Ancheta pt. Bereanda sau pt. parinti???

Odiseea continua.

Sursa: AICI

Ministerul Adevarului. Intestine. Canalicule biliare. Cloaca. Plamani si prapor. Sa intri in burta leviathanului presupune cel putin o buna cunoastere a anatomiei lui. E curios formulat, acest adevar, abia cand te apuci sa-l cercetezi realizezi netezimile detentei, si ale platosei, du-te-vino-ul birocratic, plimbatul hartiilor si inghetatul drepturilor. Din multii chemati, si mai multii ramasi.

Mostra de naivitate.

“Ajunsa in fata scolii am fost intampinata de o echipa Bgs care m- a intrebat” unde merg” am simtit ca intram intr- o inchisoare de maxima siguranta si ca  eu eram criminalul care t[re]b[uie] sa dea declaratii. Hei? Cine este inculpatul? . Am gasit in partea cealalta ostilitate atat din partea parintilor ,prin insulte si amenintari cu datul in judecata, cat si a celor care au deranjat- o pe doamna.
Am avut parte de un adevarat asalt din partea profesorilor din comisie la adresa mea. De ce nu am facut din prima zi ceva . Le- am raspuns ca eu le- am conferit incredere dascalilor de la inceput. As fi putut pune in dubii institutia ? Pun in dubiu domnilor aspectul violent a tot ce s- a intamplat in clasa d- nei Bereanda fata de copii de 6-7 ani. Suntem aici sa facem o ancheta despre mine sau analizam comportamentul dansei la ore ? Sunteti acuzatori sau cei care consemneaza o situatie de indisciplina a unui dascal din scoala dvs?”

Ministerul Adevarului nu educa oameni in spiritul libertatii, sau adevarului. Libertatea e sclavie. Adevarurile sunt minciuni. Si, ca si in romanul lui Orwell, copiii din ziua de astazi au ajuns atat de nestapaniti incat ajung mici bestiole, brute care cu greu mai pot fi guvernabili.

Mostra de naivitate.

Azi, de exemplu, am ajuns in fata unei comisii formata din profesori si invatatori (nu stiu de ce tot timpul m-am intrebat daca si ei sunt parinti). O Comisie pe care am asteptat-o cooperanta si pasnica, dar am gasit-o partinitoare si artagoasa. Am spus ca nu am nimic de declarat in afara de cele ce le-am scris in declaratia pregatita. Si totusi insistau. Insistau sa inventeze, surprinda, consemneze formulari care nu imi apartineau. ”Ne luptam?” imi statea pe buze sa intreb.

N-am mai trecut niciodata prin asta. Nu am mai fost niciodata nevoita sa fac eforturi sa explic ceva ce este evident. Ceva ce s-a intamplat. Cand?? De cate ori??? Cu cine? Cu cati??? Din ce cauza? De unde stiu? Hello? Despre ce vorbim? S-a intamplat timp de o luna, in anul 2012, in Bucuresti, cu copilul meu, la scoala. Si nu sunt de acord. Am voie sa nu fiu de acord? Imi dati voie sa nu fiu de acord? Trebuie sa cer voie sa nu fiu de acord? Am o declaratie, o sustin si o semnez. De ce ma intrebati de inregistrare? De ce imi spuneti ca ea este trucata, falsa, ilegala? Nu e treaba mea. De ce ma intrebati de ce am asteptat atat? De ce ma acuzati ca nu am facut nimic pana acum? FAC ACUM. Am plecat de acolo cu senzatia ca ”am vorbit impreuna si ne-am inteles separat”.

In urma cu trei zile am facut o rugaminte publica care nu a fost respectata. Azi am repetat-o televiziunilor si o spun, aici, raspicat, oricine intelege din efortul nostru de proteja drepturile copiilor din clasa d-nei VB o forma de persecutie a acesteia aleg, prin atitudinea dansilor, sa devina tinte ale protestului meu public.  Veronici. Doamna profesor Stavila Cristina. Domnul profesor Enache Adrian Dan. Domnul profesor Nicolae Cosmin. Doamna Invatatoare Primar Brebenel Otilia. Iordache Ilona Marilena.

Stimatii mei domni, onorabile doamne. Am suficienta compasiune pentru profesia dumneavoastra incat sa va atrag atentia ca sunteti in ochi public, gesturile dumneavoastra sunt susceptibile unei marturii publice, hartuiala dumneavoastra ajunge, instantaneu, nu la zeci ci la zeci de mii de oameni. Atitudinea dvs. nu face decat sa alimenteze furia, spiritul inca medieval, arogant, in dispret la adresa omului si contribuabilului ne motiveaza retorta. Nu sunt un romantic, eu nu lupt pentru drepturile parintelui roman de pretutindeni. Parintele roman de pretutindeni e las, a dat spaga sa isi dea copilul la o scoala de renume, a prestat plic la Inspectorate, si-a dorit din suflet invatatoarea aia buna; parintele roman de pretutindeni nu vrea elemente dificile in clasa, si face presiuni daca exista un copil dificil sa fie “mutat” de la clasa. Parintele roman de pretutindeni e la fel de bun precum Ministerul Adevarului care l-a educat/ propagat/ invatat.

Dar nu acesti parinti.

Nu eu.

La clasa doamnei Bereanda, din 26 de copii intre 12 si 14 au cerut deja transferul la alta clasa. Domnilor profesori, pentru mine adevarurile sunt deja spuse, astept cu drag vizita comisiei de ancheta de la Protectia Copilului inapoi la dumneavoastra, sper sa dati cu subsemnatul, orice veti fi spus dumneavoastra la intalnirea de azi si de maine poate fi folosit impotriva dumneavoastra intr-o curte de judecata, la fel cum esecul Directiunii Scolii dumneavoastra de-a se auto-sesiza, potrivit legii 272/2004, constituie un esec nu doar administrativ cat penal.

Vorbesc cu tot felul de oameni, nici nu mai stiu cine ce vrea sau daca vrea ceva: jurnalisti, avocati, specialisti, doctori… Imi spun povestea. Nu am pus pe nimeni la zid. Un invatator mi-a abuzat copilul: fizic si psihic. Intr-un spatiu public. Despre asta este vorba. Doar despre asta. Cred ca puterea de a asculta sau accepta opinia altcuiva demonstreaza cat de sigur esti de propriile opinii si cat de pregatit sa le sustii. 

Vorbesc zilnic cu multi parinti. Vorbim intre noi, ore in sir. Ne intrebam, ne povestim, ne sustinem, ne ajutam. Cum putem. Ei sunt singurii care ma ajuta sa mai ascund intrebarea ”cum am ajuns eu in povestea asta”. Mai vorbesc cu niste oameni care apar ca niste zane si ne ajuta. Ne suna si ne ajuta. Cu tot ce pot ei. Si eu ma tot intreb de unde vin ei. Si continui sa vorbesc cu ei cum continui sa vorbesc cu oricine.

Am ajuns insa sa vorbesc si cu parinti care ma ataca. [...] Sau cu altii pe care ii vad neputinciosi sa isi scoata propriul copil din calvar. Pentru ca in clasa aceea e un calvar. Imi vine sa le urlu in fata: TREZITI-VA! AJUTATI-VA COPILUL!

Doamna a inceput sa nu le mai ceara sa faca nimic in clasa, pur si simplu ii umple de FB-uri. Si ii trateaza cu fistic. ”Cumparat din banii ei”. Cum? Pe ei, ticalosii, mizerabilii, prostii foarte prosti, cei mai rai de pana acum, toti de insuficient? Poate daca mananci fistic, uiti.

Intre timp, insa, copila mea deseneaza ”elefanti septogonali negri care ii apasa creierul”. Si plange. Si imi spune ca a lovit-o peste maini si a durut. Si ma intreba daca chiar pot sa nu o mai duc niciodata acolo. Cat fistic sa mai mananc, stimate AUTORITATI???

G

Invatatoarea mea - martor salvator

"Oare stii ce inseamna a fi copil?
... inseamna sa crezi in iubire, sa crezi in frumusete, sa crezi in a crede;
inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa-ti poata sopti direct in ureche,
inseamna sa transformi dovleci in trasuri
si soricei in cai, sa transformi ceva mic in ceva maret si nimicul in tot,
caci fiecare copil poarta in suflet propria lui zana."  

- Francis G. Thompson -

Demult voiam sa povestesc despre figura luminoasa din primii mei ani de scoala - Doina Popescu. Nu am sa-i spun "Doamna", fiindca in perioada aceea se purta "Tovarasa"; aveam un singur coleg in clasa, grasut si bondoc, care o striga "Doamna" si imi amintesc ca toti ceilalti ne uitam ciudat la el (din pacate, pentru noi cuvintele astea nu aveau nici o semnificatie, la fel de bine ar fi putut s-o cheme Tovarasa si in buletin, pentru noi era totuna, era doar un cuvant).

Eu veneam dupa o clasa a II-a unde pana atunci avusesem o invatatoare aproape de pensie, doamna Bodnea, o moldoveanca blanda si molcoma, care accepta s-o corectez la tabla ("se scrie mănusi, tovarasa, nu mînusi!"), dar care - desi eram cea mai buna din clasa - intotdeauna ma "parlea" cu 9 la desen ca sa ia premiul intai micul Vlad, a carei mamica (spre deosebire de a mea) era prezenta pe baricade zi de zi, de multe ori cu cafea, cu pungute frumos colorate pe care i le inmana doamnei Bodnea schimband zambete complice :-)  Din pacate pentru el, dupa clasa a VIII-a Vlad a ratat examenul de admitere la liceu... dar asta deja e alta poveste.

Asa am ajuns eu intr-o clasa a III-a alcatuita din elevi "culesi" de la toate celelalte clase, s-a facut o clasa in plus fiindca eram in total prea multi copii (asta era prin '76, eram generatia "decreteilor"). Si am avut norocul si binecuvantarea s-o primim ca invatatoare pe Doina Popescu.

Doina Popescu era tanara, cand am cunoscut-o cred ca nu avea mai mult de 26 de ani. Avea parul lung, negru ca taciunele, avea ochii mari si verzi si un zambet cald, era inalta si supla, avea unghiile lungi intotdeauna impecabil lacuite cu rosu, era un fel de Alba-ca-Zapada moderna. Vazand-o acum vreo zece ani intr-o fotografie (promit s-o caut si s-o postez), am realizat ca era draguta, dar nu cine stie ce fotomodel, in schimb in amintirea mea ea va fi intotdeauna de o frumusete desavarsita, pentru ca aceasta frumusete venea din interior, din lumina pe care o radia bunatatea ei.

Aceasta invatatoare mi-a luminat si mi-a schimbat viata atat de radical in bine in cei doi ani cat mi-a fost dascal, incat nu voi putea niciodata sa-i multumesc indeajuns!

De cand ma tin minte am fost ceea ce unii adulti considera a fi „un copil obraznic“. Disperarea de a avea si eu ceva de spus, de a ma apara macar verbal, m-a invatat foarte devreme cat de important este sa te articulezi bine, astfel incat la 2 ani nu numai ca vorbeam aproape ca un adult, dar mi s-a spus ca recitam si poezii de cate 4 strofe... Cica eram „data naibii“, scoteam perle pe banda rulanta si ii cuceream pe toti, lasandu-i cu gura cascata. Cica la 3 ani ma urcam cu matusa mea in tramvai si strigam in gura mare „Buna dimineata, domnilor!“ (vai, ce incantati erau toti), pentru ca la coborare sa le adresez un „La revedere, boilor!“... La 3 ani m-a luat mama cu ea la servici (mama era dactilografa) si in pauza de pranz am fost prezentata directorului fabricii. El s-a aplecat spre mine si a incercat un small talk, la care eu m-am proptit bine de mama si l-am intrebat „Tu esti directorul?“, el raspunde vesel „Da“, iar eu ii intorc un „Atunci sa ma cac in mustata ta!“... La 4 ani injuram, invatasem „in spatele blocului“, acolo unde ne jucam zeci de copii, inclusiv cu tiganii, ca pe atunci nu avea nimeni nici o jena sa ii accepte. Ba, mai tarziu, imi amintesc ca in anul I de facultate singurul de la care am primit o floare de 8 martie a fost un tigan din cartier (nu-i mai tin minte numele, dar stiu ca a fost pe atunci singurul cu coloana vertebrala care l-a pus cu botul pe labe si i-a tras o cafteala sora cu moartea celebrului Nicu Gheara, care inca de atunci teroriza tot cartierul!). Dar asta e, din nou, alta poveste...

La 5 ani citeam si scriam cu litere de tipar, in clasele primare ma plictiseam de moarte la scoala si eram total subsolicitata. In clasele I si a II-a am luat premiul II din considerentele expuse mai sus, insa in clasele a III-a si a IV-a am luat numai premiul I. Colegii mei de banca luau intotdeauna premiul II ;-) Ah, si eram si comandanta de detasament... hehe... si ce mandra eram ca reprezentam clasa mea...

Nu stiu cum se mai procedeaza acum in scoli, dar pe vremea mea invatatoarea preda lectia si scria pe tabla ideile principale pe care elevii le notau si ei in caietele lor. Ei, la noi in clasa Doina Popescu ma lasa pe mine la tabla sa scriu, ea statea in banca in locul meu si preda, iar eu notam pe tabla ideile principale asa cum mi le dicta ea. Aveam o caligrafie impecabila si nu faceam niciodata greseli de ortografie (de care am oroare pana in ziua de astazi).

La un moment dat cineva s-o fi plans de aceasta stare de lucruri, fiindca intr-o buna zi Doina Popescu a intrat in clasa si a spus ca a venit timpul sa mai iasa si alt copil la tabla pentru a scrie lectia. Aoleu, ce scandal am facut!!! Am plans, am dat din picioare, am tras pumni in pupitru, dar ea nu s-a lasat imblanzita. Dupa aceea am schimbat strategia. In timp ce celalalt copil (nici nu-mi amintesc cine era) scria la tabla, eu ii vanam greselile si strigam in gura mare: „Haha, ai scris gresit acolo, idiotule, cuvantul ala se scrie cu cratima! Habar nu ai de nimic, prostule!“ – de unde aveam eu oare aceste manifestari?? Caci Doina Popescu nu ma tratase niciodata cu un asemenea dispret, ea nu vorbea cu nici un elev pe un asemenea ton! Acum imi e clar ca eu aduceam asemenea epitete de acasa, de la mama, la fel ca si furia pe care mi-o revarsam uneori tot la scoala (eram mica, dar batausa, ma stiau si baietii de frica).

Se stie dealtfel ca mai toti copiii care sunt abuzati acasa isi cauta la gradinita sau la scoala cate un ventil prin care incearca sa-si mai elibereze din preaplinul de frustrare acumulat in sufletul lor. Aproape toti copiii cu asa-zise „probleme“ sunt in realitate copii abuzati, cu sufletele si aripile frante, care pun in act in cele mai diverse moduri exact ceea ce li se face lor – daca vrei cu adevarat sa intelegi, daca stii sa privesti dincolo de suprafata si sa descifrezi manifestarile si comportamentul lor, poti afla exact tot ce se petrece in orice familie abuziva, copilul fiind oglinda perfecta a tuturor disfunctiilor dintr-o familie.

In ciuda opiniei foarte agresiv vehiculate in ultima vreme, cum ca acei copii cu probleme ar avea nevoie de cate o mana ferma care sa ii disciplineze (mana aia care se strange a pumn), in realitate tocmai copiii cu probleme au cea mai mare nevoie de acceptare neconditionata, de indrumare calda si iubitoare si rabdatoare, tocmai acei copii au nevoie de mai multa intelegere si afectiune de la adultii din jurul lor. Alice Miller ii numea pe acestia “martori salvatori”, precizand ca toti copiii abuzati care la maturitate nu au ajuns la randul lor abuzatori au avut parte de cate un asemenea martor salvator! Si vin si va intreb: oare nu e mai usor sa lasati naibii la o parte ego-ul ala imbecil si rationalizarea aia incremenita in proiect si sa incercati sa va puneti in locul acelor copii nevinovati?  

Voi, adultii aia atat de “adultizati” incat nici nu mai stiti cand v-a inghetat in gat ultimul hohot de ras cristalin, stiti voi oare cata suferinta se aduna in sufletul unui copil inainte ca acesta sa devina un “copil cu probleme”? Stiti voi oare ca aceste probleme nu sunt niciodata vina lui? 

Sa revin. In final, Doina Popescu s-a pliat dorintelor mele si ale publicului larg, caci tin minte ca m-am intors si spre clasa si i-am intrebat cu tupeu „Nu-i asa ca vreti sa scriu eu la tabla?“ (da, stiu, eram un lider populist perfect ;-)), astfel ca incepand cu urmatoarea ora mi-am reluat rolul de „scriitoare pe tabla“, spre multumirea si linistea tuturor :-)

Prin asta vreau sa subliniez ca eram un copil dificil, deranjam orele, puneam intrebari, vorbeam cu voce tare, nu stateam smirna in banca, dar Doina Popescu nu a luat niciodata vreo masura pentru a ma „disciplina“, in sensul pervertit in care este inteles si aplicat acest cuvant in ziua de azi. Doina Popescu a fost o invatatoare blanda, calma, iubitoare, care s-a priceput sa scoata tot ce era mai bun in mine printr-o metoda foarte simpla: ma incuraja, ma lauda cand stiam ceva si raspundeam, nu ma certa, nu ma critica, pe scurt ma accepta asa cum eram. Asta poate parea o banalitate, dar - pentru un copil cu o mama abuziva si narcisista patologic - o invatatoare precum Doina Popescu a reprezentat un colac de salvare extraordinar. Invatam de drag, invatam ca sa-i castig aprecierea, invatam ca s-o vad multumita de mine si ca sa raman preferata ei, invatam ca sa ma bucur si sa ma umplu de zambetul ei, caci eu deja imi pierdusem demult zambetul meu...

Acum, mai ales cand citesc elucubratii de genul „copilul trebuie criticat ca sa invete mai bine“ (!?) sau „copiii trebuie tinuti in frau cumva“ (cumva, adica prin abuz??) si cand vad ca majoritatea adultilor inca nu pricep nici in ziua de azi ca critica nu face decat sa distruga, apreciez cu atat mai mult modul in care a inteles dascalul Doina Popescu sa ne formeze.

Am si acum o fotografie cu ea de la terminarea clasei a IV-a, pe spatele careia mi-a scris cu caligrafia ei frumoasa urmatoarea dedicatie: „Fie ca succesele din primii ani de scoala sa fie puntea de lansare intr-o viata plina de realizari si impliniri“.

Draga Doina Popescu (iti spun TU pentru ca in sufletul meu vei ramane de-a pururea tanara frumoasa de 26 de ani care mi-a luminat doi ani atat de importanti din viata), oriunde ai fi, stiu ca te va bucura sa afli ca profetia ta de atunci s-a adeverit si ai avut, poate fara sa stii, o contributie majora la toate realizarile si implinirile mele, la devenirea omului care sunt astazi. Nu am sa te uit niciodata si iti multumesc din tot sufletul pentru ca mi-ai aratat o alta fateta a ideii de „educatie“ decat teroarea si abuzurile la care eram supusa de propria mea mama si la care sunt supusi multi copii in scolile de azi, iti multumesc ca nu m-ai lovit, nu ai tipat la mine, iti multumesc ca nu m-ai jignit, nu m-ai umilit si nu m-ai terorizat! Iti multumesc ca m-ai ajutat sa-mi pastrez macar o parte din suflet intacta, acea parte unde inca zboara cocorii.

 

Veronica Bereanda ucide cocorii

Cititi, cititi, nu intoarceti ochii spre televizor! Cititi si lasati cocorii sa va patrunda in suflet!!

Sursa: AICI
"Am cunoscut, odata ca niciodata, un baietel. A venit de mana cu mamica lui, intr-o miercuri dimineata. S-au fofilat printre zidurile Centrului Vechi si apoi pe poteca rosie, sus, sus pe trepte, si-apoi pe un culoar la dreapta si liftul pana la etaj si-apoi, pe o canapea la doctor. Intr-un cabinet mare, cu jaluzele mov, D. si mamica lui au inceput sa-si spuna povestea, complice.
D. avea probleme cu burtica, uneori inainte de competitie (facea sport de performanta) din senin incepea sa verse. Tocmai termina clasa a IV-a, era unul dintre elevii cei mai buni, si in ultima vreme varsaturile se intetisera, si D. nu era foarte in apele lui astfel ca F., mamica, a vorbit cu Ada. Ada este un nod de retea foarte important, un maven cum ii defineste Malcolm Gladwell, n-ai zice dar cunoaste foarte multi oameni. Si printre oamenii cunoscuti de Ada era unul la care mersese altadata, intr-o iarna cu Costica, pe cand abia incepuse ninsoara, la o Camera de Garda, cu o fetita mica de mana. Dar asta e alta poveste.
Am inceput sa povestim cu D. Cati ani are, ce ii place sa faca, cum se intelege cu mamica, dar cu taticul, lucruri politicoase pe care le discuta de obicei copiii cand merg la psi. Lui D., inafara de arte martiale pe care le practica spectaculos de bine, atata de bine incat avea deja centura maro cu trese albastre ii placea sa faca origami. Cocori. Vrei sa iti fac un cocor? Da, de ce nu, am zis si dintr-o data D. a luat o foaie de hartie si cu o dexteritate uluitoare a materializat, ca prin magie, un cocor. Vezi, zice el, nu e foarte greu in timp ce eu plecasem deja pe o tangenta fara sa stiu exact de ce. Asa e meseria mea, o melodie care se naste fara sa stii tot timpul de ce. Pun pariu ca nu poti sa faci unul mai mic. Mamica zambeste Gabi nu stii ce spui, D., poate sa ii faca foarte foarte mici. Cat de mici?  - intreb eu. Cei mai mici, raspunse D. cu un zambet care mi-a gaurit stomacul in forma de parinte si lua alta foaie de hartie, de data asta a facut un cocor pe jumatate mai mic; si apoi a mai facut un cocor, pe jumatate mai mic; si apoi a facut un cocor, pe jumatate mai mic. In total sapte cocori. Unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru G., fratiorul meu, unul pentru tine. Si restul? Si restul.

In cele cateva intalniri care au urmat ne-am imprietenit. Ma fermeca statura lui compusa, adulta, complicitatea tacita cu mama si felul in care-mi incalzea sufletul. Mi-e greu, si n-am sa zic, si e intre noi ce era in sufletul lui desi am aflat pana la final. Sau asa crezusem.
Toti, cu mic cu mare, s-au suit intr-o zi in avion si-au plecat in Vest. Mama, zambind, mi-a zis ne vedem peste sase luni. Dar n-au trecut sase, au trecut trei si D. era din nou in camera mea. Am venit doar sa il vezi, zise F. Ce-ti mai fac cocorii?  - l-am intrebat, la care el, cu un zambet larg si par carliontzi s-a grabit si mi-a facut repede vreo doi. Nu-i mai faci mici? Nu, zice el. Ne-am inteles, si cheia lui s-a potrivit in golul stomacului meu. Eram bine. Erau si ei.


Si-as fi uitat de tot, si toate, caci uneori gandesc ca meseria de psihiatru e asemanatoare cu cea de lautar; canti la nunti, botezuri, parastase, te legi de oameni si-apoi te dezlegi. Cu putin noroc ai sa-i vezi odata, pe strada, si-ai sa-i recunosti si ei pe tine nu si-au sa fie frumosi si-atat.
Dar miercuri, la un semafor, Ina imi trimite un mesaj. Ina e – ca si Ada – o alta persoana pe care o stiu de mult. Ma amuz cand ma gandesc ca atunci cand am cunoscut-o Ina avea un pitbull. Acum are un copil. Intr-o vreme venea, cand eram de garda la Universitar, si discutam. Un om frumos, care gandeste la fel de frumos pe cat scrie. In mesaj Ina imi cerea ajutorul pentru niste copii, pentru parintii lor, pentru o inregistrare pe care ma ruga insistent sa o ascult. Semaforul era rosu. Am apasat pe play. Semaforul s-a facut verde in timp ce o doamna urla, descreierata, la niste copii. Mi-a fost greu sa plec. Ascultam, si se forma din nou gaura din stomac in forma de parinte. I-am raspuns repede Inei sa le dea numarul meu de telefon, sa le spuna ca intalnirea e gratuita si-om vedea ce facem. In ziua aia, din fericire, aveam o ora libera, pacientul meu actor, programarea de pranz, anulase. Il vad de ceva vreme pentru ca si-a pierdut simtul umorului. Si face crize.
Admit ca eram sceptic. Adeseori inregistrarile sunt manufacturate, editate, adunate, sunt multi oameni rai care vor sa ingroape carierele unor dascali cu care nu s-au inteles pe o tema, sau alta. Cine stia. Dar ca Ina ma contactase, asa cum Ada facuse asta inaintea ei, nu-mi dadea pace. Nici una dintre ele n-a bagatelizat vreodata relatia dintre noi, sau timpul meu.
Si-au venit, ca o zi si o noapte, ea in stanga creola, si ea in dreapta cu ten deschis, fastacite, grabite, zambind. Cand si-au inceput povestea s-a coborit noaptea. Asa o simt eu, am vorbit de-a lungul anilor cu atatia oameni abuzati incat mintea mea o simte ca o noapte, ca un fel de negura care-ti ascute simturile. Fara sa vreau m-am gandit la Cocorii lui D., la tablourile Gemene ale lui M. pe care le am in doua cabinete, in care sunt doua femei Gemene din care una priveste dispretuitor si alta plange; sau tabloul Taniei in care o femeie a elementelor e rupta in doua, foc si gheata…
….aici doua mamici, una de baiat una de fata, povestind la unison schimbarile din viata copiilor lor, descinderea in trauma, schimbarea felului de-a fi, agresivitatea nou-gasita, izolarea, vorbele de rau, de pedeapsa, si socul cand au vazut inregistrarea de pe internet, Vocea era a Invatatoarei, si Invatatoarea era a copiilor lor proaspat intrati in scoala. Totul s-a legat, mi-au spus, si ne-am dus sa vorbim cu Directorul care ne-a dat cu flit. A scos o foaie de hartie si ne-a spus sa ne mutam copiii. Cuvintele se invart. Padure fara uscaturi. Nu putem sa-i facem nimic. Mai are un pic si iese la pensie. Fiti si dumneavoastra intelegatoare. Nu vreti sa faceti valuri. Si A., care ii spune mamei in masina mami mie mi-e frica de doamna. Si S. care ii spune mamei ca el nu mai vrea sa se duca la scoala, el vrea sa se omoare. Si una dintre ele spune brusc da am vorbit cu mama lui C. si are probleme cu burtica, a inceput sa verse, au dus-o la doctor si doctorul i-a zis ca a facut ulcer de stress si ca s-o mute de la scoala unde au inscris-o…
Si iar cocori, si amintirea cu A.M. care, intr-una dintre primele noastre intalniri cand mi-a povestit de abuzul ei a umplut o pagina cu stele desenate pana a rupt pagina; sau Fi., care cand vorbeam de copilul ei de doar trei zile mort in incendiul de la Giulesti naviga, pagina dupa pagina, cruci negre. si ii scria numele cu caractere gotice. Iar acum zi, si noapte, ma aduceau in marginea plangerii. Ok. O sa oprim asta. Asta se termina. Aici.
M-a sunat Cristina. I-am dat interviul promis.
M-a sunat Maria. Am intrat cu ea in direct si am vorbit.
N-are sens sa insist foarte mult pe ce-am facut dupa aia. Daca citesti asta, inseamna ca stii o buna parte din poveste. Daca nu, exista o pagina unde poti sa mergi. Se numeste STOP Veronica Bereanda.

Alaltaieri F., mama lui D., mi-a scris ca invatatoarea lui D., cand l-am cunoscut eu, in clasa a IV-a, era aceeasi VB. Am inteles, la aproape un an, cocorii. Ce nu ma asteptam sa mi se intample este sa-i regasesc pe un desen al Veronicai facut de una dintre fetitele agresate de ea anul asta. Veronica desenata de Y. nu are inima, unde ar trebui sa fie e un loc gol. Pe fusta colectioneaza inimi de copii, are solzi la picioare si tine un caine, ca un pitbull, in lesa. Y. s-a ascuns intr-o inima mare unde sta cu mamica si taticul ei.


Veronica Bereanda, intre copiii astia e o diferenta de o generatie. Cinci ani. Daca te uiti, si sper ca te uiti, daca ai un pic de suflet ramas in locul gaurii unde-ar trebui sa-ti fie inima, uita-te pe desenele lor. Uita-te. Tu ai facut asta. Tu esti demonul cocorilor. Tu esti cea care frange inimi. Tu esti cea care alunga copiii inapoi inspre parintii lor la o varsta la care lumea ar trebui sa-i primeasca printre ei, la varsta cand copiii ies catre Scoala, catre egali, catre viitoare maturizare. Legea ta, si urletele tale, si dispretul tau fata de oamenii mici din fata ta care ti-au fost dati in credinta, si cu credinta au facut asta. Esti un agresor, un abuzator. Esti un om rau. Esti un violentator de copii si nu meriti sa fii in preajma lor. Meriti sa fii pedepsita pentru durerea pe care le-ai provocat-o asa cum legea cere asta iara eu, Gabriel Diaconu, medic pentru ei si prin asta gardian al sufletelor lor, am sa ma asigur ca asta ti se intampla. Tie si intregului tau neam de dascali perversi, bolnavi, agresivi, violenti cu un copil. Pentru D si pentru Cocori, pentru K si pentru labirinturile inimii, pentru T si pentru cum i-ai facut inima praf, pentru monstrul cu o mie de ochi si pentru fiecare moment de spaima pe care l-ai iscat in sufletele lor meriti pedeapsa. Si am sa am tot atata mila cat ai avut tu de ei."

Alte dedesubturi in cazul Bereanda

Sursa: Germina
 
"Selectiuni dintr-o scrisoare care ar fi trebuit sa devina publica. Este scrisa cand Mihai a terminat clasa I:  

Doamnei nu-i plac paraciosii Mihai este un copil mai emotiv. A avut o perioada destul de lunga cand imi spunea ca nu vrea la scoala ca lui nu-i plac pauzele. In pauze copiii alergau, se impingeau, se bateau, isi aruncau unii altora lucrurile pe jos si radeau de cei pe care ii chinuiau. Mihai nu se regasea in joaca lor, iar acasa noi il educam ca nu are voie sa se comporte asa... Asa ca s-a retras si ura pauzele. Nu mai iesea in curtea scolii in recreatii pentru ca in jocul lor veneau si copii mai mari care ii loveau, iar paznicii ii certau tot pe ei. Iar intr-o zi un copil mai mare a trecut pe langa el si l-a dat cu capul de peretii scolii. Intentionat. Din acea zi Mihai a ramas in pauze in clasa. Decizia a fost a lui.  

Mihai a fost la gradinita. A fost invatat ca orice problema ar avea nu are voie sa si-o rezolve singur, trebuie s-o spuna doamnei. Acasa la fel, cu fratele mai mic, nu are voie sa-si faca singur dreptate, trebuie sa ceara “judecata” adultului care e cu el. La scoala doamna spune ca nu-i plac paraciosii. Si nu-i asculta niciodata. Cel putin nu pe Mihai, care de cate ori mi-a povestit acasa ca a avut o problema la scoala, la intrebarea: si doamna ce-a zis? a raspuns invariabil: doamna nu m-a ascultat, m-a trimis in banca. Problemele pe care il intrebam daca i le-a spus erau: - il impinsese un coleg pe scari si a venit cu mana julita - un coleg i-a lovit pe toti, si fete si baieti, si mi-a aratat vanataia - cand si-a uitat la scoala hanoracul - un coleg l-a lovit din spate in ficat - are un coleg care ii lovea in cap cu putere cu diverse obiecte (sticle, penare) M-am dus de 3 ori la scoala si am vorbit prieteneste cu trei colegi care il necajeau (adica il loveau in mod sistematic). Am uitat sa precizez. Mihai de 2 ani face karate. Si este campion national la karate. Din prima zi la sala li s-a spus ca daca se afla ca folosesc in afara salii ce invata acolo, adica daca se bat, nu mai sunt primiti la sala. Mi s-a parut foarte buna ideea si am insistat si eu acasa ca nu are voie sa loveasca pe nimeni. Rezultatul? La scoala cand cineva il lovea el spunea ca-l spune doamnei. Nu riposta. Asa ca a fost luat de fraier. Sa revin. Am fost la scoala, am vorbit de fiecare data cu copilul care il necajea. Cu folos se pare, deoarece niciunul dintre acei colegi nu l-a mai deranjat, din contra au devenit prieteni. In ziua cand Mihai a fost lovit in ficat, el l-a amenintat ca il spune doamnei. Colegul lui s-a dus la alt coleg si l-a lovit si pe acela. Doar ca acel copil a protestat. S-au incaierat si finalul a fost ca cel agresat a avut buza sparta. Colegii l-au dus la infirmerie iar doamna cand s-a intors la ore i-a luat pe cei 2 batausi si i-a dus la directoare si la secretariat sa-i faca de ras si sa ii ameninte cu amenda, scaderea notei la purtare si exmatricularea. Cand s-a intors in clasa Mihai a ridicat mana sa-l “parasca” pe colegul care initial il lovise pe el. Doamna se pare ca nu l-a vazut. Mihai zice ca n-a vrut sa-l asculte. Problema mea este: daca Mihai nu era asa potolit si se lua la bataie cu colegul, doamna l-ar fi ascultat? Nu cred, atata timp cat pedepsiti au fost amandoi batausii. Atunci cum sa-mi educ eu copilul… Sa-l las sa nu protesteze cand e lovit si sa-mi spuna mie seara cand ajung acasa ca cineva il loveste? Ca doamnei nu-i plac paraciosii… De data asta m-am dus la scoala si i-am spus doamnei ca as dori ca fiul meu cand pateste ceva la scoala sa aiba cui sa spuna. Eu nu-l mai pot ajuta cu nimic seara cand aflu. Plus ca nu-mi convine ca cineva sa-l ia drept sac de box, asa ca de acum ii dau voie sa riposteze si el. Doamna a fost foarte suparata pe mine. In primul rand ca nu mi-am ales momentul oportun sa-i vorbesc, in dimineata aceea pleca cu copiii in excursie si ar fi vrut sa fie linistita (era ziua urmatoare dupa incaierare). Apoi a deranjat-o ca ii reprosez ca nu stie ce se intampla in clasa cand, intrebat fiind, Mihai a zis ca nu i-a spus nimic. Intradevar, nu i-a spus, tocmai asta era si problema pe care i-o expuneam invatatoareai, ca copilul nu a putut spune ca nu a fost luat in seama. Ea a zis ca nu l-a vazut cand a ridicat mana. Ok. Dar niciodata cand a avut o problema nu l-a vazut? Mihai imi povesteste ca atunci cand se duce la doamna s-o intrebe ceva sau sa-i spuna ceva (de multe ori ii ziceam eu s-o intrebe pe doamna ceva legat strict de scoala, in ideea ca ea e suverana acolo) il trimitea in banca inapoi. Inr-o zi , cand s-a dus cu un bilet de la mine care-I motiva pentru a doua zi (urma sa faca vizita medicala pentru Campionatul National de Ashihara Karate), doamna l-a impins. Se pare ca vorbea cu alt copil si a deranjat-o ca Mihai statea langa ea asteptand sa-l bage in seama. Nu pot exprima cat m-a deranjat gestul asta. In conditiile in care stiu ca Mihai nu vorbeste peste nimeni cand acesta este intr-o discutie. Doar ca il rugasem eu insistent sa nu uite sa-i dea doamnei biletul. Pana la urma a pus pe ascuns biletul pe catedra in urmatoarea pauza si doamna l-a gasit si l-a citit. Ce-a spus? Nimic. A doua zi a fost ziua cand a impartit rolurile la serbare… Mihai nu a primit atunci nici un rol, pe motiv ca nu era la scoala. Am fost intrebata de ce il cred pe copil si nu o cred pe ea. Pe Mihai il cunosc. Este printre putinii copii din clasa care povesteste acasa ce se intampla la scoala. Am verificat personal asta intreband in diverse ocazii copii si parinti despre teme, concursuri si alte probleme de-ale scolii. Poate ca discutia purtata seara, cand s-au intors din excursie n-ar fi avut loc daca dansa nu mi-ar fi reprosat ca am acuzat-o pe nedrept si ca daca ma pun cu sistemul de invatamant o sa imi para rau. Si daca nu m-ar fi tratat ca pe-o pustoica ce nu merita ascultata ca nu stie ce zice…  

Si ca veni vorba de concursuri… Poate problema cu care trebuia sa incep aceasta poveste. Mihai a avut in clasa intai 2 concursuri Smart. La matematica, romana si engleza. In primul semestru, dupa 2 luni de scoala, cand nu stiau sa citeasca sau sa scrie, sincer, nu le-am vazut rostul. Dar cine sunt eu sa comentez procesul educational modern. Aaa, sa nu uit. Concursurile acestea se platesc. Dar nu asta este problema. Problema este ca doamna le-a dictat raspunsurile. Erau grila si le-a spus ce sa incercuiasca. Ce interes avea copilul meu sa-mi povesteasca asta acasa? Concursul in sine era haios, am avut acasa brosurile si mi-au placut. PROBLEMA era ca doamna, nu ca i-a ajutat, le-a dictat raspunsurile. Adica i-a invatat din timp ca un concurs insemna sa copiezi rezultatele. Sau nu am inteles eu bine?! M-am intrebat multa vreme ce interes ar avea doamna sa faca asta. Raspunsul meu a fost ca vrea sa iasa fruntasa. Stiti cati parinti au aflat asta? Sau mai bine sa va zic cati parinti au stiut cand s-au tinut concursurile? Am intrebat si alti copii daca asa s-a intamplat. Nici unul nu mi-a spus ca Mihai. Dar toti au incercat sa schimbe subiectul. Asa ca am inceput sa ma indoiesc de Mihai. Care a inceput sa planga ca nu am incredere in el si ca el nu o sa-mi mai spuna nimic. Si abia atunci mi-a povestit ca intr-o zi doamna, suparata pe copii ca n-au adus o carte pe care le spusese s-o aiba la scoala in ziua aceea (mai putin 7 copii care o adusesera…) i-a scos afara pe hol si le-a spus raspicat ca daca ei mai povestesc acasa ca ea le dicteaza raspunsurile si ii mai fac ei probleme la scoala, ea o sa aiba grija sa le spuna parintilor toate prostiile pe care le-au facut ei la scoala. Mi-am intrebat copilul zambind neincrezatoare cum de stie el ce a spus doamna alora pe hol. Mi-a spus ca s-a auzit foarte bine si ca si copiii din clasa au zis ca ei nu spun nimic acasa pentru ca toti au facut prostioare si nu vor sa afle ai lor. Acum, ori fiu-meu are multa imaginatie, ori e ceva putred la scoala… Asadar, din spusele copilului doamna ii incuraja sa-si fure singuri caciula si ii ameninta sa nu spuna nimic acasa. Al doilea test Smart m-a facut sa ma duc la scoala. La testul de matematica Mihai avea mai mult de jumatate de raspunsuri gresite. La inceput l-am corectat, apoi i-am citit intrebarile si mi-a raspuns corect. Bun, atunci de ce aici ai incercuit alt raspuns? Pai aici asa ne-a spus doamna sa incercuim. Cum mai? Pai a spus ca sa incercuim unde e frunza rosie! L-am intrebat daca macar le-a citit intrebarile. Raspunsul a venit prompt si fara sa para ca-l afecteaza: NU. M-am enervat. M-am dus la scoala si am intrebat-o pe doamna, diplomat desi nu sunt cea mai diplomata persoana din lume: ce se intampla cu baiatul meu ca eu stiam ca se pricepe la matematica si la test mi-a gresit mai mult de jumatate. Sa mai insist eu acasa, sa fac cu el ceva anume? Sau s-a emotionat si de-aia a gresit? S-a schimbat la fata si mi-a zis ca nu stie, ca multi copii au facut perfect. Ca poate n-a fost atent. Apoi, in treacat asa, a zis ca ea nu i-a ajutat deloc (desi nu spusesem nimic de asta), ca la primul Smart le-a mai zis cate ceva, ca erau mai la inceput, dar acum nu… apoi a recunoscut ca la partea unde apareau 2 termeni le-a mai zis ca ei inca nu facusera la scoala. I-am spus ca sunt de acord sa le explice, in nici un caz sa le spuna raspunsurile, dar pe un ton cordial care lasa sa se-nteleaga ca o inteleg. Se pare ori ca a inteles, ori ca au mai fost si alti parinti care au sezizat, cert e ca la testul de romana copiilor le-a spus sa lase la dulap blosurile (era inaintea unei vacante de o saptamana). Mihai a venit acasa si mi-a spus razand: Mami, azi doamna chiar a sarit calul, ne-a adus testele gata rezolvate la romana. Hi hi hi, ce m-am m-ai distrat…  

Copiii sunt trasi la raspundere pentru cum se comporta parintii lor vizavi de doamna Exemplele sunt mai multe, se vor regasi in mai multe locuri in povestea mea. Vreau insa sa povestesc ceva care exemplifica foarte bine ce vreau sa spun: Intr-o seara Mihai imi spune ca doamna le-a spus azi sa recunoasca ce mama a fost la directoare si a vorbit-o pe ea de rau. Era o mama tunsa scurt. Si i-a sa recunoasca. Pentru ca nimeni n-a spus nimic (poate nici nu stiau…), le-a spus sa intrebe acasa si maine la scoala sa-i spuna copilul respective cine a fost. Mihai m-a intrebat un pic nesigur: mami, nu-i asa ca n-ai fost tu…? Nu, nu fusesem eu.  

Aerul conditionat Intr-o zi Mihai imi spune ca trebuie sa dau 60 de ron pentru aerul conditionat. La o sedinta s-a vorbit despre asta, dar nu s-a hotarat nimic, unii parinti erau de acord, altii nu. Clasa lui Mihai este o clasa calduroasa. Dar eu una nu sunt de acord cu aerul conditionat. Ei urmau sa se foloseasca de ei in din finalul lunii mai, deci cam 3 saptamani pana se termina anul scolar, si probabil in septembrie. Clasa mai mare care venea dupa-amiaza (deci cand probabil era mult mai cald decat de la 8 la 12…) nu a fost de acord, asa ca de cotizat cotizam doar noi, clasa 1. Am mers la scoala si am spus ca eu nu sunt de acord cu aerul conditionat, nu ca nu-s de acord la scoala, nu-s de acord cu el in general. Am motive intemeiate zic eu, in fine, as fi vrut o sedinta, nu sa fiu anuntata ca trebuie sa dau banii. Am intrebat si de ce clasa de dupa ei nu cotizeaza si mi s-a spus ca ei se muta. Mi-a dat numele parintelui care urma sa se ocupe de achizitia si montarea aerului conditionat, telefonul nu-l stia si nici copilul acestuia nu l-a stiut, asa ca mi-am lasat eu numarul de telefon. Mi s-a spus ca sunt singura care ma opun, ca restul au dat banii. Ca e foarte cald si ca parintii au hotarat. Taticul in cauza nu m-a sunat niciodata. Eu intre timp am dat banii, am primit si o lista cu numerele de telefon ale parintilor (din care lipsea numarul celui cu aerul) si am aflat si ca in dimineata aceea i-a spus lui Mihai ca daca nu-i convine sa se mute la alta scoala! Dragut, nu-i asa?  

Laptele si cornul Lui Mihai nu-i plac. Dar fratele lui mai mic e inebunit dupa ele. Asa ca intr-o zi am observat ca Mihai nu le mai aduce. Mi-a spus ca nu vin in fiecare zi. Ca nu se mai duceau ei sa le ia ca la inceputul scolii. Si ca atunci cand vin doamna ii trimite in pauze afara iar cand vin in clasa ii trimite in banci. Si ca doamna apoi da pungile alea portarului. Iar m-am enervat... I-am spus ca de a 2-a zi sa le aduca acasa si daca doamna ii zice ceva sa-i spuna ca eu il cert ca e uituc si nu le aduce. Asa ca a doua zi mi-a zis mandru de el ca a luat laptele si cornul. Pe furis, cand doamna s-a intors cu spatele si a vorbit cu cineva. Si cum mami, ai luat numai pentru tine? Nu, am luat si colegei de banca, si prietenului meu… Am evitat sa mai contorizez zilele cand Mihai nu aducea laptele si cornul acasa…  

Revistele Sunt invatata de la gradinita sa gasesc cand vin acasa tot felul de reviste pe care mi se cer bani. N-am comentat niciodata, mai ales ca unele nu le gaseam la chioscuri si chiar imi placeau. Am returnat vreo 2 cu jocuri pe care le cumparasem eu déjà. Mi-au fost inapoiati banii fara nici o problema. La scoala m-am confruntat cu alta problema. Era o revista care urma cica sa le foloseasca la cunoasterea mediului si care dupa parerea mea era pentru copii mai mari. Aparea lunar si costa 4 lei. Deci nu mare branza. La un moment dat, dupa mai multe luni de scoala, l-am intrebat daca fac la scoala din ele. Raspunsul a fost: NU. Asa ca eu i-am zis ca nu mai cumpar revista. Mihai a zis atunci ca nu se poate, ca doamna ii cearta pe cei care nu aduc banii, chiar ca unui copil care lipsise cand venise revista, in dimineata cand a aparut la scoala i-a zis din usa ca trebuie s-o cumpere. Pana sa apuc eu sa ma supar mai tare, dupa vreo luna, revista n-a mai fost adusa acasa. Ori n-au mai editat-o aia, ori doamna a oprit-o. N-a mai contat, m-am bucurat.  

Banii pentru scoala La inceputul scolii doamna a zis ca vrea sa-i responsabilizeze pe copii. Astfel ei trebuiau sa fie atenti in clasa ce teme urmau sa primeasca pentru a 2-a zi, ce bani sa aduca la scoala, si orice altceva dorea doamna sa comunice prin ei parintilor. Astfel ca eu banii ii dadeam prin copil. El imi zicea o suma, eu o dadeam si stateam linistita ca am platit. Intr-o zi, Mihai imi cere a 2-a oara banii pentru un spectacol la opera. Noi dadusem banii de aproape o luna (inainte de o vacanta), de prima data cand a zis doamna. Acum mi-i cerea din nou. L-am intrebat iar daca i-a dat. Ii daduse. Eu stiam sigur ca-i trimisesem. Si uite asa ajung la scoala intr-o dimineata si o intreb pe doamna. Ii spun ca se pare ca e o neintelegere, ca noi am platit si ca probabil undeva e o greseala, dar ca nu-i nimic, i-am dat iar banii lui Mihai, numai ca as dori ca de acum inainte sa mi se confirme si mie ca banii de-i trimit eu prin copil sunt incasati de dansa. Imi arata o agenda plina cu hartii de la parinti pe care apareau nume si diferite sume, ca uite, ea le pastreaza ( ca parca nu putea tocmai hartia de la mine sa fie ratacita…). Imi zice ca nu trebuie sa mai platesc, aia e, ea nu i-a luat (de parca asta o acuzasem…). Eu insist ca nu asta am zis, ca sunt de acord sa dau banii, doar ca as vrea de aici incolo, plicul pe care il trimit sa mi-l inapoieze semnat ca a primit banii. Finalul? Mihai mi-a adus banii inapoi, iar plicurile trimise de mine de atunci nu s-au intors niciodata semnate. Eu am insistat la copil, el mi-a zis ca doamna l-a trimis in banca.

  Temele pentru acasa La prima sedinta ni s-a spus ca temele din timpul saptamanii urmau sa ii fie aduse vineri la scoala, ea sa le ia in w-end si sa ni le inapoieze luni corectate. De asemenea ni s-a spus ca nu pune note pe teme, lucru care mi s-a parut corect. Dansa urma sa ne dea acasa joi caietele de la clasa sa vedem ce s-a lucrat, si noi sa le inapoiem vineri. Temele copiilor n-au fost niciodata verificate. Desi copiii lucrau acasa si pana seara tarziu. Eu una cred ca era cinstit pentru munca lor sa vada ca macar conta. E destul de greu la varsta asta sa constientizezi ca le faci pentru tine.  

Copiilor li se lasa impresia ca ei hotarasc Asa ca ei vin acasa si zic ca ei, copiii vor aer conditionat. Ca ei, copiii vor in tabara. Unde si cat costa, si-n ce perioada, n-au stiut cateva saptamani… Doar ca noi trebuia sa zicem da."

Veronica Bereanda - Consecintele

A doua poveste. Fragment:

Am inceput sa-mi intreb copilul din ce in ce mai mult ce se intampla la scoala, ce anume au mai invatat, iar singurele raspunsuri pe care le primeam erau ca nimic, nu-si aduce aminte. Lucrurile au inceput sa ia amploare in momentul in care am observant ca T----- devine din ce in ce mai irascibil, incepuse sa urle la orice si sa devina foarte speriat, tresarea la orice zgomot mai puternic. Imi amintesc ca intr-o dupa amiaza T----- isi facea temele si mi-a scapat din greseala o carte pe jos, moment in care copilul s-a ghemuit intr-un colt si si-a ascuns fata cu mainile. In acel moment l-am luat in brate sa-l linistesc (....)

Cu fiecare zi petrecuta in acea clasa T----- se schimba din ce in ce mai mult, la fel ca si mine.Mergeam cu o senzatie de sufocare la scoala, ingrozita de ceea ce imi va mai spune invatatoarea despre fiul meu.
Toata aceasta poveste a luat o intorsatura in momentul in care intr-o zi, dupa ce T----- s-a intors de la scoala mi-a spus ca el nu mai vrea sa se intoarca acolo, ca mai bine se sinucide si ca mai bine nu s-ar fi nascut. In acel moment am incremenit, nu stiam cum sa reactionez la cele spuse de copilul meu. Imi treceau mii de idei prin cap care nu aveau explicatii pentru un copil de doar 6 ani. L-am intrebat care sunt motivele, de ce spune acest lucru, ce s-a intamplat, refuzand sa-mi dea vreo explicatie. Va spun sincer ca acea noapte a fost un cosmar pt mine.

The teacher from hell and the ghosts of the past

Relatarea unei mamici a carei fetita a fost traumatizata de aceasta bestie pe care o vedeti in fotografie:

"M----- a fost foarte afectata. Numai ca, asa cum stii, copiii nu spun nimic. A durat mult pana mi-am dat seama. Desi inca de la inceput nu mi-a placut invatatoarea, am trecut initial printr-o faza in care credeam ca M--- are o problema. Mai tii minte cand iti ziceam ca M---- nu scrie frumos, etc? Cazusem toti parintii in capcana acestei invatatoare care ne demotiva nu numai copiii, dar si pe noi. 

Au inceput sa apara semnale de la mai multi parinti. Copiii nostri refuzau sa povesteasca orice despre scoala, refuzau sa intrebe orice la scoala.... Cand am inceput sa avem informatii concrete (expresii, cuvinte, pedepse folosite in clasa) am inceput fiecare dintre noi sa ne intrebam copiii concret. Si sa ii monitorizam mai atent. Si unii povesteau altii nu. Unii povesteau despre alti copii, dar intotdeauna mentionam: dar mie nu mi-a zis, dar mie nu mi-a facut. Unul dintre lucrurile pe care il auzeam de la copii, din ce in ce mai des, era ca vor sa mearga la After School-ul unde e Doamna, sa faca lectiile cu ea. M----- plangea ca vrea acolo, sa faca lectiile cu ea. Ulterior am aflat ca Doamna nu a fost acceptata la AfterSchool-ul acela. Mai tarziu am deslusit misterul: ii teroriza in clasa cu mersul la AfterSchool cu ea: ''vezi, dac nu vii cu mine sa faci lectiile? Iar o sa iei Insuficient'';, ''i-ai spus mamei ca vrei sa vii sa faci lectiile cu mine? de ce nu i-ai spus?''..... Faptul ca nu reusea sa racoleze copii o scotea din minti si o facea sa ii trateze si mai rau. 

Mai era un aspect care mie mi-a dat de gandit: invatatoarea ne trata si pe noi, parintii, asemanator. La fiecare intalnire de dupa ore, cand mergeam sa luam copiii, iesea si ea si de fata cu ei si impreuna cu toti parintii incepea tirul de umilinte: foarte prosti, toti sunt de insuficient, nu au caietele, nu si-au facut tema, sunt obraznici, ma sfideaza, eu nu stiu de fel de copii sunt astia, asa parinti, asa copii, imi pare rau sa va spun, dar educatia lor lasa de dorit, dvs nu stiti sa va ocupati de ei, daca nu stiti sa ii invatati, cine vreti sa ii invete?, etc etc etc...... Zile in sir auzeam asta despre copii.

Vinerea trecuta am hotarat ca intru la director. Stiam deja destule si, desi pana atunci crezusem (sperasem?) ca sunt si exagerari in povestea asta, acum aveam confirmata veridicitatea tuturor celor ce le auzisem. Aflasem ca toate informatiile au dovezi in spate si asta a fost un dus rece care m-a inspaimantat. Era destul pentru mine. Am fost 4 parinti in cabinetul Directorului. Stiam de la o mamica din clasa ca facuse deja cerere de transfer cu o zi in urma, deci, oarecum eram pe un teren pregatit.

I-am spus fiecare dintre noi, pe rand, Directorului, ce am observat la copiii nostri si ce parere avem despre invatatoare. Una dintre mamici, a unui baietel de 6 ani, era deja speriata de faptul ca fiul ei venea casa si ii spunea ca mai bine se sinucide decat sa mearga la scoala sau ca mai bine nu s-ar fi nascut. Cealalta mamica fusese cu copila la dr. Avea simptome de ulcer pe sistem nervos. Plangea zilnic cand trebuia adusa la scoala, iar la poarta scolii refuza sa mearga mai departe. Incepuse sa prezinte simptome si acasa: treserea din orice, avea cosmaruri, dureri nasoale de stomac.

I-am spus Directorului ca nu ne mai putem aduce copiii la scoala in aceste conditii. Am fost foarte surprinsa sa vad ca Directorul nu este strain de situatie. Remarci ca: '' si ce pot fac? nu pot sa fac nimic, pentru ca e Titulara si nu o poate da nimeni afara''; ''padure fara uscaturi nu se poate''; ''asa face la fiecare generatie, pana ramane cu 18 elevi''; ''si daca ramane cu 10 elevi, tot are dreptul sa tina orele''; ''eu pot sa incerc sa am o discutie du dumneaei, dar stiu ca nu se va rezolva nimic, pentru ca stiu ce vorbesc''; 'nu putem sa o pensionam inainte de termen, pentru ca nu ar accepta sa iasa cu o pensie mai mica'';, ''eu nu o pot da afara cf legii'', ''e o procedura lunga si complicata prin care se dovedeste ca nu mai e apta sa predea''........ m-au lasat muta si mai ales mi-au confirmat ca traiesc un cosmar. Un cosmar in care niste adulti tolereaza alti adulti care traumatizeaza psihic copii de 6 si 7 ani.

Cand i-am sugerat voalat Directorului ca vrem sa rezolve intr-un fel, ca sa evitam un scandal public, a scos doua foi din sertar si ne-a invitat sa facem cerere de transfer la alta clasa, fara sa mentionam motivele. Ca le semneaza el si de luni se rezolva.

Vineri seara am fost sa luam lucrurile din dulapurile copiilor sa le muta in alta clasa. Am intrat din nou la Director, practic nu imi venea sa cred ca vineri plec de la ---- luni intru la ------ (alta clasa)... gandindu-ma la formalitatile necesare unui transfer, Ca sa ma asigur, l-am intrebat: ''la ce clasa venim luni". Si mi-a spus: ''pai gata, la (alta clasa) I-am mutat: trei la ... Si unul la.."

Am plecat dupa M------. Am vorbit cu ea in masina foarte mult. Avand deja atat de multe informatii exacte din clasa, am inceput sa o intreb. Si ea a inceput sa imi spuna Din ce in ce mai mult. Din ce in ce mai cu teama, dar tot. Cu amanunte. Pana mi-a recunoscut in lacrimi ca ei ii este foarte frica de "Doamna''. Si ca nu mi-a spus nimic pt ca in tot acest timp i-a fost foarte frica de ea. Si ca a fost foarte nedreptatita. Si ca toti copiii sunt nedreptatiti in clasa.

I-am povestit copilei ce inseamna scoala, ce inseamna frica, ce inseamna respectul..... I-am spus ca am aflat totul pentru ca mi-am dat seama ca ea nu e ok, ca e schimbata, ca nu e fericita, si pentru mine e important sa mearga de drag la Scoala. I-am spus ca nu o sa o mai las niciodata acolo si ca deja am vorbit sa o schimbam din clasa. S-a luminat la fata si m-a intrebat: ''si nu o sa o mai vad niciodata?'' 

In acea seara (vinerea trecuta) M------- a fost destul de dezechilibrata emotional. Era speriata, plangea din orice...non stop.... Am stat langa ea, i-am spus ca stiu prin ce a trecut, ca imi pare rau, ca inteleg cat de greu i-a fost.... si ca a fost foarte puternica si foarte curajoasa sa imi spuna acum totul. In fine, mult am vorbit cu ea...cat de important e sa ne spuna noua, ca noi o aparam, cat de important e sa stie ca totul se rezolva, ca nu e normal ce facea invatatoarea si ca ei, copiii sunt toti ok, ma rog....

Am ajutat-o apoi sa isi scoata din ea tot ce adunase...., a facut un desen care o reprezenta pe Dna cu mii de ochi..... L-a pus intr-un borcan si l-am dus afara, intr-o groapa, ''de unde niciodata sa nu se mai intoarca inapoi''.

Duminica seara a aparut pe Youtube montajul de 5 minute, inregistrare audio din clasa. A circulat pe email intre parinti.

Luni dimineata la scoala era deja coada la usa Directorului. Parintii erau revoltati. Au tinut sa ii arate Directotului filmul. Si de acolo.... a pornit harmalaia. Si publica si tot ce a urmat.

Luni am fost la ora 18 la o sedinta convocata de Directorul scolii. Toti parintii. Chiar cate doi de copil.... Ne-am expus punctele de vedere, am dezbatut, ne-am certat.... Am remarcat stupefiati ca suntem deja impartiti in doua tabere. Exista parinti care nu numai ca tolereaza acest tip de comportament din partea unei invatatoare la clasa a Ia, dar , mai mult decat atat, o sustin. Si ne considerau pe noi in neregula, de rea credinta, cu copii rasfatati, etc... Evident ca Directorul a speculat aceasta divergenta de opinii si, ghici cu tine a tinut? Este inutil si trist sa iti mai povestesc cum a decurs sedinta si ne-a fost dat sa auzim din gura Directorului si a parintilor sustinatori: ''in 40 de ani nu exista nici o sesizare impotriva dnei'', ''dna e titulara'', ''nu o putem da afara'', ''nimeni nu s-a mai plans pana acum''..... ''montajul e un trucaj facut cu rea vointa'', ''cine poate dovedi ca vocea doamnei'', ''ce parinti sunt astia care isi transforma copiii in spioni?''; ''inregistrarea e ilegala oricum''. Inainte de a o chema pe Dna Bereanda in clasa, noi, parintii care isi mutasera deja copiii in alte clase, am fost invitati sa parasim sala.

Afara reporterii de la stiri asteptau la gardul scolii.

Acum suntem pe drumul cel bun. Dintr-o data M------ e vesela dimineata, mi-a zis ca doamna noua e ''foarte diferita'', scrie dintr-o data foarte frumos, stie exact ce teme are, stie caietele si cartile, are prieteni in clasa. Are inca momente in care intra in panica, i-a scazut un pic autonomia si e emotional (si) mai fragila. 

Mai trist este ca: Veronica Bereanda este inca in contact cu copiii, la clasa, ca multi parinti nu vor sau se tem sa vorbeasca, unii parinti au insistat ca dna sa ramana, Directorul refuza orice dialog cu presa, Inspectoratul nu face nimic concret, timpul trece.....unii vor uita.....si intre timp niste copii minunati se transforma in adulti abuzati emotional..."
(Sursa: Gabriel Diaconu, Facebook)

* * * * *

Gabriel Diaconu: 

In 1984, cu doua saptamani inainte de nasterea sorei mele, la 13000 de km distanta avea loc un eveniment istoric de care nimeni, în anul cu pricina, nu a auzit în Romania. Pîna atunci i-am putut spune ignoranta. Dupa 10 decembrie 1984, vreme de 6 ani, pana la data de 18 decembrie 1990, am putut da vina pe regimul opresiv de la Bucuresti pentru cenzura, si privarea populatiei de aceasta cunoastere a unui cuvant, si unor termeni care îl definesc. Vorbesc, cititorule, de tortura.

Stiu ca nu ai venit aici sa citesti mesaje lungi. Daca nu esti curios de urmare, mergi mai departe. Dar daca da, da-mi doua minute din viata ta. Citeste.
La 10 decembrie 1984 Organizatia Natiunilor Unite a semnat Conventia Împotriva Torturii si Altor Comportamente sau Pedepse Crude, Inumane or Degradante. Pentru prima oara în istorie o adunare de tari de pe Terra numea, raspicat, si definitiv, ce înseamna, si în speta ce presupune ”tortura”, cuvant carui noi, muritorii de rand, îi oferim îndeosebi sensuri extreme si, cel mai des, conotatii sangeroase.
Potrivit Conventiei tortura este: ”orice act prin care o persoana administreaza durere severa sau suferinta pentru scopuri cum ar fi obtinerea de la victima sau de la o terta persoana informatii sau o marturie, pedepsirea unei persoane pentru un fapt pe care el sau o terta persoana l-a comis sau este suspectat ca l-a comis, sau intimidarea or coercitionarea unei persoane, pentru orice motiv fondat pe o discriminare de orice fel, cand atare durere sau suferinta este aplicata de catre sau la instigarea unei sau cu consimtamantul sau admiterea tacita a unui oficial public sau persoana care actioneaza într-o capacitate oficiala”.
O specie aparte de abuz sistematic sau, de aici înainte numit de mine, tortura este abuzul asupra copiilor. Fie ca vorbim de abuz fizic, sexual or psihologic notiunea de abuz presupune exercitarea cu forta, predilectie si violenta a superioritatii pe care o are un adult în pozitie privilegiata unuia, sau mai multor copii.
Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului (UNCHR) prin Carta Drepturilor Copilului, la articolul 28, mentioneaza dreptul unui copil la educatie, obligatorie si libera pentru toti, care – la articolul 29 – este directionata catre dezvoltarea talentelor, personalitatii si abilitatiilor fizice si mintale ale copilului (a), dezvoltarea respectului pentru drepturi si libertati fundamentale ale omului (b), si alte principii incluse în Carta Fundamentala a Natiunilor Unite.
Articolul 37 din Carta Drepturilor Copilului, în Conjunctie cu Conventia pentru Tortura din 1984, stipuleaza ca ”Statele Membre se vor asigura ca nici un copil nu va fi supus torturii sau orice alt fel de tratament sau pedeapsa crud(a), inuman(a) sau degradant(a).
Acesta este preambulul necesar pentru o afirmatie pe care eu am facuta astazi, public, în replica la evenimente care au loc în Bucuresti la Colegiul National N. Iorga unde o învatatoare a fost înregistrata cu un telefon, timp de 10 zile consecutive ori patru ore pe zi, aproximativ (deci 40 de ore, plus minus) la clasa unde, în fata a 25 de copii, îi înjura pe unii, îi ameninta pe altii, unii copii erau facuti prosti, altii ticalosi, erau luati în deradere, erau amenintati ca vor fi trimisi la alta scoala daca nu învata, erau amenintati cu violenta, cu moartea (o fetita a fost amenintata ca va fi aruncata pe geam). Materialul a fost postat, anonim, pe Internet si a ajuns în media. Trei familii, deocamdata, si-au transferat copiii la alta clasa. Trei familii au fost si au vorbit, vineri, cu directiunea Colegiului. În prezenta mai multor persoane directorul Colegiului, persoana publica si autoritate oficiala, a admis ca stie de problemele cu învatatoarea respectiva dar nu are ce face pentru ca nu el a angajat-o, ci Statul. În ciuda rugamintilor insistente ale parintilor implicati directiunea a aplicat doar sanctiuni administrative, Inspectoratul Teritorial a replicat ca, pana la concluzionarea unei anchete tot ce poate face e sa dea sanctiuni conforme cu Codul Muncii. Învatatoarea vinovata de abuz colectiv si tortura psihologica a copiilor (vezi definitia) a doua zi a intrat la clasa.
Familiile au mers catre media. Mass-media a reactionat, reactioneaza si va continua sa reactioneze. Eu, Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, analist sef ONU si UNICEF în 2011 pentru Kosovo, membru al Comisiei Internationale pentru Reabilitarea Victimelor Torturii/ UN, dar si cetatean al acestei tari, parinte, om, scriu aceste randuri pentru ca, la 28 de ani de la semnarea conventiei, pentru ca la 22 de ani în curand de la ratificarea aceleiasi conventii de catre Romania vad ca, în Bucuresti, copii sunt abrutizati, intimidati, pedepsiti cu cruzime de un membru al corpului didactic. Nu exista cuvinte intermediare, nu exista formula corecta politica pe care sa o pot folosi ca sa ”coafez” incidentele de la Colegiul Iorga.
Ma mandresc cu prietenii mei. Tu, care ai avut rabdare sa citesti, probabil ca esti unul dintre ei. Ajuta-ma sa dau mesajul acesta mai departe. Faptul ca vocile parintilor au fost opresate de autoritati nu precede obligatia, privilegiul nostru de a spune, tare si raspicat, asa NU. Asa NU, domnilor, nu în tara parintilor si bunicilor mei, nu în tara copilului meu. Asa NU, si cer mai mult decat ancheta, cer suspendarea dreptului de a profesa al acestei doamne pana cand acuzatia mea publica de tortura si rele tratamente va fi solutionata legal, moral si uman de catre Statul roman si legea penala în vigoare.

* * * * *

Haideti sa facem ceva, lasati naibii inertia aia interioara cu care faceti zapping de la un program la altul, nu mai puneti capacul la loc pe oala care fierbe si haideti sa nu lasam valul asta sa moara la mal asa cum vor invatatoarea, directorul, parintii lasi si autoritatile la fel de lase si lenese (sau sa zic puturoase?). 

Haideti sa ajutam, fiecare cum putem, sa dati share pe Facebook, scrieti mailuri si scrisori la Inspectoratul Scolar, la Ministerul Educatiei (eu deja am trimis), copiati textul legii 272/2004 si trimiteti-l de asemenea la toate autoritatile ale caror adrese le gasiti in internet, vorbiti cu alti parinti, sa mai iasa si alte voci in public ale altor parinti cu copii care au fost abuzati de cucoana asta nenorocita sau ale unor fosti elevi care sa povesteasca experienta lor traumatizanta (sunt pline articolele din ziare de comentarii!), sa se porneasca actiune legala impotriva ei!!! Cum e posibil sa nu fie nici macar suspendata in timpul anchetei?? Cum e posibil?? Adica pe Basescu l-au suspendat o vara intreaga javrele alea si nenorocita asta, bestia asta care a distrus sufletele a generatii intregi de copii e protejata inca?

Va rog mult, faceti si voi ceva!

* * * * *

"A door opens in the memory bank and the ghosts escape to make us lonely children again."

Primul lucru care m-a frapat (si mi s-a strans stomacul) a fost asemanarea fizica dintre Veronica Bereanda si mama, asa cum o am eu in amintire din vremurile "bune", de abuz, cu aceeasi tunsoare, cu aceeasi culoare de par roscat-vinetie, cu sprancenele ei pensate perfect, cu ochii aprinsi si subtiati de rautate si ura, cu gura stramba a dispret. 

Apoi am ascultat inregistrarea... halucinanta... atata rautate si venin scuipate in cuvinte paralizante, ca un suierat de vant siberian care iti sfasie in bucati sufletul si iti ingheata lacrimile pe obraz! Cand am ajuns la cuvintele cheie "este de o ne-sim-tire in-fio-ra-toa-re" (cu accentuarea identica!!) s-au rupt zagazurile! Plangeam oricum, dar atunci m-a luat o ameteala pe dinauntru de parca m-as fi aflat intr-un carusel care se invartea cu viteza luminii! Intr-o secunda am regresat in Feliuta de 8 ani care auzea exact aceleasi cuvinte, scuipate cu aceeasi ura si cu acelasi dispret: "Esti o putoare!", "Esti de o nesimtire infioratoare, pute pamantul sub tine", "Esti de o nesimtire crasa, cum poti, dom'le, sa dormi atata, ca o besnita dormi!", "Te calc in picioare, putoare ordinara ce esti!" si pot continua asa pana maine - va reamintesc (ca vad ca se tinde spre neglijarea acestui amanunt nesemnificativ) ca aveam cam 7-8 ani cand le auzeam!

Prima mea reactie a fost FURIA. Evident. Si cu cat deveneam mai furioasa cu atat stiam ca se ascunde mai mult dincolo de acest sentiment. Furia este barometrul meu drag care nu ma inseala niciodata.

Articolul de ieri l-am scris sub imperiul furiei, l-am scris pentru acei adulti care sunt atat de orbi si de amputati sufleteste incat fie nu realizeaza, fie bagatelizeaza suferinta inimaginabila a acestor copii! Mi-e clar, evident, ca bagatelizeaza fiindca au fost ei insisi atat de abuzati incat au ajuns abrutizati, tin la distanta cu disperare orice fel de manifestare emotionala care le-ar putea deranja echilibrul precar pe care si l-au construit intr-o viata intreaga de reprimare, negare si (in foarte multe cazuri) de continuare a abuzului. Pentru ca se stie deja ca tot ce nu constientizam dam mai departe sub o forma sau alta. Nu poti deveni empatic peste noapte daca nu ti-ai facut mai intai propria curatenie interioara, daca nu te-ai eliberat de propriile minciuni si propria negare in care ai incercat sa ineci propriul abuz suferit timpuriu. Stiu toate astea, dar furia si-a cerut tributul si in plus nu cred ca acum e momentul sa fim empatici cu adultii care se fac complici la abuz. Acum este momentul sa protejam copiii!

Da, m-am identificat total cu acei copii nevinovati care au fost supusi unei asemenea torturi psihice, unui asemenea abuz emotional, acei copii nevinovati care venisera la scoala cu bucurie si cu speranta ca vor descoperi o lume noua si frumoasa, acei copii nevinovati care se asezasera in bancuta lor frumos aranjata si decorata (ca de, aparentele sunt esentiale!), acei copii nevinovati care isi organizasera cu drag ghiozdanelul cu maculatoare, cu penare si stilouri, fara a le trece prin cap vreo secunda ca invatatoarea ii va ameninta ca le da cu maculatorul in cap, ca ii da de tabla de nu se vad sau ca ii arunca pe geam daca nu inchid penarul cum vrea ea, acei copii carora le-a fost subminata increderea in ei si le-a fost distrusa orice placere de a invata, acei copii nevinovati care s-au bucurat crezand ca merg la scoala ca sa invete sa scrie si sa citeasca, nu sa fie umiliti, jigniti, desconsiderati, amenintati, nu sa se intoarca acasa in teroare, cu ulcer in dezvoltare si cu ganduri de sinucidere, acei copii care isi doreau si aveau dreptul sa paseasca intr-o etapa frumoasa a vietii lor si nu sa ajunga sa-si doreasca sa nu se fi nascut vreodata!

Da, m-am identificat total pentru ca am trecut prin exact aceleasi torturi din partea propriei mele mame, am avut din plin cu ce sa ma identific, am facut zilele astea o curatenie emotionala de zile mari, am plans de m-am umflat, am avut un trigger foarte puternic (am urmarit inregistrarea de cel putin 10 ori!!), ieri la servici am si speriat-o pe colega mea, noroc ca i-am explicat ca "e de bine" ce fac, ca am totul sub control, ca se cheama travaliu emotional si are efecte terapeutice extraordinare!

Dintr-un punct de vedere strict egoist ar trebui chiar sa-i multumesc javrei asteia de invatatoare, ca m-a proiectat cu vocea ei otravita si cu latraturile adresate copiilor intr-un trecut la care nu mai avusesem acces demult, am reusit sa ma conectez din nou la o parte din durerea reprimata a fetitei de 7-8 ani care auzea aceleasi cuvinte scuipate cu ura de mama ei! Deci da, dupa furie a venit, ca intotdeauna, eliberatoare si terapeutica, DUREREA!!