Starea vremii la narcisistii patologici

Cine citeste presa germana este probabil la curent cu cazul, de-acum celebru, Jörg Kachelmann.

Pentru cei care aud acum pentru prima oara acest nume, un scurt portret: elvetian de origine, 52 de ani, zodia Racului (ah, si cat de bine se incadreaza in profil ;-)))meteorolog de profesie si angajat al postului german ARD. Uitati-va la el, ce "normal" arata, ce inofensiv pare, ce sters si banal este (sau pare), ce figura aproape blanda... Asta ca sa nu va lasati inselati de aparente! Niciodata! Si pedofilii cei mai periculosi sunt la prima vedere cei mai inofensivi si "invizibili" barbati...

Tipul asta "inofensiv" a fost dat in judecata la inceputul lui 2010 de prietena lui, o moderatoare la radio pe nume Claudia D., sub acuzatia de viol si atac brutal cu un cutit. Colegii lui de la Meteomedia nu si-au crezut urechilor, multi credeau ca tipul era single... Claudia D. insa are dovezi ca a avut o relatie timp de 11 ani cu Jörg Kachelmann, foarte multi oameni i-au vazut impreuna, luau masa la restaurante italienesti etc. Pana si primarul din orasul respectiv spune ca stia despre relatia respectiva.

Ceea ce insa nu se stia pana la izbucnirea scandalului: 1999 este nu numai anul in care Kachelmann a cunoscut-o pe Claudia D., ci si anul in care a devenit tata. In octombrie 1999 i s-a nascut primul copil. Pe mama copilului, cunoscuta sub pseudonimul Denise W., o cunoscuse in firma lui, oficial ei se declara impreuna din 1999, dar se cunosteau inca din 1997. Jörg Kachelmann era pe atunci casatorit de peste zece ani cu Katja H. Este ca va incurcati deja in nume?

Inca in timpul casniciei cu Katja H., Kachelmann a intretinut in 1995 o relatie sexuala de mai multe saptamani cu scriitoarea Heike Nocker-Beyer. Ea stia ca nu e singura in viata lui si declara acum "Era un mic womanizer" (ah, ironia acestei expresii ;-))

Nasterea primului copil si casatoria ulterioara cu mama acestuia nu l-au impiedicat pe Kachelmann sa se vada cu Claudia D., dupa cum sustine ea si mai multi martori confirma. Claudia D. nu stia nimic despre sotie sau copii, ceea ce nu e de mirare considerand ca in 2004 Kachelmann s-a mutat cu sotia (se casatorise intre timp cu Denise W.) si cu cei (intre timp) doi copii in Canada... Desi intre Claudia D. si el se afla acum un ocean, ea inca ramasese cu convingerea ca Jörg si ea sunt impreuna.

Rolurile se schimba iar. Incepand cu 2009, o noua femeie semneaza felicitarile de Craciun ale lui Kachelmann, o anume Katia, "cea mai importanta femeie in viata lui Jörg Kachelmann". Colegii stiau, asta nu mai era un secret. Era insa un secret faptul ca Jörg Kachelmann se despartise abia in 2009 de Denise W. Era insa un secret faptul ca Jörg Kachelmann continuase sa se vada cu Claudia D. din Schwetzingen, care credea in continuare ca ea era "the one and only" in timp ce de fapt bietul domn Kachelmann isi impartea barbatia la 3 femei.

Viata lui era dealtfel o minciuna de la cap la coada, individul se pare ca a avut intr-o perioada pana la 7 amante concomitent (revista BUNTE are numele a 14 femei in total, dintre care 2 sunt cunoscute in mass media), fiecare in alt oras (el calatorea mult, cu firma lui meteo), fiecare credea ca ea este singura lui prietena si viitoarea doamna Kachelmann, el le numea doar "scumpo" sau "comoara mea" ca sa nu le incurce numele, avea mai multe mobile si blackberry-uri, trimitea in unele seri cate 14 SMS-uri cu textul "Noapte buna, pustoaica mea", ce mai, era mai organizat ca Obama si expresia "viata dubla" nu descrie nici pe departe realitatea acestui "mic womanizer"...

Asta ar fi partea concreta, dovedita a scandalului. Acum, la chestia cu violul se cam reduce totul la "he said, she said"... care e mai credibil, care nu se incurca in fata avocatilor si a judecatorilor, care are nervii de otel? Si tot asa. Doctorita de la clinica din Heidelberg, care a controlat-o pe Claudia D. dupa seara cu presupusul viol, a declarat ca avea deja hematoame pe interiorul pulpelor, asemanatoare cu cele pe care le vede de obicei la alte victime de viol. Avocatul apararii sustine ca Claudia D. si-a produs singura acele hematoame. Psiholoaga cu expertiza a constatat ca martora nu este din cale-afara de consistenta in relatarile ei, dar asta se poate datora si traumei suferite. Politista care i-a luat depozitia initial a spus ca femeia tremura din tot corpul, isi infigea permanent degetele in carne, avea o privire terorizata si tresarea din orice... Faptul ca a spus si cateva minciuni (de exemplu despre cum a aflat de existenta altor femei) este de asemenea uman si normal.

Kachelmann pe de alta parte este un narcisist patologic de manual: "simpatic", dezarmant, sarmant, alunecos doar atat cat sa nu dea de banuit celor care nu se pricep deloc la oameni... Dar cum se explica faptul ca in seara respectiva a avut nevoie de doua ore si jumatate pentru a ajunge din Schwetzingen in hotelul lui din Frankfurt-Mörfelden, cand drumul respectiv se face de obicei in 45 de minute? Oare seara nu a fost mult mai "dramatica" decat a descris-o el: "sex, apoi spaghetti si televizor"??

(Citesc chiar azi ca procuratura din Mannheim mai are o martora pentru un alt caz de violenta sexuala din partea lui Kachelmann, din ianuarie 2010. E vorba de o femeie care lucreaza pentru televiziunea elvetiana si care nu doreste sa depuna marturie in Germania. Ramane de vazut daca o vor audia in Elvetia, caz in care s-ar putea sa i se deschida lui Kachelmann si acolo un proces, in patria-muma...)

Chestia este ca aceasta Claudia D. a aflat cumva, candva, despre existenta altei (altor!) femei si in seara (presupusa a) violului l-a confruntat pe domnul meteo. Ei, pentru mine aceasta confruntare este punctul crucial al ridicarii nivelului de credibilitate al femeii.

Ce se intampla cu narcisistii patologici cand se destrama panza pe care au asezat-o cu atata maiestrie pe ochii celor din jur si sunt aratati in plina lumina a narcisismului lor? Isi pierd controlul in totalitate.

Intr-un caz asemanator de viata dubla, un sot si tata de familie isi construise intreaga existenta pe minciuna ca este doctor, se ducea in parcuri si citea ziarele in perioada cat ar fi trebuit sa fie la servici, isi escrocase atat parintii cat si socrii cu afaceri banoase, cu investitii false, apoi si-a ucis socrul cand acesta i-a cerut o parte din bani pentru a face o croaziera cu sotia lui, iar cand adevarul a iesit la iveala complet, acest sot si tata iubitor a luat o pusca si si-a impuscat sotia si ambii copii. Caz real. Din aceasta perspectiva, reactia de care e acuzat Kachelmann (ca a amenintat-o cu cutitul pe Claudia D. si a violat-o) mi se pare foarte credibila.

Sa nu uitam ca violul in sine nu este un act primordial sexual, asa cum s-ar crede la prima vedere, ci este un act de violenta exprimata si accentuata prin sex, este un act de demonstrare a puterii, de recapatare a controlului asupra unei situatii de criza, un act de umilire a persoanei violate...

In concluzie, eu inclin s-o cred pe Claudia D.

Looking for his soulmate

- un afis pus la metroul din Frankfurt -

"Hello, tu esti japoneza care pe 12 noiembrie 2010 se intorcea din Tokyo cu bagaje multe. Eu sunt chinezul cu care ai avut o conversatie in S-Bahn de la aeroport pana la gara principala. Am vizitat amandoi castelul din Marburg si ne-a placut.

Ne-am intretinut foarte placut in S-Bahn si eu nu am avut din pacate inspiratia de a-ti cere numarul de telefon inainte de a fi coborat din tren. Sper sa am noroc si tu sa poti citi anuntul meu si sa ma cauti la http://www.nihonjin.de/ ca sa ne putem cunoaste mai bine."

Bafta, Chuhao, sa-ti (re)gasesti jumatatea!

Quote

"Do you know how to create a disturbed personality?
Constant criticism and lack of affection.
Works like a charm."

- Dr. Cal Lightman in "Lie to me"-

Vacuum stiintific

Haideti sa va mai dau o bomboana acra cu gust de Big Pharma...

Urmatorul articol e tradus din revista Spiegel din ianuarie 2011.

* * * * *

Vacuum stiintific

- Absolut inutil si potential periculos - acesta este verdictul expertilor despre un medicament administrat in cazuri de urgenta. Un caz plin de falsificari reveleaza cum a fost infrumusetata in mod intentionat efectivitatea unui medicament -

Indiferent daca e vorba de cadere de tensiune, un cap spart sau pierdere de sange - aproape instinctiv orice medic de urgenta apeleaza la canula de perfuzie. Aproape orice eventualitate de urgenta este tratata intai si intai cu o perfuzie.

Adesea ceea ce se afla in punga de perfuzie este HES (plasma artificiala cu numele hidroxietil amidon). Daca e sa dai crezare unei statistici recente, e vorba de un adevarat medicament-minune: aproape 70% (saptezeci la suta!!!) din personalul medical intervievat cred ca HES imbunatateste prognosticul de supravietuire la oamenii grav bolnavi si la cei raniti. In ultimii 5 ani, aproape 40% din cei intervievati au inceput sa foloseasca exclusiv perfuziile cu HES.

La fel precum proteinele din plasma leaga lichidul si il pastreaza astfel in vasele de sange, HES este menit sa stabilizeze circuitul sangelui - in cazuri de accidente grave sau operatii serioase sau septicemie etc. Drept urmare, sticlele sau pungile cu HES nu lipsesc din nici o salvare, din nici o sala de operatie, din nici o sectie de reanimare. Cu Voluven, un produs HES al firmei Fresenius Kabi, au fost deja tratati peste 30 de milioane de oameni!

Dar pe ce se bazeaza de fapt reputatia acestui medicament ca "medicament-minune"? Revista de specialitate Anesthesia & Analgesia a inceput sa cerceteze aceasta tema - cu un rezultat uimitor: nu exista practic nici un fel de studii de valoare, iar cele putine care exista ii atribuie medicamentului HES o efectivitate care este doar minimal mai mare decat aceea a solutiei saline. Cu atat mai grave sunt insa efectele secundare: in special blocajul renal, sangerari interne si o mancarime care dureaza ani de zile sunt numite in lista de efecte secundare.

Exista chiar argumente in favoarea faptului ca HES, administrat in doze mari, inrautateste prognosticul de supravietuire la bolnavii grav, mai ales la cei cu septicemie; de asemenea, alte studii arata ca HES le poata dauna in mod direct si celor cu traume craniene. Nu exista absolut nici un fel de dovezi stiintifice ca noile produse HES ar fi mai bune decat cele vechi. (exact ca si cu vaccinurile, my dear friends! - nota trad.)

Rezumatul unuia din autorii lucrarii de cercetare despre HES (Konrad Reinhart, director al clinicii de anesteziologie si terapie intensiva a clinicii universitare din Jena) suna asa: "HES este, conform cu studiile actuale, un medicament absolut inutil si potential periculos".

Ca la manual arata cazul HES cum un medicament se poate afirma in practica medicala fara ca efectivitatea lui sa fie vreodata dovedita stiintific fara umbra de indoiala. Firmele producatoare au invocat sistematic efectivitatea produsului lor, pana cand imaginea frumoasa a unui HES sigur, efectiv, indispensabil si salvator de vieti s-a ancorat in constiinta medicilor.

A fost nevoie de scandalul legat de anestezistul Joachim Boldt pentru ca lumea de specialitate sa tresara speriata. Ca director al clinicii Ludwigshafen, Boldt incasase ani de zile bani de la toti producatorii importanti de HES pentru conferinte si pentru executarea unor studii. Boldt a publicat aproape 70 de lucrari pe tema asta si mai toate cu evaluari pozitive.

Boldt este un orator excelent si un prieten al adevarurilor simple. Angajat de industria farmaceutica, el a expus aceste "adevaruri simple" la nenumarate seminare si congrese medicale; in prelegerile lui, el a vandut cu maiestrie in fata a sute si poate mii de medici basmul unui HES de calitate indubitabila.

In toamna lui 2010, Boldt a fost insa in sfarsit demascat ca falsificator - iar odata cu el s-a impiedicat si mitul HES. Imediat, clinica l-a dat afara pe Boldt, dupa ce banuielile incepusera sa se inmulteasca. Intre timp iese la iveala ca Boldt avea in Ludwigshafen un intreg laborator de falsificare.

Nu numai ca in urma cu un an Boldt a condus un studiu despre HES fara acordul pacientilor si al Comisiei Etice, a falsificat semnaturile celorlalti autori si foarte probabil si mare parte din rezultate. Acum i se mai reproseaza de catre redactorul sef al revistei Anesthesia & Analgesia ca deja in 2002 el manipulase rezultatele unor studii pentru ca versiunea mai noua a unor produse HES sa arate mai bine decat cea veche.

O comisie formata de clinica Ludwigshafen impreuna cu un anestezist angajat special in acest scop urmeaza sa verifice minutios si alte studii suspecte ale lui Boldt. Procuratura din Frankenthal si-a inceput si ea ancheta pentru falsificare de acte si posibila violare a legii medicamentelor.

Totusi, cum a fost posibil ca infuziile cu HES sa patrunda in practica medicala? Firma producatoare B. Braun Melsungen a verificat din nou documentele despre produsele HES proprii si a ajuns la concluzia ca evaluarea beneficiu-risc nu s-a schimbat. Si Fresenius Kabi ramane la convingerea ca produsele sale HES indeplinesc cerintele de efectivitate, calitate si siguranta. Amandoua firmele sustin ca produsele lor HES au fost supuse unor teste clinice de amploare inainte de a fi lansate pe piata.

In realitate, primele produse HES au fost lansate pe piata germana cu 35 de ani in urma - fara a fi supuse standardurilor medicale de astazi! De atunci au mai aparut nenumarate produse HES - dar nici unul nu a parcurs procesul complet de admitere. "Toate admiterile de produse HES noi se bazeaza inca pe datele vechi din anii '70", explica Rembert Elbers, seful sectiei de specialitate din Institutul Federal de Medicamente si Produse Medicale. "Toate sunt doar putin imbunatatite cu studii interim si literatura mult citata".

In acest vacuum stiintific, Boldt a fost pentru industria farmaceutica instrumentul perfect care sa creeze o fatada asa-zis stiintifica pentru propagarea produselor lor: ambitios, avid de bani si fara mari scrupule.

Boldt si-a inceput primele studii despre HES la clinica universitatii din Gießen. Intre medicii tineri de acolo, marele tel declarat era de a castiga multi bani. "De la un milion in sus incepe omul" - asta era deviza. Se salutau cu "Sieg, heil und fette Beute" (Victorie si punga groasa). Porecla lui Boldt era "Dirty Harry".

In 2004 procuratura din Gießen a deschis ancheta impotriva a 11 doctori, printre care si Boldt. Erau banuiti ca facusera experimente pe pacienti sedati si narcotizati, fara a fi obtinut in prealabil acordul acestora. In aceste experimente (in care intotdeauna erau folositi pacienti de la asigurarile medicale "normale" si nu cele private!), narcozele erau prelungite inutil si se administrau medicamente in doze mari acolo unde nu erau necesare. Doi pacienti au murit, unul din ei din cauza de sangerari interne dupa administrare de HES.

Despre majoritatea experimentelor nu s-au mai gasit documente. Un caz unde a putut fi dovedita vatamarea corporala era deja prescris. In final ancheta a fost inchisa fara a se ajunge la vreun proces. "Eram convinsi ca acolo nu iesise fum fara foc", spune procurorul de atunci Reinhard Hübner. "Dar nu am putut aduna destule dovezi".

La ancheta din Gießen, Boldt nu era suspectul principal. Cu toate acestea, procuratura Frankenthal a luat acum legatura cu procuratura Gießen si spera sa aduca astfel si mai multa lumina in cazul actual. Boldt nu a putut fi contactat inainte de publicarea acestui articol, pentru o luare de pozitie.

Ancheta din Gießen nu i-a afectat pe atunci reputatia. Nimeni nu s-a indoit vreodata de datele lui. Ele au fost citate de nenumarate ori si au aparut in documentele de admitere oficiala pe piata ale produselor respective, ba chiar au aparut si in renumita si respectabila revista "Cochrane Reviews", care este cunoscuta pentru calitatea stiintifica de mare nivel. (Mai cunoastem cazuri din astea si cu vaccinurile! - nota trad.)

Boldt a reusit sa patrunda si intr-un cerc de lucru al Camerei Federale a Medicilor care se ocupa de formularea recomandarilor pentru medici. Tocmai el a formulat modul de folosire al albuminei, redactand un verdict nimicitor pentru acest produs care face concurenta produselor HES, avand grija in schimb sa laude permanent produsele HES.

Intre timp, Camera Federala a Medicilor a retras din circulatie acele recomandari, care urmeaza a fi modificate. Reinhart, cel care a scos la iveala toata inselaciunea, declara: "Acum, prin cazul Boldt, poate se trezesc la realitate oamenii si inceteaza sa mai creada in basmul cu medicamentul minune HES".

* * * * *

Acesta este inca un exemplu DE MANUAL despre inselatoriile, falsificarile si coruptia care domnesc in domeniul medical unde ajung bratele caracatitei numita industria farmaceutica. Va doresc sa nu aveti nevoie prea curand sa ajungeti pe mana unor asemenea oameni, care nu se dau inapoi de la nimic pentru profiturile lor si pentru care o viata de om nu inseamna absolut nimic.

O zi din viata mea de mamica

Vreau sa incep anul nou cu o postare frumoasa, despre preaplinul sufletesc al starii de mamica si cum decurge o zi normala pentru mine.

Diminetile mele incep tarziu, fiindca ma culc de obicei dupa 1 noaptea si sunt rupta de oboseala, ma trezeste de obicei David intre 9 si 10 ... Cand ma bag noaptea in pat, uneori el se trezeste putin, se foieste, gangureste sau emite plescaitul ala dulce care imi incalzeste inima, apoi imi cauta mana, mi-o ia, incepe sa se legene putin sau alteori vine la mine pe brat si asa adormim amandoi...

El fiind un mic cameleon, ma simte pe mine si uneori, cand eu dorm beton dimineata, doarme cot la cot cu mine chiar pana la 11 ... Ii aud apoi ganguritul cand se trezeste, il simt cum se intinde cu voluptate, moment cand eu ridic patura mea si intind bratul, iar el vine si se mai ghemuieste la pieptul meu cateva minute dulci, in care eu de obicei atipesc din nou (uneori chiar adormim mai departe asa) ... As vrea sa inghet undeva in timp clipele astea atat de pretioase, de care incerc sa-mi umplu sufletul in fiecare zi, sa-mi fac o rezerva pentru ziua cand el va incepe sa doarma singurel in camera lui (zi pe care o vreau tot mai indepartata).

Dupa aceea incepe sa ciripeasca ... si nu se mai opreste ... Apoi vine spre mine si spune cu vocea lui subtirica si dulce "Hallo Mama, gehdir ok?" (geht's dir gut? = esti bine, totul ok?). Din clipa aia nu mai am voie sa ma intorc cu spatele la el, se apleaca si ma pupa pe obraz, apoi imi comanda "Jetzt runtergehen!" (= acum da-te jos din pat!). Nu am de ales. Ma ridic din pat, iau sticla de lapte pe care in fiecare dimineata devreme i-o pregateste Bogdan lui David si pe care eu apoi ca prin somn o pun pe jos langa pat, dupa ce David o goleste... Ma duc la baie si ma imbrac repede, in timp ce-i dau raportul ce fac si unde sunt si ca vin imediat la el, sa-l scot din sacul de dormit. Uneori ma asteapta, alteori se da jos cu sac cu tot si vine pâsh-pâsh pana la usa dormitorului razand, iar eu incep sa rad in hohote cand il vad din baie...

Il schimb de pampersi si il imbrac, chestie la care in ultima vreme trebuie sa negociez la nivel tot mai sofisticat fiindca a intrat si el in perioada lui "nu, nu si nu"... Eu am rabdare cat Everestul la chestii din astea, drept pentru care si el coopereaza. Ii respect dreptul de a ma refuza sau de a vrea altceva, dar in acelasi timp ii explic de ce trebuie sa facem lucrurile asa cum zice mama, iar in plus uneori ii mai fac si lui pe plac, cand se poate, ca sa vada ca nu sunt rau intentionata ;-) Deocamdata nu ma tem de "the terrible twos" sau de "Trotzalter", cum definesc englezii si nemtii aceasta perioada absolut normala, de definire si afirmare a personalitatii copilului. Mie imi pare bine ca incepe sa vrea sa se impuna si el, e cel mai normal lucru din lume si ma bucur ca pot gestiona bine totul...

Mai nou David a devenit curios sa vada ce tot curat eu in pampersii lui si zice "Kaka kukn" (= Kaka gucken = Sa vad caca), asa ca ii arat ce produce ;-)) si ii explic ca toata lumea face caca si ca o parte din ceea ce mancam iese din nou afara sub forma de caca... Ma tot gandeam cum sa procedez ca sa-i transmit ca totul e normal si nu are de ce sa-i fie rusine, insa dupa o discutie cu Elfriede pe tema asta am inteles ca normal este de fapt sa-i fie rusine, este o faza normala si chiar necesara in evolutia lui, sa inteleaga ca zona genitala este ceva 100% intim, care-i apartine doar lui, ceva care trebuie protejat si deci oarecum ascuns... Elfriede mi-a explicat ca aceste sentimente de jena si de rusine sunt printre altele unul din factorii importanti care ii ajuta pe copii sa isi afirme granitele personale si nu se lase abuzati mai tarziu. Bun... am mai invatat ceva...

Dupa ce il schimb il mai las sa se joace putin cu masinutele si cu smecheriile lui (de care e plina casa, fiindca atat eu cat si Bogdan nu ne mai putem opri din cumparatul jucariilor), dupa care mergem la micul dejun. Eu imi fac o cafea, uneori mancam cornuri sau chifle cu stafide, alteori mancam chifle cu unt si miere...

Dupa micul dejun fie iesim la parculet (daca vremea e ok) , fie il las in mai multe etape cate putin la TV, ca sa-mi fac si eu de cap la computer cu scrapping-ul meu... Intre timp mai rasfoim o carticica impreuna, ne mai jucam cu mingea, ne mai alergam prin casa, il mai gadil si-l mai invartesc prin aer (el e avionul!) etc.

La pranz ne uitam impreuna la Mickey Mouse (e deja traditie, din cand in cand strigam amandoi prin casa "Oh, Toodles!! Oh, Toodles"), apoi mancam de pranz, cel mai des paste cu legume sau risotto cu legume (si mananca baiatul meu la greu ciuperci, broccoli, spanac etc., nu ma pot plange), la 2 zile papa si carnita, cam o data pe luna ne regalam si cu cartofi prajiti cu oua si castraveciori acri ;-)) Nu-i (mai) place pateul de ficat, de asemenea de sarbatori am constatat ca nu-i plac nici sarmalele, nici salata de boeuf... Nu-i bai, nici noua nu ne placeau la varsta lui... Ce ma mira pe mine este ca nu-i prea mai plac in general cartofii, in schimb mananca bine paste si orez... O fi pe jumate italian si pe jumate chinez si mi l-or fi schimbat la nastere? ;-)

Dupa masa de pranz avem iar fiecare program de voie, el vine la mine cand are nevoie de tandreturi sau de joaca, iar in rest se joaca frumos langa mine cu masinutele lui sau, mai nou, cu garajul adus de Mos Craciun, care ocupa aproape o juma' din camera lui ;-))

Seara vine si tati si il ia in primire, se joaca impreuna tare foarte frumos (ca baietii), imi creste inima cand ii aud razand si alergandu-se prin casa sau cum Bogdan il mai ridica si il intoarce cu capul in jos, iar David rade de se prapadeste... Seara de obicei David mananca impreuna cu Bogdan (paine cu unt si gem sau cu cascaval sau cu icre rosii sau cu putin iaurt natural), iar eu mananc mai tarziu si ceva mai putin, de obicei la computer. Oh, da, stiu pe de rost din toate cartile de psihologia copilului bla-bla-ul despre cat de importante sunt mesele de familie, sa stea cu totii la masa ca sa celebreze timpul petrecut impreuna (!), dar eu cred ca multi insista pe religia asta ca fiind absolut necesara doar fiindca altfel probabil nu-si petrec destul timp valoros cu copilul si se simt vinovati si incearca sa compenseze ceva, ori la mine e altfel, eu nu am nevoie de timp calculat petrecut cu copilul intr-un anume cadru fix. Eu cred ca e ok si sa se manance impreuna si sa nu se manance intotdeauna impreuna.

De exemplu, imi aduc aminte ca si la mine in familie se manca neaparat in grup, adica eu si tata ne asezam la masa in bucatarie in timp ce mama mai avea de fumat jumatate de tigara si imputea tot aerul din bucatarie, apoi tata hapaia totul in 5 minute si se ridica de la masa exact cand mama se aseza, apoi tata se ducea in baie ca sa-si curete nasul cu apa sarata (si nu va pot descrie indeajuns de realist zgomotele scarboase pe care le scotea cand isi scuipa flegmele, in timp ce eu inca nu terminasem de mancat), era o atmosfera "de vis" la mesele noastre de familie, asa ca retrospectiv ma gandesc ca poate ar fi fost mai bine pentru mine sa fi mancat singura, pe balcon eventual... Relatia disfunctionala pe care o am cu corpul meu prin alimentatie (mai bine zis prin dependenta de ciocolata) nu se datoreaza in nici un caz ritualurilor de masa, fie ca mancam impreuna cu parintii, fie ca nu. Lipsa de respect fata de propriul corp si propria sanatate, ignorarea adevaratelor nevoi, apelarea la surogaturi pentru a umple un gol sufletesc, toate astea sunt consecintele lipsei de iubire de la parinti, nu a mancatului intr-un cadru neadecvat... Sa fim seriosi... Cand o relatie este busita, nu te poti minti ca o salvezi aranjand ritualuri fixe cu stat la masa fata in fata, eventual la o lumanare, si mancand impreuna. Asta nu repara nimic, nu compenseaza lipsa de intimitate adevarata dintre oameni.

In fine...

Dupa masa de seara ne apropiem de ritualul de nani. David se mai joaca, alearga prin casa, merge cu bobbycar-ul... uneori mai sta la tati in brate si se uita amandoi la cate un reportaj pe National Geographic... Cand se apropie ora de culcare, incepem iar negocierile: "David, te mai joci 5 minute si apoi gata... mergem la nani, da?". Cand ii amintim chestia asta, zice singur "Munuten pilen..." (= Minuten spielen = minute joaca), e atat de scump de ne vine la amandoi sa radem si nu ne lasa inima sa-l luam inca la nani... Cand il luam, la inceput plange si se zbate, daca il ia Bogdan incepe sa strige "Mami, mami!!", daca-l iau eu incepe cu "Papa! Papa!!"... Eu ii explic calma ca e noapte, e intuneric, ca toata lumea face nani, ca a doua zi o sa ne jucam si mai frumos, ca o sa mergem iar tai-tai, in fine, o gramada de tactici de moment, care - Doamne-ajuta! - deocamdata functioneaza ireprosabil... Dealtfel, nu imi voi pierde niciodata convingerea ca daca-l tratez cu iubire si cu respect, David va coopera intotdeauna!!

Il iau in bratica si-l pun pe comoda de infasat, il schimb, in timp ce povestim cum a fost ziua, recapitulam tot ce am facut, ce am vazut etc. Apoi mergem la baie sa ne spalam pe dintisori; cand mai are momente de refuz ii explic ca toata lumea se spala pe dintisori, ca daca nu se spala o sa vina Baktus si Karies (= bacteriile si cariile) si o sa-i cada dintii si n-o sa mai poata sa manance, ii spun ca e important sa avem dintii albi si frumosi (cu toate ca eu sunt un exemplu jalnic, cu inceputul meu de parodontoza), iar el de fiecare data sfarseste prin a coopera, iar eu in final ii multumesc ca m-a ajutat si a tinut dintii cum trebuie ca sa-i pot spala ca lumea...

Dupa aceea urmeaza un mic ritual de joaca: eu il tin in brate, deschidem dulapul de la baie si el scoate cele doua clepsidre si incepe sa se joace cu ele, le intoarce pe toate partile si urmareste fascinat cum se scurge nisipul prin ele. Apoi stinge lumina si mergem in dormitor. Il bag in sacul de dormit, ii mai dau o data sa bea apa, apoi ne bagam in pat. De vreo cateva luni are din nou nevoie sa stea cineva cu el pana adoarme, imi spune direct "Mama hier bleiden" (= Mama hier bleiben = Mama sa stea aici). Eu stau pe spate si el vine si se lipeste de mine, cu capul pe umarul meu... Apoi se intinde pe o parte, cu fata la mine, imi ia mana si incepe sa se joace cu ea, sa-mi miroasa degetele (e sensibil olfactiv ca si taica-su, care ma amusina mereu in "tineretile" noastre involburate ;-)), apoi mi-o intoarce pe toate partile, uneori mi-o si pupa, moment in care inima mea se topeste de tot... La un moment dat se pune pe burtica si cere "Massage", cum l-a invatat tati ;-) Ii fac un masagel (cred ca mai mult ii dau Reiki) si il simt cum se linisteste si incet-incet il ia somnul... Uneori dureaza 20 de minute tot ritualul, alteori e inca treaz si are chef de joaca, asa ca incepe sa ceara gadilaturi, vine aproape de fata mea si face grimase ca sa ma faca sa rad, iar eu ii intru in joc si asa mai petrecem impreuna vreo jumatate de ora de tandreturi care pentru mine valoreaza aur curat!

Lasand la o parte toate problemele, depresiile, crizele, suferintele mele personale, care nu au absolut nici o legatura cu David, nu as vrea sa schimb absolut nimic din ceea ce sunt si ce am acum. Sunt fericita si multumita si implinita cu acest mic bulgaras de viata pe care mi l-am dorit cu atata ardoare si cu care am fost rasplatita dincolo de cele mai fantastice visuri ale mele, nu as mai vrea si nu as mai putea sa traiesc nici o milisecunda fara el!! Este o incantare de nedescris in cuvinte sa-l vad cum creste, cum rade, cum se joaca, cum incepe sa inteleaga viata, cum ii stralucesc ochii si cum se bucura de orice fleac, cum e prietenos si vorbaret oriunde ne-am duce, cum infloreste pe zi ce trece, cum radiaza vitalitate si fericire neumbrita!

Iti multumesc, Daviducule scump si drag, ca ai venit in viata mea!

LA MULTI ANI!!!

Va doresc din tot sufletul,
voua si celor dragi voua,
un an nou mai bun,
cu multa sanatate,
cu visuri implinite,
cu dragoste nesfarsita
si fericire neumbrita!

LA

MULTI

ANI!!

Merry Christmas!

For this holiday season,
may your days be crisp and clear
and filled with warm gatherings,
precious time spent with loved ones
and lovely walks in the white nature!
May your ears be filled with joyous sounds,
singing voices, laughter and chatter!
May you find the comforts of home
wherever you are and celebrate
in the spirit of traditions old and new:
baking cookies, window shopping, lighting candles,
exchanging gifts with family and good friends.
May you be surrounded with hearts aglow,
bringing fond memories
and a hopeful look toward the year to come...
May every face you see shine with the joy of giving,
the peace of mind and serenity of the heart.

May the new year bring you all that is good
and the realization of your hopes and dreams,
and the birth of new ones
as you grow and prosper at each step ...

Merry Christmas!!!

Continuare la povestea cu Kilian

Am vrut initial sa adaug ceva la comentariile de la postarea trecuta, dar mai bine scriu o postare noua.

In martea cand i-am trimis Ullei SMS-ul cu textul "Din diverse motive personale eu nu mai vin la grupa", am primit un telefon de la Miriam (mamica lui Noemi).

Despre Miriam trebuie sa spun ca imi aminteste de cumnata mea (amandoua Rac, amandoua vorbesc pe un ton fals si afectat, amandoua sunt foarte vanitoase si obsedate de fizic). Miriam asta are 2 copii (un baiat de 8-9 ani, Noemi de 2,5 ani) si al treilea e pe drum. Acum vreo 2 luni ma sunase cu lacrimile in gat si speriata in ultimul hal, avusese o noua cearta urata cu sotul ei (cu care nu se intelege deloc de ani de zile, de te intrebi DE CE mai toarna copii cu el!), care i-o luase pe Noemi si o amenintase c-o da afara din casa (ea era gravida in 6 luni atunci, iar de sarcina cica n-a stiut nimic pana in luna a 3-a sau a 4-a!! Dar nici de protectie n-a auzit???). In fine, am sarit in ajutor (sotul ei incuiase camera computerului si ea nu avea acces la internet), am cautat pe google, i-am facut rost de vreo 5 adrese si numere de telefon de la avocati pentru dreptul familiei, am incurajat-o, na, cum se procedeaza de obicei in aceste cazuri. Ea facuse si la politie un denunt impotriva sotului, se pare ca nu era prima oara etc. O saptamana mai tarziu erau "impacati". Iar o asemanare cu cumnata mea, care la fel se certa si se invinetea cu prietenul ei, pentru ca o ora mai tarziu sa se puna la usa si sa urle "Nu pleca, nu pleca!", iar doua ore mai tarziu sa gafaie amandoi transpirati in pat...

Deci Miriam ma suna (pusa de Ulla sub pretextul "Hai, ca tu esti mai diplomata"). Si incepe sa ma descoasa, evident stiind care era motivul pentru care nu mai mergeam la grupa. I-am spus in mare ce am scris si aici in postarea cealalta, i-am explicat ca pentru mine tot conflictul este mai mult decat o contradictie teoretica intre metodele diferite de a "educa" un copil, i-am spus ca imi pare rau si de Silke, ca e stresata si nu are nici un ajutor de la sotul ei, isi creste copiii singura, dar in fond ea e adulta, a fost alegerea ei, este responsabilitatea ei, iar eu ma identific cu Kilian si mi se rupe inima de mila lui si nu mai suport sa-l vad neglijat si maltratat verbal. Chiar mi-a venit si sa plang cand i-am spus asta... I-am amintit ca la un moment dat Silke facuse o cadere nervoasa si, de fata cu noi, l-a smucit pe Kilian si a plecat cu el val-vartej de la grupa, clipa in care mi se facuse MIE frica de ea si i-am spus lui Miriam ca mi-am amintit - fizic!! - de bataile furtunoase pe care le primisem de la mama, asa ca, indiferent ce mi-ar spune ea, eu sunt convinsa in sufletul meu ca Silke il si bate pe Kilian cand o mai lasa nervii (iar bietul copil probabil ca o "provoaca", avand nevoie de dramul ala de atentie!).

Miriam m-a aburit ca au vorbit si ele cu Silke, ca i-au reprosat ca din cauza ei nu am mai venit eu la grupa... Mi-a povestit ca inainte de mine ii mai facuse si Sabine reprosuri lui Silke (!?!), dar ea continuase sa vina, iar de la venirea mea nu am auzit-o niciodata pe Sabine sa mai comenteze ceva, deci intrase deja in jocul "hai sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic", iar Silke nu invatase nimic si continuase tot asa, ba chiar acum e si mai rau!! Si atunci, i-am spus lui Miriam, pentru ce sa-mi fac eu zile amare si sa ma simt prost, cand lupta asta de Don Juan nu duce la nimic? Ea a incercat sa-mi spuna ca vor mai discuta cu Silke (eu i-am spus ca insusi faptul ca m-a sunat EA si nu Silke demonstreaza ca nu se va schimba nimic, ca Silke nu e dispusa sa schimbe nimic!!!), apoi i-am trimis pe mail linkul spre blogul lui David, unde eu relatasem detaliat toata polologhia atat in germana cat si in engleza, si i-am scris ca - daca Silke mai are vreun interes, dupa ce citeste acolo - sa ne asezam toate si sa discutam si sa clarificam ceva, sa ma contacteze. Am adaugat ca si ele (Miriam si Ulla) vor trebui sa-si modifice comportamentul si mentalitatea din radacini, daca vor sa ma mai vada acolo la grupa, fiindca si ele au facut greseli enorme indemnandu-si copiii sa fie agresivi la randul lor...

Mai e cazul sa va spun ca de atunci nu a mai dat nici una din ele vreun semn de viata?

Iarna adevarata la Frankfurt

A venit si la noi iarna.

Opera din Frankfurt, noaptea

Obertshausen, la miezul noptii

In weekend

Offenbach, sambata

Decembre

Decembrie

Cumplita luna...

Ma simt atat de trista...

Pierduta...

Mai singura ca niciodata...

Pana unde sa merg cu toleranta?

Motto: Silke mon "amour"

Azi nu ne-am dus la grupa de activitati. Martea trecuta a fost un cosmar pentru mine si presupun ca nici pentru David n-a fost o incantare.

In primul rand ne-au mutat de la parter (unde aveam o camera mare de tot, pentru joaca si pentru micul dejun) la etajul unu, unde avem o camera mica pentru micul dejun (si ne inghesuim ca naiba, ca suntem 8 mamici cu 11 copii!) si alaturi o alta camera mica pentru joaca - unde sunt o canapea, niste perne, cateva jucarii si un tobogan din lemn pus in coltul camerei. Singura bucatarie este la parter (deci tb. sa ne caram pe niste scari inguste cu farfurii, cani, tacamuri, cana de cafea, lapte, mezeluri, branza si ce mai avem noi prin frigider).

In fine, prima impresie n-a fost prea favorabila, dar nu avem de ales, caci la parter s-a mutat acum mini-gradinita (aia vin zilnic si regulamentul pentru protectia impotriva incendiilor spune ca ei au prioritate sa se foloseasca de camera mare de jos).

Ei, ne-am pus noi la masa, am mancat micul dejun, insa David venea tot timpul la mine si nu parea sa aiba mare chef sa se joace in cealalta camera - unde pe copii nu-i vede nimeni!!

La un moment dat, vine Arian plangand in hohote si vrea sa fie consolat de mama lui fiindca - din nou - il batuse Kilian! Mama lui (care evident voia sa fie lasata in pace) ii raspunde absenta "Dar da si tu, atunci loveste-l si tu!". Iar am intervenit, rugand-o pe Ulla sa nu-i mai spuna copilului sa loveasca, apoi m-am uitat la Arian si i-am spus "Arian, tu sa nu lovesti, ca nu e bine sa lovesti! Mai bine pleci, te duci in alta parte si nu te mai joci cu cine te loveste!!".

Ei, atata mi-a fost, ca a sarit de bombeu coana Silke (mama lui Kilian) si m-a pus imediat la punct pe un ton foarte doct si directoral: "Feli, te rog, asa nu!! Nu excludem copilul, nu-l dam la o parte!". Eu, calmul intruchipat: "Ah, dar lovitul e ok?". Ea, pe acelasi ton: "Nu, dar te rog frumos, nu excludem copilul!!" - eu am repetat tot calma: "Bine, Silke, dar atunci lovitul inapoi este o optiune?? Te rog sa-mi raspunzi!!"

A intervenit o alta mamica, s-a aplanat cumva discutia, dar deja se simtea in atmosfera agresiunea...

Cateva minute mai tarziu, o alta mamica o intreaba pe Silke daca s-a gandit sa mearga la consiliere. Imi statea pe limba sa completez: "Pentru TINE, nu pentru copil!!" - dar am tacut. Silke raspunde, pe un ton agresiv-defensiv: "Mda, ne-am gandit, dar stii, asta e PROBLEMA MEA!". Din nou imi statea pe limba sa-i spun "Draga mea, cand spui ca asta e problema ta mi-e clar ca vrei sa ne inchizi gura, dar cand copilul tau ii bate pe ai nostri, asta nu mai e demult doar problema ta!" - dar am tacut din nou.

Dupa alte cateva minute, o alta mamica incearca penibil sa aplaneze lucrurile aruncand un cliseu: "Pai la varsta asta toti sunt asa...", la care am comentat: "Imi pare rau, dar nu e adevarat... David nu este asa, de exemplu..." - evident ca Silke nu putea sa rateze sa-mi raspunda pe un ton foarte intepat, din varful buzelor: "Ei, bravo tie, Feli, ca al tau copil este altfel!"...

Am simtit ca mi se urca sangele la cap. Cat de toleranta ar trebui (sa pot) sa mai fiu cu o asemenea persoana care geme de ignoranta si agresiune? Pentru ce sa suport, pe langa teama ca fi-su il va lovi pe David, si raspunsurile ei jignitoare cu care ea crede ca rezolva problema punandu-ma pe mine la punct? Si pana cand? M-am saturat pur si simplu sa bagatelizam chestiile astea si sa inchidem ochii si sa ne facem ca nu vedem, ca nu cumva sa ranim orgoliul mamicii iresponsabile si ignorante, care refuza sa se confrunte cu problemele pe care copilul ei le pune in act din ce in ce mai acut! M-am saturat sa le apucam pe asemenea mamici cu manusile de dantela in timp ce ele tipa/urla la copii sau ii ignora, ii smucesc, sau ii critica, ii pedepsesc trimitandu-i in camera lor sa stea acolo singuri (asta n-o mai deranja pe Silke, dar o deranja sfatul meu catre Arian sa se retraga de langa Kilian cand acesta il loveste!), m-am saturat de ifose, de superficialitate, de raspunsurile pline de o aroganta prost mascata cand tot lor le pute oala clocotind sub nas, m-am saturat sa ma fac ca nu vad, ca nu observ, sa tac, sa menajez, sa fiu draguta si sa fac conversatie ieftina ca nu cumva sa deranjez pe cineva cu vreun comentariu, m-am saturat sa tot simt in vocea si atitudinea lor o agresiune cuplata cu invidie la adresa mea, fiindca eu sunt aia care "le stie pe toate" si copilul meu nu face nici un fel de probleme!

Am decis ca voi vorbi cu sefa de acolo si o sa incerc sa schimb grupa, se pare ca mai sunt si joia si vinerea grupe de activitati cu copii de varsta lui David. Iar daca nu se poate, caut ceva in Offenbach sau in Frankfurt eventual. Trebuie sa gasesc altceva.

Iesirea din matrice

V-ati gandit vreodata cat de inspaimantator de GENIAL este filmul "The Matrix"?

Pentru cei care inteleg, acest film este o metafora a vietii noastre. Noi toti suntem sau am fost intr-un anumit punct al vietii noastre Thomas A. Anderson, alias Neo, cel care are potentialul de a deveni THE ONE.

Trinity poate fi cumva jumatatea sufleteasca, cea care ofera iubire, sustinere morala si sacrificiu. Triada unei iubiri cu usoara tenta materna. Morpheus poate fi cumva terapeutul, indrumatorul, ghidul, mentorul, deschizatorul de drum. Neo traieste intr-o lume in care functioneaza ca un robot si in acelasi timp simte ca ceva nu e in regula cu lumea lui, fara a sti sa spuna exact CE anume nu este in regula. Toti am trecut prin faza asta. Eu chiar obisnuiam candva, acum vreo 15 ani, sa spun ca simt cum imi lipseste ceva, simt ca ar trebui sa stiu ceva si nu stiu, ar trebui sa am acces la ceva care-mi ramane innaccesibil, asta ma innebunea! Pe vremea aia credeam ca ceea ce-mi lipsea era empatia sau o anumita sensibilitate sufleteasca, o anumita forma de intuitie, ceva de genul asta...

Trinity: Stiu de ce esti aici, Neo. Stiu ce faci... de ce nu ai somn, de ce traiesti singur si de ce in fiecare noapte stai doar la computer. Il cauti pe el. Stiu, fiindca si eu candva cautam acelasi lucru. Si cand el m-a gasit, mi-a spus ca de fapt nu-l cautam pe el. Cautam un raspuns. Intrebarea este ceea ce ne impulsioneaza, Neo. Intrebarea te-a adus aici. Stii intrebarea, asa cum si eu am stiut-o.
Neo: Ce e matricea?
Trinity: Raspunsul e undeva acolo, Neo, si te cauta, si te va gasi daca doresti acest lucru.

Neo intreaba la un moment dat "Ai avut vreodata sentimentul ca nu stii daca dormi sau daca esti treaz?" - cam asa traiesc oamenii teleghidati de catre subconstient, oamenii-zombie care nu au acces la propria lor constiinta, oamenii care reactioneaza orbeste, reflex, la triggere si pun in act vechi traume pe care sunt constransi sa le reinsceneze deoarece nu sunt capabili sa le constientizeze, la fel ca si oamenii care traiesc ca niste oi usor de manipulat cu "adevaruri" cu gust puternic de "1984" a lui Orwell.

Un "curier" binevoitor ii aduce lui Neo la birou telefonul pe care-l suna Morpheus. Morpheus ii spune "Nu sunt sigur ca esti pregatit pentru ceea ce vreau sa-ti arat, insa din pacate ne fuge timpul printre degete!"
Mai stiti ce se intampla la scena din birou? Morpheus vrea sa-l ajute sa scape si-l indruma spre exteriorul cladirii - unde atarna mica schela de fatada pentru spalatorii de ferestre - dar Neo se sperie ingrozitor, se uita in jos de la fereastra si ameteste, se sperie de moarte in fata "abisului" (= in fata necunoscutului), asa ca isi spune "Nu pot sa fac asta" si se duce inapoi si se preda. Scena poate fi asemuita cu perioada de cumpana a unei crize existentiale majore, in care incepem sa cautam ajutor (sau il gasim si fara sa-l cautam) si totusi ne e teama, ne e o frica de moarte sa iesim "pe geam", sa ne agatam de o schelarie care atarna in aer, si atunci unii din noi prefera sa se intoarca la ceea ce cunosc deja si sa se "predea", reluandu-si locul in vechea puscarie.

Urmeaza interviul in care trebuie sa dea socoteala pentru rebeliune. E ceea ce se intampla uneori cand unii dintre noi (copiii captivi) incearca sa iasa din sistemul disfunctional al propriei familii. "Copilul" trebuie sa se decida, in fata unor amenintari tot mai putin voalate, pentru una din vieti, pentru una din identitati: cea de cetatean exemplar al matricei sau cea de hacker subversiv care vrea sa dauneze sistemului. Neo e la inceput curajos si ii arata celebrul deget mijlociu agentului Smith, dupa care cere sa dea un telefon. La care agentul Smith ii spune "La ce-ti foloseste telefonul daca nu vei putea sa vorbesti?" Aici va amintiti cu totii faza in care lui Neo i se lipeste gura in cel mai adevarat sens al cuvantului, de nu mai e capabil sa scoata nici un cuvant. Tot o metafora - ordinul indirect al parintilor, al stapanilor matricei: "Taci, nu vorbi, nu divulga nimic, tine-ti gura!!!". Dupa ce i se strecoara si dihonia aia electronica in buric, Neo se trezeste si crede ca totul n-a fost decat un vis - efectul spalarii creierilor, cand psihicul pur si simplu nu rezista la imaginea adevarului si atunci se refugiaza din nou in minciuna, in iluzie, in negare.

Cand Neo mai apoi e pregatit sa-l intalneasca pe Morpheus si vine limuzina cu Trinity sa-l ia, in masina i se scoate masinaria electronica ce-i fusese implantata inainte de a i se sterge din memorie episodul cu interviul si amenintarea... Socul nu poate fi mai mare cand isi da seama ca totul fusese real!!! Inainte de asta, si in masina Neo e gata sa mai arunce o data prosopul si sa renunte, iar Trinity ii spune "Nu pleca! Cunosti drumul ala, e acelasi dintotdeauna. Si stiu ca nu vrei sa mai fii acolo!!".

Apoi vine marea intalnire cu Morpheus, in camera cu paharul de apa pe masa.

Morpheus: Imi imaginez ca te simti cam ca Alice cand a cazut in gaura iepurelui. O vad in ochii tai. Pari un om care crede ceea ce vede doar fiindca se asteapta sa se trezeasca imediat. Intr-un mod ironic, asta nici nu e departe de adevar. Crezi in destin?
Neo: Nu, pentru ca nu-mi place sa nu am controlul asupra propriei mele vieti.
Morpheus: Stiu exact la ce te referi. Esti aici pentru ca stii ceva. Nu-ti poti explica ceea ce stii, dar o simti. Ai simtit-o o viata intreaga, ca ceva e in neregula cu lumea ta. Nu stii ce anume este, dar e acolo, ca un ciob in mintea ta care te innebuneste. Acest sentiment te-a adus la mine. Stii despre ce vorbesc?
Neo: Matricea?
Morpheus: Vrei sa stii ce este? Matricea e peste tot. Si acum, aici, in camera asta. O vezi cand te uiti pe fereastra sau dai drumul la televizor. O simti cand te duci la servici... la biserica... o simti cand iti platesti impozitele. Este lumea care ti-a fost trasa peste ochi ca sa te orbeasca in fata adevarului.
Neo: Care adevar?
Morpheus: Adevarul ca esti un sclav, Neo. Ca toata lumea, te-ai nascut in prizonierat. Intr-o puscarie pe care n-o poti pipai sau gusta sau mirosi. O puscarie pentru mintea ta.

Noi toti - pana sa vedem adevarul - traim sau am trait in matrice. Matricea inventata si bine organizata de parintii-papusari. Mintea noastra se invartea mereu doar in cusca aceluiasi prizonierat! Cei care raman in starea de zombie-ism, cu creierul spalat de parinti, sunt si cei care inghit pe nemestecate minciunile societatii si ale autoritatilor, pentru ca nu au invatat niciodata sa chestioneze pe cei care sunt la putere.

Morpheus: Din pacate nimeni nu poate fi invatat ce e matricea. Trebuie s-o vezi cu ochii tai.

Asa e. Cine nu a pus intrebarea si nu e pregatit, nu va intelege niciodata ca traieste intr-o matrice si nu va sti cum sa iasa. Ba mai mult, te va dusmani si te va elimina din viata lui cat de repede va putea, pentru ca nu va mai suporta sa i se arate un adevar atat de dureros. Mi-a luat ani de zile ca sa inteleg ca este o reactie absolut normala si am invatat acum sa ma detasez si sa accept ca multi oameni pur si simplu prefera sa ramana in iadul lor personal (matricea lor personala) decat sa faca eforturile supraomenesti de a iesi de acolo. Am invatat sa ma implic mai putin, singurul aspect unde nu mai doresc sa fac compromisuri este acela ca nu mai accept sa fiu cosul de gunoi al autocompatimirii nimanui.

Morpheus ii intinde lui Neo mana cu cele doua pastile si-i spune:

"Asta e ultima ta sansa. Dupa asta nu mai exista cale de intoarcere. Daca iei pastila albastra - povestea se incheie aici, te trezesti in patul tau si crezi ce vrei tu sa crezi. Daca iei pastila rosie - ramai in Tara Minunilor si iti voi arata cat de adanca e gaura iepurelui."

La o rascruce existentiala, intotdeauna avem sansa de a ne trezi la realitate si de a infrunta adevarul (inghitind pastila rosie) sau de a ne infunda din nou in negare si in reprimare, inghitind pastila albastra care ne da doar iluzia ca suntem din nou la pupitrul de control al propriei vieti.

Neo intinde mana dupa pastila rosie, iar Morpheus il atentioneaza:

"Retine, tot ce-ti ofer este adevarul. Nimic mai mult."

Da, exact asa e si cu terapia, cu drumul autocunoasterii. Singura rasplata imediata este adevarul. Iar adevarul vine intotdeauna cu durere, asa cum a descoperit si Neo cand adevarata lui fiinta a fost smulsa dintr-o data din coconul zombificat in care el se iluziona ca avea o viata!!

Apropos de simboluri, stiati ca exista in româna un cuvant "mătríce" a carui semnificatie invechita este uter, san matern?? Ei bine, Neo se trezeste din "coma matriceala" (simbolic, iese din cocon ca si cum s-ar naste pentru a doua oara) si pentru prima oara in viata e constient de cablurile care-l leaga de matrice, e constient de lanturile prizonieratului si de acea instalatie fixata de capul lui prin care i se insuflau gandurile, senzatiile, trairile, ca si cum ar fi fost ale lui - totul era un truc al celor care-i spalau mintea!! Cand i se demonteaza cablul din ceafa, toate celelalte cabluri care treceau prin corpul lui se desprind brutal si ele, iar Neo - cel real - aluneca intr-un canal care-l absoarbe cu toata forta, ajunge intr-un lac murdar unde trebuie sa se zbata ca sa poata ramane la suprafata si sa nu se inece pana cand e salvat de oamenii lui Morpheus, iar acesta il intampina cu cuvintele "Bine-ai venit in lumea reala!".

Asa si noi - traiam intr-un cocon caldut (in aparenta) care ne anulase personalitatea, vointa, insasi existenta, care ne dicta ce sa simtim si ce sa gandim... iar unii dintre noi au norocul extraordinar sa se trezeasca la realitate candva... alunecand mai intai intr-o mocirla (mizeria traumelor reprimate), unde trebuie sa ne zbatem, sa dam din maini si din picioare, sa ne punem in miscare instinctul de conservare, sa ne redefinim din temelii, pana cand reusim sa ne mentinem cat de cat la suprafata sau, mai tarziu, sa iesim de acolo si sa ne recapatam increderea in propria persoana, sa ne recastigam autonomia!

Munca de "reconstructie" incepe: Neo e pus pe o masa de operatie si, cu ajutorul impulsurilor electrice, i se pun in miscare din nou muschii atrofiati. La fel, in terapie invatam sa ne folosim de instrumente ale gandirii si simtirii noastre despre care nici nu stiam ca exista, erau atrofiate...

Neo: De ce ma dor ochii?
Morpheus: Pentru ca nu i-ai folosit niciodata!

Morpheus si echipa lui de "hackeri" simbolizeaza pentru mine toti aceia care au deschis drumul spre autocunoastere, cei care evident sunt huliti si dispretuiti (daca nu haituiti de-a dreptul) de catre societatea asta bolnava de sindromul "Respecta-ti parintii cu orice pret"... Acest sindrom l-a facut posibil pe Hitler si face posibile toate atrocitatile comise de autoritatile si guvernele corupte, de bancile si industriile criminale!

I se explica apoi lui Neo ce este matricea.

Imi place mult replica asta: "Matricea e un sistem, Neo. Acel sistem e dusmanul nostru. Dar cand esti inauntrul ei, ce vezi? Oameni de afaceri, profesori, avocati, tamplari. Insesi mintile oamenilor pe care incercam sa-i salvam. Trebuie sa intelegi ca majoritatea acestor oameni nu sunt inca pregatiti sa fie deconectati de la matrice. Iar multi dintre ei sunt atat de inerti, atat de definitiv dependenti de sistem, incat se vor lupta cu dintii ca sa-l protejeze."

Fraza asta de mai sus imi aminteste de provaccinalisti.

Morpheus il ia din nou pe Neo in matrice si-i spune ca ceea ce vede el acolo (un Neo fara cabluri infipte in corp, cu parul lung, imbracat elegant) se cheama "residual self-image, a mental projection of your digital self" - asta simbolizeaza falsul self pe care il dezvolta toti copiii captivi si care este intotdeauna foarte departe de fiinta lor adevarata. Este imaginea pe care ei ar dori s-o aiba, este ceea ce si-ar dori ei sa fie, DAR nu ceea ce sunt ei cu adevarat.

Lumea adevarata cea veche nu mai ramasese decat ca o simulare neurologica - asta e matricea: un simulacru de viata. Morpheus ii arata lui Neo si lumea noua, spunandu-i "Welcome to the desert of the real!". Din nou, asa este. Cand iesi din matrice, treci mai intai scurt printr-o furtuna, ca mai apoi sa ajungi intr-adevar intr-un desert, sa constati ca de fapt traiai inca de dinainte intr-un desert, ca de fapt nu aveai nimic din ce credeai ca ai...

Morpheus: "Matricea e un simulacru de viata construit artificial ca sa ne tina sub control, sa transforme o fiinta umana intr-o baterie, o sursa de energie".

Nu-i departe de adevar daca extrapolam putin si-i vedem pe parintii abuzivi in locul robotilor din Matrix. Narcisisti patologici, ei nu urmaresc niciodata altceva decat satisfacerea propriilor nevoi de combustibil narcisist. Noi nu suntem decat instrumentele cu care ei spera sa-si obtina fericirea, suntem laurii cu care ei simt nevoia sa se impodobeasca pentru a-si imbunatati propria imagine despre ei insisi, noi suntem "papusile" pe care ei sunt obsedati sa le controleze pana la ultima rasuflare.

Neo e ingrozit cand vede toate astea si nu ii vine sa creada.

Morpheus: "Nu ti-am spus niciodata ca va fi usor. Ti-am spus doar ca va fi adevarul!"

Prima reactie a lui Neo e una de spaima amestecata cu furie: "Lasa-ma sa plec, vreau sa ies de aici!" Mda, e greu de suportat adevarul cand se prabuseste asupra ta ca Niagara. Si la inceput de drum cam asa se intampla. Lui Neo i se face apoi rau si vomita si lesina.

Cand isi revine, prima intrebare este "Nu ma mai pot intoarce, nu-i asa?", iar Morpheus ii raspunde "Nu. Dar daca ai putea, chiar ai vrea?". Mie personal - am mai spus-o - asta mi se pare inca o victorie: faptul ca, odata ce ai deschis ochii si ai privit in jurul tau in afara matricei, nu mai exista cale de intoarcere! Sunt recunoscatoare pentru asta!

Urmeaza apoi antrenamentele de lupta, Neo invata jiu-jitsu si alte chestii asemanatoare, pentru mine asta simbolizeaza pregatirea de "lupta" pentru autoprotectie, invatarea unor metode pentru ca ceilalti sa ne respecte granitele si sa nu ne mai invadeze spatiul emotional.

Cand Morpheus il bate la jiu-jitsu, ii spune sa nu se mai gandeasca la cat de puternic si de rapid este, ci sa stie ca este mai puternic si mai rapid decat el. "Don't think you are faster, KNOW you are!"...

Morpheus: Incerc sa-ti eliberez mintea, Neo! Dar eu nu pot decat sa-ti arat usa. Tu esti cel care trebuie sa treaca prin ea.

Ii spune apoi lui Neo sa se elibereze de indoieli, de teama, sa-si limpezeasca mintea, ca sa-si dea seama de cate este cu adevarat capabil! Asta am invatat si invat si eu la terapie... E un proces foarte greu si indelungat, dar se poate, cu rabdare, pas cu pas...

Urmatorul antrenament: agentii - implanturile electronice care se pot misca libere prin matrice, luand absolut orice forma... Agentii sunt cei mai periculosi oponenti! Ce simbol mai clar aici al scriptului inoculat, implantat de parintii abuzivi, cu directivele preluate si integrate de subconstientul nostru, cu tiranii internalizati care aluneca pe sub orice bariera a constientului si ne dicteaza in continuare viata chiar si dupa ce (credem ca) ne-am desprins de controlul parintilor!!

Neo: Am asa multe amintiri din viata care de fapt n-a fost viata! Ce inseamna asta?
Trinity: Inseamna ca matricea nu-ti poate spune cine esti!

Urmeaza prima (re)intrare in matrice, vizita la oracol. Intre timp, unul din acolitii lui Morpheus ii tradase si negociase cu un agent al matricei sa-l vanda pe Morpheus contra reintoarcerii in matrice, unde voia sa manance bine si sa fie bogat si sa i se stearga din memorie orice secunda petrecuta in afara matricei (!). Alt simbol al celor care te parasesc si te tradeaza cand treci dincolo de baricadele cunoscute lor, al celor lasi si slabi sau lipsiti de caracter care o rup inapoi spre coconul caldut al minciunii fiindca adevarul le pute si ii sperie prea tare...

La intoarcerea de la oracol are loc faza cu acel déjà-vu care atrage pe scena agentii si toata armata matricei!! Eu vad aici un simbol al acelor triggere care declanseaza de la atacuri de panica pana la depresii, atacuri de plans, cand suferinta veche navaleste peste tine aproape fara avertisment! Din ambuscada nu scapa toti, asa cum si in viata reala platim prin suferinta, prin goluri sufletesti, si ne plangem pierderile...

La scena finala din statia de tren, Neo nu mai fuge de agentul care apare (Morpheus: "Incepe sa creada!"), ci il infrunta curajos si desi mananca bataie sanatos, nu moare.

Finalul este iar esential. Neo vorbeste in prezenta agentilor matricei: "Stiu ca sunteti acolo. Va simt acum. Stiu ca va temeti... va temeti de noi. Va temeti de schimbare. Nu cunosc viitorul. N-am venit sa va spun cum va lua sfarsit totul. Am venit sa va spun cum incepe. Eu voi inchide telefonul si am sa le arat acestor oameni ceea ce voi nu vreti ca ei sa vada. Am sa le arat o lume fara voi. O lume fara reguli si control, fara granite si limite. O lume in care totul e posibil. Unde mergem mai departe de acolo este alegerea fiecaruia!"

Acest film este atat de plin de semnificatii, de metafore, de simboluri... Sa-l mai vedeti odata si o sa intelegeti!

Esentialul este ca pana la urma iesirea din matrice nu este niciodata echivalenta cu salvarea definitiva, ci este doar inceputul unui drum, prin adevar, catre ceva mult mai inalt. Cu cuvintele lui Morpheus: "There's a difference between knowing the path and walking the path!"

Va doresc numai bine si puterea de a merge pe drumul bun!

O durere mare - cel mai frumos cadou de ziua mea

Titlul nu e ironic.

Ziua a inceput cu lacrimi: femeia care vine la curatenie mi-a adus de ziua mea un buchet superb cu 7 trandafiri din aia mari, lungi, catifelati, pe care-i iubesc eu cel mai mult.

Pe la 11:30 apare si Bogdan: fugise scurt de la servici ca sa-mi aduca un buchet imens de trandafiri rosii si albi si un gift card de la parfumeria Douglas, sa-mi aleg eu ceva de acolo... a urmat inca o repriza de plans...

Pe la ora 14 a venit Mutti ca sa stea cu David si eu am plecat la terapie. Am considerat ca asta e cel mai frumos cadou pe care mi l-as putea face de ziua mea: ceva pentru mine, pentru sufletul meu.

Cum am ajuns la Elfriede, doar m-a imbratisat si mi-a urat La Multi Ani si iar m-a lovit plansul.

Ii adusesem articolul meu despre Madalina Manole, ca sa i-l traduc, a urmat alta repriza de plans...

Am ajuns apoi si la marea mea durere, care pare ca s-a accentuat cumplit in ultimele cateva luni. I-am povestit ca fug si fug si fug si nu mai gasesc scapare niciunde, incerc sa scap de mine, din mine, dar nu mai reusesc sa ma ascund nicaieri. Ma simt oribil, ma urasc de moarte, ma privesc cu dispret, ma simt urata, batrana, grasa, consumata, plina de neajunsuri, terminata, ma simt ca si cum as fi ultimul om pe lumea asta, care efectiv nu merita sa traiasca... Nu sunt vorbe mari si nici nu cersesc compasiune, asta e ceea ce simt in sufletul meu fata de mine. Cred ca de aceea am si inteles atat de bine tragedia Madalinei Manole, fiindca toate acele vijelii interioare ale ei s-au suprapus peste ceva ce exista in aceeasi forma si in mine.

Nu, eu nu ma voi sinucide niciodata, sunt destul de puternica pentru a-mi continua drumul si cu sufletul asta hacuit, celalalt drum nu este o optiune... insa tot ca un nimic ma simt. De fiecare data cand Bogdan imi reproseaza ca nu mai suntem un cuplu, ca eu sunt absenta, ca sunt plecata pe alta lume, ma simt vinovata si totusi nu am puterea sa fac nimic ca sa schimb ceva si ma urasc pentru asta. Stiu ca are dreptate, stiu ca omul asta ma iubeste cu adevarat si de aceea inca lupta pentru relatia noastra, pe care eu nu mai pot s-o ingrijesc si pe care cred ca in adancul inimii mele deja am abandonat-o, fiindca am mereu sentimentul ca oricum nu il merit, de aceea il imping cat mai departe de mine, inconstient ii fortez mana sa-mi arate odata ca de fapt nu ma iubeste (asa actioneaza copilul neiubit din mine, care nu cunoaste alta realitate decat cea a lipsei de iubire si isi vrea inapoi realitatea aia pe care o cunoaste el), il indepartez pe Bogdan de mine si parca fac tot posibilul ca sa raman singura, ca sa dispar odata pentru totdeauna in neantul nefericirii, in zona mea cunoscuta...

Si mai ales mi se sfasie inima cand il vad pe David ca vine la mine cu ochi rugatori si-mi spune "Mama, komm' Ball kicken!" (Mami, hai sa ne jucam cu mingea), iar eu ma duc cu el pentru 5 minute, apoi ii distrag atentia cu Mickey Mouse la TV si plec iar la computer... sau ma asez cu el pe covorul de joaca si ii citesc dintr-o carticica, iar dupa max. 10 minute ma ridic si ma duc iar la computer... Sunt ca teleghidata, NU POT sa stau sa ma joc cu el, efectiv NU POT, e ceva in mine care ma franeaza, iar in acelasi timp imi vine sa urlu cand ma uit la el cum uneori isi ia o carticica, se aseaza pe covorasul de joaca si o rasfoieste singurel, isi citeste si isi explica singurel cum tractorul merge spre gara, cum pisica e in curte, cum calul e pe camp etc. Imi vine sa plang si acum, cand scriu si il am in fata ochilor...

La fel, cand vin noaptea de la servici de la gara spre casa plang singura pe strada si vorbesc cu mine de parca as fi o straina "Azi iar am fugit de toata lumea, iar m-am refugiat in creier si am fost total absenta, iar nu am putut sa petrec mai mult de o jumatate de ora timp constient cu David, acum plang de ma usuc si maine voi face exact la fel!! Ce fel de mama sunt, de fug de propriul meu copil?"

Am incercat de cateva ori sa raman in ciuda impulsurilor de a fugi si rezultatul a fost ca de fiecare data am izbucnit intr-un plans din ala cu tremuraturi si apoi nu am mai incercat, pentru ca si-asa copilul asta m-a vazut de prea multe ori plangand si deja stie cand mama e "traurig" (trista)! Vreau sa fiu autentica in fata lui, dar in nici un caz nu vreau sa ajunga sa se simta responsabil pentru starea mea de spirit sau obligat sa ma consoleze (Doamne fereste!!). Ori pentru asta trebuie uneori sa reprim ceea ce simt, sa ma controlez si sa nu-mi manifest sentimentele. Si atunci trebuie sa fug, trebuie sa ma inchid in lumea mea, sa fiu absenta mental in cea mai mare parte a timpului.

Elfriede mi-a spus ca dupa parerea ei exagerez (ne-a vazut impreuna de cateva ori anul asta), ca David e un copil extrem de fericit si echilibrat, caruia nu-i lipseste absolut nimic, ca insusi faptul ca se poate juca singur pana si o ora intreaga dovedeste ca el este sigur de prezenta iubitoare permanenta a mamei (altfel ar atarna lipit de mine cum stateam eu de mama cand eram mica, de nu putea sa se dezlipeasca nici un metru de mine fara ca eu sa incep sa urlu!). Degeaba, remuscarile si mustrarile mele de constiinta erau tot acolo.

Apoi am inceput incet-incet sa deznodam situatia. Cumva a venit vorba de tata si cum i-am trimis saptamana trecuta cateva poze cu David (de pe propria lui adresa de mail, ca sa n-o afle pe a mea) si am plans la comentariul lui "Asa arata ingerii? Danke." Apoi i-am povestit lui Elfriede ca Bogdan mi-a spus ca ma simte oarecum "pregatita" sa fac un pas spre tata si ca el in nici un caz nu ar avea nimic impotriva, asa ca sa procedez cum simt eu; chiar spunea ca poate n-ar fi rau sa merg in Romania iarna asta si sa ma duc cu David la tata. Eu stau insa permanent cu frica in oase ca nu cumva Feliuta cea mica sa fie din nou dezamagita, sa mearga cu speranta de a fi si ea vazuta asa cum este cu adevarat si aceasta speranta sa se naruie din nou in nisip. De exemplu, stiu ca pare absurd, dar imi pun intrebarea "Cum sa ma duc acolo cu 80 de kile??" - pentru ca stiu cat ma tocau ai mei la cap tot timpul sa slabesc, ce mare "grija" aveau sa-mi reaminteasca mereu ce greutate aveam si ca trebuia sa slabesc (pentru sanatate, nu-i asa, nu pentru ca ei nu ma suportau altfel decat perfecta!! S-o creada mutu'), stiu cum imi spunea mama ca doarme sub perna cu o poza de-a mea in care eram slaba (!!!???) si in permanenta reuseau prin asemenea manevre sa ma faca sa ma simt nedemna de iubirea lor, fiindca nu eram perfecta, nu eram frumoasa si supla si perfecta cum ma voiau ei si intotdeauna mai gaseau ceva de criticat!!

Elfriede mi-a povestit apoi cum a fost la ea cand tatal ei i-a vazut prima oara pe copiii ei, ca parca s-a aprins ceva, o luminita in el, ca si cum ar fi realizat pentru prima oara ceva, ca si cum ar fi constientizat ceva... ca si cum ar fi perceput-o pentru prima oara si pe ea... in orice caz ceva s-a intamplat si a fost ceva pozitiv. I-am spus ca nu stiu daca si la mine ar fi la fel, fiindca eu la tata nu am avut niciodata in copilarie sentimentul ca nu ma vedea, ca nu ma percepea, la el ma simteam acceptata asa cum eram (spre deosebire de mama). Apoi mi-am amintit ca practic relatia mea cu tata a inceput cand eu am inceput sa vorbesc. Aici s-a produs un clic si o rotita din trecut s-a suprapus perfect peste o rotita din prezent.

De vreo 2 luni David a inceput sa vorbeasca relativ fluent, in propozitii, si tot de atata timp durerea mea se accentueaza si fuga mea de el ia proportii tot mai dureroase. Cand mi-a cazut fisa ca totul are legatura cu asta, au inceput sa se lege bucatile de puzzle. Cand eu am inceput sa vorbesc (pe la 2 ani cica recitam poezele de cate 3-4 strofe!), a inceput si relatia mea cu tata, care a inceput sa se ocupe de mine, sa-mi stimuleze intelectul, sa fie mandru de mine, sa-si petreaca mai mult timp cu mine etc.

Ceea ce am realizat azi la terapie este ca, pentru Feliuta cea de doi ani, "castigarea" tatalui a echivalat cu pierderea mamei. Mama imi povestea intr-una din ultimele ei scrisori cum ne jucam noi doua cand eram eu mica-mititica, ea era magarusul si eu o calaream, ne alergam prin casa, ne cataram pe fotolii, ne jucam cu papusi etc. Dar asta a fost inainte ca eu sa incep sa vorbesc, inainte ca eu sa incep sa-mi afirm personalitatea si individualitatea, inainte ca eu sa incep sa ma apropii mai mult de tata!!!!!

Exact acolo, in exact acea perioada, s-a produs ruptura masiva intre mine si mama, acolo am pierdut-o pe "mama cea buna", mama care se juca mereu cu mine si nu ma batea... Din clipa cand am inceput sa vorbesc si deci sa comunic si m-am apropiat mai mult de tata, a aparut la suprafata tot mai des mama furioasa, mama dezamagita, mama geloasa (ea intotdeauna a fost geloasa pe tata!), iar de aici pana la mama violenta care imi arata doar ura n-a mai fost decat un pas foarte mic. Ea m-a pedepsit pentru ca mi-am permis sa cresc, sa ma dezvolt, sa nu mai fiu "papusica dulce" cu care se juca ea (chiar mi-a si spus odata ca ea nu avusese papusi in copilarie si s-a jucat cu mine ca si cu o papusa!!!), m-a pedepsit transformandu-se in persoana agresiva, frustrata, violenta pe care eu de atunci o cunosc ca mama.

In clipa cand am pronuntat la Elfriede cuvintele astea am simtit ca o flacara in piept si o durere sufleteasca atat de adanca si de sfasietoare cum n-am mai simtit niciodata in viata mea pana acum. Atunci am realizat ca David este acum exact in acea perioada in care eu in copilaria mea am pierdut-o definitiv pe mama, perioada in care am pierdut definitiv iubirea ei!!

Si am inteles (cu creierul si cu sufletul) ca durerea asta, neconstientizata pana azi, era atat de coplesitoare incat efectiv nu ma mai puteam apropia de David ca sa ma joc cu el de teama inconstienta ca voi exploda intr-un ocean de lacrimi care o sa ma inece... am inteles ca aici era acea bariera interioara uriasa care ma oprea, aici era punctul in care de fapt ma vedeam pe mine insami cea de la doi ani si fugeam de propria mea durere de atunci!!

Elfriede mi-a explicat atunci si mai clar ca eu NU sunt fata de David in nici un caz cum a fost mama mea fata de mine, intre mine si David nu s-a produs nici o ruptura, eu ii ofer constant iubirea mea, el se simte sigur de ea si pot sa stau linistita, ca nu ii lipseste absolut nimic, el simte ca il iubesc si ca sunt oricand langa el chiar daca nu ma joc cu el permanent! Elfriede m-a rugat sa recapitulez mental totul si sa-mi intiparesc in minte si in suflet acest adevar: ca durerea de care fug asumandu-mi niste remuscari fictive nu are nimic de-a face cu David sau cu mine ca mama, ci este de fapt durerea cumplita a copilului din mine care si-a pierdut mama la 2 ani, toata durerea aia este a mea si doar a mea...

Pe cat de dureroasa a fost aceasta sedinta, pe atat de revelatoare si eliberatoare am simtit-o. Dintr-o data mi-au disparut mustrarile de constiinta si am permis durerii vechi sa ma patrunda pana in ultima fibra a sufletului... si am plans... si am plans... am consumat vreo 3 pachete de servetele si am plecat de acolo cu ochii umflati in ultimul hal! Si acum plang de o ora buna scriind aici, noroc ca mi-au plecat acasa toate colegele (si in curand tb. sa plec si eu).

Acum durerea s-a asezat in raftul constient al mintii mele, o vad acolo, o identific in toate ramificatiile, o voi putea lua ca pe o carte si ma voi imprieteni cu ea, ma voi scufunda cu sufletul in ea de cate ori voi putea, atata timp pana cand voi scapa de ea definitiv!

Ma simt ca si cum as fi in purgatoriu, dar acum am vazut o luminita la capatul tunelului!

* * * * *

P.S. Va imbratisez pe toti cei care mi-ati urat toate cele bune azi, de ziua mea, pe toti cei care-mi purtati ganduri bune! Va multumesc din inima ca nu ma abandonati in mijlocul oceanului de suferinta!

In cadere libera

Ar fi fost o zi prea frumoasa...

Azi la grupa de joaca David a fost relaxat ca niciodata, s-a dus langa ceilalti copii (inclusiv Kilian "batausul" si Arian cel care a invatat sa se "apere" lovind si imbrancind la randul lui ;-((), s-a jucat frumos, ce-i drept tot singurel, cu masinutele lui si stilul lui de a le parca toate intr-un rand, dar macar n-a mai stat tot timpul la o juma' de metru de mine. Am fost atat de fericita!

Apoi am iesit afara in curte si s-a dat drumul la masinute, triciclete, tractorase etc.

David a examinat mai intai cu mare atentie o baltoaca.

Apoi s-a urcat pe o "cvadricicleta". Inca era vesel...

Apoi s-a aplecat cu ea in fata pana cand a cazut cu nasul si cu gura in baltoaca pe care tocmai o examinase cu cateva minute inainte!!!!!! Nu va spun cat sange i-a curs si cate pietricele si nisip ud avea in gura, ca ma apuca iar nebunia! L-am sters cat am putut de bine, i-am pus servetele udate cu apa, ca sa nu se umfle prea tare, apoi am plecat la duamna doftor de copii.

Asa arata baiatul meu cand am intrat in sala de asteptare.

Dupa ce s-a uitat putin cu luminita in urechi, in gura, l-a pipait la dinti si m-a asigurat ca totul e ok, mi-a spus ca la varsta asta nasul oricum nu se poate sparge fiindca este prea cartilagios, deci ma linistisem. Am rugat-o sa-mi dea ceva dezinfectant si pansament, iar ea s-a dus la computerul ei de dupa colt, sa-mi scrie reteta.

In timp ce clampanea pe tastatura, o aud si cu intrebarea pe care o asteptam deja cu infrigurare: "E la zi cu vaccinurile, da?" ;-(( I-am raspuns ca nu e vaccinat si ca asa va ramane, ea incepe sa-mi bage iar fitilul cu tetanosul, eu ii raspund calma ca a sangerat abundent si din nas si din gura si deci, chiar daca ar exista tocmai in acea baltoaca bacteriile de tetanos (!!), ele nu s-ar putea inmulti si produce otrava specifica avand in vedere ca atat in sange cat si in saliva si mai ales in aer se gaseste suficient oxigen, iar sus-numitele Clostridium tetani nu se pot reproduce decat in lipsa oxigenului!! M-am saturat eu de cate ori am recitat informatiile astea si nimeni nu vrea sa-si deschida creierul ca sa le priceapa!

Duamna doftorita (care nici nu ma ascultase) imi replica "Dar daca ar fi asa sigur, nu am mai face chestia asta numita vaccinare", la care eu am ramas in continuare calma si i-am spus "Chestia asta numita vaccinare nu-l poate proteja de tetanos daca nici mama natura nu a prevazut imunitate dupa imbolnavire. Si apoi, nu exista nici un vaccin pe lumea asta care sa fie efectiv impotriva otravurilor, iar toxina produsa de Clostridium tetani este o otrava, la urma urmei... Asa ca lasati sa fie asta grija mea, dvs. dati-mi doar dezinfectant si pansament, va rog mult!". La final m-a pus sa-i mai semnez o data pe fisa medicala ca NU sunt de acord cu vaccinarea, i-am semnat, am luat reteta si am plecat...

P.S. Era sa uit sa mentionez ca duamna doftor putzea a transpiratie de la 2 metri!!

Laternenumzug

Am fost si noi saptamana trecuta la Laternenumzug. Cum sa-i zicem pe romaneste? Plimbarea cu lampioanele ;-))

Am plecat de acasa asa.

Si, dupa ce ne-am "plimbat" o juma' de ora cu lampioanele intr-un parc in bezna si intr-o ploaie torentiala, am ajuns acasa cam asa.

Dar a fost misto, ne-au dat si covrigi ;-)

Ruga pentru copii

A murit Adrian Paunescu. Poetul. Nu psihoterapeutul cu acelasi nume pe care l-am cunoscut in 2004 in Romania (si care a fost unul din fondatorii Asociatiei Romane de Terapie Centrata pe Persoana). De cel din urma chiar mi-a parut rau, era un suflet delicat si chinuit.

Pentru celalalt Paunescu, avem acum mare circ mass-media. Ca de obicei. A mai murit un "tatuc". Sau un simbol de tatuc. Sau un inaltator in slavi de tatuci si de "despoti luminati". Cel mai mult mi-a placut ce a scris Ana pe tema asta, asa ca nu mai insist.

Majoritatea popoarelor (sa-i luam doar pe romani si pe nemti) si-au adorat si "cinstit" dintotdeauna dictatorii si tortionarii. Cel putin cat acestia au fost la putere. S-a spus despre cei care au colaborat cu sistemul ca i-ar fi imbatat mirosul puterii. Ei bine, eu cred ca era doar sindromul Stockholm (adica pactul inconstient cu abuzatorul). Exact ca in familie.

Traditia spune sa-ti cinstesti parintii. Pe copii ii poti stalci in bataie cu papucii sau cu ce-ti pica in mana, daca a doua zi mergi la biserica si aprinzi cuminte o lumanarica, sa fie de sufletul maicutei moarte. Se vehiculeaza pana la dementa "Ruga pentru parinti" a lui Paunescu, a devenit imnul national al acestor zile. Ca intotdeauna cand oamenii fug de propriile lor abisuri, se indreapta privirea catre trecut, se ridica osanale raului infaptuit pe care refuzam sa-l vedem, pe care ne topim de dor sa-l retraim daca s-ar putea, ne place sa ne mintim si sa fim mintiti... Asta e poporul roman, imatur si narcisist, pregatit oricand sa sarute mana care sfichiuie biciul inca o data si inca o data peste spinarea deja sangeranda... Iar poporul roman e alcatuit din parinti care au fost odinioara copii abuzati.

La inceputul terapiei as fi spus ca sunt prosti cei care se comporta asa. Acum stiu ca sunt doar orbi si retezati de tulpina sufleteasca a propriei persoane, traiesc ca niste zombie si se alimenteaza doar din zeama otravita a unor crengi mucegaite de care inca se agata cu disperare... Pe undeva, pentru cineva caruia propriul suflet ii este complet strain este normal sa se agate de nostalgia iubirii (dorite si inchipuite) a parintilor, altceva nu le mai ramane ca sa nu infrunte prapastia din ei insisi. Vezi si cazul Madalina Manole. Desi, in cazul ei, adevarul interior nu a mai avut rabdare.

Ei bine, eu refuz sa ma rog pentru parinti. Ma voi ruga pentru copii.

Ruga pentru copii

Bucuria de a fi
O gasiti in glasul lor,
Muzica de drag si dor,
Dragii nostri, dragi copii!

Nu avem nimic pe veci,
Bani, masini, tot ce-adunam,
La zei falsi de ne-nchinam
Raman sufletele reci!

N-asteptati ca o minune
Sa va faca fericiti,

Cand voi nimic nu simtiti

Viata va e un taciune.

Pana cand nu veti mai fi

Pe pamant si in memorii,

Nu fiti doar educatorii,

Mangaiati-i pe copii!

Autentici si cuminti,

Unici in marinimie,

Pana cand mai mari sa fie

Au nevoie de parinti!

Ia priviti-i cum se tem,
Inima lor se infioara,
Cand de zi pana de seara

Vocea voastra-i un blestem!

Palma voastra este grea

Cand obrazul lor se-aprinde,

Peste inimi suferinde

Nu mai cade nici o nea.

Cei pe care i-ati facut

Sunt ai vostri orice-ar fi,

Mangaiati-i pe copii,

Regasiti timpul pierdut!

Niste suflete pustii

V-au distrus copilaria,

Parasiti voi puscaria,

Mangaiati-i pe copii!

Drumul e telul si telul e drumul

Vorbeam la telefon cu Cleo si veni vorba despre drumul asta al nostru, inceput printr-o criza existentiala de proportii cosmice, continuat cu avalanse de furie, terapie, constientizare, valuri de depresie si de durere...

De fapt, ea voia sa-mi spuna ca a avut revelatia ca acest drum nu se va sfarsi niciodata si ca a inceput sa faca pace cu acest gand. Ma bucur pentru ea si pentru oricine altcineva care realizeaza si accepta acest adevar. Intr-adevar, acest proces dureaza o viata intreaga, copii!

Sa nu ne amagim ca trecem printr-un episod de depresie, luam ceva medicamente sau mergem la 20 de sedinte de terapie sau citim 15 carti de psihologie sau toate la un loc si dupa aceea gata, ajungem in pajistea aia minunata cu lumini multicolore care se numeste vindecare! Nu functioneaza asa. Cine a adunat in juma' de viata infinituri de suferinta negata si reprimata, galaxii intregi de experiente negative ingropate in subconstient, nu se poate astepta sa le rezolve in 4-5 ani, cred ca e destul de logic, nu?

La fiecare colt si in fiecare secunda ne asteapta cate un trigger, cate o piedica pusa de trecut, care ne mai arunca inca o data cu dintii in praf, iar curatenia interioara este work in progress si puteti fi siguri ca va dura o viata intreaga!

Am insa si o veste buna, chiar foarte buna, care mie personal imi da mereu putere si pe care vreau sa v-o impartasesc cu drag: odata ce apucati pe drumul asta, nu mai exista cale de intoarcere! Bucurati-va si fiti mandri pentru asta!