Cand am vorbit cu Elfriede (mai mult plangand din cauza durerii de la ureche) despre somatizare, despre cum ma simteam, despre Silke si modul cum se poarta ea cu Kilian, despre faptul ca ma identific cu Kilian si sub nici o forma nu ma pot supara pe el (ba chiar dimpotriva, observ ca langa mine e mereu vesel si se simte bagat in seama si reactioneaza pozitiv), am spus la un moment dat ceva de genul "Mda, Silke este total depasita de situatie, nu as vrea sa fiu in pielea ei, mi-e mila si de ea", la care Elfriede mi-a atras atentia ca somatizarea poate fi cauzata printre altele si de faptul ca - DIN NOU - dovedesc intelegere fata de mama (asa cum am procedat in copilarie si cu mama mea!), in loc sa fiu 100% de partea copilului, deoarece aici NUMAI copilul este victima. Mama este o adulta, care poarta raspunderea si pentru viata ei si pentru viata si fericirea copilului.
Atunci mi-am dat seama cata dreptate are Elfriede. De fiecare data cand am tendinta s-o scuz sau s-o "inteleg" sau s-o compatimesc pe Silke, ma tradez pe mine insami, pe fetita din mine care a fost tratata la fel ca si Kilian si care n-a avut nici un aliat care s-o apere de mama agresiva si "depasita de situatie".
Alt factor care ma apasa este constrangerea de a participa la activitati cu aceste mamici cu care am prea putine in comun, dar o fac pentru ca altfel bietul David n-ar avea nici o posibilitate sa socializeze mai mult de o data pe saptamana cand ne viziteaza colega mea, Claudi, cu baietelul ei Christoph (care e nascut la o zi dupa David). Ma apasa cand vad la ele atata ignoranta, incapatanare, egoism, totul pe socoteala copiilor...
Ce sa le spui? Ca acum primesc factura pentru greseli pe care le-au tot comis si le-au tot comis in ultimii 2 ani? Ca nu copilul e problema, ci ele si numai ele? Cine e pregatit sa auda aceste adevaruri? Asa ca tac si ma tin tot mai deoparte, iar David deja nici nu se mai joaca in camera aia decat singur si la un metru de mine, nu se mai apropie de Kilian, Arian sau Noemi decat cand ma simte pe mine prin preajma... Noemi, fetita care l-a muscat pe Arian pana la sange, este o papusica atunci cand vine langa David: il pupa pe botic, ii tine haina, ii tine sticla cu apa cand David vrea sa bea... Deci se poate si altfel, daca un copil ii arata ca se poate si altfel, nu numai cu trantit unii peste altii, cu tras de par, cu strans de gat, cu lovit... Eu le atrag mereu atentia mamicilor cand vad cate o scena de "tandrete" intre Noemi si David, doar-doar or pricepe si ele diferenta. Mai mult nu pot sa fac. Datorita terapiei mi-au mai disparut impulsurile alea puternice de a ajuta cu forta, adica acum identific mai devreme zidul si nu mai insist, dar asta nu inseamna ca nu ma consum, mai ales cand copilul meu e afectat.
Doamne, sa treaca mai repede timpul pana cand va merge la gradinita... Desi am eu asa niste presimtiri ca nici acolo nu va fi mai bine, caci majoritatea parintilor sunt zombie care nu-si constientizeaza actiunile si refuza sa vada repercursiunile acestora asupra copiilor...
Atunci mi-am dat seama cata dreptate are Elfriede. De fiecare data cand am tendinta s-o scuz sau s-o "inteleg" sau s-o compatimesc pe Silke, ma tradez pe mine insami, pe fetita din mine care a fost tratata la fel ca si Kilian si care n-a avut nici un aliat care s-o apere de mama agresiva si "depasita de situatie".
Alt factor care ma apasa este constrangerea de a participa la activitati cu aceste mamici cu care am prea putine in comun, dar o fac pentru ca altfel bietul David n-ar avea nici o posibilitate sa socializeze mai mult de o data pe saptamana cand ne viziteaza colega mea, Claudi, cu baietelul ei Christoph (care e nascut la o zi dupa David). Ma apasa cand vad la ele atata ignoranta, incapatanare, egoism, totul pe socoteala copiilor...
Ce sa le spui? Ca acum primesc factura pentru greseli pe care le-au tot comis si le-au tot comis in ultimii 2 ani? Ca nu copilul e problema, ci ele si numai ele? Cine e pregatit sa auda aceste adevaruri? Asa ca tac si ma tin tot mai deoparte, iar David deja nici nu se mai joaca in camera aia decat singur si la un metru de mine, nu se mai apropie de Kilian, Arian sau Noemi decat cand ma simte pe mine prin preajma... Noemi, fetita care l-a muscat pe Arian pana la sange, este o papusica atunci cand vine langa David: il pupa pe botic, ii tine haina, ii tine sticla cu apa cand David vrea sa bea... Deci se poate si altfel, daca un copil ii arata ca se poate si altfel, nu numai cu trantit unii peste altii, cu tras de par, cu strans de gat, cu lovit... Eu le atrag mereu atentia mamicilor cand vad cate o scena de "tandrete" intre Noemi si David, doar-doar or pricepe si ele diferenta. Mai mult nu pot sa fac. Datorita terapiei mi-au mai disparut impulsurile alea puternice de a ajuta cu forta, adica acum identific mai devreme zidul si nu mai insist, dar asta nu inseamna ca nu ma consum, mai ales cand copilul meu e afectat.
Doamne, sa treaca mai repede timpul pana cand va merge la gradinita... Desi am eu asa niste presimtiri ca nici acolo nu va fi mai bine, caci majoritatea parintilor sunt zombie care nu-si constientizeaza actiunile si refuza sa vada repercursiunile acestora asupra copiilor...
