ieri seara am mancat un crenvurst ramas de la Bogdan de-acum 3 zile (in frigider, for God's sake!), cu paine si mustar. Pe la miezul noptii m-am trezit cu o stare de rau generala, ameteala, lesin, tot tacamul. M-am dus la baie si am vomitat putin. Mi-a fost ceva mai bine, dar tot n-am reusit sa adorm la loc, iar dupa vreo ora a trebuit sa ma duc sa vomit iar, de data asta ceva mai mult. Abia dupa aceea m-am putut linisti oarecum si am adormit dupa inca vreo jumatate de ora de perpeleala. Azi mi-e bine, n-am mai avut nimic. Saracul stomacul meu...


* * * * *
Update de noiembrie despre David.

Am o veste proasta si multe bune. Vestea proasta e ca se manifesta iar neurodermita, David are deja iritatie si chiar o mica rana in spatele genunchiului drept. E groaznic, mai ales ca-l si mananca si trebuie sa-l impiedicam sa se scarpine cand il schimbam. Saracutul de el... Un coleg de servici al lui Bogdan (care are si el 2 fetite cu neurodermita) ne avertizase ca vara intotdeauna boala nu se mai manifesta decat f.f. putin, pentru a reveni iarna; el zice ca fetitele lui nu au mai avut mari probleme dupa ce au trecut de 2 ani. Speram si noi.

Si acum, la vestile bune.

De cand dormim din nou toti trei in pat, doarme baietelul nostru mult mai bine. Uite cum ne invata el ce-i trebuie ;-) De mancat mananca bine, ii fac mancaruri cu bucatele mai maricele de cartof/morcov sau cu mazare, apoi ii dau sa ia si el cu mana in timp ce-i dau eu sa manance. Altfel refuza. Cu lingurita incearca seara la piureul de cartofi sau la mamaliguta, dar nu reuseste decat de 2 ori sa bage in gura, apoi pune mana cealalta pe lingurita si ia tot cu mana ca sa bage in gurita... Ei, asta e, odata si-odata o invata si el sa manance cu lingurita, ce graba avem?

A inceput sa mearga tot mai mult singurel prin casa, de cand i-am luat papuceii cu Winnie the Pooh, care sunt ca niste "ghetute", ii tin si cald si ii sustin si mai bine gleznele, plus ca nu mai aluneca si de aceea a prins curaj ;-))

Tati i-a cumparat un set de 20 de masinute-model si acum se joaca amandoi, ca baietii ;-))

Il invat majoritatea chestiilor in germana (de vorbit acasa vorbim numai romaneste, dar in public numai germana), in schimb anumite kestii i le spun numai in romaneste, asa ca acum stie sa arate si unde e putza si unde e kk la kur ;-))

Daca-l intrebi unde sunt mainile, iti arata si le roteste asa haios, ca te bufneste rasul automat. Apoi ridica si degetele aratatoare, ca sa-ti arate ca stie si ce sunt degetele. Ne jucam seara in pat cu degetutele, le indoim, facem tot felul de ghidusii cu mainile, il incanta total.

Am inceput sa-i citesc povestioare dintr-o carticica pentru copii de 2 ani, dar nu e niciodata prea devreme pentru asta, important este sa vada ceva colorat, sa invete cuvinte noi si sa-mi auda glasul, nu? Intelege tot mai multe, acum cateva zile il luasem in brate dupa toaleta de seara, ca sa-l duc in pat si i-am zis incetisor "Hai, pune capul la mami pe umar", fara sa-l ating, iar el a inteles si imediat a pus capsorul pe umarul meu. Cum sa nu ti se topeasca inima?

Ii place la nebunie luna, orice fel de lumina si tot ce este rosu.

A incetat sa mai loveasca si a inceput sa "iubeasca" si el: cand ii spun "Mama il iubeste pe David" si il mangai, ma mangaie si el pe obraz. Sunt terminata ;-)

luni, 9 noiembrie 2009

Pandemii care prind la prostime

Tocmai am primit pe mail urmatorul text, al carui autor nu-l cunosc, dar pe care trebuie sa vi-l impartasesc si voua, sa ramana pentru posteritate, ca prea e bestial ;-)))

Photo: Pixelio


Cea mai importanta cale de transmitere a gripei porcine este mass-media

Prima data, am murit toti în 2000.
Din cauza ca masinariile nu erau programate sa calculeze anii decat în formula 19XX, cand schimbau la 2000 deveneau toate constiente de sine si se razvrateau asupra asupritorilor din carne, incepand sa ne ucideze în masa.
Singura speranta era, ironic, un robot din viitor în forma de Schwarzenegger, trimis de rezistenta umana sa ne salveze.
Retardatii chiar aveau o teorie cum ca tot ce e computer o sa faca poc, urmand haos si anarhie.
Calculatoristii inteligenti au spus ca teoria lor e retardata.
Cu toate acestea, cacanarii din presa mondiala s-au zbatut ca o gaina fara cap, instigand prostimea la panica.
Prostimea a închis tot ce e calculator zilele alea.
—————————————————————————————————

Apoi am murit toti în 2001 de la boala vacii nebune.
Biliarde de vaci schizofrenice, antisociale si cu probleme cu figurile autoritare au calcat în copite guvernele mondiale, adunandu-ne pe noi, oamenii în tarcuri si folosindu-ne pentru carne si lapte.
Cam singurul mod în care se putea lua boala vacii nebune de la o vaca nebuna, era de la creierul crud al acesteia.
Bine, daca-l mancai, era mica sansa sa o iei. Dar daca îti spargeai capul si frecai un creier de vaca infectata de creierul tau, sansa sa iei boala crestea.
Si evident, daca toti faceam asa, si nu ne tratam, logic se lasa cu o epidemie mondiala.
Pericolul ERA FOARTE MARE.
Scatofagii din presa mondiala s-au zbatut ca un coi într-o caldare, instigand prostimea la panica.
Prostimea nu a mai mancat vaca juma’ de an.
——————————————————————————————-

Apoi am murit toti de SARS, în 2003.
Epidemia pornita de la galbejiti ne-a nimicit pe toti instant.
N-am avut nici o sansa.
Sangele tasnea din toate orificiile.
Te infectai daca zareai în zare un infectat.
De fapt nici nu apucai sa-l zaresti în zare.
Pana îti dadeai seama ca ai zarit ceva, erai deja mort de mult.
SARS era un fel de pneumonie mai smechera.
Da, era nasoala.
Umblau asiaticii cu masca pe fata de frica.
Totusi, se trata ca orice gripa sanatoasa.
Aspirina, somn, comprese cu spirt, mujdei.
Functionau toate.
Sansa de supravietuire era cam de 90%.
Sa nu întelegeti gresit.
Asta nu însemna ca daca eu as fi luat SARS as fi avut 10% sanse sa mor.
Nu. Eu sunt un om sanatos, de conditie materiala decenta, care stie sa se trateze.
100% supravietuiam cu brio.
Maxim cu un concediu medical.
Evident, un mos de 97 de ani, care traieste în mizerie si frig are sanse mai mari sa moara de SARS.
Si na, murea si de la o iritatie la genunchi ala…
700 de oameni au murit în total de SARS în lume.
Fecalofilii din presa mondiala s-au zbatut ca …….-ntre dinti, de miliarde de oameni umblau în Asia cu masti pe fata, toate stirile erau pline de rapoarte panicate despre marea epidemie si prostimea nu a mai calcat în Asia, în vacanta, tot anul.
———————————————————————————————————

Am murit iar, în 2007, de la gripa aviara.
Legiuni de pasari au picat din cer, infectate, explodand ca grenadele în contact cu pamantul.
Planeta a ramas goala si plina de cratere ca o gagica cosuroasa la betie sau ca luna.
Am fost ucidati iremediabil.
De la gripa aviara au murit 500 de oameni.
Nu poti sa o iei mancand pasare.
Doar de la carnea cruda, dar si de la aia e greu.
Tehnic, cea mai mare sansa sa iei gripa aviara e sa omori o gaina infectata, sa o toci marunt si sa o tragi pe nas.
Pe bune.
Si nici asa nu e sigur.
Au luat-o numa saracii infecti care traiau în casa gainilor si se scobeau în nas cu gainat.
Si chiar si aia, tratati bine nu mureau.
Cam ca la SARS.
Iarasi mancatorii de cac@t din presa mondiala au bulbucat ochii apocaliptic, zbatandu-se ca lindicul în vant si facand spume la gura cu vestita gripa aviara.
Nu s-a întamplat nimic, evident, dar prostimea nu a mai mancat pasaret tot anul.
————————————————————————————————–

Ca statistica asa.
Au murit anul asta mai multi oameni în lume înecati cu mancare.
S-au împuscat mai multi oameni ACCIDENTAL în mecla luna asta.
S-au sinucis mai multi tristi de cand ati început voi textul acesta pana acum decat au murit oameni de la toate bolile astea combinate în toti anii.

Acum e randul porcilor.
Na, vor vacile si gainile razbunare.
La fel ca si la alte boli imaginare, care apar la teve doar pentru ca fac rating, si asta are o sansa absurd de mica de a se transmite.
Mai exact, doar daca te saruti frantuzeste cu porci infectati.
Au murit de la ea 30 de mexicani slinosi care dormeau cu porcii.
Dar na, toata lumea este panicata, ca la teve Esca VORBESTE FOARTE GRAV DE GRIPA PORCINA, DECI E SERIOS!

Cretinii de la ziarul Ring au facut o statistica alaltaieri, ca daca ajunge la noi gripa porcului, 600 000 de romani o sa crape.
'ai sa moara ma-sa!
Uite.
Fac si eu o statistica:
Daca ma sui pe Intercontinental si fac o pirueta, strivesc 800.000 de romani!
Sunteti toti în pericol.
Dar exista un pericol muult, muuuuult, muuuuuuult, muuuuuuuuult mai mare decat toate bolile astea, si chiar si decat genitalele mele.
O sa auziti la teve de el în curand.
S-a descoperit un drob de sare la mine pe soba.
Daca pica de acolo, am belit-o toti.
TOTI!

Marile NU-uri

Inspirata de draga mea papadie aurie, m-am gandit sa fac si eu lista mea proprie cu unele mari NU-uri de care parintii trebuie sa tina seama in cresterea unui copil:

1. NU loviti copilul si nu va autoconvingeti dupa aceea ca ati facut-o pentru a-l educa sau pentru a-l invata ca nu e voie sa faca nu stiu ce! A lovi un copil este intotdeauna un act de violenta si nu unul de educatie. A lovi un copil este intotdeauna o agresiune care are de-a face cu adultul ce nu se poate stapani si niciodata cu copilul nevinovat.

2. NU mai dati denumiri de genul "the terrible twos", "Trotzphase" sau mai stiu eu cum perioadei in care un copil incepe sa-si manifeste personalitatea! Faptul ca adultii isi pierd incet controlul asupra copilului este pozitiv pentru dezvoltarea copilului. Apoi, uneori copilul pune in act ceea ce nu este in ordine intr-o familie. Daca nu va convine comportamentul lui, priviti-va autocritic in oglinda pe care el v-o aseaza in fata ochilor! Copilul nu face "figuri", nu este "rasfatat", nu este nici dl. Goe si nici nu face nimic ca sa va provoace sau ca sa va enerveze, el in primul rand ii imita pe adultii din viata lui si in al doilea rand doreste sa invete sa faca lucrurile in conformitate cu propria lui personalitate si individualitate. Daca-i aratati respect si il tratati cu "demnitate egala" (Jesper Juul), copilul va coopera intotdeauna cu placere si bucurie. Daca tineti neaparat sa controlati ceva, controlati-va pe voi insiva.

3. NU vorbiti DESPRE copil cand dialogati cu acesta, vorbiti CU el! Nu vorbiti despre EL cand dialogati cu copilul, ci vorbiti despre VOI. Practicati limbajul personal!
Gresit: "Vai, ce rau esti, de ce faci asta?" sau "Ma dezamagesti cand te comporti asa."
Corect: "Ma deranjeaza cand faci asta" sau "Nu-mi place/nu suport sa te vad ca faci asta."
Ambele situatii duc la acelasi rezultat: copilul va incerca sa schimbe ceea ce-l deranjeaza pe parinte. Numai ca in a doua varianta el o va face fara sa se simta vinovat sau inadecvat sau inferior, ci pur si simplu pentru a-i face pe plac parintelui care e sincer si autentic si isi arata sentimentele fara a pune copilului in carca raspunderea pentru ele. Copilul nu provoaca niciodata nici un fel de sentimente neplacute ale adultilor, cel mult el pune degetul pe o rana deja existenta. Priviti intotdeauna in interiorul vostru daca vreti sa aflati raspunsurile corecte!

4. NU (mai) obligati si nu (mai) pacaliti copilul sa manance! NU desconsiderati instinctele si adevaratele nevoi fizice ale copilului, pe care acesta (inca!) le cunoaste mai bine decat voi! NU il invatati pe copil sa manance nici mecanic, nici de dragul lui mami sau al lui tati sau al lui buni sau al purcelului! NU va definiti voi insiva in calitate de parinte prin cantitatea de mancare pe care o ingurgiteaza copilul! Ascultati-l pe copil si luati-l in serios, astfel il veti vatama pe termen lung, relatia cu mancarea este definitorie pentru sanatatea lui!

5. NU incepeti prea devreme cu educatia sfincteriana! Nu subestimati importanta acestui aspect al dezvoltarii umane! Din perspectiva psihanalitica, Franz Alexander scrie urmatoarele: "Prima crima pe care o comit oamenii asupra unui suflet nevinovat de copil tine de imperativele 'curateniei'. Sub dominatia justitiei criminale familiale, copilul simte pentru prima oara represaliile mediului inconjurator fata de instinctele lui primare. Pe buna dreptate vorbeste Sandor Ferenczi aici despre morala sfincteriana ca despre inceputul si baza fiecarei morale. Pentru anumiti criminali care blocheaza orice acces la persoana lor, modelul mental poate fi imaginea unui bebelus care troneaza pe toaleta si opune o rezistenta masiva tuturor influentelor exterioare, astfel triumfand intr-o situatie suverana in care in sfarsit se simte superior adultului. In clipa cand copilul opereaza pentru prima data activitatea de inhibitie sfincteriana, el face primul pas decisiv in adaptarea la mediul inconjurator. El creeaza intr-un aspect al personalitatii sale o instanta interioara de inhibitie care cere imperios de la personalitatea lui ceea ce pana atunci ii cerea lumea exterioara... Un dezechilibru sau o tulburare a acestui proces de adaptare poate constitui baza unor dezechilibre ulterioare in adevarata adaptare sociala, deoarece aceasta dresura intru curatenie poate fi modelul inhibitiilor instinctuale ulterioare."

6. Nu incercati sa pareti perfecti in fata copiilor! Copiii au nevoie de parinti reali, autentici, nu de zombie fara emotii si fara viata interioara. E mai bine sa realizeze ca si adultii fac greseli si nu au intotdeauna raspunsul la toate, copiii trebuie sa cunoasca si ambiguitatile vietii, astfel invata si ei pentru mai tarziu ca viata nu e intotdeauna doar alb sau negru.

Asta ar fi prima parte. Ma mai gandesc la continuare.