Se afișează postările cu eticheta Psihologie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Psihologie. Afișați toate postările

miercuri, 6 ianuarie 2016

Diferenta dintre A LINISTI si A CONSOLA un bebe mic


Diferenta dintre a linisti si a consola


Bebeii percep lumea mult mai intens decat adultii. Bebeii plang si oracaie. Este modul lor de a comunica, de a exprima ce-i apasa, plansul lor are mult mai multe motive decat crampele, colicile, foamea, un pampers plin sau dorinta de apropiere. Un bebe poate experimenta sentimente de durere sufleteasca, de singuratate, de tristete, de dezamagire, de aparare sau de suprasolicitare, el e capabil sa-si imparta senzatiile in “placute” si “neplacute” si sa le retina in memorie. 



Bebeii pot suferi intens dupa despartirea de mama lor la nastere si nu-i consoleaza nici o suzeta din lume. Bebeii pot simti intreaga durere a lumii si nu-i poate consola faptul ca tati ii poarta in brate leganandu-i. Bebeii nu se pot linisti cu picaturi impotriva colicilor cand ei trebuie in acelasi timp sa inghita toata tristetea dupa paradisul pierdut din burtica mamei si nu sunt lasati sa se elibereze prin lacrimi. Foehnul nu-i poate linisti cand simt golul imens si rece din jurul lor in comparatie cu senzatiile minunate din burtica… 



Acum ii intelegem: avem in fata ochilor niste omuleti minusculi care nu stiu ce este lumea, niste fiinte aflate in restriste. Ei simt nevoia sa-si exprime durerea, uneori chiar disperarea pentru situatia in care se afla. Atentia si iubirea parintilor nu are nici o influenta asupra faptului ca poate bebele a trecut printr-o nastere deosebit de traumatizanta, ca poate plange din panica atunci cand se afla departe de mamica lui, ca poate l-au stresat cantaririle si luarile de sange din spital, bebele percepe lumea cu lumini si umbre, nu numai cu eforturile iubitoare ale parintilor de a-i fi bine... 


miercuri, 4 iunie 2014

Vrem copii iubiti si fericiti sau dresati, adaptati si zombificati?

Pe 6 mai (marti, trei ceasuri rele?) am fost cu David la scoala, unde fusesem "invitati" la controlul medical obligatoriu in Germania inainte de inceperea primului an scolar.

Rulasem mental de nu stiu cate ori scenariul intalnirii cu personalul medical de la Sanepid (Gesundheitsamt = oficiul pt. sanatate, hehe), pregatisem tot felul de raspunsuri ca sa contracarez orice eventuala polemica despre vaccinare, luasem impotriva principiilor mele decizia de a evita orice fel de "provocare", deci ma dusesem ca o oita cuminte, cu carnetul de analize si cu carnetul (gol) de vaccinare ale lui David, ca sa nu fiu acuzata de reavointa ca nu am vrut sa le arat documentele (desi nu aveam nicio obligatie legala s-o fac).

Nu am anticipat insa mascarada de alta natura care avea sa se desfasoare  acolo. 

duminică, 24 noiembrie 2013

Constelatiile familiale - Escrocheria a ajuns si in Romania

De curand am citit pe Facebook intr-o grupa urmatorul anunt postat de o mamica pe care nu o cunosteam:
Constelatiile familiale-detalii

"Farmecul Metodei constelaţiilor familiale şi organizaţionale constă în trăirea la care suntem expuşi în calitate de participanţi, trăirea la rezonanţa inconştientă prin care descoperim că am fost alesi să reprezentăm pe cineva fără să cunoaştem acea persoană şi să descoperim aspecte comune, trăirea unei părţi din viaţa altei persoane şi din a cărei reprezentare putem să ne rezolvăm anumite aspecte din viaţa proprie.

Constelaţiile familiale şi organizaţionale reprezintă o metodă prin care interconectarea în funcţie de întreaga noastră istorie de viaţă personală, familială, organizaţională, socială, culturală, naţională, este înfăţişată prin reprezentanţi umani cu scopul identificării sursei unei dificultăţi şi a armonizării acelei situaţii pentru atingerea obiectivelor personale, familiale, organizaţionale.

Temele ce pot fi abordate sunt deopotrivă probleme şi suferinţi, dar şi necesităţi de îmbunătăţire a vieţii, de trecere de la satisfăcător către mai mult şi mai specific personalităţii, familiei, profesiei, organizaţiilor şi obiectivelor acestora. Iar metoda constelaţiilor familiale şi organizaţionale scoate la iveală de multe ori modalităţi nebănuite către o viaţă aşa cum ne-o dorim şi nu doar atât cât părea că se poate…

Eficienţa metodei constelaţiilor familiale şi organizaţionale constă în foarte multe aspecte dintre care menţionez doar câteva: experienţa în sine de explorare a temei personale, dar şi de implicare în a fi reprezentant în constelaţiile celorlalţi, face ca lucrul propriu zis să fie multiplicat de numărul de reprezentări. Cu fiecare reprezentare, mai rezolvăm ceva în noi şi relaţiile noastre, mai aflăm ceva nou. Un alt aspect referitor la eficienţă este legat de faptul că această metodă implică toate modalităţile noastre senzoriale şi uneori extrasenzoriale, astfel lucrul conduce la integrarea rapidă şi rezultatele apar în concordanţă."
(Sursa: Loreley Nedelcu - constelatiifamiliale.com)


Citind anuntul, m-am speriat: aoleu, au inceput sa prolifereze si in Romania constelatiile familiale ale lui Hellinger?

vineri, 14 iunie 2013

Abuzul sexual, incestul, echidistanta si abrutizarea à la mode

We shall not cease from exploration
And the end of all our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time.
(T.S. Eliot)

Cine ma cunoaste de mai multi ani din lumea virtuala stie ca, inainte de a fi devenit militanta impotriva spalarii creierilor de catre big pharma, am militat activ impotriva abuzului sexual pe un anume forum (ajuns la ora actuala o cloaca dezgustatoare).

Imi pornisem demersul in 2008, postand urmatorul articol dintr-un ziar local.

"Nu lua nimic de la straini, nu te duce cu cineva strain!"
Metode preventive ale parintilor sub semnul intrebarii

(HeimatPost, Hanau, 14 februarie 2008)

La seminarul pentru siguranta si practici de confruntare pentru copii intre 8 si 12 ani din Hanau au participat 22 de copii. La seminarul tinut de Monika Baumgartl au participat ca spectatori si parintii copiilor, care astfel si-au putut face o imagine clara despre metodele de antrenament ale psiholoagei.
"Citi dintre voi au auzit deja de la parinti indemnul Nu te duce cu cineva strain!?" i-a intrebat M. Baumgartl pe copiii asezati intr-un cerc. Toate mainile se ridica. "Si citi au auzit de la parinti propozitia Nu lua nimic de la straini?". Toate mainile se ridica. "Si cine asculta de indemnul Dupa scoala/antrenament/vizita la prieteni se merge direct acasa?". Din nou, toate mainile sunt sus. Parintii respira usurati.
"Cum va imaginati voi un om rau, care rapeste copii, care le face rau si poate si abuzeaza de ei sexual?" a fost urmatoarea intrebare. 

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Daviduc, Daviduc, Daviduc duc duc

Motto ~~ Eu catre Bogdan: "Au venit extraterestrii si ne-au adus inapoi copilul!" :-)

Oameni buni, dragi prieteni si nas Floreo, asa cum a inceput criza, asa s-a si terminat. Sa va linistesc repede, nu carecumva sa va mai inghesuiti cu mesajele de ingrijorare si empatie ca la postarea precedenta ;-)  Haha, nu e repros, e doar o constatare, stiu, e "vina" mea ca sunt un om puternic si cand scriu despre problemele mele scriu si cum le rezolv tot singura, deci lumea considera ca nu are sfaturi de dat, empatie de impartit, se crede ca eu nu am niciodata nevoie de o mangaiere pe umar, o acadea, o maslina, o bomboana straina ;-)  Nu-i nimic, trecem peste. Eu sunt oricum obisnuita de-o viata intreaga sa dau mai mult decat sa primesc, ce-i drept uneori ma doare sa vad cat de multi oameni stiu doar sa ia si nu au efectiv nimic de dat, insa acum - in locul unde ma aflu in clipa asta - sunt multumita si impacata. E bine. Am depasit criza. Ne-am revenit cu totii. Puseul de crestere al lui David si-a incheiat ravagiile prin comportamentul lui si eu zic ca am iesit destul de nesifonati din toata cumpana asta. Accesele de violenta au disparut ca peste noapte, acum isi mai iese din fire maximum o data la doua zile, nu mai loveste, nu mai tipa. De asemenea, de 3-4 saptamani mananca de rupe, s-a implinit, parca s-a maturizat putin si la fata, i s-a marit si vocabularul, i s-a cizelat si mai mult exprimarea, efectiv vorbeste ca un om mare, cu fraze lungi, intortocheate... si puteti sa ma credeti pe cuvant, frazele germane SUNT intortocheate ;-) Ce mai, e exact ca inainte de inceputul puseului. Ei, acum, daca n-o fi fost puseu nu-i bai, cand erau bebeii nostri mici noi, mamele din grupul meu de mamici, puneam eticheta de puseu la toate problemele - ne ajuta sa ne calmam si sa le gestionam mai bine. Si de data asta a ajutat.

Imediat dupa ce am postat ultimul articol, David a inceput sa mearga din nou cu placere la gradinita, il las vesel-cintezoi, topaie cand intra si le da mana educatoarelor aproape cantand, il gasesc la fel de vesel-cintezoi, ba chiar de doua ori mi-a zis "Mami, nu acum, mai am de terminat cu joaca!".

Ieri a fost la gradinita o dupa-amiaza cu "Kaffee&Kuchen" (cafea si prajiturele), unde am fost invitati si noi, parintii. A fost foarte frumos, am avut ocazia sa stau de vorba aproape o ora cu Renate, a treia educatoare din grupa lui David, care are 56 de ani si este teoretic "mentora" lui David (cu ea am purtat si discutia referitoare la dezvoltarea lui). Am discutat despre cate in luna si in stele, mi-am spus si eu ofurile legat de "reguli", de pedepse etc. Am mentionat si faptul ca David isi da seama perfect de paradoxul care apare cand Maritta il dojeneste adresandu-i-se cu "Mein lieber Freund" ("dragul meu prieten"), chiar mi-a spus-o direct ca Maritta NU are cum sa-i fie prietena daca il dojeneste in acelasi timp, deci copilul meu intelege foarte multe despre ce inseamna a fi autentic si identifica incercarile de manipulare din partea adultilor. I-am explicat Renatei ca pe mine ma deranjeaza prezentarea regulilor si a pedepselor ca fiind ceva facut pentru binele copilului, fiindca nu este asa si copilul simte intotdeauna care este adevarul!! 

I-am spus ca inteleg si situatia lor, ca fara reguli ar lua-o razna (ele!!), DAR ramane valabil ca nu i se poate vinde copilului o pedeapsa ca fiind spre binele lui, mai ales ca din pedepse copilul invata doar sa se teama sau cum sa aiba grija sa nu fie prins, dar adevarata "disciplina" nu poate fi decat o autodisciplina, ori aia vine din interior, din motivatia autentica de a vrea sa fii bun, sincer, onest. Am precizat si ca mi se pare f. umilitor pentru el sa fie pedepsit prin statul pe scaun si neavand voie sa mai participe la joc, dupa care sa se mai si discute ce a facut de si-a "meritat" pedeapsa (adica o umilire suplimentara). I-am spus Renatei ca o data, cand incercasem si eu sa plusez verbal dupa ce el facuse o boacana, el mi-a raspuns direct: "Mami, stiu si incerc sa nu mai fac, nu e nevoie sa-mi mai spui tu inca o data!". De fapt, toti copiii STIU prea bine cand fac ceva "gresit", se simt oricum vinovati, apoi mai sunt si certati si pedepsiti si li se mai face si morala... e chiar prea mult! Renate e o tipa mai destupata la minte, am simtit ca nu vorbeam in gol si nu am inregistrat nici rezistenta latenta pe care o simt mereu la Maritta (care blocheaza tot ce nu-i convine, simti efectiv in mijlocul frazei cum se ridica zidul). Sper sa se vada ecoul discutiei in comportamentul ei fata de David.
Mi-a spus si ea cate ceva despre David, ca e un copil plin de viata, vorbaret (where could this come from? asked NO reader on this blog), ca nu e timid, ca ii place sa se joace de-a tigrul, ca ii place sa i se citeasca povestioare (acasa mai putin, ce-i drept, acasa prefera sa i le spun eu inainte de culcare). Povesteam ca eu la varsta lui David stiam sa citesc si sa scriu cu litere de tipar, iar el stie sa "citeasca" cifrele si atat, iar despre "desenat" sa nu mai vorbim, face mazgaleli. E baiat, in fond. Ea a zis ca incet-incet va ajunge el si acolo, daca i se va trezi interesul. Eu i-am spus ca uneori, cand ne uitam la un film impreuna, eu mai scriu si putin in jurnal, deci pe mine ma vede scriind, il intereseaza deja, dar nu cum ma interesa pe mine cand eram fetita de 5 ani. Am mai incercat si eu sa-l ajut sa tina creionul cum trebuie, dar cand simte cea mai mica "presiune" se retrage si renunta. Sper ca dupa vacanta de vara de la gradi, cand va deveni "ABC-Kind" (prescolar, in trad. libera "copil ABC") si va participa la diverse proiecte, o sa inceapa sa-l intereseze sa invete sa citeasca si sa scrie. M-a sustinut si ea in planul meu de a-l inscrie la un club de fotbal pentru copii, sa vedem daca mosteneste talentul meu si al lui Opa Penelopa ;-)

Cand venise vorba de faptul ca David e vorbaret, i-am spus ca e normal sa fie asa, cu ambii parinti vorbareti, i-am povestit despre Bogdan, care este -pentru un barbat- extraordinar de deschis si comunicativ si autentic, motiv pentru care din pacate nu are nici un prieten apropiat, deoarece cei mai multi barbati "comunica" altfel, nu sunt deloc profunzi si nici nu se pot deschide pentru o comunicare reala; dealtfel noi doi asta incercam in primul si in primul rand sa-i transmitem si lui David: sa fie autentic, sa fie el insusi, stiind ca este iubit si respectat si apreciat pentru ceea ce este el. Si Renate spunea ca in ziua de azi este trist ca oamenii intr-adevar nu mai comunica deloc cu adevarat, desi avem cel mai mare boom in modalitatile de comunicare... Ei, noi suntem putin altfel si, ca sa preiau un comentariu impresionant pe care l-am citit la o mamica pe un alt blog, eu fac tot posibilul ca lui David sa nu i se taie aura cand va incepe scoala si va fi inregimentat in sistem.    

* * * * *

In alta ordine de idei, da, saptamana asta l-am inscris pe David la scoala (m-au chemat cu formularele completate, doar sa le predau). Da, in 2014 David incepe scoala. Am senzatia ca 1) parca alaltaieri il intarcam si 2) parca l-am inrolat in armata :-(  Am un an de zile sa ma obisnuiesc cu ideea si sa-mi trag o atitudine ceva mai pozitiva fata de ideea de scolarizare. Azi insa nu servesc asa ceva, mai ales dupa ce am recitit articolul asta. O sa-mi fac timp sa-l traduc in germana si cand se va ivi ocazia (caci se va ivi, don't worry!) sa-l dau tuturor profesorilor cu care voi avea contact la noua scoala a lui David. 

M-am dus frumusel la scoala cu formularele si m-a intampinat o secretara sasie careia, saracuta, ii zburau ochii atat de extrem in directii diferite incat mi-a luat ceva timp ca sa ma concentrez sa-i ignor, pentru a putea purta o scurta conversatie. Am intrebat-o daca au clasa intermediara, iar ea mi-a dat 2 brosuri despre clase de "incluziune" (un nou experiment cu ideea de "integrare" a copiilor cu usoare dizabilitati!). Deci ne-am inteles de la inceput fix ca dromaderul cu amoeba. Dupa aceea am facut putin small talk, apoi mi-a zis ca in octombrie va avea loc o sedinta lunga cu parintii, unde vom afla mai multe, dupa care ajunge (intuiam deja!) la capitolul meu preferat si ma anunta ca anul viitor prin mai-iunie urmeaza si controlul medical, efectuat de Amtsarzt (medicul de la inspectia sanitara). Ei, asa mai vii de-acasa, tanti, mi-am spus eu, ia sa ne jucam putin, sa vedem ce hram porti ;-)

Mi-am luat tonul de "nestiutoare si sincer interesata" si am intrebat: "Ce anume se controleaza de fapt la acel control?"... Ezita fix 3 secunde si apoi -parca teleghidata- baga din prima exact fraza pe care o asteptam: "Pai... se controleaza situatia vaccinurilor...". Eu, f. amabila, "OK, situatia inexistenta, vaccinurile zero... Altceva, ce se mai controleaza?" - saraca femeie paralizeaza, clipeste des de 5-6 ori, confuza total, am zis hai s-o ajut: "Deci nu li se ia sange pentru nu stiu ce analize, nu?". Isi revine: "Ah, nu, se mai controleaza greutatea...". "Aha, ok"... Se intoarce cu spatele (eu vedeam deja rotitele cum i se invarteau in cap si se chinuiau sa proceseze ceea ce tocmai auzise de la mine), mai fosneste niste hartii si apoi, pe jumatate tot cu spatele la mine (!) si cu o voce subtirica si firava rau de tot, "Hm... cu vaccinurile... nu stiu daca...", la care i-am iesit in intampinare "Nu-i nimic, lasati ca stiu eu. Vaccinurile nu sunt obligatorii. Bun, OK, atunci va multumesc pentru brosuri si o zi frumoasa". Si am plecat.

Partea misto este ca abia astept "meciul" cu nenea doctorul de la inspectia sanitara (sa-i dau in cap cu fisa medicala aproape imaculata a lui David). Partea nasoala este ca dupa reactia secretarei parea ca nu a mai avut de-a face cu parinti de copii nevaccinati :-( Sau poate ca parintii de copii nevaccinati nu discuta despre asta cu secretara ;-)

Ma tot gandeam cum va decurge in mod ideal dialogul cu medicul respectiv, ca sa evit orice fel de polemica inutila (stati linistiti, pe ala nu voi incerca sa-l convertesc ;-)). Evident voi fi intrebata de ce David este nevaccinat. Avand in vedere ca pentru mine aceasta intrebare este echivalenta cu "de ce nu are David margele portocalii", as putea sa raspund "It's none of your fucking business", pentru ca asta ar fi adevarul adevarat; dar vrem totusi sa ramanem politicosi ;-)  Daca raspund "David nu e vaccinat fiindca m-am informat dinainte", in urechile personalului medical degraba infigator de seringa asta suna arogant si nu vreau sa-l pun in inferioritate si sa-l indispun pe bietul om, atragandu-mi antipatia lui. Daca raspund "David nu e vaccinat fiindca vaccinurile nu sunt obligatorii", ma justific si in plus nu asta e motivul, caci chiar daca vaccinurile ar fi fost obligatorii tot gaseam o metoda sa le fentez (sau emigram inapoi in Romanika). 

Am mai incercat niste variante si apoi am ajuns la concluzia ca raspunsul care seamana cel mai bine cu o fundatura si inchide posibilitatile de polemica este "David nu este vaccinat deoarece noi, parintii lui, am decis sa nu-l vaccinam" - na, cutu-cutu, invarte-te in cerc si musca-ti coada! Si asa il pot juca pe dl. doctor o ora fara sa-i fac jocul, dar nu cred ca un medic ar putea fi atat de imbecil incat sa-si imagineze ca o mama care nu si-a vaccinat copilul deloc timp de 6 ani de zile ar mai pune botul la kkturile de clisee pe care le serveste el parintilor neinformati. In plus, -neamt fiind- pariez ca va fi delicat si civilizat si va trece la punctul urmator de pe lista lui de bifat (control la ochi, la urechi, greutate, echilibru, dezvoltarea limbajului etc.). Sau poate dau de un medic destupat la minte si ne asezam la o cafea sa-l barfim pe Pasteur. One can dream :-)

Pana atunci, vara asta David va purta tricouri de genul asta (am comandat in 4 culori):

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Boli si conflicte

For once, o postare fara vaccinuri. Enjoy it while it lasts ;-)

Pana acum am avut si noi pe aici o saptamana de primavara, la inceputul lui martie, sau cum spunea tata "anul asta primavara a cazut intr-o marti"! Ei, si tocmai cand ma pregateam sa proclam cu mandrie ca am trecut de iarna cu o singura raceala nesemnificativa, iata ca temperaturile au scazut de la +15° la -8° in decurs de doua zile (deci hipotermie maxima, cum zice dr. Loibner), apoi eu exact intr-una din acele zile m-am spalat pe cap sa ma duc la servici (si de obicei nu-mi usuc parul cu foehnul, ci il las sa se usuce mai mult la aer), am tras un frig groaznic si in casa si pe drum spre servici, dupa care a izbucnit si la mine gripa, iar pentru ca nu mi-am ascultat corpul si m-am mai dus inca 2 zile la servici bolnava (ca doar trebuie sa mi se ia masurile pentru statuia aia, fir-as eu de idioata), s-a dezlantuit boala cu tot tacamul: dureri musculare, zile intregi cu febra si frisoane noaptea, ameteli, slabiciune totala, senzatii ca iti da cineva cu smirghel pe gat, dupa o saptamana a venit si o laringita cumplita, 4 zile nu am putut sa vorbesc decat in soapta, gatul inflamat si pulsand si usturand, ganglionii umflati, tone de puroi, am tusit zile si nopti intregi de ma dureau plamanii iar gatul imi era rana vie, dupa inca o saptamana au venit si simptomele "normale" de raceala, nas infundat, tuse productiva etc. Acum doar tusesc si mai am putin nasul infundat, dar sunt aproape bine (asta in caz ca intereseaza pe cineva).

Am facut ceva inhalatii si nu am luat medicamente in afara de homeopate, dar - din pacate - nu am putut sa renunt la picaturile de nas, pe care nici macar doctorita de familie nu mi le-a recomandat. Ce-i drept, ma ajutau sa respir puuutin mai bine, dar cum le luam simteam cum se aduna iar pe gat senzatia aia de mazga nenorocita si nu mai puteam sa elimin din puroi, dar uite ca de atatia ani de cand le folosesc am devenit dependenta de ele si daca nu pot sa respir bine noaptea, nu inchid un ochi, asa ca am luat in calcul prelungirea bolii incercand un confort imediat de atenuare a simptomelor. Asta e pretul platit pt. faptul ca ne-am bazat o viata intreaga pe medicamente sa faca sa dispara simptomele, la un moment dat corpul nu mai poate functiona fara "ajutorul" chimicalelor.  Am fost totusi multumita ca de data asta macar nu am (mai) luat pastile cu codeina impotriva tusei neproductive, m-am chinuit sa ma abtin si am reusit.

Pe tot timpul bolii, mi s-a inrautatit si eczema de pe frunte (cateva zile am avut rana aproape deschisa si acolo) si s-a extins si pe nas. Citeam ca pe plan psihosomatic eczemele simbolizeaza ideea de antagonisme. Punct ochit, punct lovit. Si, din nou, atata timp cat nu pot constientiza exact care si unde este problema adevarata, corpul imi tot da simptome.  Of... 

David avusese inaintea mea timp de 4-5 zile simptome usoare de gripa pe care le dusese pe picioare (ceva febra, nas usor infundat, usoare dureri de urechi, un strop de guturai), in a 6-a zi nu mai avea nimic :-) La cateva zile dupa ce izbucnise la mine boala, s-au manifestat si la Bogdan simptome, dar de asemenea au trecut in 4-5 zile; la el intuiesc si o imbolnavire din solidaritate, fiindca m-a vazut ca eram efectiv moarta pe picioare si - stiind ca nu avem nici un fel de ajutor din afara - subconstientul poate i-a dictat sa se imbolnaveasca si el putin, ca sa poata sta acasa cu noi. Si exact asa a fost. Nu stiu ce m-as fi facut fara el. 

Inainte de boala asta cumplita si extrem de insistenta (pe care eu o mai privesc si ca pe o dezintoxicare, initiata de faptul ca in ultimele 10 luni am slabit 15kg si mi-am schimbat radical modul de alimentatie), eu ma mai luptam latent si pe alt plan, cu un conflict interior enorm legat de David. De vreo 3-4 luni bune David s-a schimbat in mod semnificativ si mai aveam putin si ajungeam la disperare cautand un raspuns la intrebarea "Cu ce am gresit eu de s-a ajuns aici?" (asta e intotdeauna prima intrebare pe care mi-o pun, la mine caut responsabilitatea inainte de orice altceva). De fapt, privind retrospectiv si izbucnirea bolii si modul cum m-a "lovit" trenul, realizez ca de fapt stiam raspunsul, il intuiam, dar inca nu il constientizasem in intregime si mai ales nu imi putusem forma o strategie pentru a actiona pe ceea ce intuiam, asta ma consuma ingrozitor. David s-a schimbat in sensul ca devenise foarte agresiv, se enerva foarte usor, urla si tipa cand se enerva, incepuse si sa ne loveasca cu pumnii cand nu-i convenea ceva etc. In acelasi timp incepuse sa refuze constant sa mai mearga la gradinita.

Epicriza s-a declansat, evident, odata cu imbolnavirea mea. David nu m-a mai vazut niciodata atat de cazuta, atat de incapabila sa functionez. Drept pentru care plusa cu comportamentul provocator. 

Intr-una din zile am apucat sa vorbesc vreo 20 de minute cu una din educatoare (preferata lui David, cea mai tanara evident, care insa in vara isi termina stagiatura si pleaca) si i-am explicat in mare problemele, i-am explicat ca David s-a schimbat cam mult in ultimele 3-4 luni, ca pune in act diverse agresiuni si frustrari, ca sunt sigura ca ceva se intampla la gradinita de nu ii mai place acolo, i-am spus (cu mult tact, evident) ca ma deranjeaza mai ales ideea de a fi pedepsit, indiferent ce face, fiindca stim cu totii ca pedeapsa nu aduce nimic bun, copilul invata doar sa se teama si sa adune frustrare in suflet, motivatia de a fi bun trebuie sa vina natural, din interior; ea mi-a zis ca a fost de fata la o singura asemenea “pedeapsa”, care consta in asa-numitul “timeout” (e obligat sa stea pe scaun si nu mai are voie sa se joace – adica e umilit in fata intregii grupe, dupa parerea mea!!!), dupa care cica se discuta “infractiunea” si de ce a fost necesara pedeapsa, adica o noua umilire din punctul meu de vedere. Imi amintesc ca eu cand eram micuta-micuta si mama ma trimitea sa-mi cer iertare de la tata ca sa nu incasez curelele, spuneam ca nu-mi cer iertare, ca prefer curelele… Evident ca nu preferam curelele, dar era modul meu de a-mi pastra intacta identitatea, de a nu ma umili, preferam durerea ca sa-mi pastrez orgoliul si mandria. Orice copil are nevoie sa nu se simta umilit!

Am rugat-o pe educatoarea asta tanara (Anna) sa fie ceva mai atenta la el, sa incerce sa ii iasa in intampinare cand il simte ca nu este in apele lui, fiindca efectiv ajunsesem la disperare si nu mai stiam ce sa fac, isi iesea tot mai des din fire, avea cel putin de 3 ori pe zi momente cand urla la noi, dadea in noi, parca era posedat, teleghidat (cand ii spuneam mai tarziu STIA ca a facut ceva urat, isi cerea iertare, zicea ca INCEARCA sa nu mai faca, dar il vedeam ca era atat de coplesit de emotii negative incat nu mai putea sa le gestioneze in interiorul lui, saracutul de el!).

I-am explicat Annei, ca exemplu, ca o zi inainte, cand il adusesem la gradinita, David o vazuse pe Maritta prin geam si imediat reactionase cu un “Oh-oh-, Maritta e aici!”, dupa care imi si intinsese manuta, sa i-o iau in mana mea, ca protectie! Maritta are 61 de ani, e cea mai in varsta si cea mai severa dintre educatoare si, fara sa fie abuziva direct sau grav (adica intr-un mod reclamabil), il trateaza dupa parerea mea mult prea dur pe David. El acum deja si-a pierdut in grupa aia bonusul de bebe mic si scump si nevinovat cu care a inceput gradinita, acum deja e tratat ca un "baiat mare", care -nu-i asa- trebuie sa se incadreze in reguli, sa se supuna, sa nu cracneasca, sa nu faca probleme, de aceea ma gandesc ca el aduna si aduna frustrarea in el si o elibereaza prin manifestari violente acasa, cu oamenii unde stie ca primeste iubire neconditionata: la noi, la Mumu (fosta mea soacra, un om cu inima de aur, care ii tolereaza si ea aproape orice), la Denise si Yvonne (cele doua babysittere ale noastre, doua fete tare dragute); Anna imi spune “culmea, la gradinita nu face asa”, la care i-am explicat “pai exact asta e dovada ca la gradinita se teme, e deja speriat, terorizat, nu mai indrazneste sa fie el insusi; nu stiti ca de obicei acei copii abuzati acasa sunt mai violenti la gradinita? Ei, aici e invers, adica nu vreau sa spun ca ar fi abuzat, dar vreau sa spun ca exista un motiv extrem de serios pentru care David nu mai vrea sa vina la gradinita. Ori eu nu vreau sa-l fortez, gradinita nu e puscarie, trebuie impreuna sa gasim o modalitate sa-l facem sa ii placa din nou, sa mearga cu placere, nu fortat, fiindca nu vad nici un sens in asta, sa-l duc la gradinita cu forta; e de ajuns ca in curand urmeaza scoala si acolo nu mai am de ales si sa-l tin acasa cand nu vrea sa mearga”…

I-am explicat si alta faza care ma deranjase. O data cand m-am dus sa-l iau pe David ma astepta Maritta ca sa-l “parasca” (efectiv asa s-a simtit atitudinea ei): ca David a vrut neaparat sa mearga si el la “ora de relaxare” (am inteles ca se strang copiii cu una din educatoare de la o anumita grupa, se asculta muzica, au lumanarele aprinse etc.) si David s-ar fi ridicat dupa o jumatate de ora si ar fi plecat fara sa spuna nimic (!). Iaca tragedie ;-) De parca s-ar fi dus in strada si s-ar fi aruncat sub un camion!! Ah, ca sanchi educatoarea a trebuit sa stinga lumanarile si sa se duca dupa David (substratul fiind “Plodul tau a deranjat ora de relaxare”), bla-bla-bla… si incheie cu apoteoticul “David nu prea le are cu regulile!”, la care eu i-am zambit si nu mi-a dat prin minte sa spun altceva decat “Pai la asa parinti, asa copil, si eu am avut o viata intreaga probleme cu regulile impuse de altii, asta e, o sa le invete si el cumva, pentru ca apoi sa le poata fenta” si am zambit din nou si am plecat. Dar acum, in discutia cu Anna, am mentionat si faptul ca mi se pare o idee absolut cretina sa pui niste copii sa se relaxeze cu forta O ORA - pai mi-e mie greu sa stau sa ma relaxez o ora intreaga, tanti, si eu sunt adulta, ma controlez mai bine, ce pretentii ai de la niste copii de 4 ani????  Dar nu, ea a vrut sa-mi demonstreze ca nu-l tin suficient de strans in lesa ca sa ii fie ei mai usor sa-l dreseze cum vrea ea.

Alta faza a fost cand tot Maritta m-a asteptat pe mine ca sa-l "dojeneasca" in prezenta mea. David se ratoise la o fetita mai mare, numind-o "Blödmann" (dobitocule), dovada evidenta ca el aude cuvintele si nu are habar ce inseamna cu adevarat sau cum sa le foloseasca. In timp ce eu stateam in picioare langa cuier si ii tineam haina, Maritta se aseaza pe bancuta (la nivelul lui) si incepe sa-l dojeneasca: "David, X mi-a spus ca ai facut-o nu stiu cum, nu e frumos, copiii vin aici la gradinita ca sa se joace frumos, nu ca sa fie jigniti cu cuvinte urate. [bla-bla-bla]. Si mami zice la fel, nu-i asa?" - si mi-a pasat mingea intr-un mod manipulativ care m-a lasat masca. Nu am putut sa reactionez altfel (reflexul educatiei sociale, baga-mi-as picioarele in el!) si am confirmat cu jumatate de gura ca da, nu este ok, dar apoi l-am luat in brate si l-am imbratisat, fiindca i-am simtit tristetea si umilinta. Daca nu as fi fost prinsa pe picior gresit, ar fi trebuit sa-i raspund Marittei "Dvs. purtati separat discutia dvs. cu el, eu o port pe a mea acasa, nu facem aici sedinta de partid cu infierarea 'ticalosilor' care nu se supun la reguli". Din pacate, m-am infranat fiindca 1) inca mai sunt prinsa cu niste lanturi invizibile in dorinta de a nu porni conflicte, si 2) aveam tot timpul in the back of my mind dorinta de a nu-i face rau lui David pe termen lung daca mi-o pun pe Maritta in cap. E suficient ca suntem cam singurii care inoata impotriva curentului cu vaccinarea, e suficient ca m-am plans si de faptul ca li se da prea multa carne la masa de pranz (de 4 ori pe saptamana!!!!), la Maritta deja simt resentimente cand stau de vorba cu ea si mi-e tot mai greu sa ma prefac amabila si draguta si intelegatoare cand de fapt imi vine s-o dau cu capul de pereti - iata unul din "antagonismele" care-mi accentueaza eczema. 

Alt exemplu pentru modul cum actioneaza David in starea de teleghidare. Cand ne intalnisem cu Elfriede (terapeuta mea) ultima oara in Frankfurt, prin februarie, m-am dus la toaleta restaurantului si l-am lasat pe David cu ea (dupa ce-l intrebasem daca vrea sa vina cu mine si spusese ca nu!); ei, cand m-am intors, era tragedia Titanicului acolo, el plangea, urla la ea “Nici un cuvant sa nu mai aud de la tine!!” (expresie pe care el de la noi nu o auzise vreodata!!) si apoi vine la mine si-mi spune tipand “Vreau ca Elfriede sa plece, vreau sa moara!!” (dupa ce pe drum spre Frankfurt imi spusese ca vrea sa mergem si la Elfriede acasa, ca ii place acolo). Prima intrebare de la Elfriede: “Au educatoare in varsta la grupa lui??”. Ei, in momentul ala el facuse un transfer si pt. el ea ca femeie in varsta devenise imaginea Marittei!!). Iata in ce hal se simte el terorizat de acea Maritta! Si evident ca daca ma duc cu asemenea relatari “psihologizante” la directoare, imi rade in fata.

De asemenea, tot de 3-4 luni David a inceput sa foloseasca si cuvinte urate (Blödmann, Dummbacke, dumme Ente etc., un fel de “dobitocule, tampitule, ratza proasta”), el PROVOACA la greu (exact cum provocam eu cand eram mica) sa vada daca este iubit si acceptat si asa, daca este acceptat asa cum este el, nu numai cand este “papusica perfecta cu genele clampanind peste ochii frumosi”, are nevoie sa vada ca EL ca persoana valoreaza la fel indiferent daca injura, daca (ma scuzati pt. vulgaritate) se caca in mustata lui X (asa i-am zis eu la 3 ani directorului mamei: “Sa ma cac in mustata ta”) sau daca zice “ce p*la calului”, cum faceam si eu pe la 5 ani!! Daca nici eu nu inteleg astea, pai cine? Si imi rupe sufletul sa vad cum i se ciuntesc aripile, i se ciumpaveste personalitatea, ii scade increderea in el pe zi ce trece cu metodele de “inregimentare” ale Marittei.

Mai sunt si alte aspecte suspecte la gradinita, pe care i le-am mentionat Annei. Cred ca David mai are ceva probleme si cu un baietel mai mare, Paul, despre care mi-a povestit in noiembrie ca ii ceruse sa-l miroasa "acolo jos, la penis" (si cu ocazia aia s-a si ratoit la mine, ca "Paul a zis ca se spune penis, nu putza!" ;-)). Ei, chestia asta am discutat-o la evaluarea din decembrie pe larg cu Renate (educatoarea care e responsabila pentru David, are si ea 56 de ani) si am rugat-o sa aiba grija ca David sa nu mai ramana niciodata singur cu Paul!! Fiindca una e curiozitatea de genul "arata-mi-o pe a ta si ti-o arat si eu pe a mea" si cu totul alta e sa pui un baietel mai mic sa te miroasa la penis!! I-am spus Renatei inca de atunci ca din pacate ma pricep mult prea bine la abuzul sexual si asta imi "miroase" cel putin ciudat!!! In clipa cand am auzit povestirea de la David, mi s-au aprins beculetele si mi-am amintit brusc de un incident al meu ca fetita de 6 ani cu o vecina din bloc, care era cu un an mai mare ca mine si ai carei parinti erau artisti la circ: ma chema la ea sa ne jucam cu costumele cu paiete, cu pantofii de balerina, era o incantare pentru mine, pana la un moment dat cand intr-o zi (nemaifiind decat bunica ei acasa) a inchis usa la camera si m-a pus sa-mi dau chilotii jos si s-a apropiat cu gura de organele mele genitale :-(((( Dupa cum am aflat mai tarziu, aceasta fetita era abuzata sexual si mult mai tarziu, dupa ce am descoperit abuzurile sexuale din propria mea familie si propria mea copilarie, am inteles ca ea de fapt nu voia decat sa vada si ea ce este acolo atat de "interesant", punand in act exact ce i se facea ei!!! Eu in ziua aia am fugit mancand pamantul si asa s-a terminat si prietenia. Daca as fi avut o relatie mai apropiata cu mama, poate ca i-as fi marturisit ce se intamplase, poate ca am fi putut s-o salvam pe acea fetita. Of... Anyway, Renate incercase s-o dea cotita ca nu putem sti cu siguranta ce se petrece in familia lui Paul, la care eu i-am spus ca putem sti foarte bine ca se petrece ceva care nu este in regula atunci cand un copil reinsceneaza ceva intr-o maniera atat de evident sexuala

Mai fusese si o alta intamplare cu acelasi Paul. Intr-o seara, tot anul trecut, David s-a "decalotat" putin singur si a tras de putza pana cand si-a crapat putin pielea, am vazut cateva picaturi de sange pe scutecul de noapte. A zis ca nu-l doare, l-am intrebat ce a facut, mi-a aratat, apoi l-am intrebat de ce a facut asta, iar el mi-a raspuns ca a vrut sa vada si el cum este fiindca vazuse la Paul!! Acum, poate oi fi eu paranoica, dar mie chestiile astea nu mi se par in ordine si de aceea inca din decembrie o rugasem pe Renate sa aiba foarte mare grija ca David sa nu mai ramana niciodata, dar niciodata singur cu Paul undeva unde sa nu fie supravegheati. Acum am repetat rugamintea si fata de Anna.

De Paste le-am oferit educatoarelor 50 de euro si o felicitare pe care le-am scris "Va multumim pentru grija si afectiunea cu care aveti grija de copiii nostri, pentru a ne ajuta sa-i insotim intr-o viata de adult fara ca ei sa-si piarda bucuria si inocenta" - daca nici asta nu le topeste gheata din inima, nu mai stiu nici eu...

In fine, in ultimele 3-4 saptamani ne-a fost extrem de greu si fiindca eu am fost foarte foarte bolnava, el nu m-a vazut niciodata asa, inerta, cu ochi sticlosi, umbland prin casa ca un zombie ametit, normal ca era speriat si atunci plusa si mai tare: “Mamaaaaaa, adu-mi sticla cu apa!” (si sticla cu apa era la un metru de el!), “Mamaaaaa, ti-am zis ca vreau paste-scoica, nu paste-spirala, du Dummbacke!”, indiferent ce faceam el avea un motiv sa se enerveze si sa provoace. Elfriede mi-a explicat ca aici mecanismul psihologic la un copil merge asa: aha, mama e bolnava, are o problema, are niste sentimente neexprimate, reprimate adanc, ia sa ma fac eu paratraznet, sa provoc cearta, s-o fac sa tipe la mine, sa se descarce, sa se elibereze, dupa care sa redevina mama mea cea sanatoasa si stapana pe ea si “normala” pe care o cunosc eu – copiii au o intuitie extraordinara despre starile emotionale ale adultilor si reusesc sa intuiasca intotdeauna ce simt parintii chiar cand acestia nu-si constientizeaza ei insisi sentimentele – ca doar de-aia sunt reprimate si ies la suprafata prin boli. Copiii sunt cele mai bune oglinzi ale unei disfunctii din familie.

Apoi, tot in perioada asta de boala (ca sa fie masa bogata, deh!) se pare ca s-a nimerit sa pot s-o jelesc putin si pe Motisoara mea iubita, care s-a stins si ne-a parasit pe 13 februarie, la 90 de ani (va urma o postare despre ea, imediat ce-mi revin putin). In ziua aceea o chemasem special pe Denise, desi eu eram acasa, rugand-o sa stea cu David, sa se joace, sa se uite la un film, ca sa pot sa am si eu UN STROP de liniste doar pentru mine, sa ma refac un pic, dupa care m-a luat plansul gandindu-ma la Motisoara si uitandu-ma la ultimele poze cu ea, iar David a venit imediat langa mine si n-a mai fost chip sa-l dezlipim, a incercat Denise dar a lovit-o si a tipat la ea, parca era un copil din ala de la lagarele de concentrare pe care incearca soldatii sa-l separe de mama lui, n-ati vazut asa ceva!!! El tot incerca sa ma consoleze, ma mangaia, se lipea de mine, saracutul de el, mi s-a rupt inima de mila lui ca a trebuit sa ma vada in asa hal de daramata din toate punctele de vedere… Pana si biata Denise m-a consolat vazandu-ma si bolnava, si plansa, mi-am cerut scuze ca sunt intr-o stare asa jalnica, cand de fapt EU sunt adulta si nu am voie sa apas pe nimeni cu problemele mele si cu atat mai putin o fata de 19 ani, dar i-am explicat ca uneori ajung si eu la disperare si este atat de trist ca in afara de ele si de Mumu nu avem si noi pe nimeni care sa ne ajute la nevoie si e tare greu, uneori simt si eu ca nu mai pot, ca ma lasa toate puterile…

A doua zi David imi spune “Mami, azi nu o mai chema pe Denise fiindca mi-e frica… daca o sa fiu iar ca ieri????” – mi s-a frant sufletul in bucatele!! Va dati seama ca el este un copil extraordinar, cu un suflet bun, de aur, el este bun in esenta lui, asa cum sunt toti copiii, dar momentan are o perioada atat de dificila incat nici el nu se mai recunoaste!!!! Tocmai de aia i-am explicat si lui Bogdan, i-am explicat si Annei, NU este acum momentul pentru critica si feedback negativ si “educatie”, fiindca David STIE  prea bine ca ceea ce face nu este ok, dar este atat de coplesit de emotii incat nu se mai poate discuta rational cu el. Elfriede m-a sfatuit – cand mai incearca sa ma loveasca – sa incerc sa ii pun granite fizice, adica sa-l prind de manute (fara sa-l strang ca sa-l doara, evident) si sa ii explic ferm ca nu are voie sa ma loveasca; atat, fara morala, fara critica, fara explicatii, fara justificari, fara a-l umili, fiindca el in acel moment este oricum pierdut in furtuna emotiilor puternice si nu ma poate auzi cu ratiunea. 

Trebuie tratat cu empatie si intelegere, cu calm si cu suflet, pentru a-i confirma ca nu suntem de acord cu comportamentul lui, DAR il iubim in continuare pe el pentru ceea ce este el. Mie imi este foarte usor, deh, o mama capabila de iubire intotdeauna iubeste neconditionat. La Bogdan este mai greu, el se si identifica acum mai mult ca oricand cu David si reactioneaza si el foarte emotional. 

Da, asta e a doua increngatura de probleme din intreaga constelatie: transferele operate din subconstientul lui Bogdan. Eu am o banuiala ca David este acum exact la varsta la care s-a declansat la Bogdan conflictul de gelozie si invidie cu sora lui, cand ea (desi cu un an si jumatate mai mica) incepuse sa-l loveasca si sa-l bata la greu, in timp ce el incerca s-o mangaie si s-o iubeasca. Il simt pe Bogdan cum regreseaza frecvent si se repozitioneaza in postura baietelului batut care a fost. O perioada am trecut si eu prin asta cu David, chiar plangeam noaptea si ma gandeam "Cand eram mica ma batea mama de ma rupea, acum ma bate copilul, oare cand se va termina cosmarul asta de violenta, nici acum nu am scapat?" - ba chiar odata (o singura data, din fericire), intr-o avalansa de emotii de nestapanit, am izbucnit in plans si fata de David, spunandu-i si lui ca am fost destul batuta in viata mea si m-am saturat, nu vreau ca si el sa ma bata; however, dupa ce am discutat cu Elfriede subiectul, m-a ajutat sa realizez ca a fost o greseala sa pun in carca lui David raspunderea pentru starile mele sufletesti sau pentru ceea ce declanseaza comportamentul lui in psihicul meu. Si m-am oprit si cu "strategia" asta. La fel, de cateva ori mi-am pierdut si eu cumpatul si am tipat la el, o data chiar l-am lovit din reflex peste mana dupa ce-mi trasese un pumn in spinare, de cateva ori am plecat si din camera, incercand sa ma controlez ca sa nu izbucnesc. Greseli mari de tot. La primele doua este evident ca am gresit grav, dar si plecatul din camera este o greseala strategica, dupa parerea Elfriedei nu am voie sa-i las lui "campul de lupta" fiindca asta il va destabiliza si mai tare si va accentua starea lui de frustrare si neputinta si sentimentul ca nu e nimeni acolo care sa-l indrume, care sa-i arate unde sa se opreasca. 

Ca atare, intre timp am mai invatat si am mai aplicat cate ceva. Nu a fost nevoie decat sa-l tin de manute de cateva ori (mi-a simtit hotararea si fermitatea) si in acelasi timp sa ma uit in ochii lui si sa-l iau cu calm si iubire si acceptare si sa-l imbratisez si sa-i spun cuvinte duioase, dupa care se linistea intr-un minut! Apoi am inceput sa-i dau uneori si lui posibilitatea de a se impune cumva cu vointa lui micuta, mai ales ca vad clar cat ii este de important, chiar el ne-a spus odata "Voi doi hotarati in familia noastra, dar si eu sunt un mic co-hotarator", of, of, of ;-)) 

Ca intotdeauna, ingerul meu pazitor m-a calauzit bine si am luat din nou din biblioteca una din cartile mele cele mai dragi: Bruno Bettelheim - A good enough parent. Acolo am gasit ceva care mi-a incalzit si mai mult inima si mi-a aratat si mai clar drumul:

"Ne identificam cu copiii nostri de obicei mult mai mult si intr-un mod mult mai complex decat putem constientiza. Ne simtim fericiti sa descoperim la ei trasaturi pe care la noi insine le aprobam. Dar copiii nostri ne sunt aproape nu numai prin identificari pozitive, ci si prin cele negative. Intotdeauna ne nelinisteste sa identificam in copiii nostri aspecte ale personalitatii noastre pe care nu le aprobam sau pe care le-am reprimat de timpuriu. Adesea este vorba de tendinte pe care le combatem violent in noi insine. Nu este de nici un ajutor cand intr-o astfel de situatie primim sfatul de a fi calmi, rabdatori, intelegatori si iubitori. Daca reusim insa sa realizam ca de fapt ne enervam pentru ceva cu care ne-am luptat si poate inca ne mai luptam ca sa anihilam in interiorul nostru, atunci observam ca de fapt ne suparam mai mult pe noi insine decat pe copilul nostru. Intelegem atunci ca problema se afla in primul rand la noi si abia apoi la copil. [...]"

"Daca reusim sa ne readucem in memorie propria noastra zbatere interioara in situatii asemanatoare din trecut, cat de mult am suferit, chiar daca in exterior ne aratam indaratnici si blazati, atunci furia noastra se va evapora si ni se va incalzi inima fata de mahnirea si necazul prin care trece copilul nostru, pe care el incearca sa le ascunda de noi (si probabil si de el insusi) afisand o masca de independenta si superioritate. Amintirile din propria noastra copilarie ne vor face sa fim din nou calmi si intelegatori. Daca reusim sa constientizam ca in acel moment, in ciuda incapatanarii lui, copilul nostru sufera la fel de mult cum am suferit noi odinioara, vom simti cum iubirea fata de el ne cuprinde din nou cu totul si vom regasi mult din noi insine in el. Dar ca sa se ajunga aici, trebuie sa ne reactivam in si din memorie propriile noastre trairi de demult. Doar sa citim despre asa ceva din carti nu este suficient, caci doar specificul experientelor proprii le poate reactiva pe acestea astfel incat nu doar sa ne amintim constient de ele, ci si sa retraim emotiile pe care probabil le-am reprimat atunci."

In ultima saptamana pot sa spun ca - pe masura ce mi-am mai revenit si eu cu sanatatea si m-am limpezit sufleteste din multe puncte de vedere - s-a mai reechilibrat si relatia cu David. Mai avem de lucrat la multe aspecte, dar am inceput sa vad luminita de la capatul tunelului. Doamne-ajuta sa fie bine!

joi, 24 ianuarie 2013

No more margaritas ante porcos

Inainte de toate, un anunt: de acum incolo nu voi mai bate la usi inchise. In ultima vreme am avut cateva experiente neplacute, dialogand cu persoane complet incremenite in proiect, experiente care mi-au transmis o energie negativa apasatoare si pe care cu greu am putut s-o elimin, cateva experiente care pot fi descrise cel mai bine cu un citat din biblie pe care l-am descoperit pe blogul Cristelei: "Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi."  

Nu v-am povestit niciodata cum am luat eu de fapt decizia de a nu-l vaccina pe David, dar am sa va povestesc acum, fiindca mi s-au relatat intamplari asemanatoare si deja recunosc un pattern :-)

Cand am vazut eu adevarul? S-a intamplat prin 2007, cand inca nu eram insarcinata. M-am intalnit cu o prietena, Elena, cu care nu mai avusesem contact de vreo cativa ani. Aducandu-mi aminte, nu ma pot impiedica sa gandesc ca destinul (sau ingerul meu pazitor) lucreaza in moduri minunate. Desi relatiile cu Elena se racisera prin 2004 abrupt si intr-un mod nu tocmai placut, cand ne-am vazut in statia de S-Bahn din Frankfurt ne-am imbratisat firesc, de parca niciodata nu se petrecuse nimic negativ intre noi. Nu mi s-a mai intamplat cu nimeni chestia asta.

Eu stiam de la o prietena comuna ca Elena trecuse cu ceva timp in urma printr-o mare cumpana existentiala cand fusese diagnosticata cu cancer la san, stiam ca trecuse si printr-o chimioterapie si prin radiatii in tot timpul cat nu avusesem contact cu ea. Dupa ce ne-am imbratisat, am intrebat-o cum se simte si am vorbit putin despre medicina, despre sanatate, nu-mi mai aduc aminte exact decat ca mi-a spus ca si-a schimbat toata viata dupa ce a avut niste revelatii. Toata conversatia a durat maximum 15 minute. Cert este ca i-am dat numarul meu nou de mobil si la 5 minute dupa ce ne despartisem am primit un SMS de la ea, in care imi dadea un link catre klein-klein-verlag.

Ei bine, ACEST SINGUR LINK MI-A SCHIMBAT VIATA! Acolo am descoperit informatiile despre vaccinare care m-au dus la marea revelatie! Ceea ce este insa remarcabil este ca am avut nevoie doar de cateva zile si cateva materiale pentru a vedea intreg adevarul despre fraudele medicinei alopate. Nu a fost nevoie sa citesc mult, caci mi-au mers direct la suflet si la instinct informatiile citite; a fost ca si cum as fi stiut dinainte ca este ceva acolo, dar nu constientizasem (la fel mi se intamplase si cand am descoperit-o pe Alice Miller!). Trairile pe care le-am avut atunci mi-au aratat drumul. Decizia a venit atat de simplu, de la sine, ca si cum s-ar fi ridicat ceata si totul a fost dintr-o data iluminat. 

Toate informatiile pe care le-am adunat si compilat ulterior au servit unui singur scop: acela de a-i convinge si pe alti parinti de inutilitatea si riscurile vaccinarii. De la postari pe blog pana la conflicte deschise pe forumul despre copii, toate eforturile mele de a aduna si oferi informatii au servit scopului de a le arata si altora adevarul pe care eu deja il constientizasem.  

Ei bine, dupa experientele recente am mai invatat o lectie importanta: cine vrea si este capabil sa vada adevarul, il va vedea aproape imediat, mai bine zis il va SIMTI aproape imediat si cu mare usurinta, fiind ceva ce face imediat click in armonie cu propriul discernamant, e un mecanism care se suprapune perfect pe propria judecata, este ceva ce imediat capata sens si se incadreaza perfect in logica interioara a unei persoane, fara absolut nici un efort. Cum spunea chiar azi o mamica pe Facebook, "Cand ti se deschid ochii si VEZI, nimic nu ti se mai pare la fel" :-) Cred ca multi/multe dintre voi stiu exact despre ce vorbesc si chiar mi-ar place sa-mi lasati un comentariu descriindu-mi cand si cum ati avut voi marea revelatie :-)

In schimb, cine nu doreste si nu este capabil sa vada adevarul, nu-l va vedea nici daca propriul copil ar face autism sau cancer imediat dupa vaccinare sau daca ar veni toti producatorii din big pharma si ar da declaratii oficiale cum ca vaccinurile sunt potential cancerigene si vatameaza grav sanatatea.

Se pare ca efectiv am avut nevoie de aceasta experienta, astfel am capatat un criteriu extraordinar de important pentru a selecta persoanele cu care sa mai intru in discutie pe viitor pe aceasta tema controversata. Am intalnit multe persoane cu care am fost din prima clipa pe aceeasi lungime de unda, fara efort, fara munca de convingere. Acestia sunt oamenii cu care voi alege sa comunic in continuare. Pe restul - daca solicita ei informatii - am sa-i indrum spre blogul meu, unde consider ca deja am strans si am publicat suficiente informatii cu ajutorul carora orice om inteligent isi poate forma propria parere.

In rest, finito cu misionarismul pagubos, finito cu polemicile inflacarate care imi consuma energie, am sa aplic cu sfintenie citatul de la inceput (margaritas ante porcos), iar voua - celor care inca aveti nevoie de "dovezi irefutabile" ca sa credeti ceea ce este atat de evident - va spun de acum incolo doar atat: mergeti in pace acolo unde va duce propria voastra gandire, dar nu uitati niciodata ca nu numai voi, ci mai ales copiii vostri vor plati pretul deciziei gresite!

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Chiar au copiii nevoie de limite?

Autoare: Christiane Rupp (Psiholog)
Articol tradus si adaptat de AICI

Aceasta este o intrebare discutata si rasdiscutata, care ii imbogateste pe multi autori de carti de puericultura. Concluzia in acele carti este intotdeauna aceeasi: "Da, copiii au nevoie de limite".

Dar oare chiar se poate spune asta? Eu privesc lucrurile un pic diferentiat.

Intrebarea centrala este: ce sunt de fapt limitele in acest context? Cel mai bine ma identific cu definitia data de Jesper Juul: limitele sunt ceea ce regleaza relatiile interumane. Cu alte cuvinte, ele ajuta la structurarea relatiilor dintre oameni. Copiii trebuie sa invete inainte de toate ca aceste limite exista. Pe ale lor proprii le simt ei foarte devreme, deja un bebelus intoarce capul in alta parte cand ceva nu-i convine.

Primele limite cu care se confrunta copiii sunt absolut subiective si nu au de-a face cu ceva general valabil. Pe unii nu-i deranjeaza ore intregi de urlete ca indienii, pe altii ii innebuneste asa ceva. Mesajele la persoana I sau "limbajul personal", cum il numeste Juul, contribuie la o gestionare diferita a conflictelor intr-o relatie. Se creeaza o legatura sigura intre oamenii implicati. Atat parintii cat si ceea ce vor/nu vor ei raman ceva vizibil pentru copil. Pentru dezvoltarea omului ca fiinta subiectiva si sociala este esential modul cum invata sa gestioneze limitele. Ideal este sa invete ca relatia nu este amenintata atunci cand el atinge limitele unui alt om. Cu cat adultii din viata lui sunt mai capabili sa-si asume raspunderea pentru propriile lor limite, cu atat mai usor va invata acest lucru si copilul si - poate cel mai hotarator lucru - va invata ca este absolut normal si chiar de dorit ca el insusi sa-si descopere si sa-si afirme limitele.

Ceea ce se transmite insa in mod obisnuit prin propozitia "Copiii au nevoie de limite" este dupa parerea mea cu totul altceva. La baza acestei afirmatii se afla ideea ca toti copiii trebuie musai civilizati/socializati. Se argumenteaza ca toti copiii trebuie neaparat sa invete ca nu li se pot indeplini toate dorintele si ca trebuie sa mai auda si "nu". Sau "Doar nu pot sa-l las pe asta micu' sa-mi joace tontoroiul in cap!". Dupa parerea mea nu este vorba despre faptul ca "astia mici" trebuie sa invete asta. Nu trebuie sa invete asa ceva, la fel cum nu trebuie sa invete sa mearga sau sa vorbeasca. Cand un copil are norocul de a trai cu adulti care il iau in serios, atunci se va lovi de limite, va invata prin observare de la parinti o gestionare adecvata a limitelor si evident ca va auzi si "nu". 

Un alt argument este acela ca limitele le dau copiilor siguranta. In realitate, este exact invers: copiii obtin siguranta si stabilitate atunci cand sunt 100% siguri de relatia iubitoare cu parintii, cand stiu ca aceasta relatie nu poate fi amenintata sau distrusa de nimic. Pe aceasta baza, copiii nu numai ca sunt capabili, dar sunt chiar dornici de a se integra in comunitatea familiei si, mai tarziu, a gradinitei, a scolii etc.

Ce inseamna asta in practica? Este vorba prea putin de asa-zisa nevoie de limite a copiilor, cat de faptul ca parintii ar trebui sa indrazneasca sa relationeze autentic cu copiii lor, iar intr-o relatie autentica este necesar ca adultii sa-si defineasca bine propriile limite - la fel cum o fac si fata de alti adulti. Parintii trebuie sa treaca printr-un proces important de invatare aici, de a-si constientiza propriile limite. Multi dintre ei nu o fac, in fond cati dintre noi am invatat in copilarie ca si limitele noastre trebuiau respectate?

Intrebarea este: de ce le este atat de greu parintilor sa se delimiteze de copii si sa-si respecte propriile limite? Se pare ca are de-a face cu masura in care copilul este luat in serios. De asemenea, eu ca parinte trebuie sa fiu dispus sa-mi accept propriile limite, ori asta pare sa fie foarte greu in relatia cu copiii. Ceea ce este in mod special foarte dificil este diferentierea: nu e vorba ca eu ca adult sa pot trai cum am eu chef, e vorba de crearea unui echilibru intre propria delimitare si luarea in serios a nevoilor copilului. Copiii simt siguranta si stabilitate cand oamenii mari de langa ei sunt transparenti in manifestare si autentici. 

Evident ca se poate inversa si aici logica si astfel se pot justifica "programele de adormit" à la Ferber sau pedeapsa pe "scaunul tacerii" si multe altele. Dar in esenta totul se reduce la faptul ca toti cei implicati intr-o relatie trebuie sa fie luati in serios. Cu alte cuvinte, cel mai puternic trebuie sa mai puna un NU si in fata propriilor lui nevoi. Aceasta se decaleaza tot mai mult pe masura ce copilul creste. A se delimita adecvat inseamna ca adultul sa fie capabil sa suporte supararea copilului si mai ales faptul de a fi cauza acelei suparari. Majoritatea parintilor par sa incerce a evita cu orice pret acest lucru.

Mie mi se pare ca prea des parintii se ascund in spatele unor fraze de genul "nu se face asta" sau "asta nu se poate". Ca si cum ar apela la o instanta exterioara care sa traseze limitele. Cand insa devine clar ca EU nu doresc ceva (de ex. sa vad cum copilul se urca pe masa cu pantofii), atunci EU ma aflu cu nevoile si cu limitele mele in centrul conflictului. Si acolo colizionez cu nevoile si limitele copilului meu. In acel moment trebuie sa ma las criticat si pus sub semnul intrebarii, trebuie sa-mi afirm limitele daca ele imi sunt importante si mai ales trebuie sa suport faptul ca copilul meu este nefericit cu situatia creata. Dar - si se pare ca multi nu realizeaza acest lucru - nu se intampla nici o tragedie daca copilul este nefericit cu situatia, atunci cand el ramane in continuare in aceeasi legatura sufleteasca puternica pe care o are cu mine.

Exista multe motive pentru care parintilor le este greu sa actioneze astfel, poate fi din nesiguranta, din sentimentul de neputinta, mai ales la primul copil parintii invata cot la cot cu copilul. La fel de bine se poate insa ca parintele sa practice modele de comportament preluate sau invatate din propria copilarie, pe care nu a invatat inca sa le puna sub semnul intrebarii. De aici se poate naste falsa autoritate (abuzul de putere) la fel ca si comportamentul lipsit de respect fata de copil. Cand parintii au probleme persistente in a gestiona adecvat limitele (cele proprii precum si cele ale copilului), ei pot cauta ajutor profesional sub forma unei consilieri personale sau a unui training in parenting.

Cu alte cuvinte, nu se pune problema nici de a le arata copiilor permanent cine este stapanul in casa, si nici nu este sarcina noastra sa-i ferim pe copii de orice dezamagire. Preocuparea noastra trebuie sa fie de a le arata si a le inlesni un mod prin care sa se raporteze constructiv la limitele altora si prin care sa-si constientizeze si sa-si cunoasca tot mai bine propriile limite. Pentru aceasta trebuie sa fie clar pentru toata lumea ca in familie parintii sunt cei care poarta raspunderea (Juul foloseste cuvantul "conducere"). Pentru propriile limite, dar nu numai. Parintii poarta raspunderea de a prelua si decizii ale caror consecinte copilul inca nu le poate prevedea sau care il depasesc, dar si de a respecta limitele copilului atunci cand acesta inca nu o poate face. 

Mai mereu observ parinti care sunt socati cand vad cum copilul nu le respecta limitele. Ca si cum ei cred ca un copil s-ar naste cu un plan, o harta pe care sunt desenate limitele parintilor (care oricum sunt total subiective). Acelasi lucru este valabil si pentru celelalte limite, culturale sau sociale. Exact opusul este adevarat! Un copil poate invata sa se raporteze constructiv la limite numai daca se avanta cu curaj si fara prejudecati in viata si in lume - si se loveste de ea, atat in exterior cat si in familie. Cu cat parintii se comporta mai sigur si mai relaxat, cu atat devine de la sine inteles pentru un copil faptul ca exista granite si ele trebuie gestionate.

vineri, 18 ianuarie 2013

Despartirea de parinti



Despartirea de parinti
~~ Thomas Gruner ~~

(articolul in original AICI)

“Dar venindu-si in sine a zis: 'Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune : Tata, am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.' Si, sculandu-se, a venit la tatal sau.”
Fiul risipitor, Evanghelia dupa Luca 15:17-20




“Despartirea de parinti” este titlul unui roman de Peter Weiss, publicat in 1961. Autorul descrie, avand ca punct de plecare moartea ambilor parinti, dificila cautare de sine a unui tanar, drumul lui din casa parintilor, care se opusesera autonomiei fiului, pana la cariera de artist care prin arta sa se opune acelei paturi a societatii din care faceau parte parintii sai. Astfel, cu ajutorul artei autorul se prezinta ca el insusi si opereaza desprinderea de origini. La o noua lectura a acestui roman modern de cultura m-am intrebat daca nu cumva despartirea de parinti are si o semnificatie mai profunda. Fiindca in fiecare adult ale carui nevoi elementare nu au fost satisfacute in copilarie, in fiecare adult care nu a primit acceptare si dragoste pentru fiinta sa exista si la maturitate copilul care adesea continua sa-si doreasca si sa spere o viata intreaga iubirea autentica a parintilor lui. Exista si in adult o parte care nu poate renunta la speranta ca un efort deosebit sau un gest de iertare ii va aduce totusi iubirea parintilor. Caci in copilarie aceasta speranta era vitala. Adesea ea ramane insa doar o iluzie.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Nu mai fugiti de raspundere!

Motto - Culmea absurdului:
Intrebare catre un bolnav de cancer: "Cum te simti?"
Raspuns: "Doctorita a spus ca acum e ok."

Oh, Doamne, unde si cu ce sa incep, cand sunt atatea de spus?

Inca de cand eram adolescenta si aflasem ca ai mei urmeaza sa divorteze, incepuse sa ma dispere autovictimizarea mamei mele, care tot incerca sa-mi inoculeze ideea ca oricine altcineva era responsabil de nefericirea ei (mama ei, sotul ei, copilul ei, adica eu), numai ea - victimutza - nu purta nici o raspundere. Imi aduc aminte de discutiile inflacarate in care o rugam inca de atunci sa nu mai puna in carca altora deciziile ei de viata, sau mai bine zis faptul ca nu fusese in stare sa ia decizii bune pentru viata ei. Aveam 18 ani, dar am recunoscut instinctiv adevarul. Sustinea mai tarziu ca a stat cu tata pana mi-am croit eu un drum in viata (pe dracu', in realitate au divortat exact in perioada cand eu aveam examenele de admitere la facultate!!), asa ca ii reaminteam ca pe mine ma avusese la 7 ani de la casatorie, deci practic avusese deja destul timp ca sa se lamureasca daca era sau nu fericita. Apoi sustinea ca o obligase ma-sa sa ramana la tata, sa nu-i faca de rusine in Ploiesti, asa ca ii reaminteam ca si pe vremea aia, prin anii '60, se divorta fara probleme, dar ei i-a convenit mai mult sa se complaca decat sa-si asume riscul unei stigmatizari fictive; ca dovada ca realitatea in care traia ii convenea. Toti oamenii care se complac o fac pentru ca le convine!

Apoi, era mandra ca pe mine ma crescuse "dupa carte" - evident, cartea trebuia sa-i spuna cate lingurite de lapte sa-mi dea (da, nici macar biberon nu am primit, descreierata ma hranea cu lingurita, ca asa citise ea undeva ca trebuie hraniti bebelusii!!!), cartea trebuia sa-i spuna sa ma lase sa dorm singura in patutul meu si in camera mea, singura in bezna, sa nu cumva sa devin prea dependenta si s-o stresez pe ea prea tare, cartea trebuia s-o invete de toate, caci ea era un zombie fara creier si fara suflet, fara intuitie si simtire, o carcasa goala!  In fine, sustinea ea multe alte idiotenii menite s-o exonereze, dar adevarul a fost si a ramas ca ea niciodata nu si-a asumat raspunderea pentru propria viata si propriile greseli.

Eu in schimb dintotdeauna am fost un control freak si o rebela, am urat tot ceea era legat de ideea de supunere fara a cracni, de mers cu turma, de ascultat fara a intelege si fara a critica - ehei, cate batai am incasat pe chestia asta de la mama, dar tot nu m-am schimbat! Si acum urasc tot ce inseamna idei impuse autoritar si fara sens, urasc dogmele, urasc tot ce este infipt cu forta pe gatul oamenilor, urasc manipularea si minciuna, dar pe de alta parte urasc si scuzele si pretextele ieftine ale oamenilor pentru a nu face nimic care le cere cel mai mic efort, urasc gandirea limitata, capul plecat, frica de autoritati si "autoritati", urasc minciunile pe care oamenii si le spun lor insile, urasc inertia aia paguboasa, urasc tot ceea ce inseamna fuga de raspundere!

De cand ma preocupa problema vaccinarii si, mai nou, problematica bolilor grave cum ar fi cancerul, am constatat si am descifrat in comportamentul tot mai multor oameni aceasta fuga de raspundere, aceasta panica totala urmata de resemnare in fata conflictului luarii unei adevarate decizii! Spun intentionat "adevarata decizie" fiindca, sa fie clar, a merge frumos ca oita la vaccinarea "obligatorie" sau la citostatice NU inseamna o adevarata decizie, dragilor, inseamna a pasa raspunderea altuia, respectiv celui care infige seringa. A-ti asuma raspunderea inseamna a-ti conduce sau schimba viata in favoarea sanatatii obtinute natural, a echilibrului interior, inseamna a-ti curata ranile emotionale din trecut si a elimina conflictele vechi care constrang la repetarea greselilor parintilor, inseamna a-ti schimba modul de alimentare, inseamna a ajunge la o greutate corporala sanatoasa, inseamna a avea grija sa asiguri copilului tau o alimentatie sanatoasa, cat mai naturala (nu carnaraie peste carnaraie si fast food peste fast food!), sa-i asiguri un mediu sanatos si echilibrat din toate punctele de vedere in care sa se dezvolte armonios si nu sa-i destabilizezi sistemul imunitar prin vaccinuri in asa hal incat dupa aceea sa devina client constant al medicilor si al farmaciilor! And don't get me started on those motherfucking pharmacies!

Despre vaccinare, iata ca a aparut o carte intitulata "Vaccine Illusion" (deocamdata doar pt. Kindle). De ce este tocmai asta mai interesanta decat altele? Simplu. Pentru ca autoarea este Dr. Tetyana Obukhanych, medic specialist imunolog, absolventa a Universitatii Rockefeller, New York, cu cercetari postdoctorale la Harvard Medical School, Boston, si Stanford University School of Medicine, Stanford.  De asemenea, este co-autoarea mai multor publicatii stiintifice "peer-reviewed" in domeniul imunologiei si al disciplinelor de cercetare legate de imunologieAm sa-mi cumpar cartea nu atat fiindca as mai avea nevoie sa citesc si alte argumente despre cat de periculoasa si inutila este vaccinarea, ci pentru a-i rasplati acestei femei CURAJUL de a-si periclita cariera pentru a spune adevarul! Fiindca e un mare curaj si o mare raspundere, in lumea medicala corupta din prezent, sa ridici o voce de expert impotriva sistemului si impotriva "matricei".     

Ca sa revin la durerea mea (fiindca este o durere pentru mine, misionara idioata ce sunt, ca nu ma invat minte!), de ce, mai oameni buni, puneti vietile voastre si vietile copiilor vostri in mainile unora care nu platesc nici un pret cand o dau in bara si care isi umplu buzunarele omorandu-va cu zile prin "tratamentele" lor? Numai fiindca au invatat pe de rost niste manuale invechite si fiindca urmeaza la litera "schema recomandata", fara a chestiona sistemul asta corupt si imputit? Iar cand intalniti pareri diferite la alti medici, pe aia ii considerati brainwashed sau conspirationisti? De ce nu vreti sa va puneti la contributie propriul discernamant si propria gandire cand va confruntati cu un aspect controversat? De ce tot cautati cu disperare "surse"? De ce nu aveti incredere in propriul instinct si in propria intuitie, care va fac pentru copilul vostru un medic mai bun decat orice pediatru care-l vede 10 minute, il examineaza 5 minute si apoi ii prescrie antibiotice sau vine cu seringa la maneca deja ridicata?

Asteptati ca autoritatile medicale sa va spuna adevarul despre statisticile lor masluite, despre mita si coruptia care isi intind bratele de caracatite peste tot in sistemul medical? Asteptati sa va spuna producatorii de vaccinuri "Da, dom'le, falsificam testele, testam vaccin contra alt vaccin si astfel studiile nu au nici o relevanta stiintifica, publicam doar ce ne convine, schimbam prospectele la vaccinuri dupa cum ni se nazare, avem 'colaboratori onorifici' in toate comisiile de vaccinare din lume si vaccinurile nu sunt sigure fiindca nu suntem dispusi sa facem studii cu copii nevaccinati de frica rezultatelor"?? Asta asteptati? Sau asteptati ca un sistem medical care traieste din radioterapie si citostatice sa va spuna "Ah, sigur, stim ca citostaticele va distrug sistemul imunitar si echilibrul celular si va omoara mai repede decat orice forma de cancer, dar nu avem altceva la dispozitie si asta e painea noastra, deci de ce vreti sa ne-o luati de la gura?" Asta asteptati? Sau asteptati de la un oncolog care traieste din prescrierea de "tratamente" chimioterapeutice sa va spuna "Ah, daca va schimbati complet modul de viata, daca va rezolvati conflictele emotionale interioare si treceti pe hrana vie imediat si daca faceti un efort imens poate ca organismul are o sansa sa se vindece!"?? Asta asteptati? Pai sa asteptati mult si bine!

La aceasta fuga de raspundere generalizata se adauga si panica exagerata in fata bolii, a oricarei boli. Parintii din ziua de azi doresc ca o raceala sa treaca in 5 ore, o gripa in 2 zile, copiii lor sa nu aiba niciodata febra (de-aia ii indoapa cu siropuri si siropele ca sa astupe simptomele), copiii sa nu tuseasca (din nou siropuri si medicamente, tot pentru inhibarea simptomelor), copiii sa nu aiba muci (din nou enspe mii de medicamente!), lumea nu mai are rabdare nici macar sa astepte ca o boala banala cum e raceala sa-si incheie ciclul normal. Fugim imediat la farmacie sa ne indopam cu chimicale, in speranta iluzorie a restabilirii sanatatii. Iar cand boala nu mai e banala, ci devine cancer, fugim de frica la dom' doctor cu radiatiile, cu chimioterapia si imediat ridicam manecuta sa ni se infiga in vena otravurile care sa ne "vindece" fara cel mai mic efort din partea noastra!

Oameni buni, asumati-va raspunderea pentru propria viata si pentru viata copiilor vostri! Treziti-va la realitate, pana nu e prea tarziu! Sanatatea nu vine din exterior, din pastile, siropuri, injectii, chimicale etc. Sanatatea nu poate veni decat din interior. Iar pentru asta e nevoie de un efort! Nu mai fugiti de raspundere si mai bine faceti acest efort pana nu e prea tarziu!

joi, 20 decembrie 2012

Adam Lanza sau anatomia unor tragedii mereu anuntate

Cine este Adam Lanza? Mai bine zis, cine a fost Adam Lanza? Adam Lanza a fost un tanar de 20 de ani care si-a ucis mai intai mama, apoi a plecat cu 3 arme la o scoala elementara din Newtown, Connecticut, unde se sustine ca ar fi ucis 26 de oameni, dintre care 20 de copii.

Se pare ca Adam Lanza a fost un tanar deosebit de inteligent, cu rezultate foarte bune la scoala, un elev eminent. Adam Lanza a fost un tanar retras, nelinistit, timid, "ciudat", un tocilar care nu excela in contacte sociale si nu avea prieteni. Adam Lanza a fost un tanar ai carui parinti divortasera cand el era adolescent. Adam Lanza a fost un tanar a carui mama avea o preocupare obsesiva pentru arme si careia nu-i placea sa primeasca vizite (isi tinea musafirii la usa!). Adam Lanza a fost un tanar a carui mama era "supraprotectoare" in asemenea masura incat un fost babysitter al lui Adam povestea ca mama acestuia insista ca Adam (care pe atunci avea vreo 11 ani) sa nu fie lasat singur nici macar o secunda, nici macar cand se ducea la toaleta. Adam Lanza a fost un tanar care mergea la scoala cu servieta cand alti copii aveau rucsace. Adam Lanza a fost un tanar care nu s-a lasat fotografiat pentru albumul de absolvire al liceului. Adam Lanza a fost un tanar care inca de mic copil se pare ca nu isi imbratisa niciodata mama si i se adresa mereu doar cu "Excuse me". Adam Lanza a fost un tanar care traia la subsolul casei mamei sale intr-o camera fara ferestre, dupa ce fratele lui mai mare plecase de acasa rupand contactul cu familia. Adam Lanza a fost un tanar care pana la actul final al tragediei traise o viata in umbra. Adam Lanza a fost un tanar a carui relatie "apropiata" cu mama lui era definita prin activitati de tragere cu pusca la tinta impreuna.

Toata lumea este socata si oripilata. Once more. Toti ducem mana la gura cu privirea ingrozita, toti plangem si suferim cand ne gandim la acei copii nevinovati a caror viata a fost curmata mult prea devreme in acest mod bestial. Scenariul asta se repeta la fiecare asemenea tragedie si este intr-adevar o tragedie insuportabila, dar pana nu invatam lectia ea se va repeta la nesfarsit, cu mici variatiuni.

Eu ma intreb de fiecare data acelasi lucru: vom invata oare, de data asta, lectia? Din ce citesc pe internet si in ziare ma tem ca nu. Ma tem ca, once more, alunecam in cliseul de a trage linie si a pune etichete gen "monstru", "killer", "psihopat", fara a incerca sa privim sincer si curajos dincolo de aparente, pentru a recunoaste intreaga dimensiune a tragediei din care, ca de obicei, vedem acum doar ultimul act.

De obicei ramanem prizonierii afectarii superficiale si ai cliseelor vehiculate de fiecare data cand se intampla asa ceva. Oare cati oameni sunt dispusi sa caute raspunsul la intrebarea "CUM ajunge un copil nevinovat sa devina un tanar care ucide alti oameni??"


Discutiile despre arme sunt inutile. Armele in mainile oamenilor inclinati spre violenta sunt un factor care contribuie la inmultirea crimelor, dar armele in sine nu explica nici o crima. Discutiile despre Asperger, despre "tulburarile de personalitate" sunt inutile. Nu acolo sunt cauzele unor asemenea fapte criminale. Discutiile despre posibila medicatie la care era supus Adam Lanza sunt inutile atata vreme cat nu sunt confirmate (de ex., daca ar fi luat ani de zile Ritalin, cum se zvoneste, asta ar fi putut sa contribuie de asemenea la distrugerea psihica a acestui tanar). Discutiile despre jocurile pe care le juca pe computer sunt inutile. Nu acolo e raspunsul, fiindca planeta e plina de tineri care joaca astfel de jocuri si care nu ucid pe nimeni. Dealtfel dupa parerea mea jocurile cu violenta sunt, dimpotriva, un ventil de descarcare pentru un psihic prea incarcat. Tocmai cei care isi incapsuleaza la maximum trairile, pornirile si impulsurile agresive sunt cei care la un moment dat explodeaza. Sigur, la Adam Lanza se pare ca acest ventil al jocurilor pe computer nu a fost suficient pentru a descarca toata furia si ura pe care le acumulase intr-o viata intreaga de abuz, dar tocmai asta ne lasa sa ghicim intreaga dimensiune a abuzului psihic si sufletesc de care a suferit cu siguranta acest tanar. Jocurile pe computer sunt, de asemenea, cel mult un simbol al gradului de izolare, al urletelor soptite ale unui copil neglijat, care isi cauta refugiu intr-o lume-surogat si al carui urlet suprem se transforma intr-un act de finalitate real; pentru a fi in sfarsit auzit si vazut. Adam Lanza s-a facut auzit si vazut. 

Pentru mine e suficient sa ma uit la ceea ce devenise copilul de mai sus: o stafie (am inteles ca asa i se spunea si la scoala, "the ghost"), un zombie, o carcasa goala. Uitati-va bine la imaginea de mai jos si va rog spuneti-mi daca asa arata un copil fericit, un copil iubit!


Ma apuca greata cand citesc comentariile matusii lui despre cat de "iubitori" fusesera parintii lui Adam si imi vine sa raspund: "Da, ma-sa al fost al dracu' de iubitoare, de-aia fi-su i-a decorat muianu' cu 4 gloante". Cum e posibil ca nimeni din familie, de la scoala, dintre prieteni, NIMENI sa nu fi vazut, sa nu fi simtit tragedia cumplita a acestui tanar? Cum e posibil ca pe nimeni sa nu fi interesat ce se intampla cu adevarat cu el?? Stim sigur ca nimeni nu a dat doi bani pe el fiindca orice victima care are parte fie si de un singur martor salvator, de un singur om care sa aiba o vorba buna pentru el, un gest afectuos, nu ajunge sa comita crimele pe care le-a comis Adam Lanza.

CUM devine un om o carcasa goala, va intrebati? CUM se distruge cel mai temeinic un suflet de copil, va intrebati? CUM se anihileaza cel mai eficient substanta interioara a unui copil si CINE sunt faptasii centrali in distrugerea unui copil? De fapt, in sinea voastra stiti raspunsul. 

Ei, dar cu siguranta va intrebati de ce au trebuit sa moara si acei copii nevinovati? E simplu. Pentru ca in subconstientul unui om sa se acumuleze atata presiune incat sa ajunga sa ia viata altui om, e nevoie de o trauma (reprimata) de niste dimensiuni colosale. COLOSALE. Cu cat reprimarea e mai reusita, cu atat omul respectiv este mai departe de adevaratele motive ale faptelor sale. Un om atat de complet distrus cum a fost Adam Lanza s-a confruntat, dupa uciderea principalului faptas din viata lui, cu o dilema insuportabila: daca se opreste aici, inseamna ca accepta realitatea cum ca mama lui fusese adevaratul "dusman". Ca atare, pentru a mentine intact zidul negarii, i-a fost imposibil sa se opreasca doar la o singura victima. Scoala (oricare scoala, inca nu s-a confirmat ca mama lui ar fi lucrat tocmai la scoala Sandy Hook, unde a avut loc masacrul) a devenit aici simbolul autoritatii, al "dusmanului" universal, iar copiii care i-au iesit in cale au devenit imaginea lui, au devenit ceva care trebuia distrus exact asa cum fusese distrus si el, cu nebunie si cu ura... este tipicul cerc vicios al abuzului.

Fara faptasi nu exista victime. Adam Lanza se integreaza in lantul de victime, este o victima care a devenit faptas, facand la randul lui alte victime. Cu siguranta e mai usor sa-l uram si sa-l etichetam ca monstru si killer si psihopat decat sa acceptam ca fapta lui reprezinta polita pentru ceea ce i s-a facut lui. Si cu cat fapta lui este mai sangeroasa, cu atat avem imaginea mai clara a crimei colosale comise candva asupra sufletului lui.