Apusuri de soare la Frankfurt

Little macho wants to be a daddy ;-)

Un coleg al lui Bogdan pe nume Thorsten s-a casatorit de curand (planificase cu ani in urma nunta cu alta, trimisesera si invitatii si aia l-a lasat cu buzele umflate in ultima secunda) si acum cica vor si ei copil. Bogdan l-a avertizat prietenos cu privire la schimbarile majore din viata lui, la care 'mnealui zambeste superior si spune: "Ei, las' ca tot o sa primesc blow job-uri"...

Buddy, am o veste proasta si una buna pentru tine cand vei deveni tatic.

Vestea proasta: vei avea mai putin sex, orice forma de sex, decat pe vremea cand erai virgin!

Vestea buna: n-o sa-ti mai pese!

Ordine si disciplina - in zbor catre al patrulea Reich ;-(

Ieri au venit in vizita doua colege (Claudi si Susan) cu copiii lor, Christoph si Annabell.

Cu Claudi si Christoph ne vedem saptamanal si ne simtim minunat impreuna, fiecare din noi a gasit in cealalta o prietena buna si deschisa, putem discuta despre orice, suntem pe aceeasi lungime de unda in mai toate chestiunile esentiale (mai putin vaccinarea, insa ne toleram reciproc punctele de vedere) si fiecare din noi o intelege foarte bine pe cealalta cu problemele, grijile si durerile unei mamici... Si ea este un fost copil captiv, in sensul ca a avut parte de la parintii ei doar de raceala, critica, negativism, ceea ce a inhibat-o foarte mult si i-a subminat increderea in ea pe viata... E un om foarte placut, care stie sa asculte, iar cum mie imi place sa vorbesc mai mult decat pot sa ascult, ne-am gasit perfect ;-))

Ieri Claudi a ramas mai mult dupa ce Susan a plecat, amandoua am simtit nevoia s-o "forfecam" putin pe Susan pentru ceea ce ne prezentase la masa de pranz... Nu stiu cum venise vorba despre jucarii si stransul acestora, iar Susan ne povesteste ca ea nici nu concepe ca Annabell sa nu-si stranga mereu jucariile si ca ea considera ca e foarte important ca un copil sa invete de acum sa fie ordonat (!). Eu am zis ca gandesc altfel, ca in primul rand e mult prea devreme pentru asa ceva si apoi pentru mine viata inseamna dezordine, am spus ca am citit si la Bettelheim ca pana la 10 ani preocuparea principala a unui copil trebuie sa fie JOACA (nu ordinea!). Cand a vazut ca nu-i impartasim parerea, a plusat pe un ton si mai ferm: "E foarte important sa invete de acum regulile, uite, si eu am fost crescuta sever si nu mi-a daunat" (asa sustin toti care traiesc in denial si pe care-i auzi "Ei, lasa ca si eu am fost batut cand eram mic si uite ca nu am murit" - ZAU???).

Am comentat: "Pana la urma de ce consideri tu ca trebuie neaparat sa invete chestia asta la 2 ani? La ce-i va ajuta in viata? Te intreb nu din perspectiva ei, ci din perspectiva MEA, a unui copil maltratat, a carui mama era obsedata ca al ei 'cuibusor' sa arate ca un muzeu, aseptic si imaculat, totul ordonat si la locul lui... Pe mine nu m-a ajutat cu nimic asta, ba chiar am devenit alergica la toti oamenii care pun pret pe chestii din astea atat de moarte! E vorba de o nevoie bolnavicioasa de ordine ca surogat de siguranta, insa tot surogat este, ordinea nu aduce fericirea". Am debusolat-o pret de cateva secunde, apoi a continuat pe aceeasi tema, aducand ca argumente ca ea a fost "educata sever" si a reusit in viata spre deosebire de fratii ei care au fost crescuti mai "lejer" si care sunt iresponsabili financiar... OK, daca finantele sunt criteriul de baza pentru aceste clasificari, I rest my case. Ea oricum nu gusta discutiile cu iz psihologic ;-(

Eu am spus clar si raspicat ca nu ma deranjeaza dezordinea si ca nu-mi voi pierde timpul si energia obligandu-l pe David sa-si adune mereu jucariile, ca ma simt bine cand il vad pe el fericit si ca din partea mea poate sa-si imprastie jucariile prin toata casa... I-am spus ca si atunci cand ne adunam la grupa de activitati tot noi, mamele, strangem totul si facem curat, mi se pare cel mai normal lucru din lume. Abia atunci - cand nu-i obligam - incep si copiii sa ne ajute de bunavoie. De pilda, David uneori goleste sertarul deschis al comodei de infasat si arunca pe jos tot ce gaseste pe acolo. Eu il las in pace, iar 10 minute mai tarziu il rog frumos sa le puna la loc, ii multumesc ca ma ajuta, iar el o face. Dar il tratez cu respect si nu-l oblig, nu-l "educ" sa faca asta.

Pe parcursul intalnirii si eu si Claudi am simtit clar ca Susan o tine foarte din scurt pe Annabell, e cu ochii pe ea tot timpul, o dreseaza pur si simplu "Ce spui acum?", "Ce se spune acum?", "Nu mai face aia, nu mai face ailalta!" si tot asa, ca un mic robotel programat sa faca impresie buna in societate... Imi aminteste de mama, care era la fel de obsedata de imaginea ei in ochii lumii... Daca ar fi interesat-o atat de mult si imaginea ei in ochii MEI, ai copilului ei, azi as fi fost mai fericita.

La un moment dat am spus ca eu nu vreau sa-mi educ copilul sever si ca de fapt daca ma gandesc bine nu vreau sa-l EDUC deloc, mie educatia mi se pare un mare cacat, mai ales de cand am citit-o pe Alice Miller (D-zeu s-o odihneasca), "educatia" asa cum o concep aceia care o aplica nu este altceva decat un abuz de putere asupra unei fiinte pe care ar trebui s-o respectam si s-o insotim cu dragoste pe drumul propriei dezvoltari.

Susan relateaza apoi pe tonul cel mai normal ca ea ii mai arde cate una la fund lui Annabell ("cand nu mai merge altfel" - CE sa mearga altfel???), dar nu-si face griji deoarece "lasa, ca inca are pampersi, nu simte mai nimic" (!?!). Cum sa nu te cutremuri cand vezi atata ignoranta si lipsa de empatie? Pai durerea sufleteasca de a fi lovit de mama cantareste cu milioane de tone mai mult decat durerea fizica!! Nu mai vorbesc de orbirea care o impiedica sa vada ca ea de fapt da mai departe ceea ce i-au facut ei parintii ei! Exonerandu-i pe parinti de raspundere ("bine mi-au facut ca m-au educat sever"), furia reprimata din ea va fi canalizata catre fetita asta nevinovata, de mila careia mi se rupe inima...

Eu am spus ca o singura data mi-a alunecat mana de furie (cand David statea pe comoda de infasat si m-a lovit rau de tot cu picioarele in piept desi il rugam sa n-o mai faca - am probleme mari de tot sa ma stapanesc cand sunt lovita, atunci iese furia la suprafata!!) si atunci in mod reflex l-am pleznit pe David peste manuta, iar cand el si-a retras-o si a spus pe un ton plin de tristete "Aua!!", l-am luat in brate, mi-am cerut iertare, am plans minute in sir si m-am simtit ca ultima nenorocita si de atunci nu am mai facut niciodata un astfel de gest! Susan: "Ah, peste mana o pleznesc regulat!! Daca nu ma asculta!!" - aici a fost clipa cand m-am ridicat si am inceput sa strang farfuriile de pe masa si am schimbat subiectul. E ultima oara cand aceasta persoana mai intra la mine in casa.

Madalina Manole - anatomia unui suflet distrus

Azi am aflat intamplator ca in vara a murit Madalina Manole. Si am tot gugalit cateva ore bune. Am citit articole, am vazut filmulete, am vazut si filmuletul facut de ea in oglinda, unde isi ia ramas bun in acel mod halucinant...

Sunt complet intoarsa pe dos, simt deja cum fac febra. Poate ma paste si o raceala, nu stiu, dar ma simt efectiv rascolita, m-a dat peste cap tot ce am vazut si ce am citit. Simt ca imi arde sufletul!

La inceput, nestiind eu mare lucru despre Madalina Manole decat ca i se zicea "fata cu parul de foc", m-am intrebat "Cum poate sa se sinucida o mama a unui copil de un an"? Ei, uite ca poate.

Primele beculete mi s-au aprins cand am aflat ca Madalina Manole a fost zodia Racului. Da, stiu, prejudecatile mele, bla-bla-bla... Dar se potrivesc SI aici al naibii cu tot ce cunosc eu despre zodia asta si se aplica mai ales la narcisistii patologici carora li s-a distrus sufletul de catre parinti, narcisistii patologici macinati de perfectionism, de aparente si de obsesia de a controla totul in jurul lor, narcisistii patologici care ajung sa se urasca intr-un asemenea hal incat uneori sinuciderea pare unica scapare.

Madalina Manole pare sa fi fost un astfel de om, de suflet distrus. Din sinuciderea ei, din mesajele lasate de ea este evident ca a trait toata viata ei o mare minciuna, pe care in final nu a mai avut puterea de a o sustine si care s-a prabusit asupra ei ca un castel de carti. Singurele aspecte autentice din viata ei au fost probabil dragostea sotului si a copilului ei, dar uite ca acestea nu au fost de ajuns. Succesul, cariera, banii, totul era doar un surogat pentru dragostea pe care nu a avut-o niciodata si care nu poate fi inlocuita cu nimic in lumea si in viata asta, dragostea parintilor.

Pe un site in engleza am gasit un articol despre sinuciderea Madalinei, din care citez: "She had a one year-old son. She had a prosperous career (with a comeback album released in 2010) but depression is a disease that blinds people to hope and can leave them flailing for meaning and ultimately grasping for the means to end it all." (articolul AICI)

"Testamentul de suflet" al Madalinei Manole este in realitate un document acuzator la adresa parintilor ei. Pentru mine e clar ca lumina zilei si m-am cutremurat cand am vazut ca nimeni nu vrea sa priceapa asta - nici psihologii, nici ziaristii, nici oamenii de televiziune care se tot intreaba "vai, oare de ce s-o fi sinucis?" si cauta un motiv imediat, concret, gen refuzul caselor de discuri sau o cearta cu sotul - ca si cum astea ar fi vreodata motive pentru ca cineva sa-si ia viata! Da, s-a vorbit de depresie, dar doar in clisee si intotdeauna in aceeasi fraza cu "vai, dar avea tot ce-si dorise, sot iubitor, copil, casa, bani, succes" - ei, uite ca NU AVEA tot ce-si dorise deoarece depresia este intotdeauna manifestarea unor traume mult mai vechi, din copilarie, traume pe care credem ca le-am ingropat in subconstient si care intotdeauna vin sa ne bantuie atunci cand apar in viata noastra triggerele potrivite - iar aparitia unui copil este cel mai puternic trigger, asa cum poate confirma orice psiholog competent.

Madalina pur si simplu nu a mai putut duce atata suferinta si durere sufleteasca si nu a mai vrut sa joace rolul jucat pana atunci, asta a impins-o la suicid. Era o perfectionista atat de crancena incat niciodata nu ar fi vorbit cu cineva despre ceea ce o framanta, ea nici nu voia sa identifice, daramite sa accepte acele aspecte din viata ei care nu erau perfecte.

E evident ca in societate juca teatru si purta o masca (mai toti o facem, iar la ea era mult mai greu, fiind persoana publica, "entertainer" de profesie, trebuia sa raspandeasca veselie si voie buna!). In plus, mai multe persoane care au cunoscut-o spun ca vorbea usor fals, afectat, ca si cum ar fi interpretat un rol... E semnul tipic al narcisistilor, al oamenilor care se valorifica doar prin ceea ce li se oglindeste de catre altii si de aceea obsesia lor majora este sa apara perfecti in ochii celorlalti!

Imaginea ei in exterior era o minciuna dubla: cantareata si femeia fericita. Toata lumea o descrie acum ca "radiind de fericire" - nimeni nu vrea sa-si imagineze ce pret se plateste pentru mentinerea unor asemenea aparente. Ea voia sa se "recompuna sufleteste", voia sa fie asa cum parea in aparenta, insa nu era... Prea multa presiune pentru un suflet atat de distrus, greutatea mastii a rapus-o in final pentru ca nu a avut puterea sa se elibereze de minciuna...

E evident ca se mintea singura ca pentru ea relatia cu parintii era buna si parintii ei erau "minunati" (altfel subconstientul nu ar fi presat-o sa se sinucida ca sa scape de marea minciuna pe care o traia!), omul care traieste in negare se comporta exact asa, insa daca ea ar fi avut puterea si posibilitatea si ar fi fost ajutata sa vada dincolo de minciuna poate ca s-ar fi rupt de parinti si ar fi trait si acum.

Bianca Brad, care si-a pierdut fetita in luna a noua, a marturisit ca si ea a avut de gand sa se sinucida acum doi ani si jumatate. Fiind insa confruntata cu situatia, fiind nevoita sa vorbeasca, sa discute despre trauma, sa se informeze despre contextul respectiv, presupun ca a inceput sa constientizeze ce se intampla cu ea dpdv emotional si asta a ajutat-o sa treaca pragul inapoi si sa nu mai faca gestul final.

Sa analizam putin textul ramas de la Madalina.

"Mi-a daruit Dumnezeu cel mai frumos si curat suflet din lume, Puiu al meu, cel mai mare si minunat dar, copilasul nostru; cei mai buni si sacrificati parinti din lume, frate drag, nepoti dragi, rude, prieteni, atata lume cu suflet curat in jurul meu. Nu le merit, nu stiu ce sa fac, sa am grija de ele, cum sa am grija de ele, cum sa le fiu de folos."

- de ce "cei mai buni si SACRIFICATI parinti din lume" daca nu asta e imaginea pe care ei i-o inoculasera toata viata, ca s-o poata folosi cum voiau ei (ceea ce au si facut!)? Si de ce o obseda sa "fie de folos" ca si cum asta era rostul ei in viata si nu acela de a fi fericita ea insasi?? Cunosc exact simptomul: sa dau si sa dau si sa am grija si sa fiu de folos, poate intr-un final, dupa un milion de ani, voi primi si eu o farama de iubire...

"Sunt o neputincioasa, o nevrednica, o complexata, am un milion de defecte si astea ma fac sa ma gandesc ca trebuie sa ma opresc aici! Nimeni altcineva nu e vinovat de starea mea, doar eu! Voi toti ma iubiti, si mi-ati aratat asta, mereu. Si totusi eu gandesc ca trebuie sa ma opresc aici cu viata!"

- nu realiza deloc paradoxul, ca daca ar fi fost iubita cu adevarat de catre parinti (aceea este singura iubire care ne defineste fiinta!!) nu ar fi ajuns la un asemenea grad de disperare si nebunie incat sa nu mai vada alta scapare decat sa-si ia viata! Oare de unde ii venea convingerea ca era o neputincioasa, o nevrednica??? Ea in realitate era o cantareata de succes, era independenta financiar, tanara, frumoasa, casatorita cu un barbat care o iubea, mama unui copil mic, deci de unde veneau complexele si "milionul de defecte" daca nu de la imaginea pe care o aveau de fapt parintii ei despre ea si pe care i-o transmisesera hipnotic o viata intreaga, incat ea o preluase cu atata succes si nu mai vedea altceva cand se privea in oglinda? Dealtfel tragedia Madalinei e inca o dovada ca NU CONTEAZA cate ai realizat in viata, NU CONTEAZA ce partener ti-ai ales si cat de fericita esti cu el la maturitate, NU CONTEAZA ce copil minunat ti-a fost dat sa ai, NU CONTEAZA cum te privesc altii, daca tu insati dintotdeauna te simti ca un gunoi, ca un "rebut"... Daca ea se considera defecta, nevrednica de sufletele curate din jurul ei, nu trebuie sa se mai mire nimeni ca in mintea ei viata tuturor celorlalti ar fi fost mai buna si mai frumoasa fara ea!! Ea le-a lasat banii, considerand ca doar de asta e buna, sa faca bani ca sa aiba grija de altii, sa fie de folos! Cunosc perfect sentimentul acesta... si cat de zadarnic e totul, fiindca e ca si cum ai incerca sa umpli o gaura neagra... niciodata nu e de ajuns, indiferent cat ai da!!

"Sunt de neiertat. Ma gandesc la VOI TOTI DAR SI LA CE SA FAC SA NU MAI FIU!
Pui mic sa ramana o perioada la Botosani, cu mama si tata. Poate ma va ierta mai tarziu, cand va fi mare."

- deci Madalina si-a dorit ca baietelul ei sa ramana dupa moartea ei la Botosani, la socrii ei!!!! Instinctul a indemnat-o sa nu-si lase copilul pe mana propriilor ei parinti, inca o dovada ca de fapt in adancul sufletului ei stia ce fel de oameni erau parintii ei, insa nu a putut darama bariera reprimarii si sa constientizeze tot raul, toata durerea!!

"Puiucu meu - ai grija de tot, atat cat poti! Nu uita de banii de la BRD in cont Euro!!"

- ii pune pe umeri toata raspunderea sotului, incercand in acelasi timp sa se scuze si sa se justifice si sa-si reduca la tacere remuscarile, pomenind banii. Era probabil atat de obisnuita sa-si cumpere "dragostea" parintilor, rudelor, incat asta era singura valuta prin care se valorifica ea insasi.

"SI AI MEI SCUMPI sa ma ierte,

atat pot sa gandesc, am ajuns

aici NUMAI DIN VINA MEA"

- observati ce nu e in regula cu aceasta bucata de text? Da, lipseste cuvantul PARINTI, subconstientul Madalinei l-a sarit, l-a omis pur si simplu!! Imediat vine insa si lovitura de gratie a tiranului interior integrat de ea, prin care isi asuma in intregime raspunderea pentru nefericirea care a dus-o la sinucidere! Simte nevoia sa sustina pana si in fata mortii minciuna, si in fata mortii se simte tot mica si insignifianta si proasta ("atat pot sa gandesc") in fata parintilor, pe care ii mai si roaga s-o ierte, de parca ei ar fi victimele!! In asa hal ii spalasera creierul...

"SI SA-L IUBEASCA MULT PE PUIU, RAMANE SUFLETUL MEU PTR. TOT CE A FACUT PENTRU MINE, PTR. SUFLETUL LUI!"

- da, Puiu avea suflet bun si a iubit-o (a iubit-o atat de mult incat poate fara el s-ar fi sinucis mai devreme si in orice caz nu s-ar fi incumetat sa aiba ea insasi un copil), insa ea intuia ca parintii ei nu-l inghiteau pe Puiu, deoarece el ii oferea iubire autentica, nu simulacrul pe care ea il primise de la ei!
Cunosc si acest sentiment, fiindca si eu am incercat din rasputeri, ani de zile, sa-i determin pe ai mei sa-l accepte pe Bogdan spunandu-le ca ma iubeste si ma face fericita... Naiva de mine credea ca asa ii voi face sa-l priveasca mai binevoitor, cand in realitate exact asta il facea insuportabil in ochii lor, faptul ca el imi oferea dragoste adevarata si ei simteau ca eu in curand as fi realizat diferenta intre ceea ce primeam de la Bogdan si modul cum ma manipulau ei in mod narcisist, ceea ce imi SPUNEAU ei ca imi ofera (vezi miorlaiturile mamei la telefon, cu "iubi" in sus si "iubi" in jos, de ii spusesem si in fata sa nu-mi mai zica asa pentru ca suna FALS!).
Puiucu ei era deci singurul ei sprijin, insa cand, dupa nastere, a navalit depresia cea mai cumplita peste ea, nici iubirea lui Puiu n-a mai putut salva nimic, pentru ca ea oricum se simtea dintotdeauna un rebut...

"Nu ma judecati, nu va judecati, dragii mei parinti si frate, mergeti inainte!
DE DRAGUL COPILULUI NOSTRU SI DE DRAGUL LUI MIHAITA, VA IMPLOR!!!"

- ce naiva, sa creada ca parintii s-ar putea judeca pe ei insisi? Dupa cum nici pentru maltratarile din copilaria Madalinei nu si-au asumat vreodata responsabilitatea, s-a vazut mai tarziu ca nici prin gand nu le trecea sa-si asume vreo raspundere pentru sinuciderea ei, ei au dat vina pe Puiu!! Evident, intotdeauna cineva "din afara" e vinovat... Fi-mi-ar scarba!
Madalina ii implora pe parinti ca macar de dragul copilului ei sa nu o judece, ea nu simtea ca persoana ei ar fi avut vreo valoare in ochii lor pentru ca ei s-o "ierte" de dragul ei, de mila suferintei ei... In realitate subconstientul ii arata Madalinei clar ca lumina zilei cine sunt adevaratii vinovati, iar ea simte nevoia din nou sa-i apere, sa-i exonereze de orice vina! E cumplit, cat de oarba era! Ce trist, sa nu fi avut pe nimeni in anturajul ei care sa-i deschida ochii!!

Toata lumea a cautat febril explicatii, dar toti au avut grija sa ocoleasca acel camp minat al adevarului, toti au vrut explicatii logice, care sa nu le darame propriul esafodaj de minciuni si negare.

Aceeasi minciuna in care a trait Madalina iese la suprafata si in SMS-ul de adio:

"Nimeni nu are vreo vina. Toti ma iubiti enorm si ati facut totul pentru mine."

- da, toti ma iubiti, dar eu de aceea simt nevoia sa mor??? Ea repeta papagaliceste ceea ce si-a spus constient toata viata, ca de fapt parintii o iubisera si facusera totul pentru ea, insa in realitate sufletul ei era convins de contrariu, altfel nu s-ar fi simtit toata viata "defecta" si "un rebut" si nu ar fi simtit nevoia sa-si ia viata ca sa scape odata de calvar!!! In plus, de fapt EA era cea care facea demult totul pentru parintii ei, insa copilul din ea care nu primise dragoste nu vedea decat ca nu face destul, ca oricat ar fi facut pentru ei nu era de ajuns, ea tot "neputincioasa si nevrednica" ramanea!!

"Motivul este acesta: nu ma mai pot suporta FIZIC vorbind, sint defecta, un rebut, asa am fost mereu, dar acum abia realizez cu adevarat."

- oh, unde esti, draga noastra Alice Miller? Nu se mai putea suporta fiindca niciodata nu invatase sa se iubeasca pe ea insasi, propria ei persoana ii crea repulsie, se simtea "defecta", un "rebut" - ASA CUM A FOST MEREU??? De unde convingerea asta atat de adanca daca nu fusese inoculata de parinti in modul cel mai clar cu putinta si preluata de ea inca din frageda copilarie?
Nici un copil care primeste iubire nu creste ca sa se simta toata viata un rebut!! Aceste cuvinte arata cel mai clar adancimea prapastiei sufletesti in care se gasea Madalina inca din copilarie... Cu Serban Georgescu, primul ei sot care era cu 15 ani mai in varsta decat ea, s-a casatorit intr-o intentie inconstienta de a obtine siguranta emotionala in persoana unui surogat de tata. Acest proiect de viata a esuat lamentabil, sotul o insela si o folosea (reinscenarea dezamagirii cu parintii!), iar asta a impins-o si mai aproape de catastrofa finala... Apoi, l-a cunoscut mai bine pe Petru, s-a apropiat omeneste de el (probabil n-a fost dragoste la prima vedere, ci abia cand a realizat ca el o iubea!) si prin el a reusit sa obtina un mic respiro, un mic timeout de la demonii depresiei, depresie care o chinuia demult dar ramasese latenta!!! Dupa nasterea copilului a venit declinul final: in clipa cand se rup zagazurile constientului deoarece un copil iti produce o avalansa de emotii pe care nu o mai poti controla, Madalina si-a pierdut pamantul de sub picioare. Catastrofa era programata. Departe de a constitui o "salvare", asa cum probabil spera ea (si cum spera din pacate multe alte femei), aparitia copilului multdorit a accelerat tragedia!

- nota pentru ziaristii imbecili care au interpretat "nu ma mai pot suporta, fizic vorbind" ca fiind echivalent cu "vai, nu ma mai simt frumoasa, tzatzo" (!!??): atata prostie, ignoranta, superficialitate este chiar de nesuportat, chiar daca vine de la mass-media romaneasca! Strigator la cer! Boilor si cretinilor, e vorba de acea sila existentiala pe care o au oamenii a caror depresie atinge limita suportabilului, e vorba de acea dorinta de a evada din propriul corp fiindca nu te mai suporti, nu mai vrei sa fii cine esti, nu mai vrei sa fii, FIZIC vorbind, ceea ce nu are nici o legatura cu fizicul ca infatisare, dobitocilor, ci doar cu starea sufleteasca!!

"Te iubesc, Puiucul meu, ai facut totul pentru mine.

Te iubesc, ingerasul nostru!"

- pentru mine textul asta denota ca Madalina isi iubea mai mult sotul decat copilul, mai bine zis ca avea mai mare nevoie de sot si de iubirea lui decat de copil si cred ca nu reusise nici sa creeze o legatura emotionala stabila cu copilul, asa cum sperase si isi dorise si isi imaginase. E normal, cand fugi de tine insuti si te refugiezi in negare, nu poti stabili nici o legatura sufleteasca autentica si profunda cu nimeni... Depresia s-a adancit si s-a agravat prin aparitia copilului, ea se identifica din ce in ce mai mult cu micutul si asta incepuse sa scoata la iveala toate traumele reprimate din propria ei copilarie, durerea sufleteasca de a nu fi fost iubita, de a se vedea "defecta", "un rebut"! Cunosc senzatiile astea prea bine, exact asa ma simt si eu, desi copilul meu nu are nici o vina. Eu incerc sa ma lupt cu demonii trecutului si sa-i inving unul cate unul si in acelasi timp fac tot posibilul ca David sa nu simta prea mult din durerea mea... Din pacate, Madalina nu a constientizat adevarata sursa a durerii care o coplesea si asta a dus la tragedia sinuciderii.

"Va iubesc, mami, tati, Marian, Mihaela, Mihaita,

matusa, tata Botosani, Dana, George. Ati facut totul

pentru mine si toti ceilalti ati fost buni cu mine.

Puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu..."

- pe mine ultimele cuvinte ma termina, sunt ca o jelanie, ca un urlet de durere inabusit, din nou inabusit, de data asta definitiv prin pactul cu otrava!

Dupa cateva luni de la sinuciderea Madalinei a izbucnit scandalul (normal si inevitabil, dupa cum intuisem) intre sotul si parintii ei. Parintii au aparut foc si para la Petru Mircea acasa, mama Madalinei a dat cu pumnul in masina, spunand "masina mea!!", apoi "casa mea!!", afirmand ca n-o intereseaza nimic altceva decat ca totul a fost facut din munca Madalinei si deci le apartine acum lor!! Isi luasera si avocat (o blonda spalacita care abia se articula in fata camerelor de luat vederi) si voiau neaparat sa puna mana pe averea Madalinei.

Petru Mircea povesteste apoi intr-un interviu ca DE FAPT relatia Madalinei cu mama ei nu a fost una buna, fiindca - atentie! - mama ei o batuse foarte mult in copilarie (surprise??), mi-a fost confirmat indirect de o cunostinta a Madalinei din adolescenta ca viata acesteia pe vremea aceea ar fi fost un calvar!!! Iar Madalina foarte probabil reprimase totul (cum am facut si eu pana la ruptura de tata in 2003), continuand astfel sa-si idealizeze parintii care vai, iata ce mult au iubit-o si ce mult i-au aratat iubirea, incat ea o viata intreaga s-a simtit "neputincioasa", "nevrednica", "defecta", "un rebut"... Pentru cine e dispus sa vada adevarul, sechelele sufletesti ale Madalinei din cea mai frageda copilarie sunt vizibile ca lumina zilei! Un om care a fost candva un copil iubit nu se va simti niciodata asa cum se descria Madalina!

In plus, departe de minciuna de care se agata sufletul ei cum ca "ati facut totul pentru mine", in realitate Madalina fusese cea care-i tinuse in carca pe parinti (si pe fratele ei) pana la moarte! Ei nu faceau nimic, doar o mulgeau pe Madalina. Casa, masa, datorii platite, fata era mai ceva decat o banca... Citat Petru Mircea: "O viata intreaga Madalina si-a ajutat parintii, poate mai mult... mai mult decat pe ea!"

Doamne, cat de cunoscut imi pare totul, mai ales cum un fost copil lipsit de iubire se minte cu disperare ca a fost totusi iubit, dar incearca si la maturitate cu aceeasi disperare sa-si castige dragostea parintilor, mai ales a mamei - fie si cu bani daca e nevoie! Cine isi muncea mainile pana la sangerare frecand cuptoare la brutarie pentru 6 marci pe ora ca sa trimita bani in plic acasa la mamica si taticul, sa-i faca mandri de ea? Cine se lasa umilita de patroana frantuzoaica de la bar ca sa trimita bani acasa? ("Hm, tu scrii in franceza mai corect ca mine, dar uite, tu faci curat la mine si eu imi fac concediile la Mi-à-mi" - pronuntat cu accent frantuzesc si exact asa cum l-am scris: mì-a-mì ca vizavi!). Cine se lasa pe ea la o parte ca sa le trimita bani si cadouri lui mamica si lui taticul? Cine avea datorii cu miile de marci, dar se ducea in Romania cu 40kg de cadouri dupa ea? Cine nu a pus un ban deoparte in toti anii in care a castigat bine si in schimb trimitea mereu cadouri la parinti, la rude, la prietene, la copiii prietenelor, la parintii prietenelor, la prietenii prietenelor? Cine era atat de oarba incat nu se supara nici atunci cand unii dintre cei de mai sus nici nu se mai gandeau sa spuna "multumesc" cand primeau ceva? Cine tot dadea si dadea si dadea si spera inconstient ca intr-un final va primi macar o farama de iubire inapoi? Stiti cine? Da, stiti.

Fiindca tot spuneam in postarea precedenta ca nu ne cunoastem cu adevarat, iata si ce scria Madalina pe blogul ei cu foarte putin timp inainte de a-si lua viata: "M-am recompus sufleteşte şi merg mai departe, preţuind cu toată fiinţa mea tot ceea ce am primit şi primesc de la viaţă!" - Mda... QED. Inca o dovada ca nu ne salveaza nimic din ceea ce realizam la maturitate (casnicie fericita, copil, cariera, bani) daca purtam cu noi dintotdeauna o imagine ciobita a propriei noastre persoane, un suflet sfasiat de durerea de a nu fi primit iubirea materna, daca ne lipseste acea dragoste originara fara de care sufletul nostru nu poate supravietui.

"Nimeni nu are vreo vina"?? Daca Madalina ar fi realizat cine era de fapt de vina pentru intreaga ei suferinta reprimata, poate nu ar mai fi simtit presiunea dementa de a se sinucide pentru a scapa din iadul care devenise viata ei interioara.

Odihneste-te in pace, fata draga si trista, suflet curat si chinuit care ai fost, si fie ca baietelul tau sa aiba un inger pazitor care sa-l ajute sa treaca peste aceasta trauma cu cat mai putine sechele!

Cat de bine ne cunoastem?

Discutam mai alaltaieri cu o prietena buna despre diferenta (oarecum considerabila) de varsta dintre ea si noul ei prieten, asa am ajuns la diferenta de varsta dintre mine si Bogdan, care e de 6 ani... Si ea imi spune "Dar atunci, la inceput, n-ai spus ca te deranja, ba chiar ai accentuat ca nu te deranjeaza deloc"... iar cand i-am spus ca totusi ma deranja si ma simteam complexata, ea a adaugat "pai atunci ce sa zic... daca nu spui ce simti sau ce gandesti..."

Oare e asa neobisnuit faptul ca nu spunem intotdeauna ce simtim si ce gandim? In realitate asta e regula, de cele mai multe ori noi insine nu stim ce simtim si ce gandim... cel putin pana nu parcurgem o analiza personala cu ajutorul careia sa incepem sa ne privim ceva mai obiectiv si mai realist...

Cand facem afirmatii despre noi insine, de multe ori ne exprimam doar dorinta de a fi asa cum spunem ca suntem, ne transpunem inconstient intr-un ideal cu care avem prea putin in comun. Oamenii se mint aproape permanent. Narcisistii patologici mint fara a constientiza ca mint (Doamne, cat timp mi-a luat ca sa accept acest adevar).

Mama obisnuia sa "potriveasca" mereu adevarul asa cum ii convenea ei pe moment (mai ales cand o lua putin pe ulei). Si ar fi jurat pe viata oricui ca spune 100% adevarul si numai adevarul... Tata nu inceta sa se minuneze: "Mai, dar ce mai fabulezi!"... Culmea e ca eu pe vremea aia aveam incredere oarba in mama si il condamnam pe tata. Intre timp am realizat ca avea mare dreptate.

Adevarul este ca nu ne cunoastem pe noi insine nici cat negru sub unghie fata de cat am vrea sau pretindem ca o facem. De cate ori nu auzim "Ah, eu in locul lui cutare"... Mda, ce noroc ca nu suntem in locul lui cutare, altfel categoric am reactiona altfel decat spunem si decat credem... iar in lipsa situatiei respective ne putem amagi in continuare ca noi ne-am fi comportat Y in situatia X... e unul din jocurile mentale favorite ale speciei umane.

In general nu ne cunoastem pe noi insine cu adevarat (si asta ne ingreuneaza orice tentativa de a cunoaste si pe altcineva), ne mintim pe noi insine (si automat ii mintim si pe cei din jur, chiar daca involuntar) si traim de cele mai multe ori intr-o lume inchipuita si de aceea cei mai multi fac BUF cand dau cu nasul de lumea reala...

Imi aduc aminte ca la inceputul relatiei mele cu Bogdan am avut cateva discutii foarte edificatoare despre diverse subiecte, in decursul carora el ma tot "demasca" pentru modul naiv cum il idealizam si mereu imi spunea "Feli, nu ma idealiza fiindca vei fi permanent dezamagita... Nimeni nu este perfect, fiecare are defectele lui... important este sa ne cunoastem si sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem"... Mare dreptate avea si mult am progresat datorita lui si datorita terapiei... am ajuns in sfarsit sa nu mai vad totul in alb si negru, cum faceam inainte... Si sunt nespus de fericita ca in ciuda defectelor pe care le avem amandoi, iubirea noastra este inca alive and kicking, dankeschön...

Yes, yes, yes!!

Humpaidi si humpaida - veni si ciclu' asa!

Mai frate, da' ce mai dereglare, sa-mi intarzie chiar 3 saptamani!! In fine, calu' de dar nu se cauta la chiloti, asa ca ma bucur si mai bifez o grija rezolvata!

Test de sarcina

Io-te cum mai facui in viata asta un alt test de sarcina!

Dar s-o iau cu inceputul.

In august mi s-au terminat anticonceptionalele si nu am avut timp sa ma duc la ginecoloaga din Hanau ca sa-mi iau reteta pentru altele, am tot amanat pana cand nu s-a mai putut. Am zis ca stau pe bara o luna (si cu pastilele si cu sexul) si incep dupa aia un pachet nou - reteta mi-a ridicat-o Mutti din Hanau, caci inca nu am gasit un ginecolog prin apropiere si oricum mi-am jurat ca nu ma mai duc la barbati.

Booon...

Pe 28 septembrie m-am dus la noua doctorita de cartier (locuieste aproape vizavi) din cauza otitei. A doua zi mi-a facut analizele de sange si de urina, iar asistenta mi-a zis ca am ceva sange in urina, semn ca urma sa-mi vina ciclul...

Pe 3 octombrie (pentru cine nu stie, pe 3 octombrie 2007 l-am conceput pe David) am "sarbatorit" cu Bogdan evenimentul, eu crezandu-ma 100% in perioada safe, ca doar urma sa-mi vina ciclul, nu?

Ei, asta a fost pe 3 octombrie si pana in ziua de azi nu a venit nici urma de ciclu!!!

Azi mi-am facut asadar un test de sarcina (din ala Clearblue electronic, sigur-sigur si precis-precis, de-ti spune si cate zile s-au scurs de la data conceptiei).

Rezultatul este: nicht schwanger.

Da' atunci ce face ciclul ala, de ce nu vine? Si de unde era sangele ala in urina? Ca m-am cam speriat...

Mi-am pus centura de razbel

Am reusit aseara sa formulez o frumusete de scrisoare, cu argumente beton si o formulare de superclasa germana, catre rahatul de comisie de la asigurarile medicale care mi-a respins cererea de cura pentru mama si copil.

Nenorocitii au "verificat" urgent documentele mele si mi-au scris ca ei nu considera aceasta cura ca fiind "zielführend" (= nu duce la realizarea scopului!). Fara nici o explicatie suplimentara despre cum au ajuns ei la concluzia asta, fara nici un alt cuvant.

Pe alt paragraf imi scriu ca da, necesitatea unui tratament exista, DAR ia sa fac eu bine si sa ma internez la clinica de psihiatrie din Hohe Mark, sa ma tratez acolo (!). Asta dupa ce eu scrisesem in cererea mea clar si raspicat ca nu avem nici un ajutor de zi cu zi pentru David si deci nu as avea unde sa-l las!! Ce atenti au citit cererea mea, nu? De fapt stiu ce urmaresc ei: imi ofera o asa-numita "Scheinlösung" (= solutie falsa), la care ei sunt constienti ca NU voi apela, dar profita de asta ca sa-mi refuze cererea de cura.

Ah, in final imi sugereaza ca dupa ce ma externez de la Hohe Mark (!) sa incep o "Traumatherapie" (nu mai traduc, ca se intelege) si sa ma consult cu medicul meu.

Unde sa incep cu explicatiile, ca si acum mi se urca sangele la cap?

Le-am formulat (politicos, intr-o germana de ambasada ;-)) ca nu sunt de acord cu faptul ca imi refuza cererea si ca fac apel in conformitate cu legea X. Apoi le-am cerut sa-mi trimita o copie a expertizei comisiei. Am scris ca din epistola lor nu reiese sub ce forma si pe baza caror criterii au decis ei ca eu nu indeplinesc conditiile pentru aprobarea unei astfel de cure. Motivul ca aceasta cura nu ar duce la realizarea scopului este pentru mine insuficient.

Am spus apoi ca sunt dispusa sa discut cu orice medic pe care mi-l recomanda ei, pentru a explica mai detaliat situatia si pentru a elimina orice indoieli ale comisiei ca am nevoie urgenta de aceasta cura.

Am mentionat apoi ca actuala mea doctorita si cu mine suntem de parere ca tocmai aceasta cura este absolut necesara si ideala datorita faptului ca este un ajutor compact, intens si practicabil. Azi ma duc la ea sa-i arat ce am formulat eu si sa-i cer o trimitere de urgenta (Dringlichkeitsattest) pentru chestia asta.

Apoi le-am explicat asa: "Propunerea dvs. de a ma interna in alta clinica nu poate fi realizata din motive usor de inteles. Dupa cum am mentionat deja in cererea mea, sotul meu si cu mine nu avem absolut nici o posibilitate de a-l incredinta pe copilul nostru unei persoane care sa aiba grija de el pe perioada cat eu as fi internata. In plus, din august am reluat serviciul ca asistenta intr-o firma de avocatura si nu doresc in nici un caz sa-mi periclitez situatia socio-profesionala stabila printr-o internare intr-o clinica psihiatrica. Veti intelege ca doar ideea in sine e suficienta pentru a-mi declansa stari de angoasa existentiala care nu fac decat sa-mi adanceasca depresia."

Am continuat asa: "Prin aceasta cura imi doresc sa ma distantez putin de stresul de zi cu zi si sa imi incarc bateriile, pentru a-mi putea gestiona mai bine viata. Cura aceasta este absolut necesara pentru mine deoarece este singura posibilitate prin care as avea 3 saptamani timp sa ma ocup intens de sanatatea mea SI de cea a copilului. O asemenea cura ar fi o experienta importanta si m-ar motiva, mi-ar oferi modalitati de abordare pe care le-as putea aplica si in viata mea de zi cu zi." (in fine, in germana suna ca la carte ;-))

"Cu multa placere sunt dispusa ca dupa aceea sa va urmez sfatul si sa incep o Traumatherapie cu un terapeut competent. Va rog sa-mi dati cateva recomandari de terapeuti in zona Frankfurt/Offenbach" (pai daca ei imi dau sfatul asta, atunci imi iau trimitere de la doctorita si ei imi vor plati terapia, iar eu paralel ma duc si la Elfriede pe banii mei!). Elfriede mi-a povestit ca fiica ei practica aceasta Traumatherapie (la nevoie o rog si pe ea sa-mi recomande pe cineva), e vorba despre un tip specific de terapie care se ocupa cu retrairea traumelor vechi de atatea ori pana cand dispar triggerele si trauma este in intregime prelucrata. Dupa cum suna teoretic, e ceva bun, iar daca asigurarea se ofera atat de generos sa-mi plateasca o astfel de terapie, cum as putea eu sa-i refuz? ;-))

La final am pus asa: "Cererea mea ramane valabila. Va rog sa verificati din nou raportul medical initial si scrisoarea aceasta, precum si trimiterea doamnei dr. X si sa-mi aprobati cererea."

Scrisoarea are 2 pagini si va spun ca mi-a transpirat creierasul pana cand am formulat-o intr-un fel care sa ma multumeasca. Insa acum sunt optimista ca nu-mi vor refuza cererea!

V-am pupat, acum plec la doamna doftor ca sa-mi dea acea trimitere.

Va servesc cu un mamelone? ;-))

Stati asa si nu va inghesuiti pana nu aflati ce inseamna. E vorba de varianta à la David a pepenelui verde (in germana = Wassermelone).

Pofta buna ;-)