Snow was falling silent by Tiramisu DesignsPhoto by Adrian G.
joi, 31 decembrie 2009
luni, 28 decembrie 2009
Craciun cu poze de familie
Pe 26 am avut invitati: Marilena si Adrian cu scumpisoara lor de Ala. Ne-am simtit tare bine, la final ne-am copilarit cu totii, alergandu-ne prin dormitor cu piticeii care radeau si chiuiau de mama focului...
Cu ocazia asta, printre salata de boeuf, sarmale si tarta de fructe, am apucat si noi sa ne facem reciproc oarece poze de familie... Am gasit cateva acceptabile, desi dragalasul de David nu a stat cuminte la pozat precum Ala, el era permanent mai interesat de salata de boeuf si de sarmalele de pe masa (din care s-a infruptat si el - dealtfel a mancat si ceva varza murata in timp ce faceam sarmalele, asa ca...).
Cu ocazia asta, printre salata de boeuf, sarmale si tarta de fructe, am apucat si noi sa ne facem reciproc oarece poze de familie... Am gasit cateva acceptabile, desi dragalasul de David nu a stat cuminte la pozat precum Ala, el era permanent mai interesat de salata de boeuf si de sarmalele de pe masa (din care s-a infruptat si el - dealtfel a mancat si ceva varza murata in timp ce faceam sarmalele, asa ca...).
sâmbătă, 26 decembrie 2009
Globuletele bradului meu de Craciun
Ochii tai cu albastrul lor ireal si privirea ta de o profunzime incredibila...
Zambetul tau nevinovat cand dormi linistit ca un inger...
Rasul tau cristalin cand ne alergam prin casa si eu spun "Fugi, ca te prind", iar tu razi si fugi in dormitor ca sa te ascunzi in spatele patului...
Zambetul tau nevinovat cand dormi linistit ca un inger...
Rasul tau cristalin cand ne alergam prin casa si eu spun "Fugi, ca te prind", iar tu razi si fugi in dormitor ca sa te ascunzi in spatele patului...
Manutele tale micute cand te joci cu degetele mele inainte de culcare...
Pasii tai, mai siguri sau mai clatinati, atunci cand alergi prin iarba chiuind...
Pielicica ta catifelata de pufulete si mirosul imbatator de bebe mic...
Bucuria ta cand ne jucam impreuna...
Placerea ta deosebita cand mai colectionezi cate o pietricica sau o ghinda sau o castana si mi le intinzi cu drag ca sa ti le pastrez...
Avantul cu care vrei intotdeauna sa le stii pe toate si usurinta cu care retii orice ti se spune...
Dulceata cu care raspunzi zambind la privirile si cuvintele admirative ale celor din jur care se minuneaza de ochii tai incredibil de frumosi...
Vocea ta atat de pura si nevinovata si sunetele pe care le scoti in limba ta si care imi incalzesc inima...
Stralucirea din ochii tai cand faci cate o noua descoperire si mi-o arati cu mandrie...
Pasii tai, mai siguri sau mai clatinati, atunci cand alergi prin iarba chiuind...
Pielicica ta catifelata de pufulete si mirosul imbatator de bebe mic...
Bucuria ta cand ne jucam impreuna...
Placerea ta deosebita cand mai colectionezi cate o pietricica sau o ghinda sau o castana si mi le intinzi cu drag ca sa ti le pastrez...
Avantul cu care vrei intotdeauna sa le stii pe toate si usurinta cu care retii orice ti se spune...
Dulceata cu care raspunzi zambind la privirile si cuvintele admirative ale celor din jur care se minuneaza de ochii tai incredibil de frumosi...
Vocea ta atat de pura si nevinovata si sunetele pe care le scoti in limba ta si care imi incalzesc inima...
Stralucirea din ochii tai cand faci cate o noua descoperire si mi-o arati cu mandrie...
Tandretea cu care iti pui capsorul pe umarul meu cand te iau in brate...
* * * * *
Am un bradulet minunat in inima mea anul asta :-)
joi, 24 decembrie 2009
marți, 22 decembrie 2009
Visurile noastre si copiii din noi
Cand eram mai tinerica (si mai gingirlica ;-)) si inca prizoniera in Romanika, aveam niste visuri concrete: sa ajung la Londra si sa vad "The mouse trap" (piesa de teatru care a devenit deja istorie si detine recordul de a rula in St. Martin's Theatre de 58 de ani fara intrerupere!!!), sa vad insula Santorini (vazusem o vedere la matusa mea cand aveam vreo 12 ani si ma indragostisem subit si iremediabil de imaginea superbelor bisericute albe pe fundalul marii albastre), sa vad Parisul, sa-mi cumpar odata si odata un stilou Mont Blanc, sa merg la un concert cu Billy Joel... Visurile astea mi le-am implinit. Singurul care imi va ramane nerealizat este sa ajung la Anthony Quinn si sa-i sarut mana. Uite-asa aveam eu un vis, dupa ce vazusem de 12 ori Zorba Grecul. Of, Doamne...
De aceea azi incep prin a va recomanda o carte extraordinara, pe care am citit-o in tinerete si am recitit-o acum cu la fel de multa placere: Anthony Quinn - Lupta cu ingerul (titlul original: The original sin). Si el a trecut prin multi ani de terapie, si el a fost un suflet perfectionist si chinuit care nu si-a gasit niciodata linistea, si el s-a luptat ani de zile cu "baiatul" din el care era nemilos cu pretentiile lui idealiste in cautarea fericirii... Saru'mana, Tony, pentru tot ceea ce ai lasat in urma ta!
* * * * *
In calatoria mea prin labirintul durerii, intalnesc mereu cate un culoar nou. Acum trei seri, vorbind cu terapeuta, i-am spus ca in ultimele doua zile mi-e ceva mai bine, dar apoi i-am povestit si despre iesirile agresive ale lui Bogdan din ultima vreme, despre modul cum "baiatul" ma terorizeaza fiindca stau prea mult pe computer, cum imi cauta permanent nod in papura ca sa ma critice, cum ma injura si ma jigneste, despre faptul ca nu ma mai simt iubita, nu ma mai simt acceptata asa cum sunt, lucru care era intreg motorul relatiei noastre, avand in vedere ca Bogdan a fost primul om din viata mea care mi-a oferit iubire si acceptare neconditionata. I-am spus ca acum ma simt din nou cum ma simteam cu mama, am ajuns sa-mi fie frica de Bogdan, de reactiile lui la ceea ce fac, ma simt tot timpul pusa sub lupa, examinata, asteptata la colt cu maciuca... Ea m-a intrebat unde anume in corp simt toate astea. I-am spus, dupa cateva secunde de gandire, ca le simt in stomac, ca intotdeauna. Totusi, seara in pat, inainte de culcare, cand i-am relatat lui Bogdan discutia cu terapeuta si mi-au venit lacrimile in ochi, am identificat si un alt loc unde simt - mult mai acut - toate astea: in spinare!!
Si mi-am adus aminte brusc de ceva ce mi-a povestit matusa mea despre ce mai stia si ea din copilaria mea: eu ii spusesem cand aveam 3-4 ani ca mama ma batea cu pumnii in spinare. Ea a confruntat-o pe mama, certand-o ("Esti nebuna, mai Dida, n-o mai lovi in spinare, ca-i dezlipesti plamanii copilului!" - din cuvintele ei reiese ca matusa mea, fiind batuta bestial in copilarie, ar fi tolerat oarecum sa ma loveasca in alta parte :-((), iar mama a negat totul, spunand ca eu as fi inventat (!) si adaugand "Cum e posibil asa ceva, sa crezi ca i-as da cu pumnii in spinare?". Acum stiu ca nu inventasem nimic, nici un copil din lume nu poate inventa asa ceva daca nu a trait-o pe propria piele!!! Si in toti anii care au urmat, cand ma lovea peste ceafa din senin sau se repezea cu pumnii si palmele in spinarea mea, in toti anii aceia stateam permanent cu frica in carne, in pozitie ghemuita (de aceea am si problemele de coloana, ca ma cocosam si ma strangeam in mine si ma faceam mica in asteptarea permanenta a urmatoarei lovituri - sau cine stie, poate era pozitia de start ca s-o iau la fuga undeva, pe un alt taram unde credeam ca am sa fiu in siguranta).
Am constientizat toate astea si am plans putin inainte sa adorm (fiind cu puiul langa mine, nu mi-am permis mai mult). A doua zi mi-a fost frig tot timpul si pe la pranz m-am trezit cu frisoane in tot corpul (mai ales la spate si in zona umerilor!!), o stare de rau general, ma luasera si durerile de cap, cu senzatii de menghina in jurul cefei (!), eram ametita, slabita, as fi jurat ca m-a luat o gripa urata de tot. Seara mi-am facut un ceai de tei cu lamaie, am facut o baie fierbinte cu uleiuri eterice (in clipa cand am intrat in apa am gasit definitia universala a paradisului!) si apoi m-am bagat in pat, unde am dormit ca un butuc toata noaptea. A doua zi n-am mai avut nimic!! Concluzia: somatizare curata!! Corpul se pregatise sa preia (din nou!!) simptomele, semnele, sa-mi arate unde e buba... Noroc ca am constientizat la timp ce se intampla, i-am si spus lui Bogdan ca stiu de unde imi vine starea de rau, de la faptul ca psihicul nu a putut sa se ocupe mai intens de amintirile ivite la suprafata, asa ca mi-am luat ceva timp sa ma confrunt cu ele, am mai plans putin, am strans-o in brate cat am putut de tare pe micuta Feliuta neiubita si batuta, iar asta m-a ajutat ca a doua zi sa nu mai am nimic. Corpul a simtit ca psihicul isi face temele si m-a lasat in pace :-)
Daca mereu ar fi atat de simplu, ce bine ar fi! Aveti grija de voi, de trupul dar mai ales de sufletul vostru!
sâmbătă, 19 decembrie 2009
Parinti, copii si depresii
Am mai vorbit cu terapeuta... I-am povestit ca am primit acum o saptamana un plic de la tata, in care erau o carte de basme romanesti si doua carticele de desenat... Ce sa zic, el incearca in continuare... asa, in felul lui orb, egoist si ignorant, el incearca...
Pe tata nu-l mai urasc demult. Inca de acum cativa ani, dupa ce imi trimisese SMS de ziua mea ca isi cere iertare pentru suferinta pe care mi-o provocase (desi el se referea numai la incercarile lui de a ma dezbina de Bogdan - sau poate orgoliul exacerbat nu i-a dat voie sa spuna mai mult), am incercat sa-i dau niste sanse de reabilitare, l-am rugat sa ma ajute la reconstituirea arborelui meu genealogic, apoi i-am trimis o lista cu intrebari despre trecutul lui si al meu si al nostru, la care l-am rugat sa-mi raspunda. Am fost de asemenea dispusa sa am intelegere si chiar compasiune pentru modul cum se minte el in legatura cu propria lui copilarie si viata, pentru ca subconstientul lui are motive puternice pentru mecanismele de defensa pe care si le-a construit. Cum ai putea fara aceste mecanisme sa continui sa crezi ca ai fost "iubit" de parinti care te bateau bestial (cu smulgeri de par sau cicatrici insangerate de la catarama curelei)??
Am fost deschisa la tot ceea ce mi-a scris, pana la punctul in care am citit afirmatia lui pe cat de categorica pe atat de fatala oricarei tentative de reconciliere: "Dida n-a batut-o pe Felicia niciodata". Prin asta a distrus - din nou - orice esafodaj, oricat de fragil, al unei posibile impacari. Desi eu am reprimat cea mai mare parte din traumele copilariei mele, desi sunt sigura ca mama ma batea de cele mai multe ori cand tata nu era de fata, asta nu e o scuza pentru ca el s-o sustina in minciuna, cu atat mai mult cu cat eu speram ca el sa ma ajute sa-mi mai recuperez amintirile; doar el imi atrasese candva atentia ca eu la 12 ani il intrebasem odata de ce mama e intotdeauna vesela si bine dispusa cand avem musafiri si in rest e mereu nervoasa (trist, nu?). Acelasi lucru se aplica si la aspectul abuzului sexual pe care l-am suferit in copilarie din cauza mai multor persoane din familia noastra, abuz pe care tata de asemenea il neaga cu vehementa in continuare.
Toate incercarile lui ulterioare de a repara ceva intre noi au fost distruse de refuzul lui de a accepta adevarul meu, realitatea mea, toata durerea mea, refuzul lui de a ma accepta pe mine ca persoana adulta! Terapeuta m-a ajutat de curand sa inteleg ca mama ar fi vrut ca eu sa raman o viata intreaga bebelusul de 10 luni care era dependent de ea si nu-i facea nici un fel de probleme (si, Doamne, cate mame nu sunt asa :-((), in timp ce tata ar fi vrut ca eu sa ma opresc din evolutie pe la 17-18 ani, sa raman eterna adolescenta care era pentru el in acelasi timp copilul lui, cea mai buna prietena, plus un surogat de partenera de viata. Da, din perspectiva acestei constelatie s-ar putea spune chiar ca ma "iubea". Asa cum un parazit iubeste organismul parazitat...
Eu am plecat de langa el cand aveam 22 de ani si atunci a inceput declinul lui: in nici doi ani imbatranise cu peste 10 ani, albise foarte mult, isi pierduse si multi dinti si devenise brusc obsedat de bani, de chilipiruri... era de nerecunoscut, el care o viata intreaga fusese generos si nu se uitase la bani (vorba lui era "Sunt prea sarac ca sa ma uit la bani") devenise parca peste noapte un fel de Hagi Tudose cu porniri tot mai meschine... De aceea el a ramas incremenit in acea perioada de "aur" din viata lui cand eu ii eram un suport existential absolut necesar si nu va putea niciodata sa se desprinda de acele iluzii fara sa-si piarda complet precarul echilibru emotional pe care-l mai are...
Uneori mi-e mila de el. Terapeuta a avansat teoria ca, daca tata ar avea cumva posibilitatea sa-si reverse iubirea (atata cat poate simti el) asupra lui David, asta ar contribui pozitiv la modul cum ma priveste si pe mine, in sensul ca automat ar fi silit sa ma vada ca pe o persoana adulta. Situatia la noi insa este de asa natura incat tata nu-l poate vedea pe David fara sa ma vada si pe mine, iar eu nu sunt pregatita pentru asta. Singura concesie pe care i-o pot face este sa-i trimit de Craciun un calendar si un album de poze cu David.
Consider ca e deja un compromis suficient. Si-asa mi se strange inima cand ma gandesc ca precis i le va arata si mamei, care va fi astfel din nou propulsata in trecutul comod, cand ea nu-mi scria cu anii (ca ii facea rau sa-mi scrie, cum s-a exprimat chiar ea!!), dar se lasa pusa la curent cu viata mea de catre tata (care-mi scria saptamanal si ma si suna de cateva ori pe an desi el era pensionar iar ea avea inca salariu). Presupun ca ar trebui sa-mi fie de ajuns sa stiu ca sufera si asa, in narcisismul ei patologic, ca fiecare zi in care se trezeste si constata ca tot ea insasi este devine un calvar, dar deocamdata nu mi-e de ajuns. Furia e inca prezenta, durerea fetitei neiubite din mine e neostoita, restristea si rana sufleteasca sunt la fel de adanci.
Pe tata nu-l mai urasc demult. Inca de acum cativa ani, dupa ce imi trimisese SMS de ziua mea ca isi cere iertare pentru suferinta pe care mi-o provocase (desi el se referea numai la incercarile lui de a ma dezbina de Bogdan - sau poate orgoliul exacerbat nu i-a dat voie sa spuna mai mult), am incercat sa-i dau niste sanse de reabilitare, l-am rugat sa ma ajute la reconstituirea arborelui meu genealogic, apoi i-am trimis o lista cu intrebari despre trecutul lui si al meu si al nostru, la care l-am rugat sa-mi raspunda. Am fost de asemenea dispusa sa am intelegere si chiar compasiune pentru modul cum se minte el in legatura cu propria lui copilarie si viata, pentru ca subconstientul lui are motive puternice pentru mecanismele de defensa pe care si le-a construit. Cum ai putea fara aceste mecanisme sa continui sa crezi ca ai fost "iubit" de parinti care te bateau bestial (cu smulgeri de par sau cicatrici insangerate de la catarama curelei)??
Am fost deschisa la tot ceea ce mi-a scris, pana la punctul in care am citit afirmatia lui pe cat de categorica pe atat de fatala oricarei tentative de reconciliere: "Dida n-a batut-o pe Felicia niciodata". Prin asta a distrus - din nou - orice esafodaj, oricat de fragil, al unei posibile impacari. Desi eu am reprimat cea mai mare parte din traumele copilariei mele, desi sunt sigura ca mama ma batea de cele mai multe ori cand tata nu era de fata, asta nu e o scuza pentru ca el s-o sustina in minciuna, cu atat mai mult cu cat eu speram ca el sa ma ajute sa-mi mai recuperez amintirile; doar el imi atrasese candva atentia ca eu la 12 ani il intrebasem odata de ce mama e intotdeauna vesela si bine dispusa cand avem musafiri si in rest e mereu nervoasa (trist, nu?). Acelasi lucru se aplica si la aspectul abuzului sexual pe care l-am suferit in copilarie din cauza mai multor persoane din familia noastra, abuz pe care tata de asemenea il neaga cu vehementa in continuare.
Toate incercarile lui ulterioare de a repara ceva intre noi au fost distruse de refuzul lui de a accepta adevarul meu, realitatea mea, toata durerea mea, refuzul lui de a ma accepta pe mine ca persoana adulta! Terapeuta m-a ajutat de curand sa inteleg ca mama ar fi vrut ca eu sa raman o viata intreaga bebelusul de 10 luni care era dependent de ea si nu-i facea nici un fel de probleme (si, Doamne, cate mame nu sunt asa :-((), in timp ce tata ar fi vrut ca eu sa ma opresc din evolutie pe la 17-18 ani, sa raman eterna adolescenta care era pentru el in acelasi timp copilul lui, cea mai buna prietena, plus un surogat de partenera de viata. Da, din perspectiva acestei constelatie s-ar putea spune chiar ca ma "iubea". Asa cum un parazit iubeste organismul parazitat...
Eu am plecat de langa el cand aveam 22 de ani si atunci a inceput declinul lui: in nici doi ani imbatranise cu peste 10 ani, albise foarte mult, isi pierduse si multi dinti si devenise brusc obsedat de bani, de chilipiruri... era de nerecunoscut, el care o viata intreaga fusese generos si nu se uitase la bani (vorba lui era "Sunt prea sarac ca sa ma uit la bani") devenise parca peste noapte un fel de Hagi Tudose cu porniri tot mai meschine... De aceea el a ramas incremenit in acea perioada de "aur" din viata lui cand eu ii eram un suport existential absolut necesar si nu va putea niciodata sa se desprinda de acele iluzii fara sa-si piarda complet precarul echilibru emotional pe care-l mai are...
Uneori mi-e mila de el. Terapeuta a avansat teoria ca, daca tata ar avea cumva posibilitatea sa-si reverse iubirea (atata cat poate simti el) asupra lui David, asta ar contribui pozitiv la modul cum ma priveste si pe mine, in sensul ca automat ar fi silit sa ma vada ca pe o persoana adulta. Situatia la noi insa este de asa natura incat tata nu-l poate vedea pe David fara sa ma vada si pe mine, iar eu nu sunt pregatita pentru asta. Singura concesie pe care i-o pot face este sa-i trimit de Craciun un calendar si un album de poze cu David.
Consider ca e deja un compromis suficient. Si-asa mi se strange inima cand ma gandesc ca precis i le va arata si mamei, care va fi astfel din nou propulsata in trecutul comod, cand ea nu-mi scria cu anii (ca ii facea rau sa-mi scrie, cum s-a exprimat chiar ea!!), dar se lasa pusa la curent cu viata mea de catre tata (care-mi scria saptamanal si ma si suna de cateva ori pe an desi el era pensionar iar ea avea inca salariu). Presupun ca ar trebui sa-mi fie de ajuns sa stiu ca sufera si asa, in narcisismul ei patologic, ca fiecare zi in care se trezeste si constata ca tot ea insasi este devine un calvar, dar deocamdata nu mi-e de ajuns. Furia e inca prezenta, durerea fetitei neiubite din mine e neostoita, restristea si rana sufleteasca sunt la fel de adanci.
* * * * *
Ma gandeam in ultimele zile, dupa o discutie revelatoare cu o colega, ca oamenii care nu au avut niciodata tangenta cu psihologia pot interpreta complet gresit simptomele depresiei mele si le pot pune pe seama lui David. Trebuie sa mai explic cate ceva. Baby blues-ul, ca si depresia post-partum, nu are absolut nici o legatura cauzala cu aparitia unui copil in viata persoanei respective. Cauzele depresiei sunt exclusiv in noi insine, iar radacinile depresiei se afla exclusiv in copilaria noastra proprie! Copilul poate fi in anumite imprejurari doar un factor declansator al unor sentimente demult reprimate, moment in care depresia isi arata coltii ;-) vorba vine, fiindca de fapt depresia e cea mai mare sansa de vindecare a sufletului! Ca atare, dpdv psihologic aparitia sau prezenta unui copil in viata unui om vatamat sufleteste nu poate fi decat benefica, deoarece ne ajuta sa ne confruntam cu toti demonii trecutului pe care mecanismele de defensa ale constientului nostru i-ar fi dorit ingropati pentru totdeauna!
In cazul meu, faptul ca tata a venit asta-vara pe neasteptate aici m-a dat complet peste cap si a fost triggerul depresiei cumplite care si-a atins apogeul in ultimele doua luni. Imi adunasem atunci din nou toata furia pentru a ma apara de o noua rana, de o noua durere, de o noua schingiuire a sufletului, m-am ghemuit din nou in mine insami cu pumnii stransi si cu tot corpul incordat (Bogdan mi-a spus ca uneori asa si dorm, cu pumnii stransi la piept, a aparare), am inchis toate supapele si m-am scufundat din nou la adancime maxima.
Apoi a venit ziua mea, alta ocazie de a retrai sentimente vechi, alta ocazie de a rememora aniversari triste... "A memory escapes into our conscious minds and makes us lonely children again"...
Apoi se apropie Craciunul, care la noi era mereu sarbatoarea minciunii numita "familie fericita": brad impodobit ca in basme, cadouri, ciocolate, papusi, jucarii, mancare festiva, mese aranjate cu servetele apretate, peste toate tronand violenta imprevizibila a mamei si teroarea din sufletul meu.
Depresia este asadar limbajul in care sufletul ne comunica raspicat ca a sosit timpul sa mai smulgem cojile si crustele altor si altor rani, pentru a le dezinfecta, a le pansa si a le deplange cum se cuvine. Ii multumesc ingerului meu pazitor ca am puterea s-o fac. Ceea ce va doresc din inima si voua, acum in prag de sarbatori... ingrijiti-va si mangaiati-va sufletul!
vineri, 18 decembrie 2009
Gripa porcina - e mai grav decat credeam
Caz real relatat de o prietena pe mail. O colega a sotului ei suna la servici ca nu poate sa vina: are gripa porcina!! Cineva o intreaba cum a fost diagnosticata. Simplu: "Am fost la Victor Babes si m-au ascultat cu stetoscopul, apoi mi-au spus ca am gripa porcina".
Asa ca, suratelor, fratilor, fuguta-fuguta la vaccinare, ca doar vedeti cum se inmultesc bolnavii de gripa porcina ca ciupercile dupa ploaie!
Mare e gradina ta, Doamne, si e plina de insuportabil de multi prosti care nu se pot vaccina impotriva prostiei...
Asa ca, suratelor, fratilor, fuguta-fuguta la vaccinare, ca doar vedeti cum se inmultesc bolnavii de gripa porcina ca ciupercile dupa ploaie!
Mare e gradina ta, Doamne, si e plina de insuportabil de multi prosti care nu se pot vaccina impotriva prostiei...
joi, 17 decembrie 2009
Din nou si din nou Timisoara
Gest impresionant al fanilor timişoreni duminică seara pe stadionul „Dan Păltinişanu“:
omagiu pentru cei ucişi la Revoluţia din 1989
omagiu pentru cei ucişi la Revoluţia din 1989
Există momente pe stadioane în care amuţeşti. Te trec fiorii, nu mai poţi să spui nimic, decât cel mult să aplauzi.
Duminică, la Timişoara, a avut loc un astfel de moment. La pauză, întregul stadion a încetat aproape şi să respire după ce galeria a ridicat aproximativ o sută de bannere cu nume. Nume care pentru majoritatea dintre noi nu spun nimic, dar care înseamnă enorm pentru toţi. Sunt cei care au fost ucişi în decembrie 1989 la Timişoara. În mijloc, Opera, un alt simbol al Revoluţiei, îndoliată. Într-un colţ, o pânză albă este dedicată memoriei celor dispăruţi sau neidentificaţi.
"În fiecare an facem câte un eveniment în memoria oamenilor care au murit atunci. Trebuia să reamintim unora că acei oameni au murit pentru ca ei să se poată certa acum în parlament sau cu ocazia campaniei electorale", a explicat Emanuel Cernescu, unul dintre suporteri. "Vrem ca nimeni să nu uite. E o onoare că, fie şi pentru câteva clipe şi într-un mod metaforic, acei Oameni au fost cu noi în peluză", completează Silvian Radosav.
"În fiecare an facem câte un eveniment în memoria oamenilor care au murit atunci. Trebuia să reamintim unora că acei oameni au murit pentru ca ei să se poată certa acum în parlament sau cu ocazia campaniei electorale", a explicat Emanuel Cernescu, unul dintre suporteri. "Vrem ca nimeni să nu uite. E o onoare că, fie şi pentru câteva clipe şi într-un mod metaforic, acei Oameni au fost cu noi în peluză", completează Silvian Radosav.
***********
miercuri, 16 decembrie 2009
Din nou: atentie la vaccinuri!
Mamici care va vaccinati copiii orbeste, sau viitoare mamici care veti putea fi puse candva in situatia de a permite vaccinarea copiilor vostri, cititi cu atentie pe site-ul de mai jos si informati-va cat puteti de mult despre aceasta industrie de inselatorie care este vaccinarea. Cititi cum medicii bagatelizeaza reactiile alergice la vaccinuri, cum oamenii care au trecut prin astfel de tragedii trebuie sa se ocupe singuri de cercetarea cauzelor decesului copiilor lor si astfel afla de multe cazuri raportate de parinti, dar de si mai multe trecute sub tacere de medici si autoritatile cu pricina, cititi despre ignoranta si aroganta medicilor care refuza raspunderea in cazuri ca al lui Ian, cititi cum bietul copil era rosu si umflat tot la 24 de ore de la vaccin, nu putea sa respire si refuza mancarea si medicii "credeau" ca e un virus, cum l-au vazut toti specialistii de la dermatologie, reumatologie, nefrologie, imunologie, hematologie si boli infectioase, cum a fost testat pentru boli de care se imbolnavesc maximum 3 copii pe an in lume, cum a dezvoltat reactii alergice si la antibiotice (normal, sistemul imunitar era prabusit!), cum se umfla pe zi ce trece, cum i s-a bagat un tub in stomac ca sa i se scoata lichidele din corp si cum rinichii nu ii functionau, cum a fost intubat fiindca nu mai putea sa respire singur, cum corpusorul lui nu mai era capabil sa produca eritrocite...
Cititi, nu fugiti de adevarurile neplacute... La acest baietel care a trait exact 47 de zile, bomba numita vaccin a explodat la putin timp dupa injectare. La copiii vostri s-ar putea ca aceasta bomba sa declanseze niste boli (grave sau nu) peste niste ani de zile. Nu uitati in acele clipe sa luati in considerare si vaccinurile ca posibile cauze. Medicii nu au facut-o in cazul lui Ian, desi cronologia era evidenta!!! Strigator la cer! Nu mai am cuvinte. Cititi si convingeti-va singuri!
Cititi, nu fugiti de adevarurile neplacute... La acest baietel care a trait exact 47 de zile, bomba numita vaccin a explodat la putin timp dupa injectare. La copiii vostri s-ar putea ca aceasta bomba sa declanseze niste boli (grave sau nu) peste niste ani de zile. Nu uitati in acele clipe sa luati in considerare si vaccinurile ca posibile cauze. Medicii nu au facut-o in cazul lui Ian, desi cronologia era evidenta!!! Strigator la cer! Nu mai am cuvinte. Cititi si convingeti-va singuri!
ATENTIE: imagini si cuvinte socante!!!! Eu m-am umflat de plans :-((((
duminică, 13 decembrie 2009
Poze de la serbarea de Craciun a firmei
Micul targ de Craciun organizat de firma
Bufetul (adica ce era mai important: desertul!!)
Cu colegele mele: Janna, Tini, Marion. Ne-am fotografiat in fata braduletului, pozand printre picaturi in timp ce radeam ca niste gasculite si ne distram de minune si fara jena, iar colegii nostri mai "delicacati" (avocatii si avocatele) stateau picior peste picior pe canapele si ascultau muzica pianistului...
sâmbătă, 12 decembrie 2009
Ajutor si ajutoare
Ieri am fost la serbarea de Craciun a firmei si prompt azi-noapte m-au luat durerile de gat si acum m-a pocnit o raceala de toata frumusetea, cu curgeri de nas, stranuturi de 10 ori pe ora, arsuri pe gat si in nas, ochi lacrimand, frisoane etc.
Joi mi-a intins scumpa de Anto o mana de ajutor aurita si a venit dupa-amiaza sa stea cateva ore cu David. Eu si Bogdan am apucat sa ne uitam la un "Boston Legal" cat de cat in liniste.
Tot joi am primit de la Tini (colega mea, si ea mamica) sugestia de a solicita o "cura pentru mama si copil" la asigurarile medicale. E vorba de posibilitatea de a merge pentru 3 saptamani intr-o clinica specializata pe problemele mamicilor aflate in criza (depresii, epuizare, burn-out, tulburari de somn, probleme psihice sau psihosomatice, dureri cronice de coloana etc., probleme de greutate, probleme sociale si interpersonale etc.). Medicul de casa trebuie sa prescrie aceasta cura dupa o consultatie amanuntita, iar in clinica se ofera un tratament alcatuit din: consiliere psihologica, gimnastica medicala, masaje, inot, consiliere alimentara, odihna activa, ingrijire a copiilor etc. Culmea coincidentei: taximetristul care m-a dus azi-noapte acasa (pe banii firmei) de la petrecerea de Craciun mi-a recomandat o clinica unde a fost si sotia lui cu fetita lor de 6 ani, e pe malul Marii Baltice si se pare ca e un mic paradis de sanatate... Am sa merg saptamana viitoare sa discut amanuntit cu medicul de familie (care e si el roman) si sa vedem ce se poate face ca sa demaram cat mai repede procedura.
Ieri am vorbit cu terapeuta mea, care mi-a facut o propunere neobisnuita, rugandu-ma ca in perioada asta de depresie si disperare acuta s-o sun zilnic cate 15-20 de minute (fara bani) ca sa-i povestesc cum ma simt, fara sa relatez chestii concrete, ci doar sa-i spun cum ma simt, ce simt; a zis ca si daca timp de 3 saptamani ii voi spune zilnic ca ma simt rau, ca nu mai pot, este absolut ok, dar in timp rutina asta va da rezultate, fiindca voi simti ca am pe cineva care sa ma asculte, cineva competent si care ma cunoaste si care a trecut si el prin ceea ce trec eu acum.
E cumplit sa te simti atat de singur si neinteles, sa vorbesti cu oamenii si sa VEZI din reactia lor ca habar nu au despre ce vorbesti, sa VEZI cum rotitele se rotesc in capul lor fara sa faca clic acolo unde trebuie sau chiar cum expresia fetei li se schimba din cauza ca le este foarte neplacut sa poarte o conversatie autentica si atat de deschisa, in care sa ne aratam cu totii punctele vulnerabile. Nu vreau sa fiu aroganta, dar asta e realitatea: pentru aproape toti ceilalti, ceea ce povestesc eu este ca si cum as vorbi vietnameza cu dialect albanez. Ce-i drept, in cazul unora din parinti constat mai mereu ca de fiecare data abia cand deschid EU o tema delicata si sensibila de genul "Doamne, cat e de greu", apar si de partea cealalta mici, timide confesiuni... Mi se pare trista si tragica teama asta de a vorbi despre ce simtim, teama care este dublata de panica initiala de a observa in primul rand ceea ce simtim! Toti suntem intr-o fuga permanenta de noi insine!
"Stiu ce-mi doresc cu adevarat de Craciun. Imi doresc sa mi se dea copilaria inapoi. Nimeni nu mi-o daruieste... Stiu ca suna irational, dar ce are Craciunul de-a face cu ratiunea? Craciunul are de-a face cu un copil de tare demult si de tare departe si are de-a face cu un copil de acum. In tine si in mine. In dosul usii inimii noastre, acest copil asteapta sa se intample un miracol."
Tot joi am primit de la Tini (colega mea, si ea mamica) sugestia de a solicita o "cura pentru mama si copil" la asigurarile medicale. E vorba de posibilitatea de a merge pentru 3 saptamani intr-o clinica specializata pe problemele mamicilor aflate in criza (depresii, epuizare, burn-out, tulburari de somn, probleme psihice sau psihosomatice, dureri cronice de coloana etc., probleme de greutate, probleme sociale si interpersonale etc.). Medicul de casa trebuie sa prescrie aceasta cura dupa o consultatie amanuntita, iar in clinica se ofera un tratament alcatuit din: consiliere psihologica, gimnastica medicala, masaje, inot, consiliere alimentara, odihna activa, ingrijire a copiilor etc. Culmea coincidentei: taximetristul care m-a dus azi-noapte acasa (pe banii firmei) de la petrecerea de Craciun mi-a recomandat o clinica unde a fost si sotia lui cu fetita lor de 6 ani, e pe malul Marii Baltice si se pare ca e un mic paradis de sanatate... Am sa merg saptamana viitoare sa discut amanuntit cu medicul de familie (care e si el roman) si sa vedem ce se poate face ca sa demaram cat mai repede procedura.
Ieri am vorbit cu terapeuta mea, care mi-a facut o propunere neobisnuita, rugandu-ma ca in perioada asta de depresie si disperare acuta s-o sun zilnic cate 15-20 de minute (fara bani) ca sa-i povestesc cum ma simt, fara sa relatez chestii concrete, ci doar sa-i spun cum ma simt, ce simt; a zis ca si daca timp de 3 saptamani ii voi spune zilnic ca ma simt rau, ca nu mai pot, este absolut ok, dar in timp rutina asta va da rezultate, fiindca voi simti ca am pe cineva care sa ma asculte, cineva competent si care ma cunoaste si care a trecut si el prin ceea ce trec eu acum.
E cumplit sa te simti atat de singur si neinteles, sa vorbesti cu oamenii si sa VEZI din reactia lor ca habar nu au despre ce vorbesti, sa VEZI cum rotitele se rotesc in capul lor fara sa faca clic acolo unde trebuie sau chiar cum expresia fetei li se schimba din cauza ca le este foarte neplacut sa poarte o conversatie autentica si atat de deschisa, in care sa ne aratam cu totii punctele vulnerabile. Nu vreau sa fiu aroganta, dar asta e realitatea: pentru aproape toti ceilalti, ceea ce povestesc eu este ca si cum as vorbi vietnameza cu dialect albanez. Ce-i drept, in cazul unora din parinti constat mai mereu ca de fiecare data abia cand deschid EU o tema delicata si sensibila de genul "Doamne, cat e de greu", apar si de partea cealalta mici, timide confesiuni... Mi se pare trista si tragica teama asta de a vorbi despre ce simtim, teama care este dublata de panica initiala de a observa in primul rand ceea ce simtim! Toti suntem intr-o fuga permanenta de noi insine!
* * * * *
"Stiu ce-mi doresc cu adevarat de Craciun. Imi doresc sa mi se dea copilaria inapoi. Nimeni nu mi-o daruieste... Stiu ca suna irational, dar ce are Craciunul de-a face cu ratiunea? Craciunul are de-a face cu un copil de tare demult si de tare departe si are de-a face cu un copil de acum. In tine si in mine. In dosul usii inimii noastre, acest copil asteapta sa se intample un miracol."
- Robert Fulghum -
vineri, 11 decembrie 2009
Attachment SELF Parenting
Neurosis is always a substitute for the actual suffering
- C.G. Jung -
- C.G. Jung -
OK, we all know what Attachment Parenting is about. If you don't have the slightest idea, please go away from this blog!
But how about self parenting for those of us who have grown up being victims of abusive parents day in day out? How do we take care of ourselves? How do we finally learn to respect ourselves, to give ourselves the equal dignity that Jesper Juul asks us to give our children? How do we come out of the vicious circle of anger, pain, shame, guilt, perfectionism and feelings of inadequacy?
After 6 years of therapy and knowing that the only way out is through the pain, I still have to ask myself: how do we confront and endure so much pain? How do we finally get rid of the idealised and internalised parents? How do we dare to be ourselves when we have been manipulated our whole life to be someone else? How do we learn to trust ourselves and our feelings again? How do we learn to accept ourselves the way we are, to love and nurture ourselves the way we are? How do we stop feeling lost and abandoned? How do heal?
duminică, 6 decembrie 2009
I am not a guru
I don't know why, but for quite some time I have had this feeling that I must explain some things about me and my life to those people who mistakenly admire me. First of all, from my experience, admiration can sometimes be very close to hate: if the admired person turns out not to be flawless and, even worse, if you can't live up to your own expectations in respect of what you admire in that person, sooner or later admiration will surely turn to hate. Such is human nature. Some people want to change, but someone else should please do all the hard work, so they can only enjoy the good results. Well, it doesn't work that way.
When I was a child, I was always the leader, no matter with whom or what I played. It had nothing to do with an innate talent for leadership, but definitely with my obsession of being in control. Later on, I was always, again, the one with the initiatives, with the actions, I was always giving advice to somebody, I was always explaining to others what they should do so their lives can get better. I was always the optimistic one, the powerful and "electrifying" one (someone actually used this word to describe me). No wonder that my company was seeked by many.
Sometimes I felt like a guru. No arrogance here, because it cost me too much and I'd rather turn back time and do things differently. People looked up to me, which was of course flattering for the perfectionist that I am, but at the same time they kind of expected me to help solve their problems. And this masked the fact that nobody really liked me for who I was, but only for the impact I had in their lives.
Sometimes I felt like a guru. No arrogance here, because it cost me too much and I'd rather turn back time and do things differently. People looked up to me, which was of course flattering for the perfectionist that I am, but at the same time they kind of expected me to help solve their problems. And this masked the fact that nobody really liked me for who I was, but only for the impact I had in their lives.
This time the reactions were different because it was a very deep change, one that destroyed all the foundations of my previous life and opened the way for something new, very different and scaringly true. This time, far from being an example (except for maybe 2-3 persons who had the courage to follow me at least theoretically on this road), most people got scared and shut down their communications systems completely, for fear I would continue to influence them the way I had until then. I can't say I haven't tried, but the doors to their hearts were shut and locked, so I couldn't get to them. The relationships died.
Then I met new people on my new road. People who didn't know me started to write me private messages (yes, on the DC forum), thanking me for being so courageous as to speak out the truth about abuse (especially sexual abuse) and abusive parents. People started telling me their life stories, disclosing their deepest secrets and the pain that they had been carrying in their hearts for so long and that sometimes not even their spouses knew about. At first I was shocked, then pleased, since it confirmed again and again what I was feeling, what I now already KNEW: that most of us have been abused in our childhood, whether we remember it or not.
Anyway, all those messages touched me, so I swallowed the bait and the barb only too willingly. I started - as always - writing back with empathy, consolation and advice. From most of them I only heard again when THEY had something to write about themselves. I even thought I made a few friends, who were writing more frequently (they will know who they are when they read this), but at a closer look (which I took much later) I had to realize that again, the main subject was always the other person, their pain, their problems... I almost never got any answer or even a short comment on what I wrote about me, about my pain, about my inner struggle.
Then came the forum slaughter when I started the fight to open the eyes of the parents who are poisoning their babies with these chemical time bombs called vaccines. Of all the persons who "admired" me so much, this time nobody had the guts to speak out for me, to take my side... so I stopped writing to most of the "friends" that I made through the forum when I realized that it had become a waste of time for everybody. Most of them understood and respected my silence.
A few months ago, however, I had to write one of these persons directly that I don't feel the need to communicate with her anymore. I finally allowed myself to acknowledge that I had never had the feeling of getting something back from such a one-way communication which she even called "friendship". She wrote "Since we cannot be friends anymore, I can only hope that somebody else will help you when you will be in need". Oh, let me guess, she would have helped me if I only accepted to continue to be "friends"???? HOW?? And why didn't this happen before??? Please... Oh yes, she was reading the topic on the forum where I was being slaughtered, I know it because at one time she intervened with a joke on the side of the jackass who had harassed me by inviting me with my son to the cemetery because I was refusing the vaccines. So why didn't she intervene then to stand up for me and my character, if I was her friend??
The mail went on with her manipulatively asking me not to regret having helped her... Excuse me?? I know that it was manipulation because at first I had the impulse of feeling guilty. Then I got a hold of me and realized that SHE was feeling guilty and she just projected this onto me, wanting me to feel guilty for "dropping" her. Of course I was very upset to go through all this, what with my love of harmony and all... But I didn't feel guilty anymore, which is a big progress for me, since my whole life I've been so easy to manipulate with feelings of guilt.
Conclusion: I am not a guru, no matter what other people think of me I don't really want to be admired, I don't really want to teach anybody how to live their lives. My struggle is only MY struggle, everything I feel, think, do and write relates only to my life and I don't have the energy anymore to be an example for anyone. Especially to those who admire me with the pressure of always wanting and expecting something from me. I don't know how to explain this better, but I guess everybody knows what I'm talking about. If you can't like me for who I am, then please leave me alone. Please.
* * * * *
I am very, very down today. Yesterday I cracked, really cracked. On Friday I cried at my hairdresser's, even though the afternoon had started nicely, we talked about nice, easy things... Then I told him about my November blues, my birthday, my father's visit this summer and then I remembered his words: "Do I get the permission to see David? It is only for him that I undertook this long journey"... then I started crying and could only say "What about me, father? What about me? You only have one child and that is me! What about me?"...
Then yesterday evening my best friend called me and I totally lost control, I started crying so badly and I just couldn't stop... I am at the end of my rope, I feel empty and lost and broken and... above all dead tired of everything. I am EXHAUSTED. I feel desperate and don't know where to turn or how to start solving my problems. I don't know how to be a good mother to David, to take care of my inner child and to be a good wife to Bogdan all at the same time. WHEN and how should I do this? Something went very very wrong along this way and I am scared that I won't be able to mend it and save everything, like I always managed until now. The irony of it all is that most parents who live like zombies seem to make it, while Bogdan and I are alive and conscious but our risk of losing everything seems much bigger!!
Anyway, I realize now once again, more bitter than ever, that besides Bogdan I don't have anyone at all that I can really count on. When I am desperate and in need, noone is there for me.
It's true, Mutti has been from time to time of help until now, but because of her husband and the way she is always defending him when he harasses and bullies us, we feel that the price we pay for her small favours of going out with David 2-3 times a week is too big, so we decided to give up asking her. Yesterday she tried to mitigate on behalf of her monster of a husband and I told her to give it up, because she does not really know Bogdan and if he gets really angry, her prick of a husband may be sorry one day. OK, maybe it was a stupid thing to say, but I was very angry and I just wanted her to leave. I was angry because her stupid fuck of a husband cancelled his contract with the cable company and he gave us a shitty receiver with which we can't record anything anymore - I was so pissed yesterday that this asshole found again a way of bullying us... Her answer surprised me: "Oh, I know the other side of Bogdan as well, once I had forgotten my keys and rang your doorbell, then he came out and opened the door and he looked at me with such a look as if he wanted to kill me" ... My comment: "Did this accidentally happen during David's nap?". Of course it had happened during David's nap, we are both like lions when someone disturbs David's nap... She went on telling me that she had felt very offended and she had even cried because of this incident! Incredible!! This woman has been living with the devil every day for 45 years but cries because of a look that an angry father gives her when she wakes his child... I told her that I find it really despicable of her to hold a grudge for something like this and to remind me of it under these circumstances and also that we think it may be best to never look back once we move out of here, to cut all contact with her as well.
We felt we had no choice with Mutti this time, even though it is so sad and hopeless and it breaks my heart to think of David growing up with no grandparents at all... it hurts so much... almost as much as it hurts this little girl that she never had and never will have loving parents...
We decided that we will start looking for a babysitter for David who should come to us and spend 1-2 hours a week playing with him in his room, so that Bogdan and I can have a little time for ourselves. Except David's sleep hours on the weekend (that we mostly use to eat and relax for an hour - always on standby because David sometimes wakes up and cries after 30'), Bogdan and I do not have one single minute just for ourselves. It has come so far that, for instance, watching "Desperate housewives" together (while Mutti was taking David for a walk in his stroller) has become quality time in our relationship. How pathetic is this?
* * * * *
Today I snapped. Mutti came this morning and I told her about our decision not to use her "favours" anymore because of the high price that we have to pay for them. She left, offended again. Bogdan was not home. I started cooking. I had the onions already sizzling in the pot and the meat ready and I still had to cut the potatoes, the carrots and the peppers, David started crying. He was like glue to my legs, I explained him that mommy was busy cooking, but he started crying louder and more insistent. Louder and louder... Bloody vicious circle... I turned on the radio and he got even louder. I was on the verge of losing my temper, so I didn't want to lose control and I took David out of the kitchen and closed the glass door, while explaining that mommy needs some more minutes to finish cooking. Inside I was boiling, I felt again caught in a trap with no way out. Of course David cried even louder, but at least I was alone in the kitchen and could hurry up with the fucking vegetables... I started singing very loud myself... Then I couldn't take it anymore, I couldn't stand David's cries anymore so I took him to the bedroom, told him to play (yes, it is like this when you feel you are losing your mind!), turned the radio even louder and returned to the kitchen, where I released 4 or 5 primal screams of 10 seconds or longer, until I felt that my voice was gone. 5 minutes of agony later I took David out, he was crying inconsolably and held on to me as if his life depended on it. There is no way I could have felt guiltier. And I'm wondering: if I can feel so much guilt for an incident like this, how am I supposed not to go crazy with all that is still to come?
Today I hit rock bottom.
