Diferenta dintre A LINISTI si A CONSOLA un bebe mic

Diferenta dintre a linisti si a consola

Bebeii percep lumea mult mai intens decat adultii. Bebeii plang si oracaie. Este modul lor de a comunica, de a exprima ce-i apasa, plansul lor are mult mai multe motive decat crampele, colicile, foamea, un pampers plin sau dorinta de apropiere. Un bebe poate experimenta sentimente de durere sufleteasca, de singuratate, de tristete, de dezamagire, de aparare sau de suprasolicitare, el e capabil sa-si imparta senzatiile in “placute” si “neplacute” si sa le retina in memorie. 

Bebeii pot suferi intens dupa despartirea de mama lor la nastere si nu-i consoleaza nici o suzeta din lume. Bebeii pot simti intreaga durere a lumii si nu-i poate consola faptul ca tati ii poarta in brate leganandu-i. Bebeii nu se pot linisti cu picaturi impotriva colicilor cand ei trebuie in acelasi timp sa inghita toata tristetea dupa paradisul pierdut din burtica mamei si nu sunt lasati sa se elibereze prin lacrimi. Foehnul nu-i poate linisti cand simt golul imens si rece din jurul lor in comparatie cu senzatiile minunate din burtica… 

Acum ii intelegem: avem in fata ochilor niste omuleti minusculi care nu stiu ce este lumea, niste fiinte aflate in restriste. Ei simt nevoia sa-si exprime durerea, uneori chiar disperarea pentru situatia in care se afla. Atentia si iubirea parintilor nu are nici o influenta asupra faptului ca poate bebele a trecut printr-o nastere deosebit de traumatizanta, ca poate plange din panica atunci cand se afla departe de mamica lui, ca poate l-au stresat cantaririle si luarile de sange din spital, bebele percepe lumea cu lumini si umbre, nu numai cu eforturile iubitoare ale parintilor de a-i fi bine... 

Constelatiile familiale - Escrocheria a ajuns si in Romania

De curand am citit pe Facebook intr-o grupa urmatorul anunt postat de o mamica pe care nu o cunosteam:

Constelatiile familiale-detalii

"Farmecul Metodei constelaţiilor familiale şi organizaţionale constă în trăirea la care suntem expuşi în calitate de participanţi, trăirea la rezonanţa inconştientă prin care descoperim că am fost alesi să reprezentăm pe cineva fără să cunoaştem acea persoană şi să descoperim aspecte comune, trăirea unei părţi din viaţa altei persoane şi din a cărei reprezentare putem să ne rezolvăm anumite aspecte din viaţa proprie.

Constelaţiile familiale şi organizaţionale reprezintă o metodă prin care interconectarea în funcţie de întreaga noastră istorie de viaţă personală, familială, organizaţională, socială, culturală, naţională, este înfăţişată prin reprezentanţi umani cu scopul identificării sursei unei dificultăţi şi a armonizării acelei situaţii pentru atingerea obiectivelor personale, familiale, organizaţionale.

Temele ce pot fi abordate sunt deopotrivă probleme şi suferinţi, dar şi necesităţi de îmbunătăţire a vieţii, de trecere de la satisfăcător către mai mult şi mai specific personalităţii, familiei, profesiei, organizaţiilor şi obiectivelor acestora. Iar metoda constelaţiilor familiale şi organizaţionale scoate la iveală de multe ori modalităţi nebănuite către o viaţă aşa cum ne-o dorim şi nu doar atât cât părea că se poate…

Eficienţa metodei constelaţiilor familiale şi organizaţionale constă în foarte multe aspecte dintre care menţionez doar câteva: experienţa în sine de explorare a temei personale, dar şi de implicare în a fi reprezentant în constelaţiile celorlalţi, face ca lucrul propriu zis să fie multiplicat de numărul de reprezentări. Cu fiecare reprezentare, mai rezolvăm ceva în noi şi relaţiile noastre, mai aflăm ceva nou. Un alt aspect referitor la eficienţă este legat de faptul că această metodă implică toate modalităţile noastre senzoriale şi uneori extrasenzoriale, astfel lucrul conduce la integrarea rapidă şi rezultatele apar în concordanţă."
(Sursa: Loreley Nedelcu - constelatiifamiliale.com)

Citind anuntul, m-am speriat: aoleu, au inceput sa prolifereze si in Romania constelatiile familiale ale lui Hellinger?

Josef Fritzl al Germaniei: abuzul sexual cu complicitatea Protectiei Copilului

Sa va mai arat ce se intampla cand autoritatile sunt complice la abuzurile sexuale petrecute sub ochii tuturor!

Detlef S. in timpul procesului
(© Martin Öser/AFP)

Credeati cumva ca numai in Austria exista agresori sexuali de tipul Josef Fritzl? Iata ca si Germania are un exemplar din aceeasi categorie. Ia uitati-l ce elegant si respectabil arata, cu sacoul rosu si cravata, cu ochelari, tata de familie, cetatean onorabil, nu-i asa?

Zile de-a randul, in primavara lui 2011, s-a judecat procesul lui Detlef S., 48 de ani, din Fluterschen (un sat cu 750 de locuitori), au fost audiate declaratiile victimelor si raspunsurile faptasului. Acesta initial marturisise doar ceea ce nici macar nu se afla pe lista capetelor de acuzare, si anume ca el este tatal celor opt copii pe care ii nascuse fiica lui vitrega, Natascha (care in 2011 avea 28 de ani). Apoi a recunoscut ca a abuzat sexual si de fiica lui biologica, Jasmin (care in 2011 avea 18 ani). Ulterior si-a retras partial aceste marturisiri, pentru a le confirma din nou apoi prin intermediul avocatului lui. Abia in ultima zi a procesului Detlef S. a recunoscut ca abuzase sexual atat de fiica lui vitrega, Natascha, cat si de fratele ei geaman, Björn.

Pedofili din Austria, uniti-va (in puscarii)!!

Christoph Guger condamnat la 15 ani de inchisoare!
 
Marti, 10 septembrie 2013, dupa doar 90 de minute de deliberare, juriul austriac a votat cu 6 voturi la 2 ca Christoph Guger s-a facut vinovat de CRIMA !!!

One (Guger) down, one to go!!!

"Manager in finante o ucide pe "bankerita" (36 de ani) in patul conjugal: 15 ani de inchisoare
 

Intrucat sotia lui il acuza de abuz sexual si voia sa divorteze, managerul in finante Christoph G. (35 de ani) a ucis-o in noiembrie trecut pe "bankerita" Ruxanda G (36 de ani), injunghiind-o cu 6 lovituri de cutit in patul conjugal. Dupa baia de sange in Brigittenau [cartier al Vienei], barbatul a fugit cu fiica Sophie (7 ani), care dormise in camera alaturata, la parintii lui in Steyr (Austria Superioara) si s-a predat apoi la politie.

La tribunal, acuzatul a negat fara pic de emotii orice intentie de crima, dar apoi s-a incurcat in declaratii contradictorii.

Christoph G. a fost condamnat la 15 ani de inchisoare. Verdictul este definitiv."

Ramaneti pe aproape, urmeaza detalii de la proces, cu stenograma aproape integrala!

De asemenea, ne gasiti in continuare aici: https://www.facebook.com/SaveSophieNow

Solomon Gianelloni sau adevarul despre sanatatea copiilor africani

O familie de bloggeri draga mie a adoptat un baietel din Uganda pe nume Solomon. Mamica lui Solomon a murit cand baietelul avea un an, iar el a venit in familia Gianelloni la 5 ani. Noua lui mamica si-ar dori nespus de mult sa aiba macar o singura fotografie de-a lui ca bebelus, dar se bucura pentru orice informatie suplimentara despre baiatul ei, cum a fost de curand cand a primit fisa medicala a lui Solomon; ce dar divin a fost pentru ea sa afle de exemplu greutatea lui Solomon la nastere...

Acum o las pe mamica adoptiva sa vorbeasca:

"Azi, odata cu fisa medicala a lui Solomon, am primit si o foaie completata de mana cu informatii despre controalele medicale din primele lui 6 luni de viata. Este vorba de foaia cu denumirea "Sfaturi si Informatii de Recomandare", subtitlu "Raport de sfaturi speciale cu privire la crestere, nutritie, imunizare si boli".

Singurele sfaturi notate de medic suna asa:

NASTERE: “A se continua alaptarea”
2 LUNI: “A se continua alaptarea”
4 LUNI: “A se continua alaptarea”
6 LUNI: “A se continua alaptarea”

Va puteti imagina cum ar fi ca si fisele medicale ale copiilor americani sa arate asa? "Recomandarile medicului: A SE CONTINUA ALAPTAREA".

Copiii africani nu primesc 37 de vaccinuri pana la varsta de 5 ani. Mamelor nu li se spune sa-si intarce copiii si sa ii treaca pe lapte praf din motive care de care mai absurde. Bebelusii nu sufera de constipatie si reflux gastro-esofagian la 2 luni. Nu li se introduc cereale din orez la 4 luni. Nu li se dau retete. Nu li se dau medicamente. Nu li se fac inhalatii si nu li se dau medicamente impotriva refluxului sau supozitoare. Nu li se dau medicamente decongestive sau antiinflamatorii. Nu li se dau Benadryl sau Tylenol sau Motrin. Nu au otite cronice. Nu iau tura dupa tura de antibiotice. Nu. Nimic din toate astea.

Doar: A SE CONTINUA ALAPTAREA.

Uganda este o tara din lumea a treia. O tara unde lumea crede ca toti copiii cad morti, rapusi in stanga si-n dreapta de "boli prevenibile prin vaccinare". In realitate, bebelusii si copiii in aceasta tara sunt sanatosi. DACA au resurse adecvate de alimentare, apa si instalatii sanitare (igiena). 

Bebelusii si copiii din tarile lumii a treia se imbolnavesc din motive precum: subnutritie, apa potabila contaminata, lipsa igienei si a instalatiilor sanitare, saracie, lipsa de resurse (pt. a obtine mancare, apa, plase de tantari etc.). DA, din aceste motive bebelusii si copiii din Uganda se imbolnavesc cu adevarat. De asemenea, ei se imbolnavesc si de (ceea ce medicina alopata numeste) SIDA, malaria, boli diareice.
"Datele stiintifice arata ca intre o treime si o jumatate din milioanele de decesuri infantile din intreaga lume, care sunt atribuite pojarului, bolilor diareice, pneumoniei, SIDEI si malariei, se datoreaza subnutritiei si nu lipsei de vaccinuri".

In Africa nu gasim 1 copil din 6 care sa fie diagnosticat cu ADHD (deficit de atentie bla-bla-bla) sau cu tulburari de invatare si de comportament. Categoric nu gasim 1 copil din 50 care sa aiba autism. Am intrebat 2 doctori din Uganda daca ei cunosc vreun copil care sa aiba autism. Unul din ei mi-a spus ca a auzit de un caz intr-un orasel la 2 ore distanta. Hm... Kampala este cel mai mare oras, capitala Ugandei. E vorba de milioane de oameni si niciunul cu autism? Ar trebui sa merg 2 ore cu masina ca sa gasesc un copil autist? Celalalt doctor nici nu stia ce e ala autism.  

As putea sa continui... dar sa revin la punctul central al acestui articol. Mi-a incalzit inima sa stiu ca baiatul meu a fost alaptat. Chiar daca nu l-am cunoscut cand era bebelus, conform fisei lui medicale era bebelusul meu sanatos, grasut si alaptat :-)

Sunt recunoscatoare pentru aceasta fisa medicala. Si abia astept sa i-o arat si lui cand va creste mai mare.

Sunt recunoscatoare si pentru perspectiva. Pentru lucrurile pe care le luam atat de usor "for granted". Cum ar fi apa curata. Solomon spune intotdeauna "I like my clean watah". Sunt convinsa ca faptul ca a fost alaptat l-a tinut in siguranta, chiar si in perioadele cand nu avea apa curata. Astazi sarbatorim trecutul lui Solomon. Sanatatea lui. Si faptul ca traim intr-o tara cu apa curata. Fiindca, la o lume distanta, o mama din Africa bea asa ceva pentru a-si putea alapta copilul in seara asta.  

 

Du-te si cauta o nedreptate in lumea asta si lupta ca s-o elimini. Lumea te asteapta!"

Actiune penala deschisa impotriva lui Christoph Guger!

Aseara, inainte de culcare, David m-a rugat sa-i spun o poveste. 

Am ales o poveste noua, povestea fetitei Sophie. I-am povestit ca undeva in Austria (stie, a fost si el acolo) locuieste o fetita blonda, care implineste in curand 7 ani si pe care o cheama Sophie. 

I-am povestit ca aceasta fetita nevinovata este intr-o situatie tragica deoarece nu mai are mamica, deoarece mamica ei a fost omorata de taticul ei, care acum se afla in inchisoare. I-am povestit ca bunica fetitei incearca s-o ajute, s-o salveze, pentru ca acum fetita este pe mainile bunicului ei care ii face rau si o raneste. I-am povestit ca eu si cativa alti oameni facem tot posibilul ca sa ajutam bunica s-o salveze pe fetita din mainile raufacatorului.

David m-a intrebat: "Mami, putem sa-i trimitem lui Sophie doi ingeri pazitori?"

Chiar au copiii nevoie de limite?

Autoare: Christiane Rupp (Psiholog)
Articol tradus si adaptat de AICI

Aceasta este o intrebare discutata si rasdiscutata, care ii imbogateste pe multi autori de carti de puericultura. Concluzia in acele carti este intotdeauna aceeasi: "Da, copiii au nevoie de limite".

Dar oare chiar se poate spune asta? Eu privesc lucrurile un pic diferentiat.

Intrebarea centrala este: ce sunt de fapt limitele in acest context? Cel mai bine ma identific cu definitia data de Jesper Juul: limitele sunt ceea ce regleaza relatiile interumane. Cu alte cuvinte, ele ajuta la structurarea relatiilor dintre oameni. Copiii trebuie sa invete inainte de toate ca aceste limite exista. Pe ale lor proprii le simt ei foarte devreme, deja un bebelus intoarce capul in alta parte cand ceva nu-i convine.

Primele limite cu care se confrunta copiii sunt absolut subiective si nu au de-a face cu ceva general valabil. Pe unii nu-i deranjeaza ore intregi de urlete ca indienii, pe altii ii innebuneste asa ceva. Mesajele la persoana I sau "limbajul personal", cum il numeste Juul, contribuie la o gestionare diferita a conflictelor intr-o relatie. Se creeaza o legatura sigura intre oamenii implicati. Atat parintii cat si ceea ce vor/nu vor ei raman ceva vizibil pentru copil. Pentru dezvoltarea omului ca fiinta subiectiva si sociala este esential modul cum invata sa gestioneze limitele. Ideal este sa invete ca relatia nu este amenintata atunci cand el atinge limitele unui alt om. Cu cat adultii din viata lui sunt mai capabili sa-si asume raspunderea pentru propriile lor limite, cu atat mai usor va invata acest lucru si copilul si - poate cel mai hotarator lucru - va invata ca este absolut normal si chiar de dorit ca el insusi sa-si descopere si sa-si afirme limitele.

Ceea ce se transmite insa in mod obisnuit prin propozitia "Copiii au nevoie de limite" este dupa parerea mea cu totul altceva. La baza acestei afirmatii se afla ideea ca toti copiii trebuie musai civilizati/socializati. Se argumenteaza ca toti copiii trebuie neaparat sa invete ca nu li se pot indeplini toate dorintele si ca trebuie sa mai auda si "nu". Sau "Doar nu pot sa-l las pe asta micu' sa-mi joace tontoroiul in cap!". Dupa parerea mea nu este vorba despre faptul ca "astia mici" trebuie sa invete asta. Nu trebuie sa invete asa ceva, la fel cum nu trebuie sa invete sa mearga sau sa vorbeasca. Cand un copil are norocul de a trai cu adulti care il iau in serios, atunci se va lovi de limite, va invata prin observare de la parinti o gestionare adecvata a limitelor si evident ca va auzi si "nu". 

Un alt argument este acela ca limitele le dau copiilor siguranta. In realitate, este exact invers: copiii obtin siguranta si stabilitate atunci cand sunt 100% siguri de relatia iubitoare cu parintii, cand stiu ca aceasta relatie nu poate fi amenintata sau distrusa de nimic. Pe aceasta baza, copiii nu numai ca sunt capabili, dar sunt chiar dornici de a se integra in comunitatea familiei si, mai tarziu, a gradinitei, a scolii etc.

Ce inseamna asta in practica? Este vorba prea putin de asa-zisa nevoie de limite a copiilor, cat de faptul ca parintii ar trebui sa indrazneasca sa relationeze autentic cu copiii lor, iar intr-o relatie autentica este necesar ca adultii sa-si defineasca bine propriile limite - la fel cum o fac si fata de alti adulti. Parintii trebuie sa treaca printr-un proces important de invatare aici, de a-si constientiza propriile limite. Multi dintre ei nu o fac, in fond cati dintre noi am invatat in copilarie ca si limitele noastre trebuiau respectate?

Intrebarea este: de ce le este atat de greu parintilor sa se delimiteze de copii si sa-si respecte propriile limite? Se pare ca are de-a face cu masura in care copilul este luat in serios. De asemenea, eu ca parinte trebuie sa fiu dispus sa-mi accept propriile limite, ori asta pare sa fie foarte greu in relatia cu copiii. Ceea ce este in mod special foarte dificil este diferentierea: nu e vorba ca eu ca adult sa pot trai cum am eu chef, e vorba de crearea unui echilibru intre propria delimitare si luarea in serios a nevoilor copilului. Copiii simt siguranta si stabilitate cand oamenii mari de langa ei sunt transparenti in manifestare si autentici. 

Evident ca se poate inversa si aici logica si astfel se pot justifica "programele de adormit" à la Ferber sau pedeapsa pe "scaunul tacerii" si multe altele. Dar in esenta totul se reduce la faptul ca toti cei implicati intr-o relatie trebuie sa fie luati in serios. Cu alte cuvinte, cel mai puternic trebuie sa mai puna un NU si in fata propriilor lui nevoi. Aceasta se decaleaza tot mai mult pe masura ce copilul creste. A se delimita adecvat inseamna ca adultul sa fie capabil sa suporte supararea copilului si mai ales faptul de a fi cauza acelei suparari. Majoritatea parintilor par sa incerce a evita cu orice pret acest lucru.

Mie mi se pare ca prea des parintii se ascund in spatele unor fraze de genul "nu se face asta" sau "asta nu se poate". Ca si cum ar apela la o instanta exterioara care sa traseze limitele. Cand insa devine clar ca EU nu doresc ceva (de ex. sa vad cum copilul se urca pe masa cu pantofii), atunci EU ma aflu cu nevoile si cu limitele mele in centrul conflictului. Si acolo colizionez cu nevoile si limitele copilului meu. In acel moment trebuie sa ma las criticat si pus sub semnul intrebarii, trebuie sa-mi afirm limitele daca ele imi sunt importante si mai ales trebuie sa suport faptul ca copilul meu este nefericit cu situatia creata. Dar - si se pare ca multi nu realizeaza acest lucru - nu se intampla nici o tragedie daca copilul este nefericit cu situatia, atunci cand el ramane in continuare in aceeasi legatura sufleteasca puternica pe care o are cu mine.

Exista multe motive pentru care parintilor le este greu sa actioneze astfel, poate fi din nesiguranta, din sentimentul de neputinta, mai ales la primul copil parintii invata cot la cot cu copilul. La fel de bine se poate insa ca parintele sa practice modele de comportament preluate sau invatate din propria copilarie, pe care nu a invatat inca sa le puna sub semnul intrebarii. De aici se poate naste falsa autoritate (abuzul de putere) la fel ca si comportamentul lipsit de respect fata de copil. Cand parintii au probleme persistente in a gestiona adecvat limitele (cele proprii precum si cele ale copilului), ei pot cauta ajutor profesional sub forma unei consilieri personale sau a unui training in parenting.

Cu alte cuvinte, nu se pune problema nici de a le arata copiilor permanent cine este stapanul in casa, si nici nu este sarcina noastra sa-i ferim pe copii de orice dezamagire. Preocuparea noastra trebuie sa fie de a le arata si a le inlesni un mod prin care sa se raporteze constructiv la limitele altora si prin care sa-si constientizeze si sa-si cunoasca tot mai bine propriile limite. Pentru aceasta trebuie sa fie clar pentru toata lumea ca in familie parintii sunt cei care poarta raspunderea (Juul foloseste cuvantul "conducere"). Pentru propriile limite, dar nu numai. Parintii poarta raspunderea de a prelua si decizii ale caror consecinte copilul inca nu le poate prevedea sau care il depasesc, dar si de a respecta limitele copilului atunci cand acesta inca nu o poate face. 

Mai mereu observ parinti care sunt socati cand vad cum copilul nu le respecta limitele. Ca si cum ei cred ca un copil s-ar naste cu un plan, o harta pe care sunt desenate limitele parintilor (care oricum sunt total subiective). Acelasi lucru este valabil si pentru celelalte limite, culturale sau sociale. Exact opusul este adevarat! Un copil poate invata sa se raporteze constructiv la limite numai daca se avanta cu curaj si fara prejudecati in viata si in lume - si se loveste de ea, atat in exterior cat si in familie. Cu cat parintii se comporta mai sigur si mai relaxat, cu atat devine de la sine inteles pentru un copil faptul ca exista granite si ele trebuie gestionate.

Despartirea de parinti

Despartirea de parinti
~~ Thomas Gruner ~~

(articolul in original AICI)

“Dar venindu-si in sine a zis: 'Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune : Tata, am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.' Si, sculandu-se, a venit la tatal sau.”

Fiul risipitor, Evanghelia dupa Luca 15:17-20

“Despartirea de parinti” este titlul unui roman de Peter Weiss, publicat in 1961. Autorul descrie, avand ca punct de plecare moartea ambilor parinti, dificila cautare de sine a unui tanar, drumul lui din casa parintilor, care se opusesera autonomiei fiului, pana la cariera de artist care prin arta sa se opune acelei paturi a societatii din care faceau parte parintii sai. Astfel, cu ajutorul artei autorul se prezinta ca el insusi si opereaza desprinderea de origini. La o noua lectura a acestui roman modern de cultura m-am intrebat daca nu cumva despartirea de parinti are si o semnificatie mai profunda. Fiindca in fiecare adult ale carui nevoi elementare nu au fost satisfacute in copilarie, in fiecare adult care nu a primit acceptare si dragoste pentru fiinta sa exista si la maturitate copilul care adesea continua sa-si doreasca si sa spere o viata intreaga iubirea autentica a parintilor lui. Exista si in adult o parte care nu poate renunta la speranta ca un efort deosebit sau un gest de iertare ii va aduce totusi iubirea parintilor. Caci in copilarie aceasta speranta era vitala. Adesea ea ramane insa doar o iluzie.

Ancheta pt. Bereanda sau pt. parinti???

Odiseea continua.

Sursa: AICI

Ministerul Adevarului. Intestine. Canalicule biliare. Cloaca. Plamani si prapor. Sa intri in burta leviathanului presupune cel putin o buna cunoastere a anatomiei lui. E curios formulat, acest adevar, abia cand te apuci sa-l cercetezi realizezi netezimile detentei, si ale platosei, du-te-vino-ul birocratic, plimbatul hartiilor si inghetatul drepturilor. Din multii chemati, si mai multii ramasi.

Mostra de naivitate.

“Ajunsa in fata scolii am fost intampinata de o echipa Bgs care m- a intrebat” unde merg” am simtit ca intram intr- o inchisoare de maxima siguranta si ca  eu eram criminalul care t[re]b[uie] sa dea declaratii. Hei? Cine este inculpatul? . Am gasit in partea cealalta ostilitate atat din partea parintilor ,prin insulte si amenintari cu datul in judecata, cat si a celor care au deranjat- o pe doamna.
Am avut parte de un adevarat asalt din partea profesorilor din comisie la adresa mea. De ce nu am facut din prima zi ceva . Le- am raspuns ca eu le- am conferit incredere dascalilor de la inceput. As fi putut pune in dubii institutia ? Pun in dubiu domnilor aspectul violent a tot ce s- a intamplat in clasa d- nei Bereanda fata de copii de 6-7 ani. Suntem aici sa facem o ancheta despre mine sau analizam comportamentul dansei la ore ? Sunteti acuzatori sau cei care consemneaza o situatie de indisciplina a unui dascal din scoala dvs?”

Ministerul Adevarului nu educa oameni in spiritul libertatii, sau adevarului. Libertatea e sclavie. Adevarurile sunt minciuni. Si, ca si in romanul lui Orwell, copiii din ziua de astazi au ajuns atat de nestapaniti incat ajung mici bestiole, brute care cu greu mai pot fi guvernabili.

Mostra de naivitate.

Azi, de exemplu, am ajuns in fata unei comisii formata din profesori si invatatori (nu stiu de ce tot timpul m-am intrebat daca si ei sunt parinti). O Comisie pe care am asteptat-o cooperanta si pasnica, dar am gasit-o partinitoare si artagoasa. Am spus ca nu am nimic de declarat in afara de cele ce le-am scris in declaratia pregatita. Si totusi insistau. Insistau sa inventeze, surprinda, consemneze formulari care nu imi apartineau. ”Ne luptam?” imi statea pe buze sa intreb.

N-am mai trecut niciodata prin asta. Nu am mai fost niciodata nevoita sa fac eforturi sa explic ceva ce este evident. Ceva ce s-a intamplat. Cand?? De cate ori??? Cu cine? Cu cati??? Din ce cauza? De unde stiu? Hello? Despre ce vorbim? S-a intamplat timp de o luna, in anul 2012, in Bucuresti, cu copilul meu, la scoala. Si nu sunt de acord. Am voie sa nu fiu de acord? Imi dati voie sa nu fiu de acord? Trebuie sa cer voie sa nu fiu de acord? Am o declaratie, o sustin si o semnez. De ce ma intrebati de inregistrare? De ce imi spuneti ca ea este trucata, falsa, ilegala? Nu e treaba mea. De ce ma intrebati de ce am asteptat atat? De ce ma acuzati ca nu am facut nimic pana acum? FAC ACUM. Am plecat de acolo cu senzatia ca ”am vorbit impreuna si ne-am inteles separat”.

In urma cu trei zile am facut o rugaminte publica care nu a fost respectata. Azi am repetat-o televiziunilor si o spun, aici, raspicat, oricine intelege din efortul nostru de proteja drepturile copiilor din clasa d-nei VB o forma de persecutie a acesteia aleg, prin atitudinea dansilor, sa devina tinte ale protestului meu public.  Veronici. Doamna profesor Stavila Cristina. Domnul profesor Enache Adrian Dan. Domnul profesor Nicolae Cosmin. Doamna Invatatoare Primar Brebenel Otilia. Iordache Ilona Marilena.

Stimatii mei domni, onorabile doamne. Am suficienta compasiune pentru profesia dumneavoastra incat sa va atrag atentia ca sunteti in ochi public, gesturile dumneavoastra sunt susceptibile unei marturii publice, hartuiala dumneavoastra ajunge, instantaneu, nu la zeci ci la zeci de mii de oameni. Atitudinea dvs. nu face decat sa alimenteze furia, spiritul inca medieval, arogant, in dispret la adresa omului si contribuabilului ne motiveaza retorta. Nu sunt un romantic, eu nu lupt pentru drepturile parintelui roman de pretutindeni. Parintele roman de pretutindeni e las, a dat spaga sa isi dea copilul la o scoala de renume, a prestat plic la Inspectorate, si-a dorit din suflet invatatoarea aia buna; parintele roman de pretutindeni nu vrea elemente dificile in clasa, si face presiuni daca exista un copil dificil sa fie “mutat” de la clasa. Parintele roman de pretutindeni e la fel de bun precum Ministerul Adevarului care l-a educat/ propagat/ invatat.

Dar nu acesti parinti.

Nu eu.

La clasa doamnei Bereanda, din 26 de copii intre 12 si 14 au cerut deja transferul la alta clasa. Domnilor profesori, pentru mine adevarurile sunt deja spuse, astept cu drag vizita comisiei de ancheta de la Protectia Copilului inapoi la dumneavoastra, sper sa dati cu subsemnatul, orice veti fi spus dumneavoastra la intalnirea de azi si de maine poate fi folosit impotriva dumneavoastra intr-o curte de judecata, la fel cum esecul Directiunii Scolii dumneavoastra de-a se auto-sesiza, potrivit legii 272/2004, constituie un esec nu doar administrativ cat penal.

Vorbesc cu tot felul de oameni, nici nu mai stiu cine ce vrea sau daca vrea ceva: jurnalisti, avocati, specialisti, doctori… Imi spun povestea. Nu am pus pe nimeni la zid. Un invatator mi-a abuzat copilul: fizic si psihic. Intr-un spatiu public. Despre asta este vorba. Doar despre asta. Cred ca puterea de a asculta sau accepta opinia altcuiva demonstreaza cat de sigur esti de propriile opinii si cat de pregatit sa le sustii. 

Vorbesc zilnic cu multi parinti. Vorbim intre noi, ore in sir. Ne intrebam, ne povestim, ne sustinem, ne ajutam. Cum putem. Ei sunt singurii care ma ajuta sa mai ascund intrebarea ”cum am ajuns eu in povestea asta”. Mai vorbesc cu niste oameni care apar ca niste zane si ne ajuta. Ne suna si ne ajuta. Cu tot ce pot ei. Si eu ma tot intreb de unde vin ei. Si continui sa vorbesc cu ei cum continui sa vorbesc cu oricine.

Am ajuns insa sa vorbesc si cu parinti care ma ataca. [...] Sau cu altii pe care ii vad neputinciosi sa isi scoata propriul copil din calvar. Pentru ca in clasa aceea e un calvar. Imi vine sa le urlu in fata: TREZITI-VA! AJUTATI-VA COPILUL!

Doamna a inceput sa nu le mai ceara sa faca nimic in clasa, pur si simplu ii umple de FB-uri. Si ii trateaza cu fistic. ”Cumparat din banii ei”. Cum? Pe ei, ticalosii, mizerabilii, prostii foarte prosti, cei mai rai de pana acum, toti de insuficient? Poate daca mananci fistic, uiti.

Intre timp, insa, copila mea deseneaza ”elefanti septogonali negri care ii apasa creierul”. Si plange. Si imi spune ca a lovit-o peste maini si a durut. Si ma intreba daca chiar pot sa nu o mai duc niciodata acolo. Cat fistic sa mai mananc, stimate AUTORITATI???

G

Invatatoarea mea - martor salvator

"Oare stii ce inseamna a fi copil?
... inseamna sa crezi in iubire, sa crezi in frumusete, sa crezi in a crede;
inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa-ti poata sopti direct in ureche,
inseamna sa transformi dovleci in trasuri
si soricei in cai, sa transformi ceva mic in ceva maret si nimicul in tot,
caci fiecare copil poarta in suflet propria lui zana."  

- Francis G. Thompson -

Demult voiam sa povestesc despre figura luminoasa din primii mei ani de scoala - Doina Popescu. Nu am sa-i spun "Doamna", fiindca in perioada aceea se purta "Tovarasa"; aveam un singur coleg in clasa, grasut si bondoc, care o striga "Doamna" si imi amintesc ca toti ceilalti ne uitam ciudat la el (din pacate, pentru noi cuvintele astea nu aveau nici o semnificatie, la fel de bine ar fi putut s-o cheme Tovarasa si in buletin, pentru noi era totuna, era doar un cuvant).

Eu veneam dupa o clasa a II-a unde pana atunci avusesem o invatatoare aproape de pensie, doamna Bodnea, o moldoveanca blanda si molcoma, care accepta s-o corectez la tabla ("se scrie mănusi, tovarasa, nu mînusi!"), dar care - desi eram cea mai buna din clasa - intotdeauna ma "parlea" cu 9 la desen ca sa ia premiul intai micul Vlad, a carei mamica (spre deosebire de a mea) era prezenta pe baricade zi de zi, de multe ori cu cafea, cu pungute frumos colorate pe care i le inmana doamnei Bodnea schimband zambete complice :-)  Din pacate pentru el, dupa clasa a VIII-a Vlad a ratat examenul de admitere la liceu... dar asta deja e alta poveste.

Asa am ajuns eu intr-o clasa a III-a alcatuita din elevi "culesi" de la toate celelalte clase, s-a facut o clasa in plus fiindca eram in total prea multi copii (asta era prin '76, eram generatia "decreteilor"). Si am avut norocul si binecuvantarea s-o primim ca invatatoare pe Doina Popescu.

Doina Popescu era tanara, cand am cunoscut-o cred ca nu avea mai mult de 26 de ani. Avea parul lung, negru ca taciunele, avea ochii mari si verzi si un zambet cald, era inalta si supla, avea unghiile lungi intotdeauna impecabil lacuite cu rosu, era un fel de Alba-ca-Zapada moderna. Vazand-o acum vreo zece ani intr-o fotografie (promit s-o caut si s-o postez), am realizat ca era draguta, dar nu cine stie ce fotomodel, in schimb in amintirea mea ea va fi intotdeauna de o frumusete desavarsita, pentru ca aceasta frumusete venea din interior, din lumina pe care o radia bunatatea ei.

Aceasta invatatoare mi-a luminat si mi-a schimbat viata atat de radical in bine in cei doi ani cat mi-a fost dascal, incat nu voi putea niciodata sa-i multumesc indeajuns!

De cand ma tin minte am fost ceea ce unii adulti considera a fi „un copil obraznic“. Disperarea de a avea si eu ceva de spus, de a ma apara macar verbal, m-a invatat foarte devreme cat de important este sa te articulezi bine, astfel incat la 2 ani nu numai ca vorbeam aproape ca un adult, dar mi s-a spus ca recitam si poezii de cate 4 strofe... Cica eram „data naibii“, scoteam perle pe banda rulanta si ii cuceream pe toti, lasandu-i cu gura cascata. Cica la 3 ani ma urcam cu matusa mea in tramvai si strigam in gura mare „Buna dimineata, domnilor!“ (vai, ce incantati erau toti), pentru ca la coborare sa le adresez un „La revedere, boilor!“... La 3 ani m-a luat mama cu ea la servici (mama era dactilografa) si in pauza de pranz am fost prezentata directorului fabricii. El s-a aplecat spre mine si a incercat un small talk, la care eu m-am proptit bine de mama si l-am intrebat „Tu esti directorul?“, el raspunde vesel „Da“, iar eu ii intorc un „Atunci sa ma cac in mustata ta!“... La 4 ani injuram, invatasem „in spatele blocului“, acolo unde ne jucam zeci de copii, inclusiv cu tiganii, ca pe atunci nu avea nimeni nici o jena sa ii accepte. Ba, mai tarziu, imi amintesc ca in anul I de facultate singurul de la care am primit o floare de 8 martie a fost un tigan din cartier (nu-i mai tin minte numele, dar stiu ca a fost pe atunci singurul cu coloana vertebrala care l-a pus cu botul pe labe si i-a tras o cafteala sora cu moartea celebrului Nicu Gheara, care inca de atunci teroriza tot cartierul!). Dar asta e, din nou, alta poveste...

La 5 ani citeam si scriam cu litere de tipar, in clasele primare ma plictiseam de moarte la scoala si eram total subsolicitata. In clasele I si a II-a am luat premiul II din considerentele expuse mai sus, insa in clasele a III-a si a IV-a am luat numai premiul I. Colegii mei de banca luau intotdeauna premiul II ;-) Ah, si eram si comandanta de detasament... hehe... si ce mandra eram ca reprezentam clasa mea...

Nu stiu cum se mai procedeaza acum in scoli, dar pe vremea mea invatatoarea preda lectia si scria pe tabla ideile principale pe care elevii le notau si ei in caietele lor. Ei, la noi in clasa Doina Popescu ma lasa pe mine la tabla sa scriu, ea statea in banca in locul meu si preda, iar eu notam pe tabla ideile principale asa cum mi le dicta ea. Aveam o caligrafie impecabila si nu faceam niciodata greseli de ortografie (de care am oroare pana in ziua de astazi).

La un moment dat cineva s-o fi plans de aceasta stare de lucruri, fiindca intr-o buna zi Doina Popescu a intrat in clasa si a spus ca a venit timpul sa mai iasa si alt copil la tabla pentru a scrie lectia. Aoleu, ce scandal am facut!!! Am plans, am dat din picioare, am tras pumni in pupitru, dar ea nu s-a lasat imblanzita. Dupa aceea am schimbat strategia. In timp ce celalalt copil (nici nu-mi amintesc cine era) scria la tabla, eu ii vanam greselile si strigam in gura mare: „Haha, ai scris gresit acolo, idiotule, cuvantul ala se scrie cu cratima! Habar nu ai de nimic, prostule!“ – de unde aveam eu oare aceste manifestari?? Caci Doina Popescu nu ma tratase niciodata cu un asemenea dispret, ea nu vorbea cu nici un elev pe un asemenea ton! Acum imi e clar ca eu aduceam asemenea epitete de acasa, de la mama, la fel ca si furia pe care mi-o revarsam uneori tot la scoala (eram mica, dar batausa, ma stiau si baietii de frica).

Se stie dealtfel ca mai toti copiii care sunt abuzati acasa isi cauta la gradinita sau la scoala cate un ventil prin care incearca sa-si mai elibereze din preaplinul de frustrare acumulat in sufletul lor. Aproape toti copiii cu asa-zise „probleme“ sunt in realitate copii abuzati, cu sufletele si aripile frante, care pun in act in cele mai diverse moduri exact ceea ce li se face lor – daca vrei cu adevarat sa intelegi, daca stii sa privesti dincolo de suprafata si sa descifrezi manifestarile si comportamentul lor, poti afla exact tot ce se petrece in orice familie abuziva, copilul fiind oglinda perfecta a tuturor disfunctiilor dintr-o familie.

In ciuda opiniei foarte agresiv vehiculate in ultima vreme, cum ca acei copii cu probleme ar avea nevoie de cate o mana ferma care sa ii disciplineze (mana aia care se strange a pumn), in realitate tocmai copiii cu probleme au cea mai mare nevoie de acceptare neconditionata, de indrumare calda si iubitoare si rabdatoare, tocmai acei copii au nevoie de mai multa intelegere si afectiune de la adultii din jurul lor. Alice Miller ii numea pe acestia “martori salvatori”, precizand ca toti copiii abuzati care la maturitate nu au ajuns la randul lor abuzatori au avut parte de cate un asemenea martor salvator! Si vin si va intreb: oare nu e mai usor sa lasati naibii la o parte ego-ul ala imbecil si rationalizarea aia incremenita in proiect si sa incercati sa va puneti in locul acelor copii nevinovati?  

Voi, adultii aia atat de “adultizati” incat nici nu mai stiti cand v-a inghetat in gat ultimul hohot de ras cristalin, stiti voi oare cata suferinta se aduna in sufletul unui copil inainte ca acesta sa devina un “copil cu probleme”? Stiti voi oare ca aceste probleme nu sunt niciodata vina lui? 

Sa revin. In final, Doina Popescu s-a pliat dorintelor mele si ale publicului larg, caci tin minte ca m-am intors si spre clasa si i-am intrebat cu tupeu „Nu-i asa ca vreti sa scriu eu la tabla?“ (da, stiu, eram un lider populist perfect ;-)), astfel ca incepand cu urmatoarea ora mi-am reluat rolul de „scriitoare pe tabla“, spre multumirea si linistea tuturor :-)

Prin asta vreau sa subliniez ca eram un copil dificil, deranjam orele, puneam intrebari, vorbeam cu voce tare, nu stateam smirna in banca, dar Doina Popescu nu a luat niciodata vreo masura pentru a ma „disciplina“, in sensul pervertit in care este inteles si aplicat acest cuvant in ziua de azi. Doina Popescu a fost o invatatoare blanda, calma, iubitoare, care s-a priceput sa scoata tot ce era mai bun in mine printr-o metoda foarte simpla: ma incuraja, ma lauda cand stiam ceva si raspundeam, nu ma certa, nu ma critica, pe scurt ma accepta asa cum eram. Asta poate parea o banalitate, dar - pentru un copil cu o mama abuziva si narcisista patologic - o invatatoare precum Doina Popescu a reprezentat un colac de salvare extraordinar. Invatam de drag, invatam ca sa-i castig aprecierea, invatam ca s-o vad multumita de mine si ca sa raman preferata ei, invatam ca sa ma bucur si sa ma umplu de zambetul ei, caci eu deja imi pierdusem demult zambetul meu...

Acum, mai ales cand citesc elucubratii de genul „copilul trebuie criticat ca sa invete mai bine“ (!?) sau „copiii trebuie tinuti in frau cumva“ (cumva, adica prin abuz??) si cand vad ca majoritatea adultilor inca nu pricep nici in ziua de azi ca critica nu face decat sa distruga, apreciez cu atat mai mult modul in care a inteles dascalul Doina Popescu sa ne formeze.

Am si acum o fotografie cu ea de la terminarea clasei a IV-a, pe spatele careia mi-a scris cu caligrafia ei frumoasa urmatoarea dedicatie: „Fie ca succesele din primii ani de scoala sa fie puntea de lansare intr-o viata plina de realizari si impliniri“.

Draga Doina Popescu (iti spun TU pentru ca in sufletul meu vei ramane de-a pururea tanara frumoasa de 26 de ani care mi-a luminat doi ani atat de importanti din viata), oriunde ai fi, stiu ca te va bucura sa afli ca profetia ta de atunci s-a adeverit si ai avut, poate fara sa stii, o contributie majora la toate realizarile si implinirile mele, la devenirea omului care sunt astazi. Nu am sa te uit niciodata si iti multumesc din tot sufletul pentru ca mi-ai aratat o alta fateta a ideii de „educatie“ decat teroarea si abuzurile la care eram supusa de propria mea mama si la care sunt supusi multi copii in scolile de azi, iti multumesc ca nu m-ai lovit, nu ai tipat la mine, iti multumesc ca nu m-ai jignit, nu m-ai umilit si nu m-ai terorizat! Iti multumesc ca m-ai ajutat sa-mi pastrez macar o parte din suflet intacta, acea parte unde inca zboara cocorii.

 

Veronica Bereanda ucide cocorii

Cititi, cititi, nu intoarceti ochii spre televizor! Cititi si lasati cocorii sa va patrunda in suflet!!

Sursa: AICI
"Am cunoscut, odata ca niciodata, un baietel. A venit de mana cu mamica lui, intr-o miercuri dimineata. S-au fofilat printre zidurile Centrului Vechi si apoi pe poteca rosie, sus, sus pe trepte, si-apoi pe un culoar la dreapta si liftul pana la etaj si-apoi, pe o canapea la doctor. Intr-un cabinet mare, cu jaluzele mov, D. si mamica lui au inceput sa-si spuna povestea, complice.
D. avea probleme cu burtica, uneori inainte de competitie (facea sport de performanta) din senin incepea sa verse. Tocmai termina clasa a IV-a, era unul dintre elevii cei mai buni, si in ultima vreme varsaturile se intetisera, si D. nu era foarte in apele lui astfel ca F., mamica, a vorbit cu Ada. Ada este un nod de retea foarte important, un maven cum ii defineste Malcolm Gladwell, n-ai zice dar cunoaste foarte multi oameni. Si printre oamenii cunoscuti de Ada era unul la care mersese altadata, intr-o iarna cu Costica, pe cand abia incepuse ninsoara, la o Camera de Garda, cu o fetita mica de mana. Dar asta e alta poveste.
Am inceput sa povestim cu D. Cati ani are, ce ii place sa faca, cum se intelege cu mamica, dar cu taticul, lucruri politicoase pe care le discuta de obicei copiii cand merg la psi. Lui D., inafara de arte martiale pe care le practica spectaculos de bine, atata de bine incat avea deja centura maro cu trese albastre ii placea sa faca origami. Cocori. Vrei sa iti fac un cocor? Da, de ce nu, am zis si dintr-o data D. a luat o foaie de hartie si cu o dexteritate uluitoare a materializat, ca prin magie, un cocor. Vezi, zice el, nu e foarte greu in timp ce eu plecasem deja pe o tangenta fara sa stiu exact de ce. Asa e meseria mea, o melodie care se naste fara sa stii tot timpul de ce. Pun pariu ca nu poti sa faci unul mai mic. Mamica zambeste Gabi nu stii ce spui, D., poate sa ii faca foarte foarte mici. Cat de mici?  - intreb eu. Cei mai mici, raspunse D. cu un zambet care mi-a gaurit stomacul in forma de parinte si lua alta foaie de hartie, de data asta a facut un cocor pe jumatate mai mic; si apoi a mai facut un cocor, pe jumatate mai mic; si apoi a facut un cocor, pe jumatate mai mic. In total sapte cocori. Unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru G., fratiorul meu, unul pentru tine. Si restul? Si restul.

In cele cateva intalniri care au urmat ne-am imprietenit. Ma fermeca statura lui compusa, adulta, complicitatea tacita cu mama si felul in care-mi incalzea sufletul. Mi-e greu, si n-am sa zic, si e intre noi ce era in sufletul lui desi am aflat pana la final. Sau asa crezusem.
Toti, cu mic cu mare, s-au suit intr-o zi in avion si-au plecat in Vest. Mama, zambind, mi-a zis ne vedem peste sase luni. Dar n-au trecut sase, au trecut trei si D. era din nou in camera mea. Am venit doar sa il vezi, zise F. Ce-ti mai fac cocorii?  - l-am intrebat, la care el, cu un zambet larg si par carliontzi s-a grabit si mi-a facut repede vreo doi. Nu-i mai faci mici? Nu, zice el. Ne-am inteles, si cheia lui s-a potrivit in golul stomacului meu. Eram bine. Erau si ei.


Si-as fi uitat de tot, si toate, caci uneori gandesc ca meseria de psihiatru e asemanatoare cu cea de lautar; canti la nunti, botezuri, parastase, te legi de oameni si-apoi te dezlegi. Cu putin noroc ai sa-i vezi odata, pe strada, si-ai sa-i recunosti si ei pe tine nu si-au sa fie frumosi si-atat.
Dar miercuri, la un semafor, Ina imi trimite un mesaj. Ina e – ca si Ada – o alta persoana pe care o stiu de mult. Ma amuz cand ma gandesc ca atunci cand am cunoscut-o Ina avea un pitbull. Acum are un copil. Intr-o vreme venea, cand eram de garda la Universitar, si discutam. Un om frumos, care gandeste la fel de frumos pe cat scrie. In mesaj Ina imi cerea ajutorul pentru niste copii, pentru parintii lor, pentru o inregistrare pe care ma ruga insistent sa o ascult. Semaforul era rosu. Am apasat pe play. Semaforul s-a facut verde in timp ce o doamna urla, descreierata, la niste copii. Mi-a fost greu sa plec. Ascultam, si se forma din nou gaura din stomac in forma de parinte. I-am raspuns repede Inei sa le dea numarul meu de telefon, sa le spuna ca intalnirea e gratuita si-om vedea ce facem. In ziua aia, din fericire, aveam o ora libera, pacientul meu actor, programarea de pranz, anulase. Il vad de ceva vreme pentru ca si-a pierdut simtul umorului. Si face crize.
Admit ca eram sceptic. Adeseori inregistrarile sunt manufacturate, editate, adunate, sunt multi oameni rai care vor sa ingroape carierele unor dascali cu care nu s-au inteles pe o tema, sau alta. Cine stia. Dar ca Ina ma contactase, asa cum Ada facuse asta inaintea ei, nu-mi dadea pace. Nici una dintre ele n-a bagatelizat vreodata relatia dintre noi, sau timpul meu.
Si-au venit, ca o zi si o noapte, ea in stanga creola, si ea in dreapta cu ten deschis, fastacite, grabite, zambind. Cand si-au inceput povestea s-a coborit noaptea. Asa o simt eu, am vorbit de-a lungul anilor cu atatia oameni abuzati incat mintea mea o simte ca o noapte, ca un fel de negura care-ti ascute simturile. Fara sa vreau m-am gandit la Cocorii lui D., la tablourile Gemene ale lui M. pe care le am in doua cabinete, in care sunt doua femei Gemene din care una priveste dispretuitor si alta plange; sau tabloul Taniei in care o femeie a elementelor e rupta in doua, foc si gheata…
….aici doua mamici, una de baiat una de fata, povestind la unison schimbarile din viata copiilor lor, descinderea in trauma, schimbarea felului de-a fi, agresivitatea nou-gasita, izolarea, vorbele de rau, de pedeapsa, si socul cand au vazut inregistrarea de pe internet, Vocea era a Invatatoarei, si Invatatoarea era a copiilor lor proaspat intrati in scoala. Totul s-a legat, mi-au spus, si ne-am dus sa vorbim cu Directorul care ne-a dat cu flit. A scos o foaie de hartie si ne-a spus sa ne mutam copiii. Cuvintele se invart. Padure fara uscaturi. Nu putem sa-i facem nimic. Mai are un pic si iese la pensie. Fiti si dumneavoastra intelegatoare. Nu vreti sa faceti valuri. Si A., care ii spune mamei in masina mami mie mi-e frica de doamna. Si S. care ii spune mamei ca el nu mai vrea sa se duca la scoala, el vrea sa se omoare. Si una dintre ele spune brusc da am vorbit cu mama lui C. si are probleme cu burtica, a inceput sa verse, au dus-o la doctor si doctorul i-a zis ca a facut ulcer de stress si ca s-o mute de la scoala unde au inscris-o…
Si iar cocori, si amintirea cu A.M. care, intr-una dintre primele noastre intalniri cand mi-a povestit de abuzul ei a umplut o pagina cu stele desenate pana a rupt pagina; sau Fi., care cand vorbeam de copilul ei de doar trei zile mort in incendiul de la Giulesti naviga, pagina dupa pagina, cruci negre. si ii scria numele cu caractere gotice. Iar acum zi, si noapte, ma aduceau in marginea plangerii. Ok. O sa oprim asta. Asta se termina. Aici.
M-a sunat Cristina. I-am dat interviul promis.
M-a sunat Maria. Am intrat cu ea in direct si am vorbit.
N-are sens sa insist foarte mult pe ce-am facut dupa aia. Daca citesti asta, inseamna ca stii o buna parte din poveste. Daca nu, exista o pagina unde poti sa mergi. Se numeste STOP Veronica Bereanda.

Alaltaieri F., mama lui D., mi-a scris ca invatatoarea lui D., cand l-am cunoscut eu, in clasa a IV-a, era aceeasi VB. Am inteles, la aproape un an, cocorii. Ce nu ma asteptam sa mi se intample este sa-i regasesc pe un desen al Veronicai facut de una dintre fetitele agresate de ea anul asta. Veronica desenata de Y. nu are inima, unde ar trebui sa fie e un loc gol. Pe fusta colectioneaza inimi de copii, are solzi la picioare si tine un caine, ca un pitbull, in lesa. Y. s-a ascuns intr-o inima mare unde sta cu mamica si taticul ei.


Veronica Bereanda, intre copiii astia e o diferenta de o generatie. Cinci ani. Daca te uiti, si sper ca te uiti, daca ai un pic de suflet ramas in locul gaurii unde-ar trebui sa-ti fie inima, uita-te pe desenele lor. Uita-te. Tu ai facut asta. Tu esti demonul cocorilor. Tu esti cea care frange inimi. Tu esti cea care alunga copiii inapoi inspre parintii lor la o varsta la care lumea ar trebui sa-i primeasca printre ei, la varsta cand copiii ies catre Scoala, catre egali, catre viitoare maturizare. Legea ta, si urletele tale, si dispretul tau fata de oamenii mici din fata ta care ti-au fost dati in credinta, si cu credinta au facut asta. Esti un agresor, un abuzator. Esti un om rau. Esti un violentator de copii si nu meriti sa fii in preajma lor. Meriti sa fii pedepsita pentru durerea pe care le-ai provocat-o asa cum legea cere asta iara eu, Gabriel Diaconu, medic pentru ei si prin asta gardian al sufletelor lor, am sa ma asigur ca asta ti se intampla. Tie si intregului tau neam de dascali perversi, bolnavi, agresivi, violenti cu un copil. Pentru D si pentru Cocori, pentru K si pentru labirinturile inimii, pentru T si pentru cum i-ai facut inima praf, pentru monstrul cu o mie de ochi si pentru fiecare moment de spaima pe care l-ai iscat in sufletele lor meriti pedeapsa. Si am sa am tot atata mila cat ai avut tu de ei."

Veronica Bereanda - pedagogul secolului

Si acum... publicitate!

Meet ... Veronica Bereanda la ora actuala cea mai celebra si mai decorata invatatoare din Romania, actualmente cu contract (se pare) nelimitat la Colegiul N. Iorga!

Nu rata unica sansa de a face cunostinta cu exceptionala duamna invatatoare care "nu-si bate joc de copiii tai, ci scoate oameni din ei!". Cu alte cuvinte, daca tu din greseala ai plecat din maternitate cu vreun cimpanzeu si nu ai realizat asta in 6 ani de zile, in prima zi de scoala adu-l cu incredere la duamna Veronica sa scoata ea om din el!

Vrei copil supus? Vrei copil ascultator? Vrei copil "cuminte"? Vrei sa invete ce-i aia disciplina adevarata si sa nu mai cracneasca in fata ta? 

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Ai fost cumva blestemat cu un obraznic de copil care "te albeste" si pe care nu-l mai suporti cand nu tasneste sa execute ordinele in prima secunda? Ai ghinionul de a poseda un nesimtit de copil care indrazneste sa vorbeasca neintrebat? Te-a pedepsit soarta cu un ticalos de plod care nu inchide gura imediat cum intra in casa si care nici nu isi deseneaza liniile la perfectiune?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Iti ies peri albi ca nenorocitul de copil nu inchide penarul cum vrei tu? Te arde la maruntaie ca potaia de copil incepe al treilea rand fara sa-i dai tu voie? Vrei sa-ti faci prostul de copil sa priceapa odata pentru totdeauna ca "scrie prost, BA, foarte prost" si ca e cel mai slab si cel mai mizerabil din clasa?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Te-ai saturat sa-i explici tantalaului de puradel de 100 de ori ca "aicea" se face linia mai mare? Vrei sa-l faci in sfarsit sa priceapa ca e un mizerabil si un obraznic si nu e bun de nimic? Vrei sa nu te mai sufoce si sa nu te mai deranjeze? Vrei educatie adevarata pentru ticalosul de plod care parca se screme cand vorbeste? Vrei sa-l faci sa inteleaga odata pentru totdeauna ca "nu are creier in capul ala"?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Te-ai saturat sa-i cauti in coarne copilului din dotare si sa-l consideri fiinta umana cu aceleasi drepturi ca si tine? Te enerveaza sa fii mereu obligat sa-ti tratezi putoarea de copil cu un minimum de respect si cuviinta? Esti satul pana peste cap de "nesimtirea infioratoare" a propriei progenituri? Ai avut cumva pana acum vreo jena sa-ti pui tantalaul de copil pe genunchi la colt, cu fata la perete? Te-a oprit vreodata vreo umbra de decenta de a-i da, strict pedagogic, cu maculatorul in cap odraslei ticaloase?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Ai avut vreodata vreo ezitare in a da plodul cu capul de tabla de sa nu se vada? Te-ai saturat de "porcariile" vorbite, scrise, facute de progenitura ta care este "de o nesimtire infioratoare"? Vrei sa-l faci pe mincinos sa-i fie rusine si sa stea in genunchi pana isi invata lectia? Vrei sa-ti inveti ticalosul de "copil de intelectual" sa se articuleze corect si sa nu mai vorbeasca de parca ar fi pe oala de noapte?

Apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Vrei toate acestea pentru binele copilului tau? Vrei un copil umilit cu maiestrie in fata clasei pentru obtinerea efectului maxim garantat de distrugere a ultimei farame de incredere in el? Vrei ca el sa devina un mini-soldat fara emotii si fara personalitate, care executa fara sa cracneasca si care nu iese din cuvantul persoanelor cu autoritate? Vrei un copil-robot, mort pe dinauntru ca o carcasa goala? Vrei un zombie in devenire?

Atunci apeleaza cu incredere la duamna Veronica_care scoate ea om din el!

Last but not least, poti sa profiti si de oferta speciala 2 for 1 in care duamna Veronica face scoala si cu tine ca parinte, nu numai cu copilul! OK, daca esti supraponderal nu vei putea rezerva serviciile speciale gen aruncatul pe geam sau datul de tabla de nu te vezi, insa vei beneficia garantat de toate celelalte avantaje ale vastei ei experiente in domeniul educatiei!

Ca atare, nu mai ezita!! Suna la ZERO BARAT ZERO BARAT ZERO BARAT si inscrie-te urgent pe lista de asteptare, indicand totodata si valoarea in euro a cadoului consistent pe care esti dispus sa-l oferi duamnei in cazul fericit cand progenitura iti va fi acceptata in clasa dumneaei!

Good night and good luck :-(

Nimeni nu s-a nascut adult. Despre invatamantul obligatoriu

Motto: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.” – Constantin Noica

Vreau sa va dau copy paste la cel mai bun articol pe care l-am citit anul asta, scris de profesorul Marcel Capraru:

Nimeni nu s-a nascut adult. Despre invatamantul obligatoriu

Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei parintesti, un tablou mare reprezentand un cerb cu privirea semeaţa indreptata spre varful unor munţi inzapeziţi. Sub cerb, pe o panglica ingalbenita  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PADURILOR”. Asa am luat eu act despre notiunea de rege. Despre imparati auzisem din povesti.

Era o copie dupa un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Il pictase un var de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred ca eram prin clasa a II-a, il urmaream pe varul meu cum realiza copia. Imparţise coala de hartie in careuri si picta pe bucaţi. Intai completa un careu, apoi altul si asa mai departe pana cand tabloul a fost gata. Cutia de acuarele, pe care i-o cumparase tata, a ramas la noi. Imediat ce a plecat varu-meu, am scos o coala  de la mijlocul maculatorului, am imparţit-o in careuri cu rigla din penarul meu de scolar sarguincios si m-am apucat sa pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar ca cerbul meu avea o privire blanda si tampa de bou. De atunci n-am mai pictat niciodata. Au trecut anii, am facut liceul, apoi facultatea, doctoratul si am devenit specialist in Stiinţele educaţiei.

Mi-am amintit aceasta  intamplare acum vreo cativa ani intr-un compartiment de tren, cand un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electroputere, disponibilizat ca mulţi alţii din Romania cu o suma frumusica de bani, isi plangea soarta. Avea, spunea el, pamant mult in zona Bals, dar nu-l mai angaja nimeni. Incet-incet, cei din compartiment incepeau sa-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpara dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce sa faci cu libertatea?

Atunci am intervenit in discuţie amintindu-mi povestea tabloului si facand o comparaţie intre bou si cerb. Boul e un animal cu stapan. Are adapost, are hrana asigurata, in fiecare dimineaţa e injugat la car sau la plug si munceste. Cu cat isi face datoria mai bine cu atat primeste o raţie de fan sau de coceni mai mare. Cu cat e mai ascultator si se opinteste mai tare cu atat e mai bine ingrijit. Daca  leneveste, are parte de bici. Nu are grija zilei de maine. Maine e la fel ca astazi, la fel ca ieri si ca in toate zilele. Doarme linistit, pe coada. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adapost. Hrana si-o procura singur. Nu e sigur ca o poate gasi si maine. Nu e ferit de pericole, trebuie sa fie mereu in alerta, treaz, sa decida singur. Si mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stapan, e dependent, e sclav. Cand nu mai poate munci sau cand stapanul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stapanului. Scopul boului nu e sa-si gaseasca  hrana, e sa-si caute stapan care sa-l hraneasca.

L-am intrebat pe individ dupa ce i-am expus aceasta metafora: Intre o viaţa de bou si una de cerb, pe care o alegi? De fapt, intrebarea era adresata tuturor. Incet-incet, dupa o perioada de tacere, au reinceput discutiile. Și, spre uimirea mea, desi se vedea in glasul celor din compartiment o unda de regret, concluzia cvasi-generala a fost ca viata de bou e preferabila celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?

Din cei saizeci de ani pe care i-am implinit de curand, cincizeci si patru mi i-am petrecut in scoala. Invatatoarea mea avea vreo saptezeci de ani (pe atunci nu se iesea la pensie obligatoriu) si isi incepuse cariera la douazeci, pe la 1910, fusese si invatatoarea tatalui meu, era o istorie vie a invatamantului romanesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de invatamant obligatoriu in Romania, cu peste 120 am avut, intr-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rand, elev, student, profesor, director de scoala, inspector scolar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, si cred ca aceasta experienta imi permite sa afirm ca preferinta fata de viata de bou a colegilor mei de compartiment e, in principal, rezultatul scolii. (Atentie, folosesc termenul “bou” nu in sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servitutii si a starii si nevoii psihologice de dependenta si obedienta).

Invatamantul obligatoriu, sub forma in care il cunoastem azi, a aparut intr-un stat totalitar, Prusia, in urma unei batalii, cea de la Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon si armata instruita prusaca, in care francezii au invins. Cand industria ta principala e sa produci si sa exporti mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mari si tari, a fi infrant de niste taranoi ridica o mare problema, una nationala. Asa a gandit si Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, in cele 14 Scrisori catre natiune publicate intre 1808 si 1814: Am fost infranti pentru ca soldatii nostri n-au respectat ordinele, trebuie sa facem o Germanie Mare, sa unificam limba germana si toti germanii sa gandeasca la fel si sa respecte ordinele, cel putin in problemele mari. Iar statul prusac a inceput o treaba asezata, nemteasca, detaliata, pentru a pune in practica aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de invatamant obligatoriu din lume in Prusia, in 1819.

Ideea invatamantului obligatoriu, de masa, nu era noua. Ea apare in scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a incercat in Scotia, iar la Revolutia franceza, revolutie facuta de adulti, s-a cerut pentru prima data dreptul la educatie universala. Oamenii constatasera ca cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau functionari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi asteptat ca, odata castigat acest drept, cohorte de adulti sa puna burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept castigat pentru adulti a devenit curand o obligatie pentru copii. Napoleon insusi, dupa ce a organizat invatamantul superior pe principii si reguli militare, a incercat un invatamant obligatoriu pentru copii, dar marea masa a parintilor a refuzat sa-si dea copiii pe mainile altora.

Prusacii au reusit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceausescu ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, in Prusia exista inca din 1735 o lege de control al nasterilor, orice femeie trebuia sa raporteze la politie cand a ajuns la menopauza!

Intr-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea si al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, rascoalelor, revolutiilor si teoriilor de eliberare a sclavilor, de exprimare a demnitatii si libertatii umane. In acelasi timp se dezvolta industria, in principal cea extractiva si prelucratoare, statele se modernizau si se complicau in functionare si birocratie. Sclavii, care, sub diverse denumiri si statute (iobagi, serbi, robi, proscrisi, etc.) constituisera de secole si milenii forta de munca, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forta de munca, instruita, care sa manuiasca masinile, sa asigure functionarea statelor, sa asculte si sa execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, asa cum am spus, prusacii, obligand copiii sa mearga la scoala. Intre timp, dintre toate institutiile obligatorii, au mai ramas doar doua: puscaria pentru adulti si scoala pentru copii. Vedem, chiar in aceste zile, cu cata dificultate ajung infractorii la puscarie: procese indelungate, procurori, avocati, tribunale peste tribunale, judecatori, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul ca s-au nascut si au ajuns la o anumita  varsta, din ce in ce mai frageda, la sapte, sase, cinci si, odata cu gradinita, la trei ani, si din ce in ce, pe o perioada  de obligativitate mai lunga, patru, sapte, zece, douasprezece clase obligatorii.

Prin aceasta obligativitate statele au preluat, intr-un fel, dreptul parintilor asupra copiilor. La inceput cu forta, apoi, pe masura ce parintii insisi au fost educati prin scoala, cu bunavoia acestora. (Las, pentru moment, discutia asupra dreptului parintilor asupra copiilor, inscris inca in codul lui Hamurabi, pentru ca si aici e o problema universala). Ideea este ca, prin aceasta obligativitate, copilul nu e considerat o fiinta umana, nu are dreptul la libertate. E un paradox sa ai dreptul la educatie obligatorie! In prezent, s-a ajuns in situatia in care parintii isi vand copiii statului inca dinainte de nastere: concediile de maternitate platite, concediile de crestere a copiilor platite, alocatiile pentru copii, toate sunt forme de vanzare a copiilor catre stat. Cand mamele fac demonstratii fluturand pampersii in fata guvernului, ele, de fapt, negociaza un pret, iar statul le plateste ca angajate pentru ingrijirea copiilor pana cand ii ia la scoala (era sa zic la oaste).

Desigur, o tara  cu oameni instruiti si obedienti e superioara altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizeaza un boom economic, ceea ce s-a intamplat si cu Prusia, mai tarziu Germania Mare. Și, pentru ca majoritatea savantilor lumii din prima jumatate a secolului al XIX-lea isi dadeau doctoratele in universitati germane, au importat sistemul si l-au transferat in tarile lor, America la 1852, Principatele romane la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reusit nemtii sa creeze un sistem prin care sa produca forta de munca instruita, dar, in acelasi timp, dependenta si obedienta? Oameni dependenti, dar care au sentimentul ca sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educational al oricarui sistem statal de invatamant, fie ca vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

In primul rand, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul varstei. Niciun alt grup uman nu se organizeaza pe varste (era armata obligatorie, care, intre timp, s-a desfiintat). Ce-ati zice daca s-ar da un ordin ca la Ministrul Educatiei toti angajatii sa aiba 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei sa aiba 31, cei de la Interne 32 de ani s.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucreaza la stiri sa fie de 35 de ani, apoi jurnalistii fiecarei emisiuni sa fie alesi pe criteriul varstei, la emisiunea A de 36, la B de 37 etc. ? Ar fi absurd, nu-i asa? si ati iesi in strada sa protestati impotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul sa aleaga si nici sa protesteze, iar adultilor li se pare normal, nu absurd. Aceasta grupare pe criteriul varstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusa din afara, coeziunea sociala e imposibila (ca in cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot invata unii de la altii, liderii sunt impusi de adulti, nu apar in mod natural, toti sunt tinuti in acelasi ritm dictat de medie, etc. In acest fel n-ai decat sa te supui mediei, cuvant care are aceeasi radacina cu mediocritate.

In al doilea rand, prin impartirea activitatii scolare pe lectii de cate cincizeci de minute cu recreatii de cate zece minute intre lectii. In acest fel copiii invata ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fara sa aiba vreodata imaginea intregului sau de ce invata si asta si celalalta. Ei invata pentru ca asa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarasul” sau “Tovarasa”, adica sunt altii mai mari care stiu, noi trebuie sa-i ascultam, sa ne supunem vointei lor. Si astfel invata din experienta, lectie de lectie, zi de zi, an de an, ca depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, dupa ce termina scoala si facultatea, nu stiu ce sa faca cu viata lor, sunt angajati de altii, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce sa faca si ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experienta lectiilor, copiii invata ca “nimic in viata nu e atat de important incat sa merite sa fie dus la bun sfarsit”. Daca, prin absurd, un elev e “prins” in timpul unei lectii de farmecul unei poezii sau se concentreaza pe o problema, suna clopotelul sau soneria (la inceputurile scolii obligatorii pauzele se anuntau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie sa inceteze si se trece la altceva. Nu trebuie sa faci ce-ti place, ci ce iti ordona altcineva, indirect, prin clopotel, nenea Ministru, nenea Statu, nenea Sistemu.

In al treilea rand, dependenta si obedienta sunt induse prin ceea ce numim astazi curriculum, sau programa scolara, sau syllabus. In definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programa. Domnul sau Doamna, lucrand cu mintea si sufletul copiilor, trebuie sa introduca aceste atribute constituente ale fiintei umane intr-un program, sa le “programeze” copiilor modul cum gandesc, precum si continutul gandirii, care e dat in curriculum.  Desigur, exista mai multi Domni sau Doamne, fiecare stapan, mai mult sau mai putin, pe particica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea intregului, sunt doar angajati intr-un sistem construit de altii pe principiul unei uzine, fiecare executand operatiile tehnologice care i se cer. Domnii si Doamnele sunt ei/ele insisi/insele dependenti/dependente de sistem, sistem care, in ultima instanta, poate fi definit ca suma locurilor de munca ale cadrelor didactice. [Sa nu fiu gresit inteles: exista foarte multe cadre didactice bine pregatite in disciplinele lor si, cred ca fiecare are cele mai bune intentii privind educarea copiilor, dar intentiile bune, construite prin autosugestie, nu ajuta la nimic daca esti specialist in instrumentele cu care operezi (continutul disciplinei tale) si nu cunosti corpul pe care operezi ( mintea si sufletul copilului)].

De altfel, exista opinia generala ca, prin sistemul de invatamant, copiii sunt dati pe mana unor specialisti in educatie, care, pe langa  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia si metodicile predarii. Ca unul care zeci de ani am studiat si predat aceste discipline, pot sa afirm ca nu sunt stiintifice. Asa cum o buna  perioada, in tara noastra si in multe alte tari s-a predat disciplina numita ”Socialism Stiintific” (multi universitari si lectori in universitatile populare si-au construit o cariera in jurul acestei discipline) si s-a dovedit in realitate ca asa ceva nu exista, tot astfel "stiintele" educatiei sunt articulatii logice, uneori bine inchegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de retetar cu principii, norme, metode, strategii si tehnici, dar, ca orice reteta, se adreseaza oamenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetarile psihologice asupra invatarii, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov, s-au facut pe animale, soareci, caini, pisici, porumbei, maimute, etc. si au fost transferate la modul cum invata copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru ca, odata introdusi copiii intr-un mediu artificial -scoala-, separat atat de societate cat si de natura, nu poti obtine, prin observare sau experiment, nimic valabil. E ca si cum ai aseza un fluture sub un clopot de sticla, i-ai observa miscarile si zbaterea si ai crede ca stii totul despre fluturi!

La fel face si Marioara, vecina de la parter, care isi plimba cainele, pe Axi, prin parcarea blocului, si-i striga: Fii cuminte, Axi!, Vino la mama, Axi, Hai sa-ti dea mama Pedigree, sa te spele mama pe labute! Pentru ea Axi e un copil dragalas si rasfatat. Tot mai multa  lume are animale de casa, de la caini, pisici si canari pana  la serpi si camile. Toti le ingrijesc ca pe niste copii. Exista  o intreaga industrie pentru hrana si ingrijirea acestor animale. Recent a aparut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casa, Dog TV, sa nu se plictiseasca. Nu stiu daca e normal sau nu. E treaba Marioarei, Axi raspunde nevoii ei de afectiune. Dar daca  oamenii ingrijesc si cresc aceste animale ca pe niste copii, pe cale de inferenta logica e adevarat si corolarul:  copiii sunt ingrijiti si crescuti ca niste animale dragalase care raspund nevoii de afectiune a adultilor! Dar daca pe Marioara doar o salut si o las cu credinta ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov am pretentii sa nu influenteze educatia copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a facut animale, superioare, ce-i drept, si toata lumea l-a crezut.

Sa fiu corect, alte cercetari psihologice care au influentat instruirea scolara s-au facut pe copii, de ex. cele ale lui Piaget sau Vagotky, greseala lor fiind ca s-au adresat numai intelectului sau numai interactiunilor sociale ale copiilor, ca si cum daca ai studia mana sau piciorul poti concluziona asupra organismului ca intreg!

Copiii, insa, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine, pe care le urmeaza neincetat si, cu toate incercarile scolii obligatorii, in ciuda tuturor teoriilor si metodelor, s-a constatat ca reactioneaza  si nu se supun regulilor si regulamentelor din ce in ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o alta treaba la fel de nemteasca: sistemul de recompense si pedepse, intre care la loc de cinste troneaza nota. Dupa caz, nota e zaharelul sau biciul din experimentele de psihologie a invatarii, denumite “stiintific” elemente de intarire si reintarire. Tot dupa caz, nota instaureaza competitia stimulata de profesori si parinti si clasificarea neoficiala, desigur, in destepti si prosti. Daca pentru profesori acest lucru e de inteles, nota fiind instrumentul de baza cu care mentin disciplina si, spera ei, motivatia, pentru parinti lucrurile se complica, deoarece se presupune ca acestia isi iubesc cu adevarat copiii. Si, cel putin eu, n-am vazut si n-am auzit de vreun barbat care isi iubeste sotia sa-l intrebe pe preot sau pe primar: ce nota-i dai sotiei mele? sau de vreo sotie iubitoare chestionandu-si vecina: ce parere ai, draga, de barbatul meu? E bun sau nu, ii dai nota de trecere? Pai daca iti iubesti copilul te duci la un strain sa ti-l evalueze? E adevarat, exista numeroase concursuri cu note si premii pentru caini si pisici care gadila orgoliul stapanilor. S-au inmultit cazurile de sinucideri in randul copiilor din cauza vreunei note sau corigente si nimeni nu gaseste nicio vina sau explicatie. De ce, ca doar era elev bun? Nu ne-am asteptat la asta! Dar la ce sa te astepti, cand copilul este impins intr-un conflict existential colosal pentru ca isi iubeste familia, isi iubeste profesorii, colegii, semenii si dintr-o data se prabuseste nemaiputand suporta ideea ca i-a dezamagit groaznic pe cei pe care i-a iubit atat! In loc sa oprim moara si sa ne intrebam ce macinam noi aici? trecem totul la fapt divers intr-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviti examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanta are daca un elev a bifat subiectiva si altul predicativa iar cel de-al treilea atributiva? Cati dintre adulti  stiu asta? De ce soarta unui copil sa depinda de ceea ce nici specialistii cu studii si doctorate nu stiu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere –Big Brother– cand copiii sunt impinsi intr-o competitie nenaturala, neomeneasca? Daca scopul vietii este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, in care anual sunt impinsi sute de mii de elevi, familii si profesori care incearca, lasand la o parte orice urma de moralitate (daca le-a mai ramas), sa se lupte intre ei, pentru, de fapt, o nefericire? Raspunsul e simplu: pentru ca, aruncandu-i unii impotriva celorlalti, pot fi stapaniti, manuiti, manipulati. Asta e sarcina sistemului de educatie imaginat si creat de slujbasii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare inventie a scolii traditionale a fost banca de scoala. Oricate opresiuni ar fi imaginat adultii impotriva spiritului viu al copiilor, cu oricate pedepse, nu puteau opri copiii sa se miste. Miscarea este forma primordiala si fundamentala de expresie a vietii si a independentei individului. Trebuia gasita o solutie de incatusare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La inceput erau banci lungi ca cele de la caminele culturale sau ca la nuntile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de banca, mai intai pentru sase elevi, sa nu poata iesi din ea, apoi,  pentru patru sau doi, in sfarsit, pentru unul, pe masura ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicati cercetatori care au studiat pozitia, forma si anatomia copilului, proiectand banci din ce in ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totusi, ca e nevoie si de miscare si au fost create pauzele si introduse orele de educatie fizica pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca si cand ai cere unei persoane sa mearga intr-un picior si, cand oboseste, sa schimbe pe celalalt, uitand ca un mers normal, cu ambele picioare si in ritm propriu nu duce la oboseala. Prin banca, disciplina a fost luata sub control de catre autoritati, astfel incat primul lucru pe care il invata orice copil care merge la scoala este sa stea in banca lui, sa faca ce i se spune si sa raspunda cand e intrebat.

Toata aceasta uriasa industrie care nu da faliment deoarece are clientela asigurata obligatoriu, care merge din ce in ce mai prost pentru ca numai daca merge prost poate cere bani mai multi, daca ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai multi, este sustinuta de teorii pedagogice din ce in ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educationale a lui Bloom (1956), care functioneaza  inca in practica scolii romanesti si despre care Bloom insusi spunea prin 1990 ca pe baza ei poti creste pui in incubator, nu spirite umane (intrebati-l pe profesorul Nicolae Sacalis, a vorbit cu Bloom, vad ca a lansat recent o carte)  la elaborarea standardelor educationale in America prin anii ’80, pe care ne straduim, cu sarg, sa le introducem si la noi, si pana la invatamantul bazat pe competente pentru crearea societatii bazate pe cunoastere –knowledge-based society- clamat de documentele UE (noi am construit intr-o vreme societatea socialista multilateral dezvoltata, cu mult inaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurata de prusaci in urma cu 200 de ani. Copilul, dibuit ici-colo de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost ingropat sub imense mormane de legi si regulamente in care, pentru state, e doar o resursa umana (Vezi Legea Educatiei nr. 1/2011, art. 2(2) si sutele de regulamente si metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juristii nu le pot descalci!). Si, ca orice resursa, trebuie folosita de cineva, asa cum si boul e o resursa pentru cel care nu are tractor.

Intreaga educatie se bazeaza pe o prejudecata, o premisa falsa: aceea ca adultii fac copii si ca ei ii formeaza si ii modeleaza dupa proiecte nationale si internationale. Noi, romanii, dintr-o tara de informatori, ne-am transformat intr-una de formatori. E la moda.

Mii de ani oamenii au fost convinsi ca soarele se invarteste in jurul pamantului. Cand, in sfarsit, a venit unul care sa le spuna ca e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut cateva sute de ani pentru a accepta cu totii acest nou fapt. La fel e si cu aceasta prejudecata.  In urma cu peste 100 de ani (1907, cind la noi pornea rascoala de la Flamanzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL SI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREATIE A COPILULUI. A fost exilata din Italia, a fost urmarita de fascistii lui Mussolini pentru a fi ucisa, a fost complet stearsa de comunisti din istoria educatiei si pedagogiei, a fost data uitarii de pedagogiile si universitatile din statele asa-zis democratice, desi cercetarile recente din neurostiinte  ii valideaza spusele.

In aceasta epoca a libertatii, a comunicarii globale, copiii raspund oprimarii si controlului total, ignorarii legilor naturale ale dezvoltarii lor, raspund in mod neconstientizat, in scolile publice de pe toate meridianele, prin cresterea gradului de violenta. Statele cheltuiesc milioane de dolari si de euro pe proiecte de prevenire si reducere a violentei scolare. Scolile seamana, din ce in ce mai mult, cu puscaria. Jandarmii si politistii pazesc la portile scolii. Recent, un ministru al educatiei a propus introducerea cazierului scolar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin rascoale, proletarii prin revolutii, de vreo suta de ani asistam la miscari pentru eliberarea femeii (de sub prejudecati, desigur, altfel e libera!). E nevoie de o noua revolutie: cea a eliberarii copiilor de sub prejudecatile adultilor. Ultima. Non-violenta. Pentru ca adultii nu fac copii. Ei fac sex.

In incheiere, un citat:

http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/Bertrand%20Russell.htm

Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy and psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810

Articolul original AICI

De asemenea, AICI e o prezentare extraordinara dintr-o prelegere tinuta de Sir Ken Robinson despre schimbarea paradigmei in educatie. Transcriptul il gasiti AICI.