Discutand discutii

Ieri a venit Mutti pe aici. Da, ne-am reconciliat oarecum, dupa ce eu din nou mi-am racit gura de pomana, iar ea ramane prizoniera in imbecilitatea ei suava. Nemernicul ei de sot i-a spalat creierii cu atata succes incat nu mai are nici un rost sa ma agit ca s-o fac sa inteleaga ceva. Si totusi, de fiecare data cad in capcana explicatiilor si para-explicatiilor, a justificarilor, ceea ce ma enerveaza cumplit. Aseara mai si gateam, iar ea venise, sanchi, sa stea putin cu David ca sa ne mai elibereze si pe noi. A sfarsit langa mine in bucatarie, eu ridicand vocea ca sa-i destup putin mintea aburita, pana cand a venit Bogdan sa-l ia pe David din atmosfera aia incinsa... si ii dau dreptate bietului om... Nu ca n-as vrea ca David sa nu ma vada niciodata furioasa (e atat de important sa fim autentici in fata copiilor), dar era efectiv ceva inutil, ca intotdeauna in cazul femeii asteia.

De data asta, la raspunsul meu ca nu mi-e deloc bine si n-am chef de nimic si nu am energie si sunt epuizata din toate punctele de vedere, ea imi vine cu argumentatia suprema pe care si-o pregatise bine de acasa: "Da, dar uite ca ai un copil sanatos, ce faceai daca nu-l aveai?" (!!!???). Ca a vazut ea nu's ce documentar la TV despre o familie cu 5 copii, din care ultimii 2 erau handicapati, si "vai, cate facea femeia aia si ce energica si plina de viata era" (sorry, deja mi se facuse negru in fata ochilor - cand ai 3 copii si iti iese al patrulea handicapat trebuie ca femeie sa faci o infuzie de responsabilitate si de common sense si sa te opresti dracului cu reproducerea!). I-am spus lui Mutti ca mie personal asta nu-mi suna a consolare, ci a repros mascat ("Ia nu te mai plange atata, fa, ca altii au o viata mult mai grea ca a ta!"), apoi i-am explicat pentru a enspea oara ca acest copil este o fiinta de sine statatoare care nu-mi serveste mie pe post de instrument de fericire sau de consolare pentru depresiile si suferintele mele vechi, ca idioteniile debitate de ea sunt ca si cum mi-ar spune: "Ah, da, vad ca nu ai un picior, dar ia uita-te ce pahare de cristal superbe ai in vitrina!".

De ce si cum anume ar trebui sa ma consoleze existenta lui David in viata mea pentru toata durerea si suferinta de a fi fost un copil neiubit? Cum anume si de ce ar trebui asta sa ma vindece de depresie? De ce e atat de greu de priceput cum functioneaza lucrurile astea? De ce nu par oamenii sa inteleaga ca un copil nu iti repara trecutul (desi majoritatea femeilor incearca in disperare acest lucru)? De ce e atat de imposibil de realizat de catre atat de multe femei ca un copil nu e nici un surogat pentru a primi o iubire (cea parinteasca!) de care a trebuit sa ne lipsim in copilarie si pe care nu o vom mai primi NICIODATA?

Si de ce trebuie sa explic mereu si mereu ca o depresie e o depresie e o depresie si nu trece cu zeama de minciuni sau cu suc de autosugestie indulcit cu gogosele de Xanax? Mutti inghite antidepresive de ani de zile, ceea ce e normal pentru cineva care nu doreste sa se confrunte cu angoasele, problemele, depresiile latente etc. Alternativa este: ori antidepresive si iluzii/minciuni, ori terapie si infruntarea demonilor. Eu am ales a doua varianta si nu am de gand sa renunt. E greu, dureaza infinit de mult, e greu rau de tot, dar pentru mine e singura cale.

M-am enervat iar sa ma tot justific, pana cand am izbucnit in lacrimi si i-am spus ca nici macar sa plang nu mai pot, ca nu mai am timp si putere de nimic, ca trebuie sa functionez ca un zombie si nu-mi mai permit sa ma ocup de sufletul meu, ca singurul lucru care ma opreste de la a urla zilnic si de la a ma prabusi de durere este sa fac scrapping (unde evadez intr-o alta lume) si sa mananc dulciuri si sa ma autodistrug, sa bag in mine cate 15 Mon Chéri pe zi, dupa care sa ma simt si mai groaznic cu mustrarile de constiinta si reprosurile pe care nu incetez sa mi le fac singura, cu autocondamnarea  si autoflagelarea in care sunt campioana mondiala... ca deh, I learned from the best ;-((