joi, 30 iulie 2009
Khalil Gibran Quotes
You give but little when you give of your possessions. It is when you give of yourself that you truly give.
Faith is a knowledge within the heart, beyond the reach of proof. Faith is an oasis in the heart which will never be reached by the caravan of thinking.
Knowledge cultivates your seeds and does not sow in you seeds.
Wisdom stands at the turn in the road and calls upon us publicly, but we consider it false and despise its adherents.
Advance, and never halt, for advancing is perfection. Advance and do not fear the thorns in the path, for they draw only corrupt blood.
Much of your pain is the bitter potion by which the physician within you heals your sick self.
Your pain is the breaking of the shell that encloses your understanding.
Out of suffering have emerged the strongest souls; the most massive characters are seared with scars.
In battling evil, excess is good; for he who is moderate in announcing the truth is presenting half-truth. He conceals the other half out of fear of the people's wrath.
Exaggeration is truth that has lost its temper.
The deeper sorrow carves into your being, the more joy you can contain.
Keep me away from the wisdom which does not cry, the philosophy which does not laugh and the greatness which does not bow before children.
Your children are not your children.
They are the sons and daughters of Life's longing for itself.
They came through you but not from you and though they are with you yet they belong not to you.
You may give them your love but not your thoughts,
For they have their own thoughts.
You may house their bodies but not their souls,
For their souls dwell in the house of tomorrow,
which you cannot visit, not even in your dreams.
You may strive to be like them, but seek not to make them like you.
For life goes not backward nor tarries with yesterday.
You are the bows from which your children
as living arrows are sent forth.
The archer sees the mark upon the path of the infinite,
and He bends you with His might
that His arrows may go swift and far.
Let our bending in the archer's hand be for gladness;
For even as He loves the arrow that flies,
so He loves also the bow that is stable.
luni, 27 iulie 2009
More thoughts on Childhood
Yes, this article is inspired by real events and persons. And I don't know why, but today I feel more comfortable writing about childhood in English. Maybe it will help bridle my own hurt feelings.
How does childhood look through the eyes of an infant? All parents want to act "in the best interests" of the child, but do they really succeed? Or is it sometimes just a lie they (try to) live with in order not to feel guilty?
Our core relationship with ourselves is, as we all (should) know, formed in the earliest childhood. During this period of time, we desperately need affectionate, caring parents to love us, to honour our very existence and nurture our soul. We need the constant presence of someone who makes us feel safe, secure, loved and cherished. Anything less is beyond the pale.
Babies have neither the discernment nor the perspective to recognize when their family is dysfunctional, so when their needs are not met, they will simply conclude that there is something terribly wrong with themselves. When parents only do what is best or suitable for themselves and then argue that this is for the child's best, an even deeper wound appears, since no infant has the possibility to defend himself consciously against such a manipulative lie, but he can always feel that it is a lie.
Basically, what I am saying is: if someone loves us, then it should FEEL like they love us. However, most parents have not experienced love themselves, so they grew up with a sense of inadequacy that they always tried to repress (in order to continue to love and honour their toxic parents), so they don't know how to love themselves and are thus unable to love their children the way these children need love. These parents mistake social success and recognition for love, they mistake professional careers and a good standard of life for love, they mistake fulfilling the biological needs of a child for love. Unfortunately, all this is not only insufficient, but it has simply nothing to do with love.
A child needs his parents to spend time with him, to keep him close to them, to validate his very presence in their lives by showing their happiness simply because he is around, an infant needs his parents' permanent presence not only because he needs affection, warmth, body contact, but also because he has no sense of time and the feeling of abandonment arising in the parents' absence is simply devastating. Speaking of the feeling of abandonment, just try to forget for a few minutes the adult perspective. We have long forgotten (repressed!) our own feelings of abandonment in our early childhood, that is why parents unaware of their own past tend to reiterate it with their children without any sense of guilt. Parents who deny that they too have once felt abandoned by their own parents end up by sending their 4-5 months old babies to day care with the conviction that this cannot possibly harm them. But it does harm them, this is for certain.
Still don't get it? Then imagine yourself as a ... let's say ... 6 years old, being invited by someone to their house with the promise that they will take good care of you for the rest of your life. Then imagine, after a few months you are being sent away for most part of the day, to spend this whole time with complete strangers as a surrogate for your family. What you would you think? Honestly! I say you would think that you are simply unwanted. What would you feel? You would feel abandoned. There is nothing in between. Also, the feeling of abandonment comes with a feeling of fear, the fear of being unworthy of love, because children have the magical thinking which puts them in the centre of the universe and they interpret each of the adults' actions as being related to them directly.
It is well known that infants do not begin to understand that their mother is "just in the next room" until they are about one year old. How could they understand the reasons for which they are being left half a day with complete strangers? Please, get it once and for all, children do not understand social or financial criteria, children have feelings. When they spend more time with strangers than in their own home, they inevitably feel abandoned and alone. Besides, children do not understand adult reasoning and, when feeling abandoned, they cannot blame it on their parents because they need the illusion of their parents' love to survive. This is why the child always blames it on himself. No matter what goes wrong, the child thinks and feels it is his fault. And here the future catastrophe takes shape. There is no empathic way of putting this in order to spare the adults' ego. This is the truth.
Personally, I think there is always a way to avoid this. Even my parents, whom I blame for many bad things they did to me, took care to work in different shifts so that one of them could always be with me when I was a little baby. And they were very poor! Wait, can this be part of the answer? That some parents delude themselves into thinking a child needs a good standard of life in order to thrive and that he may be willing to trade his mother's presence for any material junk that the good standard of life would provide? No, it is just another lie designed to cover the real reason: the inability of most parents to register the emotional needs of their children, because they are trapped in their emotional blindness covering the pain of the neglected child that they once were. Still worse than giving your infant away to strangers for most of the day is the self-righteousness of saying that this cannot possibly harm the child. This is another consequence of one's own suppressed and denied feelings of abandonment. My advice: when you are really, really forced to do something that you know is not good for your child's wellbeing and happiness, please do not insist that it is ok and that the child will not suffer! You have the right to feel guilty about it and try to change things, but if you are not willing to do that, at least have the inner strength to acknowledge that you are not doing the child any favour.
The true nature of parent's love resides in its total selflessness, in its desire to really understand the child and to do their very best for the child to FEEL happy, in the child's reality. There is a huge difference between the adult concept of how a child should be happy and the child's own sense of happiness. Parents who are not aware of their own childhood traumas will always intellectualize, analyse, rationalize everything (a defense mechanism) but hardly allow themselves to be confronted with their child's pain, because they are avoiding their own repressed suffering. In time, the child also learns to suppress his own pain and anguish because he sees that they are unbearable for his parents ... and so the vicious circle goes on.
The tragedy of all this is aggravated by the fact that, at the bottom of their heart, all these parents know they are not acting in the best interest of the child. Oh yes, they know it! The better they know it and the more they deny it, the more aggressive is their reaction when confronted. In the past, I have always heard things like "What do you know, you are not a mother yourself!" or "Wait until you have your own child" (why should it matter that I was an unloved child myself so I should know!!), now there is "You don't know shit about my child, mind your own business!". Well, sometimes I can, sometimes I can't. And what most people oversee when atacking me is that I am a good example of what amount of suffering is unleashed in an adult's life once the childhood wounds start showing, I am a good example of how unhappy their own child could become in time if they do not become aware, in order to correct their actions and especially their mentality.
Alice Miller wrote many times about the traumas of childhood and how they are being denied by most of the adults: it's either "I had a happy childhood" or "Oh, I am over it, one shouldn't dwell on the past anymore". She also added that the "enlightened witnesses", those adults who recovered (or are in the process of recovering) from their own traumata and name the abuse for what it is, are always prone to be attacked by other adults who are trying desperately to maintain the veil of denial over their own past and unresolved pain. I know that and I am willing to bear the consequences for my speaking out loud. The adults are pretty able to defend themselves, to run and hide in their castle of empty words with which they try to justify their actions, they can make all kinds of excuses, it is only the little children who have no voice and no power to show their parents that they are wrong. The fact that the traumata are not immediately visible makes it even harder for parents to estimate the profoundness of the emotional wounds they are inflicting upon their children, simultaneously making it easier to deny everything. However, the traumata are real and they will increase in time if parents do not become conscious of the destructive mechanisms they are operating in their families. Becoming aware includes first of all coming out of the denial of their OWN blind spots and ego-driven mistakes. Only thereafter they will be able to see their children as individual and separate human beings who deserve to get the best of their parents in an honest and genuine loving interaction.
Another thought, just as I am about to finish this article: what a shame that all these arguments must be produced in the first place... when in an ideal world natural parenting should be undisputably the only good choice.
OK, looks like sometimes I still get trapped in some stage of rage. It is a newer rage (I am done with a lot of older ones), but it is still a rage triggered by parents who remind me of mine and by the suffering of children with whom I identify myself. Yeah, what else would make me react emotionally like a 5-year old? Plus, I forget that someone who tries to give answers to people who have not yet asked the question will inevitably be looked upon as a disguised aggressor and attacked accordingly. Even if I say the truth, reacting out of the old tape of my childhood wounds is never going to contribute to a healthy communication. I know that. Whenever in rage, my emotional truth takes the lead and I tend to exaggerate and paint an entirely black picture of that person. My rage and the critical parental voice that I internalized long ago are an explosive combination, I have already experienced that many times.
Based on the above-mentioned real events and relating to real persons, I am hereby honestly and humbly apologizing to Simonix for having attacked her on the (indeed very delicate) breastfeeding issue. I remember how I empathised with her at that time, but at the time I wrote my indictment on the AP forum my whole empathy went to her son. I am sure I wanted to hurt her badly, to make her feel at least part of the pain that she inflicted on him when taking him to the doctor to have his foreskin forcibly pushed back. I wanted her to feel a little bit of his suffering because she kept trivialising the fact that her son cried in pain for days when peeing or refused to sit down because he was hurting so badly. It made me so angry and so sad. Dear mothers and fathers, if you may happen to read here, interfering with a child's genitals is always an ABUSE (please take time to read the link carefully! It is in Romanian). Not to see this and to go on saying that it was the right thing to do is persisting in the abusive mentality. Another trauma which will show much later in life, without the child's possibility to make the connection to what happened to him now. This typical adult (male) excuse "It's been done to me and I am ok" is a huge proof of the denial taking place. No, you are not ok if you had to go through genital mutilation, this is definitely so not ok! But if you feel the need to go on idealising your own parents who did this to you, the only logical consequence is that you will not hesitate to make your son suffer the exact way you suffered and deny him the reality of his pain.
After a few sleepless nights, I now know that it is not only the inner child's rage that makes me react so extremely whenever I see parents belittling their children's pain or feelings generally. It is also my greatest present fear that I may fail as a mother BECAUSE of what my mother did to me, that I may be unable to give my son the love that he needs (which is far more important than the love that I feel for him), that it may take forever until I manage to get rid of all the toxic residues that still influence my thinking and my actions. Everytime I identify myself with a child's pain and see his parents act the innocent, this panic grows in me and makes me even angrier. I have been taught by my parents to judge and sometimes I give in and I pass the angry judgment on to someone else. I know I have to stop reacting this way, I know it, damn it, but the hurt is so overwhelming that I can't control myself all the time.
Why I panic? For instance now, ever since my father's visit managed to destroy a little bit more of my inner balance, I have felt the need to seek refuge from my hurt feelings, to run away for a while into a more beautiful world. So I started making scraps and wordarts etc. and stay up until after midnight sometimes (oh, the luxury of a child that sleeps through the night!). Of course I am delighted with the results, of course it is very rewarding to create something beautiful, but nevertheless I know that I am being mostly absent when I do my scraps while David is awake. I know that this is a mistake and I am working on it to correct it, but the remorse is killing me! And still, for the time being I am caught in this hiding place as if my life depended on it. Maybe it does.
So trust me, I am not the perfect mother (ok, who is? but you know what I mean), I am not beyond any blame, not at all, the ones who think I want to leave this impression have been unable to see beyond the mask. I feel mostly helpless and overburdened as a mother, I have the impression that I make mistakes all the time, that I am never doing good enough no matter how hard I try (does that sound familiar, mother?). I am my harshest and most embittered critic, have always been, also a consequence of my parents' abuse. Whatever anybody says about me, with no matter how much hate (yes, holding the mirror to people's faces brings mostly reactions of hate), nothing can ever be worse than the accusations and criticism that I live with inside myself all the time. If it can bring any satisfaction to anyone, here it is, I hope you feel better!
How does childhood look through the eyes of an infant? All parents want to act "in the best interests" of the child, but do they really succeed? Or is it sometimes just a lie they (try to) live with in order not to feel guilty?
Our core relationship with ourselves is, as we all (should) know, formed in the earliest childhood. During this period of time, we desperately need affectionate, caring parents to love us, to honour our very existence and nurture our soul. We need the constant presence of someone who makes us feel safe, secure, loved and cherished. Anything less is beyond the pale.
Babies have neither the discernment nor the perspective to recognize when their family is dysfunctional, so when their needs are not met, they will simply conclude that there is something terribly wrong with themselves. When parents only do what is best or suitable for themselves and then argue that this is for the child's best, an even deeper wound appears, since no infant has the possibility to defend himself consciously against such a manipulative lie, but he can always feel that it is a lie.
Basically, what I am saying is: if someone loves us, then it should FEEL like they love us. However, most parents have not experienced love themselves, so they grew up with a sense of inadequacy that they always tried to repress (in order to continue to love and honour their toxic parents), so they don't know how to love themselves and are thus unable to love their children the way these children need love. These parents mistake social success and recognition for love, they mistake professional careers and a good standard of life for love, they mistake fulfilling the biological needs of a child for love. Unfortunately, all this is not only insufficient, but it has simply nothing to do with love.
A child needs his parents to spend time with him, to keep him close to them, to validate his very presence in their lives by showing their happiness simply because he is around, an infant needs his parents' permanent presence not only because he needs affection, warmth, body contact, but also because he has no sense of time and the feeling of abandonment arising in the parents' absence is simply devastating. Speaking of the feeling of abandonment, just try to forget for a few minutes the adult perspective. We have long forgotten (repressed!) our own feelings of abandonment in our early childhood, that is why parents unaware of their own past tend to reiterate it with their children without any sense of guilt. Parents who deny that they too have once felt abandoned by their own parents end up by sending their 4-5 months old babies to day care with the conviction that this cannot possibly harm them. But it does harm them, this is for certain.
Still don't get it? Then imagine yourself as a ... let's say ... 6 years old, being invited by someone to their house with the promise that they will take good care of you for the rest of your life. Then imagine, after a few months you are being sent away for most part of the day, to spend this whole time with complete strangers as a surrogate for your family. What you would you think? Honestly! I say you would think that you are simply unwanted. What would you feel? You would feel abandoned. There is nothing in between. Also, the feeling of abandonment comes with a feeling of fear, the fear of being unworthy of love, because children have the magical thinking which puts them in the centre of the universe and they interpret each of the adults' actions as being related to them directly.
It is well known that infants do not begin to understand that their mother is "just in the next room" until they are about one year old. How could they understand the reasons for which they are being left half a day with complete strangers? Please, get it once and for all, children do not understand social or financial criteria, children have feelings. When they spend more time with strangers than in their own home, they inevitably feel abandoned and alone. Besides, children do not understand adult reasoning and, when feeling abandoned, they cannot blame it on their parents because they need the illusion of their parents' love to survive. This is why the child always blames it on himself. No matter what goes wrong, the child thinks and feels it is his fault. And here the future catastrophe takes shape. There is no empathic way of putting this in order to spare the adults' ego. This is the truth.
Personally, I think there is always a way to avoid this. Even my parents, whom I blame for many bad things they did to me, took care to work in different shifts so that one of them could always be with me when I was a little baby. And they were very poor! Wait, can this be part of the answer? That some parents delude themselves into thinking a child needs a good standard of life in order to thrive and that he may be willing to trade his mother's presence for any material junk that the good standard of life would provide? No, it is just another lie designed to cover the real reason: the inability of most parents to register the emotional needs of their children, because they are trapped in their emotional blindness covering the pain of the neglected child that they once were. Still worse than giving your infant away to strangers for most of the day is the self-righteousness of saying that this cannot possibly harm the child. This is another consequence of one's own suppressed and denied feelings of abandonment. My advice: when you are really, really forced to do something that you know is not good for your child's wellbeing and happiness, please do not insist that it is ok and that the child will not suffer! You have the right to feel guilty about it and try to change things, but if you are not willing to do that, at least have the inner strength to acknowledge that you are not doing the child any favour.
The true nature of parent's love resides in its total selflessness, in its desire to really understand the child and to do their very best for the child to FEEL happy, in the child's reality. There is a huge difference between the adult concept of how a child should be happy and the child's own sense of happiness. Parents who are not aware of their own childhood traumas will always intellectualize, analyse, rationalize everything (a defense mechanism) but hardly allow themselves to be confronted with their child's pain, because they are avoiding their own repressed suffering. In time, the child also learns to suppress his own pain and anguish because he sees that they are unbearable for his parents ... and so the vicious circle goes on.
The tragedy of all this is aggravated by the fact that, at the bottom of their heart, all these parents know they are not acting in the best interest of the child. Oh yes, they know it! The better they know it and the more they deny it, the more aggressive is their reaction when confronted. In the past, I have always heard things like "What do you know, you are not a mother yourself!" or "Wait until you have your own child" (why should it matter that I was an unloved child myself so I should know!!), now there is "You don't know shit about my child, mind your own business!". Well, sometimes I can, sometimes I can't. And what most people oversee when atacking me is that I am a good example of what amount of suffering is unleashed in an adult's life once the childhood wounds start showing, I am a good example of how unhappy their own child could become in time if they do not become aware, in order to correct their actions and especially their mentality.
Alice Miller wrote many times about the traumas of childhood and how they are being denied by most of the adults: it's either "I had a happy childhood" or "Oh, I am over it, one shouldn't dwell on the past anymore". She also added that the "enlightened witnesses", those adults who recovered (or are in the process of recovering) from their own traumata and name the abuse for what it is, are always prone to be attacked by other adults who are trying desperately to maintain the veil of denial over their own past and unresolved pain. I know that and I am willing to bear the consequences for my speaking out loud. The adults are pretty able to defend themselves, to run and hide in their castle of empty words with which they try to justify their actions, they can make all kinds of excuses, it is only the little children who have no voice and no power to show their parents that they are wrong. The fact that the traumata are not immediately visible makes it even harder for parents to estimate the profoundness of the emotional wounds they are inflicting upon their children, simultaneously making it easier to deny everything. However, the traumata are real and they will increase in time if parents do not become conscious of the destructive mechanisms they are operating in their families. Becoming aware includes first of all coming out of the denial of their OWN blind spots and ego-driven mistakes. Only thereafter they will be able to see their children as individual and separate human beings who deserve to get the best of their parents in an honest and genuine loving interaction.
Another thought, just as I am about to finish this article: what a shame that all these arguments must be produced in the first place... when in an ideal world natural parenting should be undisputably the only good choice.
* * * * *
OK, looks like sometimes I still get trapped in some stage of rage. It is a newer rage (I am done with a lot of older ones), but it is still a rage triggered by parents who remind me of mine and by the suffering of children with whom I identify myself. Yeah, what else would make me react emotionally like a 5-year old? Plus, I forget that someone who tries to give answers to people who have not yet asked the question will inevitably be looked upon as a disguised aggressor and attacked accordingly. Even if I say the truth, reacting out of the old tape of my childhood wounds is never going to contribute to a healthy communication. I know that. Whenever in rage, my emotional truth takes the lead and I tend to exaggerate and paint an entirely black picture of that person. My rage and the critical parental voice that I internalized long ago are an explosive combination, I have already experienced that many times.
Based on the above-mentioned real events and relating to real persons, I am hereby honestly and humbly apologizing to Simonix for having attacked her on the (indeed very delicate) breastfeeding issue. I remember how I empathised with her at that time, but at the time I wrote my indictment on the AP forum my whole empathy went to her son. I am sure I wanted to hurt her badly, to make her feel at least part of the pain that she inflicted on him when taking him to the doctor to have his foreskin forcibly pushed back. I wanted her to feel a little bit of his suffering because she kept trivialising the fact that her son cried in pain for days when peeing or refused to sit down because he was hurting so badly. It made me so angry and so sad. Dear mothers and fathers, if you may happen to read here, interfering with a child's genitals is always an ABUSE (please take time to read the link carefully! It is in Romanian). Not to see this and to go on saying that it was the right thing to do is persisting in the abusive mentality. Another trauma which will show much later in life, without the child's possibility to make the connection to what happened to him now. This typical adult (male) excuse "It's been done to me and I am ok" is a huge proof of the denial taking place. No, you are not ok if you had to go through genital mutilation, this is definitely so not ok! But if you feel the need to go on idealising your own parents who did this to you, the only logical consequence is that you will not hesitate to make your son suffer the exact way you suffered and deny him the reality of his pain.
* * * * *
After a few sleepless nights, I now know that it is not only the inner child's rage that makes me react so extremely whenever I see parents belittling their children's pain or feelings generally. It is also my greatest present fear that I may fail as a mother BECAUSE of what my mother did to me, that I may be unable to give my son the love that he needs (which is far more important than the love that I feel for him), that it may take forever until I manage to get rid of all the toxic residues that still influence my thinking and my actions. Everytime I identify myself with a child's pain and see his parents act the innocent, this panic grows in me and makes me even angrier. I have been taught by my parents to judge and sometimes I give in and I pass the angry judgment on to someone else. I know I have to stop reacting this way, I know it, damn it, but the hurt is so overwhelming that I can't control myself all the time.
Why I panic? For instance now, ever since my father's visit managed to destroy a little bit more of my inner balance, I have felt the need to seek refuge from my hurt feelings, to run away for a while into a more beautiful world. So I started making scraps and wordarts etc. and stay up until after midnight sometimes (oh, the luxury of a child that sleeps through the night!). Of course I am delighted with the results, of course it is very rewarding to create something beautiful, but nevertheless I know that I am being mostly absent when I do my scraps while David is awake. I know that this is a mistake and I am working on it to correct it, but the remorse is killing me! And still, for the time being I am caught in this hiding place as if my life depended on it. Maybe it does.
So trust me, I am not the perfect mother (ok, who is? but you know what I mean), I am not beyond any blame, not at all, the ones who think I want to leave this impression have been unable to see beyond the mask. I feel mostly helpless and overburdened as a mother, I have the impression that I make mistakes all the time, that I am never doing good enough no matter how hard I try (does that sound familiar, mother?). I am my harshest and most embittered critic, have always been, also a consequence of my parents' abuse. Whatever anybody says about me, with no matter how much hate (yes, holding the mirror to people's faces brings mostly reactions of hate), nothing can ever be worse than the accusations and criticism that I live with inside myself all the time. If it can bring any satisfaction to anyone, here it is, I hope you feel better!
joi, 23 iulie 2009
Noutati despre dl. Tunsulica ;-) (cu P.S.)
THEN:
NOW:
Dap, suntem tunsulici!
L-am tuns pe David cu masina de tuns cu care il tund si pe Bogdan. A stat baiatul mamei cuminte si nu s-a suparat deloc, rezultatul cred ca e acceptabil, nu? Mi-am ratat cariera, coafeza trebuia sa ma fac ;-)
In primul rand uram un LA MULTI ANI din inima pentru scumpa de Lori, iertaciune ca o fac cu intarziere, dar de 5 zile n-am mai intrat pe forum (din motive de virus de Scrapping): iti doresc tot binele din lume, multa sanatate, dragoste si fericire in fiecare clipa a vietii tale, sa te bucuri din plin de familia frumoasa pe care o ai! Si casa de piatra iti uram, ca azi mai sarbatoresti ceva frumos!!
Apoi, uram din nou sanatate maxima pentru Iasminutza, sa treaca odata definitiv problemele (inutil sa mai spun ca eu as astepta mai mult cu vaccinul, daca tot e musai sa-l faca, macar sa-si revina complet!!), pentru Eva, pupam buba mare la Raducu sa se vindece repede, dorim multa bafta si berze competente la burticutele care asteapta "liberarea" ;-)
Multumiri si pupici pentru Desiree, Andrada, Laurita, Ylari (vai, ce m-am linistit citind ca nici Eva nu papa singura si nu-si tine singura biberonul, credeam ca am ramas noi codasi ;-) - dar io-te ca nu s-a gasit inca un copil de scoala sa-i dea ma-sa biberon, nu?), Alex@Sara, am notat ideile si retetele! Ah, si m-am indragostit iremediabil de Stefana Eduarda!!
Pupam si fetele care au trecut pe la Guestbook-ul nostru si ne-au lasat mesaje, poze: Lori, Belleane, Gabitza, a lu' papadie, socrate, alina_anto, ne-am bucurat mult de tot!! MsBB, multumesc de cuvintele si gandurile frumoase, tu esti mereu o scumpa, o adevarata raza de soare la odisee, bafta multa s-o dezveti pe Andra de gesturile agresive, ma gandesc ca poate chestia asta vine si dintr-o agitatie si nerabdare interioare, ca vrea totul si imediat si cum ii place ei... sa speram ca se mai estompeaza cu varsta...
Adriana78, da, ma, io sunt aia cu attachment parenting-ul aplicat mai la extrem, asa, ce sa-i faci, daca noi nu avem bunici, rude sau alte persoane terte carora sa il incredintam pe rand pe David ca sa ne mai "traim si noi viata" ;-) Ehei, poate ca sunt eu prea batrana si mi-am trait destul "viata", dar mi se pare un gest egoist si iresponsabil sa faci copil ca sa-l dai la cresa la cateva luni, stiu ca sunt cazuri rare, dar nu e cazul sa le bagatelizam, fiindca in sufletul copiilor alora sigur se frange ceva cand nu o mai au permanent pe mami langa ei. Aici nu vorbesc de cateva plecari de 7 ore sau 2 zile, sa fie clar, ci de absenta regulata a mamei, pe care copilul mic o vede doar 5 ore pe zi. Sigur, copiii se adapteaza, invata sa reprime realitatea ca mama nu e langa ei, invata de mici sa se minta pentru a putea supravietui, iar asta pune bazele unei intregi catastrofe ulterioare... Sechelele se vad muuult mai tarziu, la mine de exemplu au aparut la suprafata toate buluc la 36 de ani, dupa ce inainte toata lumea ma stia de "copilul perfect", copilul care reusise in viata, copilul dornic de armonie, care le facea tuturor pe plac (numai de el insusi nu avea grija). Copiii invata de mici metode autodistructive de supravietuire sufleteasca, nu e de gluma cu sentimentul LOR de abandon (care este cu totul altceva decat ce ne inchipuim noi, adultii, pentru care asta nu e decat un cuvant abstract sau o idee de combatut).
Nu e bine sa-i subestimam pe copii, sa credem ca totul e ok daca nu urla non-stop cand sunt lasati departe de mama sau - mai naiv - sa ne imaginam ca ii explici ceva unui sugar si ala gata, te-a inteles si totul e giugiuc dupa aia, poti sa pleci in excursii si sa-ti lasi copilul cu X sau Y. Dupa parerea mea, minimum un an (ideal 2-3) e bine ca mama sa nu se desparta de copil. Ei nu au notiunea timpului, am auzit de la gemene in varsta de 3 ani cum repetau - cand mama lor le spunea "maine" - ceea ce intelegeau ele: "inca o data dormit, da?"), deci atunci cum poate intelege un bebelus de nici un an ca mami pleaca si se intoarce, cand pentru el poate in momentele alea si 2 ore pot parea o eternitate cu moartea in suflet. In primii 2-3 ani se formeaza baza increderii in el, atunci are ocazia sa simta ca nu va fi parasit, ca e in siguranta, dupa aceea isi ia el aripi de la sine, nu e cazul sa i le impunem noi ca adulti cand ni se potriveste noua sa-i fortam sa "socializeze" (ma refer la cazurile in care copiii stau mai mult timp cu strainii decat cu mama lor). Nu stiu, la unele or fi conditii nasoale cu serviciul etc., dar atunci astept, neica, si fac copilul in clipa cand ma pot ocupa de el exclusiv, nu-l fac si-l pasez altora. Asta asa, pentru cazurile extreme gen cum povestea Iulia de prietena ei. Dar mentionasem ca io sunt aia cu AP-ul la extrem, da? P.S. Cine se simte atacat de cuvintele mele, sa nu se supere, ci sa se intrebe DE CE se simte atacat. Ca unde nu e foc nu iese fum.
Cleo, in primul rand multa bafta sa-ti iasa urmatorul Papanicolau mai bine. In al doilea rand, chiar, cum facem sa-i invatam sa nu ne mai arda palme peste ochi? David are o placere nebuna si oricat ii arat eu ca nu, nu, facem gigea mai-mai si cu blandete, el vine bucuros spre mine (cand stau langa el in pat sa adoarma) si jap, sare cu mainile pe mine si-mi arde palme de nu ma vad! Ii spun ca e "aua" si ma doare, ii spun ca nu, nu, dar data viitoare la fel face... Ei, i-o trece pana intra la gradinita, nu? Azi a fost prima oara cand a venit mai bland spre mine! Misto peripetiile tale la mare... Ca bine zici... solicitant e un cuvand care-mi vine si mie in minte de multe ori referitor la bebeii astia ;-) mai ales acum in ultima vreme, cand David a devenit mult mai dependent de mine decat era inainte, sta foarte putin timp singur... Cat despre sanatate, si David ca si Mara, o singura raceala banala, in rest si el sta bine cu sistemul imunitar (el nu s-a imbolnavit nici cand am fost eu racita). Cat despre durerile de gat, cel mai bun si sigur antidot (va ia 100% orice durere) vi-l poate mixa orice farmacist: ulei de cuisoare cu ulei de masline in proportie de 1:4.
Am vazut ca se vorbea de preturi de apartamente. Pai noi aici am gasit si de 4 camere (110m²) sub 180 de mii de euro, asa ca ar fi si pacat sa nu ne bagam, chiar daca vom face rate pe 20 de ani probabil... Cred ca e cea mai buna sansa acum, cu criza asta...
Sa va zicem si programul nostru de masa:
06:45 - 235ml lapte
10:45 - cereale cu fructe sau numai fructe
14:00 - cam 340g. carnita cu legume
17:30 - fructe sau cereale cu fructe
19:45 - cereale cu lapte si branzica sau cartofi cu lapte si branzica
In curand bagam si noi budinca a la Laurita, ca suna bine! Ah, iar dumnealui Daviduc mananca cel mai bine cand ii pun o lingurita-doua de mancare pe tavita de la scaunel si el poate sa "picteze" si sa intinda mancarica peste tot. Mai nou il invat sa bage si el lingurita in castronel, s-o invarta pe acolo, sa stropeasca in jur... Cam asa ca aici:
S-a intors Mutti din Austria. N-a parut socata ca multiubitul ei sotior ne-a reziliat contractul, cica a spus el inca de acum cateva luni (dupa discutia AIA cu mine) ca el nu are de gand sa suporte multa vreme situatia asta, sa nu-l salutam si sa nu-l bagam deloc in seama (auaaaa!!!)... Mutti, naiva pamantului, cica e si ea de vina, ca daca nu-l lasa sa mearga in Austria - uite ce face! I-am spus ca bleaga cum e, ar da vina si pe brutarul care i-a ars chiflele, numai sa nu cumva sa puna raspunderea acolo unde trebuie: la nenorocitul de dl. Sticla. Interzicerea de a mai merge in Austria precum si adevarurile pe care i le-am spus eu atunci sunt rezultatul comportamentului lui, deci e logic ca trebuie sa-si asume consecintele... sa invete sa relationeze si cu oameni adulti, care stiu sa se articuleze si mai ales care nu se lasa prostiti sau intimidati de aerele lui de superioritate...
Apropos de dl. Sticla, v-am povestit cum iese el in fata garajului si curata spatiul dintre pietricele? Ei bine, ala se cheama in germana Ritze. Si cum a curata se spune putzen, noi acum il numim Ritzeputzer ;-))
Intoarcerea lui Mutti a coincis (vreau sa sper ca e o coincidenta) cu o noapte urata a lui David. S-a trezit pe la 0:20 (tanti mama lui scrappuia de zor) si da-i si plange, nu se mai potolea... A venit si Bogdan, care nu suporta sa-l auda plangand fara sa intervina el si sa vrea sa ma dea pe mine la o parte... David era si infundat tot (probabil de la plans, ca azi nu mai are nimic) si i-am pus niste picaturi, sa poata respira... A plans si mai amarnic, dupa care a inceput sa ma respinga (eu eram aia care-i facuse raul cel mare si-l chinuise cu picaturile), asa ca l-am lasat pe Bogdan cu el pana dimineata, intr-un final au adormit si ei pe la 2... Eu - treaza si cu durerea in suflet ca la mine nu s-a linistit, dar daca eu tocmai veneam de pe net si eram treaza cuc in clipa aia, normal ca mai bine l-a linistit Bogdan care fusese deja adormit... dar totusi m-a durut. In plus, ii ies dintii de sus, incisivii laterali, probabil ca si asta il chinuie, zic eu...
Ieri am fost si noi pentru prima oara in parc la groapa de nisip. A stat David mai intai vreo 15 minute si a analizat situatia, i-a privit atent pe ceilalti copii (cel mai mic avea 3 ani), iar dupa aia s-a pornit cu mainile prin nisip, a dezgropat, si-a aruncat nisip in cap, in urechi (da-mi, Doamne, nervi de otel ;-)), i-a placut mult. La final bineinteles ca nu se putea sa nu guste o mica portie de nisip, dar se pare ca nu i-a placut, ca n-a repetat actiunea ;-) Doamne ajuta! Ah, si aici nu sunt chistocuri in nisip, am uitat sa precizez.
De mine, o veste mai putin buna: mi s-a rupt pe jumatate o alunita neagra si mare cat un bob de mazare de sub san, trebuie neaparat sa merg la dermatolog, sa mi-o scoata, sa cauterizeze acolo si sa faca si o biopsie. Sper sa nu fie ceva malign...
P.S. In raspunsul pentru Adriana am reactionat la niste acuzatii (subtile?) cum ca AP-ul ar fi o atitudine extremista si am vrut sa punctez (radical si fara ocolisuri) cum vad eu cealalta extrema. Indiferent de justificarile din vorbe ale adultilor, acei bebelusi se simt abandonati, aici nu exista nici o alta abordare care sa-i menajeze pe adultii responsabili si sa le gadile ego-ul. Da, stiam ca vor fi reactii negative, dar m-am identificat cu acei bebelusi si de aceea am reactionat vehement si patimas, cum mi-e felul. La fel m-am identificat si cu copilul decalotat fortat, a carui durere m-a bantuit zile intregi si mi-a starnit o furie imensa. Da, cand e vorba de abuz (iar decalotarea fortata, ca agresiune genitala, este ABUZ) ma identific intotdeauna cu copiii si simt nevoia sa lovesc in acei parinti inconstienti care nu sunt capabili sa intuiasca macar durerea si suferinta pe care le-o provoaca ei copiilor, pentru mine aia conteaza, suferinta copiilor nevinovati, in numele carora nu poate vorbi nimeni. In acele clipe devin orbita de durere si nu ma mai gandesc sa impachetez cuvintele in hartie de satin ca sa nu-i supar pe adulti. Da, nu mi-e nou faptul ca atitudinea mea polarizeaza, am invatat sa traiesc cu faptul ca produc multe frustrari celor care nu digera adevaruri neplacute si atunci ei practica in ultima instanta atacul la persoana. Si cu asta m-am obisnuit. Acuzatiile cum ca eu as fi "rea" sunt pura proiectie complementara, plus plata de polite vechi cat istoria vaccinarii, plus incercari de a deturna atentia de la subiect. Oi fi eu baba, nesimtita sau nesanatoasa la minte, cu tendinte maladive si nedemna de orice apreciere, dar din pacate nici o jignire a persoanei mele nu schimba sentimentul real de abandon al sugarilor dati la cresa la cateva luni si care stau mai mult cu oameni straini decat cu propria mama sau suferinta de nedescris a unui bebelus mutilat genital.
P.P.S. Sunt perfect constienta si ca orice incercare a mea de a deschide ochii cuiva care gandeste altfel este psihanaliza salbatica (vezi Eva Sandor), este inutila, contraproductiva, cauzatoare de reactii inevitabil negative si interpretata ca lectie de aroganta... Mereu imi propun sa stau in banca mea si sa ma abtin de la a aseza altora oglinda in fata, dar uneori se vede treaba ca furia copilului abandonat din mine e mai puternica. Si atunci imi asum consecintele. Probabil pana voi invata definitiv lectia.
P.P.P.S Vad ca cineva drag mie a reusit sa exprime pe alt blog (putin mai bland) exact aceleasi idei pe care le-am exprimat si eu mai sus: AICI. Deh, adevarul ramane acelasi.
L-am tuns pe David cu masina de tuns cu care il tund si pe Bogdan. A stat baiatul mamei cuminte si nu s-a suparat deloc, rezultatul cred ca e acceptabil, nu? Mi-am ratat cariera, coafeza trebuia sa ma fac ;-)
In primul rand uram un LA MULTI ANI din inima pentru scumpa de Lori, iertaciune ca o fac cu intarziere, dar de 5 zile n-am mai intrat pe forum (din motive de virus de Scrapping): iti doresc tot binele din lume, multa sanatate, dragoste si fericire in fiecare clipa a vietii tale, sa te bucuri din plin de familia frumoasa pe care o ai! Si casa de piatra iti uram, ca azi mai sarbatoresti ceva frumos!!
Apoi, uram din nou sanatate maxima pentru Iasminutza, sa treaca odata definitiv problemele (inutil sa mai spun ca eu as astepta mai mult cu vaccinul, daca tot e musai sa-l faca, macar sa-si revina complet!!), pentru Eva, pupam buba mare la Raducu sa se vindece repede, dorim multa bafta si berze competente la burticutele care asteapta "liberarea" ;-)
Multumiri si pupici pentru Desiree, Andrada, Laurita, Ylari (vai, ce m-am linistit citind ca nici Eva nu papa singura si nu-si tine singura biberonul, credeam ca am ramas noi codasi ;-) - dar io-te ca nu s-a gasit inca un copil de scoala sa-i dea ma-sa biberon, nu?), Alex@Sara, am notat ideile si retetele! Ah, si m-am indragostit iremediabil de Stefana Eduarda!!
Pupam si fetele care au trecut pe la Guestbook-ul nostru si ne-au lasat mesaje, poze: Lori, Belleane, Gabitza, a lu' papadie, socrate, alina_anto, ne-am bucurat mult de tot!! MsBB, multumesc de cuvintele si gandurile frumoase, tu esti mereu o scumpa, o adevarata raza de soare la odisee, bafta multa s-o dezveti pe Andra de gesturile agresive, ma gandesc ca poate chestia asta vine si dintr-o agitatie si nerabdare interioare, ca vrea totul si imediat si cum ii place ei... sa speram ca se mai estompeaza cu varsta...
Adriana78, da, ma, io sunt aia cu attachment parenting-ul aplicat mai la extrem, asa, ce sa-i faci, daca noi nu avem bunici, rude sau alte persoane terte carora sa il incredintam pe rand pe David ca sa ne mai "traim si noi viata" ;-) Ehei, poate ca sunt eu prea batrana si mi-am trait destul "viata", dar mi se pare un gest egoist si iresponsabil sa faci copil ca sa-l dai la cresa la cateva luni, stiu ca sunt cazuri rare, dar nu e cazul sa le bagatelizam, fiindca in sufletul copiilor alora sigur se frange ceva cand nu o mai au permanent pe mami langa ei. Aici nu vorbesc de cateva plecari de 7 ore sau 2 zile, sa fie clar, ci de absenta regulata a mamei, pe care copilul mic o vede doar 5 ore pe zi. Sigur, copiii se adapteaza, invata sa reprime realitatea ca mama nu e langa ei, invata de mici sa se minta pentru a putea supravietui, iar asta pune bazele unei intregi catastrofe ulterioare... Sechelele se vad muuult mai tarziu, la mine de exemplu au aparut la suprafata toate buluc la 36 de ani, dupa ce inainte toata lumea ma stia de "copilul perfect", copilul care reusise in viata, copilul dornic de armonie, care le facea tuturor pe plac (numai de el insusi nu avea grija). Copiii invata de mici metode autodistructive de supravietuire sufleteasca, nu e de gluma cu sentimentul LOR de abandon (care este cu totul altceva decat ce ne inchipuim noi, adultii, pentru care asta nu e decat un cuvant abstract sau o idee de combatut).
Nu e bine sa-i subestimam pe copii, sa credem ca totul e ok daca nu urla non-stop cand sunt lasati departe de mama sau - mai naiv - sa ne imaginam ca ii explici ceva unui sugar si ala gata, te-a inteles si totul e giugiuc dupa aia, poti sa pleci in excursii si sa-ti lasi copilul cu X sau Y. Dupa parerea mea, minimum un an (ideal 2-3) e bine ca mama sa nu se desparta de copil. Ei nu au notiunea timpului, am auzit de la gemene in varsta de 3 ani cum repetau - cand mama lor le spunea "maine" - ceea ce intelegeau ele: "inca o data dormit, da?"), deci atunci cum poate intelege un bebelus de nici un an ca mami pleaca si se intoarce, cand pentru el poate in momentele alea si 2 ore pot parea o eternitate cu moartea in suflet. In primii 2-3 ani se formeaza baza increderii in el, atunci are ocazia sa simta ca nu va fi parasit, ca e in siguranta, dupa aceea isi ia el aripi de la sine, nu e cazul sa i le impunem noi ca adulti cand ni se potriveste noua sa-i fortam sa "socializeze" (ma refer la cazurile in care copiii stau mai mult timp cu strainii decat cu mama lor). Nu stiu, la unele or fi conditii nasoale cu serviciul etc., dar atunci astept, neica, si fac copilul in clipa cand ma pot ocupa de el exclusiv, nu-l fac si-l pasez altora. Asta asa, pentru cazurile extreme gen cum povestea Iulia de prietena ei. Dar mentionasem ca io sunt aia cu AP-ul la extrem, da? P.S. Cine se simte atacat de cuvintele mele, sa nu se supere, ci sa se intrebe DE CE se simte atacat. Ca unde nu e foc nu iese fum.
Cleo, in primul rand multa bafta sa-ti iasa urmatorul Papanicolau mai bine. In al doilea rand, chiar, cum facem sa-i invatam sa nu ne mai arda palme peste ochi? David are o placere nebuna si oricat ii arat eu ca nu, nu, facem gigea mai-mai si cu blandete, el vine bucuros spre mine (cand stau langa el in pat sa adoarma) si jap, sare cu mainile pe mine si-mi arde palme de nu ma vad! Ii spun ca e "aua" si ma doare, ii spun ca nu, nu, dar data viitoare la fel face... Ei, i-o trece pana intra la gradinita, nu? Azi a fost prima oara cand a venit mai bland spre mine! Misto peripetiile tale la mare... Ca bine zici... solicitant e un cuvand care-mi vine si mie in minte de multe ori referitor la bebeii astia ;-) mai ales acum in ultima vreme, cand David a devenit mult mai dependent de mine decat era inainte, sta foarte putin timp singur... Cat despre sanatate, si David ca si Mara, o singura raceala banala, in rest si el sta bine cu sistemul imunitar (el nu s-a imbolnavit nici cand am fost eu racita). Cat despre durerile de gat, cel mai bun si sigur antidot (va ia 100% orice durere) vi-l poate mixa orice farmacist: ulei de cuisoare cu ulei de masline in proportie de 1:4.
Am vazut ca se vorbea de preturi de apartamente. Pai noi aici am gasit si de 4 camere (110m²) sub 180 de mii de euro, asa ca ar fi si pacat sa nu ne bagam, chiar daca vom face rate pe 20 de ani probabil... Cred ca e cea mai buna sansa acum, cu criza asta...
Sa va zicem si programul nostru de masa:
06:45 - 235ml lapte
10:45 - cereale cu fructe sau numai fructe
14:00 - cam 340g. carnita cu legume
17:30 - fructe sau cereale cu fructe
19:45 - cereale cu lapte si branzica sau cartofi cu lapte si branzica
In curand bagam si noi budinca a la Laurita, ca suna bine! Ah, iar dumnealui Daviduc mananca cel mai bine cand ii pun o lingurita-doua de mancare pe tavita de la scaunel si el poate sa "picteze" si sa intinda mancarica peste tot. Mai nou il invat sa bage si el lingurita in castronel, s-o invarta pe acolo, sa stropeasca in jur... Cam asa ca aici:
S-a intors Mutti din Austria. N-a parut socata ca multiubitul ei sotior ne-a reziliat contractul, cica a spus el inca de acum cateva luni (dupa discutia AIA cu mine) ca el nu are de gand sa suporte multa vreme situatia asta, sa nu-l salutam si sa nu-l bagam deloc in seama (auaaaa!!!)... Mutti, naiva pamantului, cica e si ea de vina, ca daca nu-l lasa sa mearga in Austria - uite ce face! I-am spus ca bleaga cum e, ar da vina si pe brutarul care i-a ars chiflele, numai sa nu cumva sa puna raspunderea acolo unde trebuie: la nenorocitul de dl. Sticla. Interzicerea de a mai merge in Austria precum si adevarurile pe care i le-am spus eu atunci sunt rezultatul comportamentului lui, deci e logic ca trebuie sa-si asume consecintele... sa invete sa relationeze si cu oameni adulti, care stiu sa se articuleze si mai ales care nu se lasa prostiti sau intimidati de aerele lui de superioritate...
Apropos de dl. Sticla, v-am povestit cum iese el in fata garajului si curata spatiul dintre pietricele? Ei bine, ala se cheama in germana Ritze. Si cum a curata se spune putzen, noi acum il numim Ritzeputzer ;-))
Intoarcerea lui Mutti a coincis (vreau sa sper ca e o coincidenta) cu o noapte urata a lui David. S-a trezit pe la 0:20 (tanti mama lui scrappuia de zor) si da-i si plange, nu se mai potolea... A venit si Bogdan, care nu suporta sa-l auda plangand fara sa intervina el si sa vrea sa ma dea pe mine la o parte... David era si infundat tot (probabil de la plans, ca azi nu mai are nimic) si i-am pus niste picaturi, sa poata respira... A plans si mai amarnic, dupa care a inceput sa ma respinga (eu eram aia care-i facuse raul cel mare si-l chinuise cu picaturile), asa ca l-am lasat pe Bogdan cu el pana dimineata, intr-un final au adormit si ei pe la 2... Eu - treaza si cu durerea in suflet ca la mine nu s-a linistit, dar daca eu tocmai veneam de pe net si eram treaza cuc in clipa aia, normal ca mai bine l-a linistit Bogdan care fusese deja adormit... dar totusi m-a durut. In plus, ii ies dintii de sus, incisivii laterali, probabil ca si asta il chinuie, zic eu...
Ieri am fost si noi pentru prima oara in parc la groapa de nisip. A stat David mai intai vreo 15 minute si a analizat situatia, i-a privit atent pe ceilalti copii (cel mai mic avea 3 ani), iar dupa aia s-a pornit cu mainile prin nisip, a dezgropat, si-a aruncat nisip in cap, in urechi (da-mi, Doamne, nervi de otel ;-)), i-a placut mult. La final bineinteles ca nu se putea sa nu guste o mica portie de nisip, dar se pare ca nu i-a placut, ca n-a repetat actiunea ;-) Doamne ajuta! Ah, si aici nu sunt chistocuri in nisip, am uitat sa precizez.
De mine, o veste mai putin buna: mi s-a rupt pe jumatate o alunita neagra si mare cat un bob de mazare de sub san, trebuie neaparat sa merg la dermatolog, sa mi-o scoata, sa cauterizeze acolo si sa faca si o biopsie. Sper sa nu fie ceva malign...
P.S. In raspunsul pentru Adriana am reactionat la niste acuzatii (subtile?) cum ca AP-ul ar fi o atitudine extremista si am vrut sa punctez (radical si fara ocolisuri) cum vad eu cealalta extrema. Indiferent de justificarile din vorbe ale adultilor, acei bebelusi se simt abandonati, aici nu exista nici o alta abordare care sa-i menajeze pe adultii responsabili si sa le gadile ego-ul. Da, stiam ca vor fi reactii negative, dar m-am identificat cu acei bebelusi si de aceea am reactionat vehement si patimas, cum mi-e felul. La fel m-am identificat si cu copilul decalotat fortat, a carui durere m-a bantuit zile intregi si mi-a starnit o furie imensa. Da, cand e vorba de abuz (iar decalotarea fortata, ca agresiune genitala, este ABUZ) ma identific intotdeauna cu copiii si simt nevoia sa lovesc in acei parinti inconstienti care nu sunt capabili sa intuiasca macar durerea si suferinta pe care le-o provoaca ei copiilor, pentru mine aia conteaza, suferinta copiilor nevinovati, in numele carora nu poate vorbi nimeni. In acele clipe devin orbita de durere si nu ma mai gandesc sa impachetez cuvintele in hartie de satin ca sa nu-i supar pe adulti. Da, nu mi-e nou faptul ca atitudinea mea polarizeaza, am invatat sa traiesc cu faptul ca produc multe frustrari celor care nu digera adevaruri neplacute si atunci ei practica in ultima instanta atacul la persoana. Si cu asta m-am obisnuit. Acuzatiile cum ca eu as fi "rea" sunt pura proiectie complementara, plus plata de polite vechi cat istoria vaccinarii, plus incercari de a deturna atentia de la subiect. Oi fi eu baba, nesimtita sau nesanatoasa la minte, cu tendinte maladive si nedemna de orice apreciere, dar din pacate nici o jignire a persoanei mele nu schimba sentimentul real de abandon al sugarilor dati la cresa la cateva luni si care stau mai mult cu oameni straini decat cu propria mama sau suferinta de nedescris a unui bebelus mutilat genital.
P.P.S. Sunt perfect constienta si ca orice incercare a mea de a deschide ochii cuiva care gandeste altfel este psihanaliza salbatica (vezi Eva Sandor), este inutila, contraproductiva, cauzatoare de reactii inevitabil negative si interpretata ca lectie de aroganta... Mereu imi propun sa stau in banca mea si sa ma abtin de la a aseza altora oglinda in fata, dar uneori se vede treaba ca furia copilului abandonat din mine e mai puternica. Si atunci imi asum consecintele. Probabil pana voi invata definitiv lectia.
P.P.P.S Vad ca cineva drag mie a reusit sa exprime pe alt blog (putin mai bland) exact aceleasi idei pe care le-am exprimat si eu mai sus: AICI. Deh, adevarul ramane acelasi.
sâmbătă, 18 iulie 2009
Mix mai ne-depresiv asa ;-)
Azi am primit recomandata de la dl. Sticla, in care ne anunta ca reziliaza contractul de chirie cu noi si ca trebuie sa parasim apartamentul pana la data de 30 aprilie 2010!!
Ma luase putin cu fiori pe la stomac cand am vazut textul, l-am citit de mai multe ori si am vazut (din nou) ca printr-o fereastra intentiile lui psihopate. In finalul scrisorii precizeaza ca avem dreptul (!) sa ne opunem la decizia lui si sa-i solicitam prelungirea contractului "in cazul cand rezilierea ar semnifica o situatie prea dura pentru dvs. si familia dvs. pe care nici interesul meu de proprietar nu ar justifica-o. In cazul in care doriti prelungirea contractului, aceasta se va face in scris, cu cel tarziu 2 luni inainte de expirare, si se vor specifica motivele" (trad. aprox.). Ne-am amuzat copios, la gandul ca el asteapta ca noi sa-l rugam (in scris, cu specificarea motivelor) sa ne lase sa ramanem in "casa asta de chirpici", vorba lui Bogdan...
Ce mai, psihopatului i-a ajuns cutitul la os: nu ne mai suporta fiindca stie ca stim! Stie ca i-am vazut adevarata fata, stie ca nu-l mai salutam si nu mai vrem sa avem de-a face cu el, stie ca si-a pierdut "respectul" pe care asemenea specimene il doresc cu atata ardoare (sindromul Hitler), stie ca stim adevarul despre el si asta nu mai suporta, prezenta noastra aici e ca un etern memento al propriei lui micimi. In plus, nu-i mai dam feedback la nici un fel de actiune a lui (gen trasul jaluzelelor cu zgomot puternic dupa ora 23:30), practic i-am luat toate instrumentele prin care-si mai procura si el putina adrenalina pt. creierul lui bolnav si imbibat de alcool. Avea nevoie de o noua strategie. Ah, si cu ocazia asta s-a gandit el ca-i mai da o lovitura fatala si lui Mutti (care, saracuta, se intoarce marti din Austria - unde dl. Sticla tot nu are acces!!!), daca ne indeparteaza pe noi de ea o izoleaza si mai mult, dupa ce ca aproape nu are pe nimeni biata femeie... Acum ii putem dovedi si noi ca am avut dreptate cand ii tot spuneam ca dl. Sticla ne sicaneaza fiindca ne vrea plecati din casa asta, iar ea ii tot lua apararea, ca nu, ca nu si nu... Ea refuza cu obstinatie sa vada rautatea si nemernicia acestui alcoolic nenorocit, se incapataneaza sa interpreteze peste tot scuze pentru un comportament de neiertat.
Pentru noi, asta inseamna ca mergem pe motto-ul "tot raul spre bine". Oricum am mai avut in iarna o etapa in care am tot cautat un apartament de cumparat, va amintiti. Ei bine, acum reluam procesul. O sa ne imaginam ca ne-am muta cu chirie, numai ca in loc de chirie vom plati ratele, care vor fi putin mai mari. Cand ma gandesc ca pana acum i-am bagat nenorocitului astuia peste 45 de mii in buzunar care s-au dus pe apa sambetei... Dar nu-i nimic, nu mor caii cand vor cainii.
Danicris, pupam si pe tine si Rasfatzelul mic si scump si ne bucuram ca ne mai cititi!
Eu nu dau calciu, nici vitamine de nici un fel, iar de fluor sa nu aud. Din cauza ca fluorul e asa "efectiv" si "sanatos", in majoritatea tarilor industriale in ultimii ani s-a mai pus frana la recomandarile privind fluoridificarea la copii. Mai am cateva linkuri cu informatii (de pe pubmed.gov!) daca vreti sa va ganditi mai bine cu datul de fluor la copii:
Fluoridul ca adjuvant
Fluoridul si astmul
Fluoridul ca factor de sterilitate la somoni
Fluoridul ca factor de sterilitate la oameni
Fluoridul si inteligenta copiilor
Fluoridul si deficitele comportamentale
Cleo, bine le-ai zis si tu cu pastilele versus vitamine naturale.
David nu mai are demult decat un singur somn de pranz, cam 1,5-2 ore intre 14:30 si 17 (variaza in fiecare zi). Mai dati si voi niste idei de retete, de mese de seara, ca m-am saturat sa-i dau cereale cu lapte (noi ii dam lapte de capra, il suporta bine). Am incercat mai nou cartofi fierti si pisati cu furculita, cu lapte, cu unt si cativa "fulgi" de branza de oaie rasa pe deasupra. Mananca de se linge pe buze (si mie imi place la nebunie combinatia), dar cum sa mai variez? Ah, sa precizez ca eu evit sa-i dau fructe la mesele de lapte, incerc sa-i dau un mix de 2-3 fructe simple dimineata la a doua masa si dupa-amiaza de la borcanel (cu ceva cereale), ca sa se digere mai bine. Laptele cu fructe nici la adulti nu face prea bine.
Andrada, ti l-am vazut pe micul mergacios, e scump foc cum se clatina ca un betiv ;-) Abia astept si eu performante din astea de la David...
Belleane, no offence taken ;-) Da, chiar asa, care este unitatea de masura pentru un parinte bun? Timpul, as spune. In rest, do your best si fii autentic in primul si in primul rand! Ai voie sa nu fii perfecta, dar sa fii constienta atunci cand nu esti perfecta, sa-ti admiti greselile si sa lucrezi la tine insati ca sa nu le repeti. Adica sa nu fii robot teleghidat, convinsa ca faci totul bine chiar cand vezi rezultate negative si copilul iti arata prin comportament (direct sau indirect - adica prin simptome fizice) ca nu ii este bine. Nici eu nu sunt permanent ZEN, desi mi-as dori (cine nu si-ar dori oare?), nici eu nu am aici nici un ajutor si uneori imi vine sa fug si eu undeva departe (doar eu, netbook-ul si Wondershare ;-)), dar incerc sa fiu indulgenta si cu mine, altfel ma coplesesc sentimentele de vinovatie si culpabilizarea inutila si asta ma deprima si ma paralizeaza si mai mult, fiind neproductiv.
By the way, cine se intreaba daca e depresiv este deja salvat, psihoticul e atat de blocat in cercul lui inchis incat - cum spuneam - nu are constiinta propriei persoane, deci nu se va intreba niciodata daca e depresiv, daca manipuleaza pe cineva, daca greseste cu ceva. Psihoticul se autoconvinge ca totul e ok pentru ca nu este dispus sa schimbe nimic in viata lui. Psihoticul nu isi pune intrebari asupra lui insusi, pentru ca lui ii plac lucrurile si situatiile fixe, imobile. Cu restul nu stie ce sa faca. Psihoticul a ramas incremenit undeva in mentalitatea de preadolescent (cand si-a congelat orice fel de vibratii pozitive ale sufletului) si asa merge in viata pana cand moare. Asa ca atata timp cand ne observam pe noi insine, cat incercam sa ne constientizam greselile, cat nu ne culcam pe-o ureche, totul e ok.
Un copil nu e traumatizat de greselile parintilor, ci de incercarea acestora de a-i vinde un cacat drept acadea cu aroma de trandafiri - daca-mi scuzati exprimarea directa. Pentru ca un copil e greu de pacalit; desi nu are echipamentul verbal cu care sa ne spuna asta, el simte ca ceva nu e in regula atunci cand parintii nu sunt autentici si tocmai pentru ca discrepanta intre aparenta si esenta este atat de mare, el ramane cu o prapastie in suflet. Cu alte cuvinte, un copil poate suporta si frustrarea, supararea, tristetea sau nervii parintilor (evident totul exprimat fara violenta), daca parintii sunt in armonie cu ei insisi si isi asuma raspunderea pentru propriile lor sentimente si reactii.
Va pup pe toate si pe toti bebeii nostri dragi! Sanatate la toata lumea, aveti grija de voi!
Ma luase putin cu fiori pe la stomac cand am vazut textul, l-am citit de mai multe ori si am vazut (din nou) ca printr-o fereastra intentiile lui psihopate. In finalul scrisorii precizeaza ca avem dreptul (!) sa ne opunem la decizia lui si sa-i solicitam prelungirea contractului "in cazul cand rezilierea ar semnifica o situatie prea dura pentru dvs. si familia dvs. pe care nici interesul meu de proprietar nu ar justifica-o. In cazul in care doriti prelungirea contractului, aceasta se va face in scris, cu cel tarziu 2 luni inainte de expirare, si se vor specifica motivele" (trad. aprox.). Ne-am amuzat copios, la gandul ca el asteapta ca noi sa-l rugam (in scris, cu specificarea motivelor) sa ne lase sa ramanem in "casa asta de chirpici", vorba lui Bogdan...
Ce mai, psihopatului i-a ajuns cutitul la os: nu ne mai suporta fiindca stie ca stim! Stie ca i-am vazut adevarata fata, stie ca nu-l mai salutam si nu mai vrem sa avem de-a face cu el, stie ca si-a pierdut "respectul" pe care asemenea specimene il doresc cu atata ardoare (sindromul Hitler), stie ca stim adevarul despre el si asta nu mai suporta, prezenta noastra aici e ca un etern memento al propriei lui micimi. In plus, nu-i mai dam feedback la nici un fel de actiune a lui (gen trasul jaluzelelor cu zgomot puternic dupa ora 23:30), practic i-am luat toate instrumentele prin care-si mai procura si el putina adrenalina pt. creierul lui bolnav si imbibat de alcool. Avea nevoie de o noua strategie. Ah, si cu ocazia asta s-a gandit el ca-i mai da o lovitura fatala si lui Mutti (care, saracuta, se intoarce marti din Austria - unde dl. Sticla tot nu are acces!!!), daca ne indeparteaza pe noi de ea o izoleaza si mai mult, dupa ce ca aproape nu are pe nimeni biata femeie... Acum ii putem dovedi si noi ca am avut dreptate cand ii tot spuneam ca dl. Sticla ne sicaneaza fiindca ne vrea plecati din casa asta, iar ea ii tot lua apararea, ca nu, ca nu si nu... Ea refuza cu obstinatie sa vada rautatea si nemernicia acestui alcoolic nenorocit, se incapataneaza sa interpreteze peste tot scuze pentru un comportament de neiertat.
Pentru noi, asta inseamna ca mergem pe motto-ul "tot raul spre bine". Oricum am mai avut in iarna o etapa in care am tot cautat un apartament de cumparat, va amintiti. Ei bine, acum reluam procesul. O sa ne imaginam ca ne-am muta cu chirie, numai ca in loc de chirie vom plati ratele, care vor fi putin mai mari. Cand ma gandesc ca pana acum i-am bagat nenorocitului astuia peste 45 de mii in buzunar care s-au dus pe apa sambetei... Dar nu-i nimic, nu mor caii cand vor cainii.
Danicris, pupam si pe tine si Rasfatzelul mic si scump si ne bucuram ca ne mai cititi!
Eu nu dau calciu, nici vitamine de nici un fel, iar de fluor sa nu aud. Din cauza ca fluorul e asa "efectiv" si "sanatos", in majoritatea tarilor industriale in ultimii ani s-a mai pus frana la recomandarile privind fluoridificarea la copii. Mai am cateva linkuri cu informatii (de pe pubmed.gov!) daca vreti sa va ganditi mai bine cu datul de fluor la copii:
Fluoridul ca adjuvant
Fluoridul si astmul
Fluoridul ca factor de sterilitate la somoni
Fluoridul ca factor de sterilitate la oameni
Fluoridul si inteligenta copiilor
Fluoridul si deficitele comportamentale
Cleo, bine le-ai zis si tu cu pastilele versus vitamine naturale.
David nu mai are demult decat un singur somn de pranz, cam 1,5-2 ore intre 14:30 si 17 (variaza in fiecare zi). Mai dati si voi niste idei de retete, de mese de seara, ca m-am saturat sa-i dau cereale cu lapte (noi ii dam lapte de capra, il suporta bine). Am incercat mai nou cartofi fierti si pisati cu furculita, cu lapte, cu unt si cativa "fulgi" de branza de oaie rasa pe deasupra. Mananca de se linge pe buze (si mie imi place la nebunie combinatia), dar cum sa mai variez? Ah, sa precizez ca eu evit sa-i dau fructe la mesele de lapte, incerc sa-i dau un mix de 2-3 fructe simple dimineata la a doua masa si dupa-amiaza de la borcanel (cu ceva cereale), ca sa se digere mai bine. Laptele cu fructe nici la adulti nu face prea bine.
Andrada, ti l-am vazut pe micul mergacios, e scump foc cum se clatina ca un betiv ;-) Abia astept si eu performante din astea de la David...
Belleane, no offence taken ;-) Da, chiar asa, care este unitatea de masura pentru un parinte bun? Timpul, as spune. In rest, do your best si fii autentic in primul si in primul rand! Ai voie sa nu fii perfecta, dar sa fii constienta atunci cand nu esti perfecta, sa-ti admiti greselile si sa lucrezi la tine insati ca sa nu le repeti. Adica sa nu fii robot teleghidat, convinsa ca faci totul bine chiar cand vezi rezultate negative si copilul iti arata prin comportament (direct sau indirect - adica prin simptome fizice) ca nu ii este bine. Nici eu nu sunt permanent ZEN, desi mi-as dori (cine nu si-ar dori oare?), nici eu nu am aici nici un ajutor si uneori imi vine sa fug si eu undeva departe (doar eu, netbook-ul si Wondershare ;-)), dar incerc sa fiu indulgenta si cu mine, altfel ma coplesesc sentimentele de vinovatie si culpabilizarea inutila si asta ma deprima si ma paralizeaza si mai mult, fiind neproductiv.
By the way, cine se intreaba daca e depresiv este deja salvat, psihoticul e atat de blocat in cercul lui inchis incat - cum spuneam - nu are constiinta propriei persoane, deci nu se va intreba niciodata daca e depresiv, daca manipuleaza pe cineva, daca greseste cu ceva. Psihoticul se autoconvinge ca totul e ok pentru ca nu este dispus sa schimbe nimic in viata lui. Psihoticul nu isi pune intrebari asupra lui insusi, pentru ca lui ii plac lucrurile si situatiile fixe, imobile. Cu restul nu stie ce sa faca. Psihoticul a ramas incremenit undeva in mentalitatea de preadolescent (cand si-a congelat orice fel de vibratii pozitive ale sufletului) si asa merge in viata pana cand moare. Asa ca atata timp cand ne observam pe noi insine, cat incercam sa ne constientizam greselile, cat nu ne culcam pe-o ureche, totul e ok.
Un copil nu e traumatizat de greselile parintilor, ci de incercarea acestora de a-i vinde un cacat drept acadea cu aroma de trandafiri - daca-mi scuzati exprimarea directa. Pentru ca un copil e greu de pacalit; desi nu are echipamentul verbal cu care sa ne spuna asta, el simte ca ceva nu e in regula atunci cand parintii nu sunt autentici si tocmai pentru ca discrepanta intre aparenta si esenta este atat de mare, el ramane cu o prapastie in suflet. Cu alte cuvinte, un copil poate suporta si frustrarea, supararea, tristetea sau nervii parintilor (evident totul exprimat fara violenta), daca parintii sunt in armonie cu ei insisi si isi asuma raspunderea pentru propriile lor sentimente si reactii.
Va pup pe toate si pe toti bebeii nostri dragi! Sanatate la toata lumea, aveti grija de voi!
miercuri, 15 iulie 2009
Depresia ca drum spre vindecare
Am vazut aseara apusul asta de soare superb, cu niste culori ireale, totul stralucea intr-un roz-liliachiu iridescent.
Mi-e mult mai bine. Am mai facut niste pasi mari pe drumul cel bun. De la Alice Miller citire, singurul drum prin durere este prin durere.
Cum spunea Cleo, cercul e deja inchis si nu mai putem repara nimic din ceea ce a trecut, asta e adevarat si la prima vedere pare si mai deprimant si produce panica mai ales ca in ziua de azi toti vrem rezolvari rapide, solutii usoare. Totusi, cine a avut curajul sa reziste, sa nu fuga de durerea sufleteasca, cine a indraznit sa se confrunte cu depresia si sa se convinga de efectele ei benefice, stie ca cea mai mare suferinta ne-o producem atunci cand incercam sa evitam suferinta.
Acu', noi astia care am pornit pe drumul de introspectie si vrem sa scoatem din uitare traumele ingropate in subconstient se cheama ca suntem nevrotici. Suna ciudat, dar e bine. Jung parca a zis odata despre un client "Ce bine ca a intrat in sfarsit in nevroza". Asta pentru ca opusul nevrozei este psihoza - acea stare de negare totala, in care omul nu este constient de propria lui persoana, de propriile lui nevoi sau sentimente, traind intr-o bezna personala completa.
Nevroticul sufera, se zbate, e coplesit de emotii, stie ca-l doare ceva si stie ca are probleme de rezolvat (aici avem ramificarea in cei care fac ceva si cei care incearca sa ignore problemele, primind drept rasplata diverse boli si manifestari psihosomatice).
Psihoticul nu are simptome, sau daca le are le clasifica exclusiv ca fiind de natura organica, de pilda el nu are atacuri de panica, ci palpitatii din cauza caldurii (sau efortului etc.). Psihoticul se considera la carma situatiei, se crede suveran la pupitrul de control al propriei vieti, habar nu are ca de fapt este un zombie teleghidat care traieste ca o marioneta a propriului subconstient. Psihoticul pare un om foarte stapan pe el la prima vedere, el a fost atat de total anihilat sufleteste incat si-a ucis din frageda copilarie toate emotiile "periculoase" si singura pe care o mai exteriorizeaza este furia (aceea acceptata social, mai ales la barbati) si pe care o directioneaza intotdeauna cat mai departe de propria persoana: tiganii, evreii, strainii in general, preturile, bogatasii, coruptia s.a.m.d.
Psihoticul pare un om lucid si rational, insa in realitate lumea lui interioara este moarta, neinsufletita, incremenita. El citeste si asculta muzica numai cu sistem, totul e clasificat, organizat la maximum. Structura exterioara (program de masa si de somn, viata planificata la fix) este carja care-l ajuta sa nu se prabuseasca. In el a avut loc un divort irevocabil intre intelectul de gheata si palidele licariri ale spiritului aproape nimicit de lipsa de iubire a parintilor. Psihoticul se autoizoleaza in regatul lui guvernat exclusiv de ego. Ego-ul il ajuta sa-si inabuse in fasa orice scanteie de emotie care i-ar putea distruge fragilul echilibru psihic.
Psihoticul dotat cu o inteligenta peste medie este in general mare demagog si sustinator fanatic al diverselor parole moraliste fara continut: loialitate, principii, demnitate, mandrie, orgoliu, bratele otravite ale caracatitei numite EGO. El uraste in secret (sub masca dispretului) pe toti cei care traiesc autentic si rostesc adevaruri neplacute, dincolo de ura ascunzandu-se o teama paralizanta de propriile adevaruri dureroase, de care a fugit si fuge de-o viata intreaga. El isi halucineaza o superioritate inexistenta care sa-i sustina firava stabilitate sufleteasca si se invaluie intr-un cinism pe cat de muscator pe atat de transparent pentru cei care stiu sa priveasca dincolo de aparente si sa intuiasca abisul de disperare care se ascunde in spatele acestuia. Desi pare sa priveasca pe toti de sus si nu are nici un prieten adevarat (pentru ca nu stie sa se deschida si sa comunice in mod personal, din suflet), psihoticul se alimenteaza inconstient din viata altora, devoreaza orice detalii pe care le prinde, urmareste lacom - ca un veritabil stalker mental - orice farama de viata autentica pe care o vede la altii si pe care ar vrea pe de-o parte sa si-o insuseasca si pe de alta parte s-o distruga. S-o distruga, da, caci acolo e punctul slab care-i arata fara dubiu saracia si golul trist al propriei lui vieti interioare.
Psihoticul refuza vehement orice privire mai atenta asupra propriului trecut, pe care-l considera incheiat si irelevant pentru prezent, dar e suficient orice impuls oricat de fin pe o coarda emotionala periculoasa si el rabufneste in valuri de ura, demonstrandu-si fara drept de apel labilitatea psihica. Un om puternic cu adevarat isi traieste si integreaza toata paleta de emotii umane si nu se teme de sentimente "negative", pe cand psihoticul fuge cu o agresivitate enorma de orice i-ar putea ameninta fragilul castel de nisip construit din minciuni.
Psihoticul este dealtfel atat de fixat pe mentinerea controlului si blocarea oricaror emotii neplacute, incat se poate spune ca nici nu traieste cu adevarat, ci doar vegeteaza undeva in jurul propriei sale persoane, fara a fi prezent in corpul sau in sufletul lui, functionand doar cu intelectul, care este exclusiv dominat de ego. Ego-ul sau mintea-maimuta, cum o numeste Susanna McMahon in cartea ei extraordinara - Pelerinul din noi.
Nevroticul este norocosul care stie ca un dusman iti poate fi cel mai bun profesor, cum a spus Confucius. In cazul nostru, suferinta, travaliul si doliul emotional devin - dupa ce am trecut de teama necunoscutului - cei mai buni prieteni, instrumentele cu care putem iesi cu adevarat din groapa reprimarii. Nu iesim din criza prin lozinci ridicole gen "think pink" sau furandu-ne singuri caciula ca de fapt n-am simti ce simtim, sau bagand capul in nisip si facandu-ne ca nu vedem nimic (strutul asta se trezeste mai devreme sau mai tarziu oricum cu un infarct, o tumoare sau un atac cerebral), iesim din criza constientizand si traind suferinta care ne limpezeste si ne elibereaza.
Nevroticul este norocosul care realizeaza ce important este sa invete sa-si asume propriile sentimente, sa-si recastige increderea in propria persoana, sa fie autentic si in armonie cu el insusi cu orice pret. Pretul este renuntarea la minciuna, renuntarea la relatii superficiale sau de-a dreptul false, renuntarea la iluzia controlului asupra propriei vieti (depresia dureaza cat dureaza si e ok asa), renuntarea la a acorda importanta parerii altora, renuntarea la eforturile de a castiga afectiunea sau aprobarea altora prin metode toxice si daunatoare, renuntarea la fuga de sine insusi, renuntarea la intelectualizarea excesiva si la criterii de viata contrafacute.
Pana la urma psihoticul este - in ciuda propriei lui imagini despre el insusi si a aparentelor de om dur si puternic - singurul demn de mila in aceasta constelatie. Asa ca da, sunt bucuroasa ca sunt nevrotica, ma las prada sentimentelor si le traiesc asa cum vin, tin cont de ele cand iau decizii dar nu ma las ghidata doar de ele (aia e the dark side of the inner child), ma bucur cand mai vine cate un val de depresie peste mine, fiindca asta inseamna ca mai iese la suprafata un ghem de durere pe care-l pot elimina...
Apropo de cum se prelucreaza trecutul. Am scris ceva pe un forum despre asta si vreau sa redau pasajul si aici, poate mai ajuta pe cineva, poate mai da speranta si curaj cuiva.
Mie-mi spui cate sunt si cat de lung e drumul??? De aproape 6 ani sunt in terapie (cu sedinte mai rare de cand a venit David), am vagoane de prelucrat emotional (eu imi tin depresia in "sah" cu dulciuri), am senzatia ca nu se mai termina.
Odata vorbeam cu terapeuta si o intrebam de ce dureaza atata, apoi am avut posibilitatea sa simt pe pielea mea cum decurge "treaba". Cam in al patrulea an de terapie am avut o perioada cumplita, in care m-am confruntat pentru prima oara cu amintirile fizice ale abuzului sexual la care fusesem supusa, singura perioada din terapie in care nu am mai putut sa functionez 100% normal, imi tremurau mainile, nu mai vedeam pe unde merg, eram terminata, plangeam prin tren sau uitam sa cobor la statia la care trebuia, eram ravasita in ultimul hal, abia reuseam sa fac fata la servici (noroc ca acolo e totul rutina si nici nu-mi folosesc decat vreo 50% din capacitatea intelectuala).
Ei, faza aia, cu plans zilnic, cu tresarit nervos din orice, cu tremurat stomacul etc., a durat cateva saptamani, dupa care - brusc - mi-a fost mult mai bine. Chiar ma temeam ca oi fi inceput din nou sa reprim si ... era ultimul lucru pe care-l voiam!! Eu voiam sa sufar, sa urlu (plangeam acasa in bratele lui Bogdan cu sughituri, pana vomitam), voiam sa scap, sa ma eliberez, sa-mi dau jos suferinta din mine, sa scot otrava din sistemul meu cu orice pret!
Cand am intrebat-o pe terapeuta ce s-a intamplat si unde au disparut senzatiile de teroare (ai sa razi, dar stiind ca numai asa ma voi putea elibera, le intampinam cu bucurie, cu frenezie chiar!), mi-a explicat ca abia asteptase sa-mi poata da feedback pe o chestie ca asta. Mi-a spus ca la unii clienti, care au trecut prin diferite experiente disparate de abuz in copilarie, este mai usor de rezolvat problemele, le putem vedea ca pe niste ghemuri, care prin constientizarea si trairea emotiilor vechi, prin permiterea vechii dureri sa fie traita pentru prima data, pot fi "impachetate" si aruncate la gunoi, sunt rezolvate si pur si simplu dispar din radarul emotional, practic te lasa in pace, trebuie sa ti le imaginezi ca pe niste raceli sufletesti care trec. N-as fi crezut asta daca n-as fi trait-o.
Din pacate experienta asta a ramas singulara, restul luptei la mine este maraton, pentru ca - iar mi-a explicat terapeuta - atunci cand lipsa de iubire a parintilor a fost ceva continuu, cand abuzurile fizice si teroarea mamei te-au insotit zi de zi, fara respiro, asemenea traume nu mai pot fi prelucrate individual, este o munca de o viata, in care te poti elibera treptat de bucatele, de franturi, in functie de cum ies la suprafata cu diverse triggere. La Alice Miller am citit ceva frumos si esential despre cum apar aceste ghemuri in copilarie: "Ceea ce ne distruge nu este trauma, ci imposibilitatea de a o exprima"! Nota bene.
Incep si eu sa intrezaresc multe chestii din trecut datorita lui bebe (care e cel mai bun trigger pentru retrezirea emotiilor demult reprimate), dar eu am ajuns sa ma bucur de chestia asta, o vad ca pe o sansa de a-mi recupera trecutul si de a-mi vindeca si mai multe din ranile vechi.
Ce-i drept, eu nu am nici un fel de manifestari negative acute ale corpului (autodistrugerea lenta cu dulciuri nu e ceva acut), dar orice simptome fizice simbolizeaza CEVA ce poate trebuie sa iasa la iveala (ceva copt rau de tot), dar pe care psihicul oamenilor, constientul lor vrea neaparat sa-l tina in intuneric, de frica... intotdeauna constientul incearca sa ne "apere" si vrea sa ne tina in negare in continuare, de aceea trebuie compensat cu trairea emotiilor, mai ales alea de care ne temem inconstient cel mai tare. Acolo trebuie lucrat, sapat la greu... "Act against the fear" - am citit pe undeva (cred ca era Jean Jenson - Reclaiming your Life, o carte extraordinara).
Stiu ca e vag si doar de contur ce zic eu aici, dar asa se rezolva si nu altfel. E un drum lung si anevoios, dar e singurul care ne poate scoate din impas.
Fiecare din noi se cunoaste sau ar trebui sa se cunoasca suficient de bine incat sa inteleaga exact la ce ma refer cu ceea ce am scris eu aici si sa simta in ce masura i se aplica.
Mi-e mult mai bine. Am mai facut niste pasi mari pe drumul cel bun. De la Alice Miller citire, singurul drum prin durere este prin durere.
Cum spunea Cleo, cercul e deja inchis si nu mai putem repara nimic din ceea ce a trecut, asta e adevarat si la prima vedere pare si mai deprimant si produce panica mai ales ca in ziua de azi toti vrem rezolvari rapide, solutii usoare. Totusi, cine a avut curajul sa reziste, sa nu fuga de durerea sufleteasca, cine a indraznit sa se confrunte cu depresia si sa se convinga de efectele ei benefice, stie ca cea mai mare suferinta ne-o producem atunci cand incercam sa evitam suferinta.
Acu', noi astia care am pornit pe drumul de introspectie si vrem sa scoatem din uitare traumele ingropate in subconstient se cheama ca suntem nevrotici. Suna ciudat, dar e bine. Jung parca a zis odata despre un client "Ce bine ca a intrat in sfarsit in nevroza". Asta pentru ca opusul nevrozei este psihoza - acea stare de negare totala, in care omul nu este constient de propria lui persoana, de propriile lui nevoi sau sentimente, traind intr-o bezna personala completa.
Nevroticul sufera, se zbate, e coplesit de emotii, stie ca-l doare ceva si stie ca are probleme de rezolvat (aici avem ramificarea in cei care fac ceva si cei care incearca sa ignore problemele, primind drept rasplata diverse boli si manifestari psihosomatice).
Psihoticul nu are simptome, sau daca le are le clasifica exclusiv ca fiind de natura organica, de pilda el nu are atacuri de panica, ci palpitatii din cauza caldurii (sau efortului etc.). Psihoticul se considera la carma situatiei, se crede suveran la pupitrul de control al propriei vieti, habar nu are ca de fapt este un zombie teleghidat care traieste ca o marioneta a propriului subconstient. Psihoticul pare un om foarte stapan pe el la prima vedere, el a fost atat de total anihilat sufleteste incat si-a ucis din frageda copilarie toate emotiile "periculoase" si singura pe care o mai exteriorizeaza este furia (aceea acceptata social, mai ales la barbati) si pe care o directioneaza intotdeauna cat mai departe de propria persoana: tiganii, evreii, strainii in general, preturile, bogatasii, coruptia s.a.m.d.
Psihoticul pare un om lucid si rational, insa in realitate lumea lui interioara este moarta, neinsufletita, incremenita. El citeste si asculta muzica numai cu sistem, totul e clasificat, organizat la maximum. Structura exterioara (program de masa si de somn, viata planificata la fix) este carja care-l ajuta sa nu se prabuseasca. In el a avut loc un divort irevocabil intre intelectul de gheata si palidele licariri ale spiritului aproape nimicit de lipsa de iubire a parintilor. Psihoticul se autoizoleaza in regatul lui guvernat exclusiv de ego. Ego-ul il ajuta sa-si inabuse in fasa orice scanteie de emotie care i-ar putea distruge fragilul echilibru psihic.
Psihoticul dotat cu o inteligenta peste medie este in general mare demagog si sustinator fanatic al diverselor parole moraliste fara continut: loialitate, principii, demnitate, mandrie, orgoliu, bratele otravite ale caracatitei numite EGO. El uraste in secret (sub masca dispretului) pe toti cei care traiesc autentic si rostesc adevaruri neplacute, dincolo de ura ascunzandu-se o teama paralizanta de propriile adevaruri dureroase, de care a fugit si fuge de-o viata intreaga. El isi halucineaza o superioritate inexistenta care sa-i sustina firava stabilitate sufleteasca si se invaluie intr-un cinism pe cat de muscator pe atat de transparent pentru cei care stiu sa priveasca dincolo de aparente si sa intuiasca abisul de disperare care se ascunde in spatele acestuia. Desi pare sa priveasca pe toti de sus si nu are nici un prieten adevarat (pentru ca nu stie sa se deschida si sa comunice in mod personal, din suflet), psihoticul se alimenteaza inconstient din viata altora, devoreaza orice detalii pe care le prinde, urmareste lacom - ca un veritabil stalker mental - orice farama de viata autentica pe care o vede la altii si pe care ar vrea pe de-o parte sa si-o insuseasca si pe de alta parte s-o distruga. S-o distruga, da, caci acolo e punctul slab care-i arata fara dubiu saracia si golul trist al propriei lui vieti interioare.
Psihoticul refuza vehement orice privire mai atenta asupra propriului trecut, pe care-l considera incheiat si irelevant pentru prezent, dar e suficient orice impuls oricat de fin pe o coarda emotionala periculoasa si el rabufneste in valuri de ura, demonstrandu-si fara drept de apel labilitatea psihica. Un om puternic cu adevarat isi traieste si integreaza toata paleta de emotii umane si nu se teme de sentimente "negative", pe cand psihoticul fuge cu o agresivitate enorma de orice i-ar putea ameninta fragilul castel de nisip construit din minciuni.
Psihoticul este dealtfel atat de fixat pe mentinerea controlului si blocarea oricaror emotii neplacute, incat se poate spune ca nici nu traieste cu adevarat, ci doar vegeteaza undeva in jurul propriei sale persoane, fara a fi prezent in corpul sau in sufletul lui, functionand doar cu intelectul, care este exclusiv dominat de ego. Ego-ul sau mintea-maimuta, cum o numeste Susanna McMahon in cartea ei extraordinara - Pelerinul din noi.
Nevroticul este norocosul care stie ca un dusman iti poate fi cel mai bun profesor, cum a spus Confucius. In cazul nostru, suferinta, travaliul si doliul emotional devin - dupa ce am trecut de teama necunoscutului - cei mai buni prieteni, instrumentele cu care putem iesi cu adevarat din groapa reprimarii. Nu iesim din criza prin lozinci ridicole gen "think pink" sau furandu-ne singuri caciula ca de fapt n-am simti ce simtim, sau bagand capul in nisip si facandu-ne ca nu vedem nimic (strutul asta se trezeste mai devreme sau mai tarziu oricum cu un infarct, o tumoare sau un atac cerebral), iesim din criza constientizand si traind suferinta care ne limpezeste si ne elibereaza.
Nevroticul este norocosul care realizeaza ce important este sa invete sa-si asume propriile sentimente, sa-si recastige increderea in propria persoana, sa fie autentic si in armonie cu el insusi cu orice pret. Pretul este renuntarea la minciuna, renuntarea la relatii superficiale sau de-a dreptul false, renuntarea la iluzia controlului asupra propriei vieti (depresia dureaza cat dureaza si e ok asa), renuntarea la a acorda importanta parerii altora, renuntarea la eforturile de a castiga afectiunea sau aprobarea altora prin metode toxice si daunatoare, renuntarea la fuga de sine insusi, renuntarea la intelectualizarea excesiva si la criterii de viata contrafacute.
Pana la urma psihoticul este - in ciuda propriei lui imagini despre el insusi si a aparentelor de om dur si puternic - singurul demn de mila in aceasta constelatie. Asa ca da, sunt bucuroasa ca sunt nevrotica, ma las prada sentimentelor si le traiesc asa cum vin, tin cont de ele cand iau decizii dar nu ma las ghidata doar de ele (aia e the dark side of the inner child), ma bucur cand mai vine cate un val de depresie peste mine, fiindca asta inseamna ca mai iese la suprafata un ghem de durere pe care-l pot elimina...
Apropo de cum se prelucreaza trecutul. Am scris ceva pe un forum despre asta si vreau sa redau pasajul si aici, poate mai ajuta pe cineva, poate mai da speranta si curaj cuiva.
Mie-mi spui cate sunt si cat de lung e drumul??? De aproape 6 ani sunt in terapie (cu sedinte mai rare de cand a venit David), am vagoane de prelucrat emotional (eu imi tin depresia in "sah" cu dulciuri), am senzatia ca nu se mai termina.
Odata vorbeam cu terapeuta si o intrebam de ce dureaza atata, apoi am avut posibilitatea sa simt pe pielea mea cum decurge "treaba". Cam in al patrulea an de terapie am avut o perioada cumplita, in care m-am confruntat pentru prima oara cu amintirile fizice ale abuzului sexual la care fusesem supusa, singura perioada din terapie in care nu am mai putut sa functionez 100% normal, imi tremurau mainile, nu mai vedeam pe unde merg, eram terminata, plangeam prin tren sau uitam sa cobor la statia la care trebuia, eram ravasita in ultimul hal, abia reuseam sa fac fata la servici (noroc ca acolo e totul rutina si nici nu-mi folosesc decat vreo 50% din capacitatea intelectuala).
Ei, faza aia, cu plans zilnic, cu tresarit nervos din orice, cu tremurat stomacul etc., a durat cateva saptamani, dupa care - brusc - mi-a fost mult mai bine. Chiar ma temeam ca oi fi inceput din nou sa reprim si ... era ultimul lucru pe care-l voiam!! Eu voiam sa sufar, sa urlu (plangeam acasa in bratele lui Bogdan cu sughituri, pana vomitam), voiam sa scap, sa ma eliberez, sa-mi dau jos suferinta din mine, sa scot otrava din sistemul meu cu orice pret!
Cand am intrebat-o pe terapeuta ce s-a intamplat si unde au disparut senzatiile de teroare (ai sa razi, dar stiind ca numai asa ma voi putea elibera, le intampinam cu bucurie, cu frenezie chiar!), mi-a explicat ca abia asteptase sa-mi poata da feedback pe o chestie ca asta. Mi-a spus ca la unii clienti, care au trecut prin diferite experiente disparate de abuz in copilarie, este mai usor de rezolvat problemele, le putem vedea ca pe niste ghemuri, care prin constientizarea si trairea emotiilor vechi, prin permiterea vechii dureri sa fie traita pentru prima data, pot fi "impachetate" si aruncate la gunoi, sunt rezolvate si pur si simplu dispar din radarul emotional, practic te lasa in pace, trebuie sa ti le imaginezi ca pe niste raceli sufletesti care trec. N-as fi crezut asta daca n-as fi trait-o.
Din pacate experienta asta a ramas singulara, restul luptei la mine este maraton, pentru ca - iar mi-a explicat terapeuta - atunci cand lipsa de iubire a parintilor a fost ceva continuu, cand abuzurile fizice si teroarea mamei te-au insotit zi de zi, fara respiro, asemenea traume nu mai pot fi prelucrate individual, este o munca de o viata, in care te poti elibera treptat de bucatele, de franturi, in functie de cum ies la suprafata cu diverse triggere. La Alice Miller am citit ceva frumos si esential despre cum apar aceste ghemuri in copilarie: "Ceea ce ne distruge nu este trauma, ci imposibilitatea de a o exprima"! Nota bene.
Incep si eu sa intrezaresc multe chestii din trecut datorita lui bebe (care e cel mai bun trigger pentru retrezirea emotiilor demult reprimate), dar eu am ajuns sa ma bucur de chestia asta, o vad ca pe o sansa de a-mi recupera trecutul si de a-mi vindeca si mai multe din ranile vechi.
Ce-i drept, eu nu am nici un fel de manifestari negative acute ale corpului (autodistrugerea lenta cu dulciuri nu e ceva acut), dar orice simptome fizice simbolizeaza CEVA ce poate trebuie sa iasa la iveala (ceva copt rau de tot), dar pe care psihicul oamenilor, constientul lor vrea neaparat sa-l tina in intuneric, de frica... intotdeauna constientul incearca sa ne "apere" si vrea sa ne tina in negare in continuare, de aceea trebuie compensat cu trairea emotiilor, mai ales alea de care ne temem inconstient cel mai tare. Acolo trebuie lucrat, sapat la greu... "Act against the fear" - am citit pe undeva (cred ca era Jean Jenson - Reclaiming your Life, o carte extraordinara).
Stiu ca e vag si doar de contur ce zic eu aici, dar asa se rezolva si nu altfel. E un drum lung si anevoios, dar e singurul care ne poate scoate din impas.
Fiecare din noi se cunoaste sau ar trebui sa se cunoasca suficient de bine incat sa inteleaga exact la ce ma refer cu ceea ce am scris eu aici si sa simta in ce masura i se aplica.
* * * * *
Daviducul doarme 12 ore noapte de noapte neintors, ce ziceti de minunea asta? Lori si care mai sunteti in clubul insomniacelor, vedeti ca am plecat definitiv, am predat ecusonul la poarta si nu ma mai intorc nici moarta!! Apoi, aflati ca baiatul meu merge tinut de manute, se cam clatina inca, dar facem incet-incet toata casa per pedes ;-) Zilele astea e cam marait si sta lipit de mine (tocmai cand eu sunt cu virusul scrapping-ului), dar om trece noi si prin asta...
Am citit la odisee. Am vazut Mufitza frumoasa si scumpa si bucalata la Mamaia si pe superbissima Mara la groapa de nisip, am vazut poze incantatoare din vacanta de Mihaser (sa-ti fie de bine, Croatia ne-ar tenta si pe noi!), trimitem si noi pupici si urari de sanatate maxima catre Tiberiu de Andrada, Julia de Lilly si in mod special pentru Iasminutza cea tare tare chinuita! Ma gandesc la voi! PRAG, saru'mana pentru gandurile frumoase, si tie numai bine si sa nu mai ai motive de griji sau probleme! Pupam si Sis1 si Sis2 ("grasele" pamantului ;-)) - asta asa, ca sa inchei cu o nota total pozitiva, ca daca ma gandesc la Cleo cu a ei electrostimulare... ma apuca alt fel de depresii... brrrr... ;-)
Am citit la odisee. Am vazut Mufitza frumoasa si scumpa si bucalata la Mamaia si pe superbissima Mara la groapa de nisip, am vazut poze incantatoare din vacanta de Mihaser (sa-ti fie de bine, Croatia ne-ar tenta si pe noi!), trimitem si noi pupici si urari de sanatate maxima catre Tiberiu de Andrada, Julia de Lilly si in mod special pentru Iasminutza cea tare tare chinuita! Ma gandesc la voi! PRAG, saru'mana pentru gandurile frumoase, si tie numai bine si sa nu mai ai motive de griji sau probleme! Pupam si Sis1 si Sis2 ("grasele" pamantului ;-)) - asta asa, ca sa inchei cu o nota total pozitiva, ca daca ma gandesc la Cleo cu a ei electrostimulare... ma apuca alt fel de depresii... brrrr... ;-)
duminică, 12 iulie 2009
Si bune si rele
Fete dragi de la odisee, va multumesc pentru complimentele la adresa lui David si a noului nostru HOMEPAGE (in care am pus tare mult suflet), va multumesc pentru ca ne-ati scris in cartea de oaspeti, va multumesc ca va mai ganditi la noi din cand in cand. Eu va citesc constant in continuare, nu pierd nimic. Am vazut poze frumoase cu bebe Eric de ca_eric, care a avut la ziua lui balonase si ghirlande albastre exact cum am avut si noi la Daviduc... Tre' sa precizez (si sa nu ma deocheati) ca - desi Daviducul nu e prea solid de felul lui (80cm si 9.440g la 1 an) - nici noi nu am trecut prin greva foamei si nici nu vrem, brrrr... Dar tinem pumnii pentru fifitsa de Desiree, sa iasa din greva rapid!! Vreau sa-i doresc vacanta frumoasa la mare lui mihaser, sa-i transmit si eu (cu intarziere, dar din inima) Getutzei un LA MULTI ANI cu sanatate, noroc, bucurii si impliniri!! La fel si pentru Adriana, o imbratisare si cele mai bune ganduri, sa aiba o zi frumoasa astazi si un an nou de viata plin de momente de fericire! Cleo, Gabitza, Adriana78, Danicris, piggy, Ylari, cenia, Belleane, pupici in mod deosebit voua astazi! Multa sanatate bebeilor bolnaviori, Iasminutza, Julia, Tiberiu, sper ca altii nu mai sunt!
Ieri i-am serbat ziua lui David. Am fost 12 adulti si 7 copii, am decorat frumos casa (balonase, ghirlande, am pus pe perete un strampler mic-mic purtat de David cand avea o saptamana!!), am comandat mancare la un party service, l-am imbracat frumos pe David, m-am aranjat si eu, am pregatit camera de filmat si aparatele foto, am pus masa ca de sarbatoare... Seara a fost destul de haotica, eu eram agitata ca intotdeauna cand sunt gazda si nu am avut ragaz sa ma ocup de nimeni in mod special (i-am avertizat pe toti, rugandu-i sa faca ce vor si sa se simta ca acasa). De la alte petreceri cu copii stiu ca e normal, deci nu-mi fac probleme, probabil ca asa vor fi toate de acum incolo...
Avand in vedere ca fiecare a venit la alta ora, unii veneau si altii plecau etc., a fost o petrecere relativ reusita. Am bifat tot ce planificasem: mancat bine, tort extraordinar de frumos cu poza lui David (poza o pun pe homepage - saru'mana, Anto!!), apoi taiat motul, filmat, fotografiat si imortalizat totul... Aseara, David a luat de pe traditionala tavita cu obiecte un CD (uraaa, a spus tati, o sa fie programator!), apoi mobilul lui tati (gata, in 25 de ani criza financiara e rezolvata, se face fi-meu businessman ;-)), apoi oglinda lui mami (eu am glumit ca o sa fie homosexual, dar ca nu conteaza, important e sa fie fericit), iar Anto a zis ca poate va fi "vanitos ca mami", la care eu am corectat-o: "Mami nu e vanitoasa, mami are complexe", ceea ce nu i-as dori lui David si atat cat va depinde de mine acest lucru nu se va intampla niciodata. Ciudat ca majoritatea oamenilor nu fac legatura intre obsesia cuiva pentru modul cum arata si faptul ca aceasta vine exclusiv din complexul aceluia ca nu e suficient de acceptabil pentru ceilalti, mecanism cu originea tot in copilarie. OK, sa revenim la taierea motului. Sa zicem ca oglinda simbolizeaza frumusetea, cadreaza mai bine cu traditia, nu? Dupa aceea a mai luat si cheia de la masina (desi era neagra si pusa mai in spate), apoi (in sfarsit, a zis mami) si-a ales si stiloul! Au ramas pe masa o carte de programare, banii si ochelarii de soare (deci nu va fi nici bogat, nici cool ca Will Smith ;-)).
Evident ca aceasta aniversare nu a fost pentru David, ci doar pentru mine. Asta e una. A doua e ca am fost concomitent participanta si observatoare la derularea evenimentului (asa se intampla cand terapia are efect si inveti sa te cunosti tot mai bine si sa traiesti lucid, nu ca un zombie teleghidat de subconstient) si azi am avut putin timp sa imi clarific impresiile, vorbind cu Bogdan despre obsesia mea cu filmatul si fotografiatul, cu imortalizarea momentelor importante.
La o prima privire ma temeam ca asta e din cauza ca as fi ca mama, fixata pe aparente. Imi aduc aminte de mesele legendare date de mama in copilaria mea, de aranjamentele impecabile si servetelele apretate, de tavile pline cu bunatati, aranjate, ornate, dovada suprema a valorii ei umane statea in recunoasterea meritelor de gospodina, acolo era regatul ei de necontestat. Nu e cazul la mine. In plus, ea voia ca aceste inscenari sa reflecte o armonie familiala absolut inexistenta, sa ia ochii lumii cu bunastarea materiala care trebuia sa mascheze fisurile casniciei ei ratate. Nu e cazul la mine. Pentru mama esentiala era reactia celorlalti, imaginea ei in ochii celorlalti, sa dea totul bine in exterior in timp ce in interior colcaiau viermii. Nu e cazul la mine.
Am deschis subiectul si i-am spus lui Bogdan ca nu stiu de ce sunt eu asa obsedata cu filmatul si pozele, cu imortalizarea momentelor, iar el mi-a spus parerea lui, ca de cele mai multe ori din cauza asta nu ma pot bucura de momentele respective. Ei, revelatia mea a fost alta: nu din cauza ca vreau sa fac fotografii nu ma pot bucura de clipele frumoase din viata mea, ci din cauza ca nu ma pot bucura de clipele frumoase din viata mea vreau sa fac fotografii, sa prind clipele alea in imagini, ca sa le privesc dupa aceea pe indelete si sa pot simti macar asa o bucurie pe care altfel nu pot s-o simt. Am si acum mari probleme de a ramane in prezent, sau cum zice Elfriede, "bei sich sein" (a fi prezent in sine insusi). De aceea si acum, in era fotografiei digitale, eu scot pe hartie si asez in albume fotografiile care-mi plac si rasfoiesc mereu cu placere albumele de fotografii. Incerc sa gasesc in zambetele mele din fotografii macar ulterior semnele fericirii de care eu efectiv nici acum nu ma pot bucura constient, pentru ca nu am invatat niciodata sa fiu fericita ca stare normala, ma tot preocupa ca toti ceilalti din jurul meu sa fie fericiti, sa se simta bine, sa fie mereu totul perfect. Desi sunt de 8 ani fericita (ca adulta), fetita din mine nu crede nici acum ca tocmai ea traieste asa frumos si autentic, ca e iubita si fericita, ca are o viata frumoasa si implinita. Bogdan imi spune mereu ca imi doreste un singur lucru, sa ma pot vedea cu ochii lui, insa eu si acum ma vad tot cu ochii critici si nemilosi ai mamei, fetita nu crede ca altcineva ar putea s-o iubeasca; logic pentru un copil, cum ar putea sa ma iubeasca un "strain" cand propria mea mama nu m-a iubit? Si apoi, de ce ar crede asta cand de la mama ei ea a invatat ca nu merita sa i se intample nimic bun in viata, ca e doar o putoare ordinara care nu e buna de nimic?
Si asa ajungem din nou la vinovatie, la culpabilizare, la vinovatia inoculata.
Una din principalele caracteristici (si arme) ale unei familii disfunctionale este manipularea copiilor prin inocularea sentimentelor de vinovatie. In cazul meu, mama era specialista in acest domeniu. Traind o viata intreaga ca victima, ea a plasat intotdeauna responsabilitatea pentru propriul ei destin in mainile altora: din cercul familiar abuziv de unde credea ca scapase a trecut la sotul ei, apoi o parte din datoria de a o face pe ea fericita a fost transferata "copilului de aur"... adica mie. Si fiindca acest proiect de viata a esuat, fiindca nu putea decat sa esueze, asta i-a declansat toata ura reprimata inca din copilaria ei, ura pe care evident ca nu si-o putea canaliza decat asupra mea.
La sentimentele de vinovatie inoculate manipulativ la nivel inconstient s-au adaugat si cele aplicate intentionat, ca principiu de "educatie". Imi amintesc ca intotdeauna mi se transmitea ca trebuie sa-mi fie rusine de ceva. "Nu ti-e rusine?", "Nu ti-ar fi rusine!!", "Sa-ti fie rusine" - erau frazele-cheie cu care mama imi sugruma sufletul. Bataile le-am reprimat in marea lor majoritate (semn ca au fost o tortura insuportabila), dar de cuvinte imi aduc aminte, erau ca niste curele care nu sfichiuiau pielea, ci mergeau dincolo de ea, pana la maduva: "Taci odata, ca te pocnesc de nu te vezi!", "Taci ca te calc in picioare" - doua exemple dintre cele mai blande. Apoi ura cu care isi demonstra "autoritatea" si satisfactia imbecila pe care i-o dadea simplul fapt de a-mi refuza o explicatie atunci cand crescusem si o rugam sa-mi motiveze deciziile ei: "Uite-asa, fiindca nu vreau eu" - cuvinte rostite patimas, pe un ton razbunator si in acelasi timp multumit ca in sfarsit ii venise si ei randul sa faca ce vrea, sa-si poata impune vointa asupra cuiva mai slab. Oricum, in momentele alea tot ea era cea slaba, desi n-o stia.
Cand parintii sunt persoane mature care nu sunt capabile sa-si asume raspunderea pentru viata lor, copiii sunt condamnati sa preia instinctiv aceasta raspundere, aceasta datorie uriasa de a-si face parintii fericiti, de a compensa pentru suferinta lor din trecut, de a-i recompensa pentru golul din sufletul lor. Copiii invata sa se simta vinovati pentru nefericirea parintilor si incep sa orbiteze cu toate eforturile si toata fiinta lor in jurul acestei nefericiri, a carei inlaturare devine scopul principal al vietii lor. Ei vaneaza orice zambet al parintilor, cersesc orice dovada de armonie, fie ea cat de fugara in valtoarea maltratarilor, se agata de orice gest de amabilitate si interpreteaza in el semne ale unei iubiri inexistente.
Pentru parintii care traiesc in negare si nu vor sa se confrunte cu propriul trecut care i-a distrus, copiii vor deveni tapii ispasitori, simboluri ale adevaratilor abuzatori din trecutul parintilor: propriii lor parinti, care la randul lor veneau dintr-o bezna interioara si mai mare. Atata timp cat parintii nostri se mint ca ei si-au "iertat" parintii pentru chinurile la care au fost supusi, aceasta "iertare" se va revarsa in manifestari pline de ura fata de copii. Copiii de la care acesti parinti asteapta si pretind tot ceea ce nu au primit in propria lor copilarie. Copiii care nu au dreptul la o viata proprie, ci sunt doar instrumentele prin care parintii sperau sa ajunga in sfarsit la fericire.
Acesti copii iau cu ei in propria lor viata un bagaj de vinovatie care-i striveste. Ei se simt vinovati pentru orice si oricine, se simt vinovati pentru cea mai mica greseala a actiunilor lor, se simt vinovati pentru tot ceea ce au mostenit de la parinti (constrangerile cu care trebuie sa se lupte, in cazul fericit in care le constientizeaza), se simt vinovati si neincrezatori in propria fericire, care le este mereu umbrita de fantomele trecutului, se simt vinovati ca nu sunt perfecti, ca nu sunt frumosi, ca nu sunt suficient de buni (pentru ce??), se simt vinovati ca traiesc, fiindca pana la urma asta a fost mereu in ochii parintilor "vina" lor principala, pe asta o cara dupa ei la nesfarsit.
Ca sa revin la mine, azi intreb altfel: cand o sa-ti fie de ajuns, pana cand sa ma mai simt vinovata ca traiesc si ca nu te-am facut fericita, mama?
* * * * *
Ieri i-am serbat ziua lui David. Am fost 12 adulti si 7 copii, am decorat frumos casa (balonase, ghirlande, am pus pe perete un strampler mic-mic purtat de David cand avea o saptamana!!), am comandat mancare la un party service, l-am imbracat frumos pe David, m-am aranjat si eu, am pregatit camera de filmat si aparatele foto, am pus masa ca de sarbatoare... Seara a fost destul de haotica, eu eram agitata ca intotdeauna cand sunt gazda si nu am avut ragaz sa ma ocup de nimeni in mod special (i-am avertizat pe toti, rugandu-i sa faca ce vor si sa se simta ca acasa). De la alte petreceri cu copii stiu ca e normal, deci nu-mi fac probleme, probabil ca asa vor fi toate de acum incolo...
Avand in vedere ca fiecare a venit la alta ora, unii veneau si altii plecau etc., a fost o petrecere relativ reusita. Am bifat tot ce planificasem: mancat bine, tort extraordinar de frumos cu poza lui David (poza o pun pe homepage - saru'mana, Anto!!), apoi taiat motul, filmat, fotografiat si imortalizat totul... Aseara, David a luat de pe traditionala tavita cu obiecte un CD (uraaa, a spus tati, o sa fie programator!), apoi mobilul lui tati (gata, in 25 de ani criza financiara e rezolvata, se face fi-meu businessman ;-)), apoi oglinda lui mami (eu am glumit ca o sa fie homosexual, dar ca nu conteaza, important e sa fie fericit), iar Anto a zis ca poate va fi "vanitos ca mami", la care eu am corectat-o: "Mami nu e vanitoasa, mami are complexe", ceea ce nu i-as dori lui David si atat cat va depinde de mine acest lucru nu se va intampla niciodata. Ciudat ca majoritatea oamenilor nu fac legatura intre obsesia cuiva pentru modul cum arata si faptul ca aceasta vine exclusiv din complexul aceluia ca nu e suficient de acceptabil pentru ceilalti, mecanism cu originea tot in copilarie. OK, sa revenim la taierea motului. Sa zicem ca oglinda simbolizeaza frumusetea, cadreaza mai bine cu traditia, nu? Dupa aceea a mai luat si cheia de la masina (desi era neagra si pusa mai in spate), apoi (in sfarsit, a zis mami) si-a ales si stiloul! Au ramas pe masa o carte de programare, banii si ochelarii de soare (deci nu va fi nici bogat, nici cool ca Will Smith ;-)).
Evident ca aceasta aniversare nu a fost pentru David, ci doar pentru mine. Asta e una. A doua e ca am fost concomitent participanta si observatoare la derularea evenimentului (asa se intampla cand terapia are efect si inveti sa te cunosti tot mai bine si sa traiesti lucid, nu ca un zombie teleghidat de subconstient) si azi am avut putin timp sa imi clarific impresiile, vorbind cu Bogdan despre obsesia mea cu filmatul si fotografiatul, cu imortalizarea momentelor importante.
La o prima privire ma temeam ca asta e din cauza ca as fi ca mama, fixata pe aparente. Imi aduc aminte de mesele legendare date de mama in copilaria mea, de aranjamentele impecabile si servetelele apretate, de tavile pline cu bunatati, aranjate, ornate, dovada suprema a valorii ei umane statea in recunoasterea meritelor de gospodina, acolo era regatul ei de necontestat. Nu e cazul la mine. In plus, ea voia ca aceste inscenari sa reflecte o armonie familiala absolut inexistenta, sa ia ochii lumii cu bunastarea materiala care trebuia sa mascheze fisurile casniciei ei ratate. Nu e cazul la mine. Pentru mama esentiala era reactia celorlalti, imaginea ei in ochii celorlalti, sa dea totul bine in exterior in timp ce in interior colcaiau viermii. Nu e cazul la mine.
Am deschis subiectul si i-am spus lui Bogdan ca nu stiu de ce sunt eu asa obsedata cu filmatul si pozele, cu imortalizarea momentelor, iar el mi-a spus parerea lui, ca de cele mai multe ori din cauza asta nu ma pot bucura de momentele respective. Ei, revelatia mea a fost alta: nu din cauza ca vreau sa fac fotografii nu ma pot bucura de clipele frumoase din viata mea, ci din cauza ca nu ma pot bucura de clipele frumoase din viata mea vreau sa fac fotografii, sa prind clipele alea in imagini, ca sa le privesc dupa aceea pe indelete si sa pot simti macar asa o bucurie pe care altfel nu pot s-o simt. Am si acum mari probleme de a ramane in prezent, sau cum zice Elfriede, "bei sich sein" (a fi prezent in sine insusi). De aceea si acum, in era fotografiei digitale, eu scot pe hartie si asez in albume fotografiile care-mi plac si rasfoiesc mereu cu placere albumele de fotografii. Incerc sa gasesc in zambetele mele din fotografii macar ulterior semnele fericirii de care eu efectiv nici acum nu ma pot bucura constient, pentru ca nu am invatat niciodata sa fiu fericita ca stare normala, ma tot preocupa ca toti ceilalti din jurul meu sa fie fericiti, sa se simta bine, sa fie mereu totul perfect. Desi sunt de 8 ani fericita (ca adulta), fetita din mine nu crede nici acum ca tocmai ea traieste asa frumos si autentic, ca e iubita si fericita, ca are o viata frumoasa si implinita. Bogdan imi spune mereu ca imi doreste un singur lucru, sa ma pot vedea cu ochii lui, insa eu si acum ma vad tot cu ochii critici si nemilosi ai mamei, fetita nu crede ca altcineva ar putea s-o iubeasca; logic pentru un copil, cum ar putea sa ma iubeasca un "strain" cand propria mea mama nu m-a iubit? Si apoi, de ce ar crede asta cand de la mama ei ea a invatat ca nu merita sa i se intample nimic bun in viata, ca e doar o putoare ordinara care nu e buna de nimic?
Si asa ajungem din nou la vinovatie, la culpabilizare, la vinovatia inoculata.
* * * * *
Una din principalele caracteristici (si arme) ale unei familii disfunctionale este manipularea copiilor prin inocularea sentimentelor de vinovatie. In cazul meu, mama era specialista in acest domeniu. Traind o viata intreaga ca victima, ea a plasat intotdeauna responsabilitatea pentru propriul ei destin in mainile altora: din cercul familiar abuziv de unde credea ca scapase a trecut la sotul ei, apoi o parte din datoria de a o face pe ea fericita a fost transferata "copilului de aur"... adica mie. Si fiindca acest proiect de viata a esuat, fiindca nu putea decat sa esueze, asta i-a declansat toata ura reprimata inca din copilaria ei, ura pe care evident ca nu si-o putea canaliza decat asupra mea.
La sentimentele de vinovatie inoculate manipulativ la nivel inconstient s-au adaugat si cele aplicate intentionat, ca principiu de "educatie". Imi amintesc ca intotdeauna mi se transmitea ca trebuie sa-mi fie rusine de ceva. "Nu ti-e rusine?", "Nu ti-ar fi rusine!!", "Sa-ti fie rusine" - erau frazele-cheie cu care mama imi sugruma sufletul. Bataile le-am reprimat in marea lor majoritate (semn ca au fost o tortura insuportabila), dar de cuvinte imi aduc aminte, erau ca niste curele care nu sfichiuiau pielea, ci mergeau dincolo de ea, pana la maduva: "Taci odata, ca te pocnesc de nu te vezi!", "Taci ca te calc in picioare" - doua exemple dintre cele mai blande. Apoi ura cu care isi demonstra "autoritatea" si satisfactia imbecila pe care i-o dadea simplul fapt de a-mi refuza o explicatie atunci cand crescusem si o rugam sa-mi motiveze deciziile ei: "Uite-asa, fiindca nu vreau eu" - cuvinte rostite patimas, pe un ton razbunator si in acelasi timp multumit ca in sfarsit ii venise si ei randul sa faca ce vrea, sa-si poata impune vointa asupra cuiva mai slab. Oricum, in momentele alea tot ea era cea slaba, desi n-o stia.
Cand parintii sunt persoane mature care nu sunt capabile sa-si asume raspunderea pentru viata lor, copiii sunt condamnati sa preia instinctiv aceasta raspundere, aceasta datorie uriasa de a-si face parintii fericiti, de a compensa pentru suferinta lor din trecut, de a-i recompensa pentru golul din sufletul lor. Copiii invata sa se simta vinovati pentru nefericirea parintilor si incep sa orbiteze cu toate eforturile si toata fiinta lor in jurul acestei nefericiri, a carei inlaturare devine scopul principal al vietii lor. Ei vaneaza orice zambet al parintilor, cersesc orice dovada de armonie, fie ea cat de fugara in valtoarea maltratarilor, se agata de orice gest de amabilitate si interpreteaza in el semne ale unei iubiri inexistente.
Pentru parintii care traiesc in negare si nu vor sa se confrunte cu propriul trecut care i-a distrus, copiii vor deveni tapii ispasitori, simboluri ale adevaratilor abuzatori din trecutul parintilor: propriii lor parinti, care la randul lor veneau dintr-o bezna interioara si mai mare. Atata timp cat parintii nostri se mint ca ei si-au "iertat" parintii pentru chinurile la care au fost supusi, aceasta "iertare" se va revarsa in manifestari pline de ura fata de copii. Copiii de la care acesti parinti asteapta si pretind tot ceea ce nu au primit in propria lor copilarie. Copiii care nu au dreptul la o viata proprie, ci sunt doar instrumentele prin care parintii sperau sa ajunga in sfarsit la fericire.
Acesti copii iau cu ei in propria lor viata un bagaj de vinovatie care-i striveste. Ei se simt vinovati pentru orice si oricine, se simt vinovati pentru cea mai mica greseala a actiunilor lor, se simt vinovati pentru tot ceea ce au mostenit de la parinti (constrangerile cu care trebuie sa se lupte, in cazul fericit in care le constientizeaza), se simt vinovati si neincrezatori in propria fericire, care le este mereu umbrita de fantomele trecutului, se simt vinovati ca nu sunt perfecti, ca nu sunt frumosi, ca nu sunt suficient de buni (pentru ce??), se simt vinovati ca traiesc, fiindca pana la urma asta a fost mereu in ochii parintilor "vina" lor principala, pe asta o cara dupa ei la nesfarsit.
* * * * *
Vreau sa inchei cu un text pe care l-am gasit pe un alt forum, scris de un barbat, dar cu care ma pot identifica aproape in totalitate.Parintii impostori
Parintii care se considera proprietari de copii
Parintii care se considera proprietari de copii
Exemple
1. Daca li se sinucide copilul, in loc sa il planga, sunt preocupati sa dea vina unul pe celalalt pentru ca li s-a sinucis copilul (mama pe tata si invers).
2. Daca fiica fuge de acasa sa concubineze cu un „salvator de ocazie“, mama e preocupata de himenul ei dupa ce e recuperata de politie, daca mai e intact; apoi insista ca respectivul sa se insoare cu fiica ei, ca sa-i spele ei insisi obrazul de „rusinea“ facuta de fiica.
3. Daca copilul nu mai vrea sa revina in familie, parintii recurg la santaj sentimental „nu ti-e mila de noi, cat ne-am chinuit cu tine sa te crestem?!“. Daca copilul tot nu reactioneaza, urmeaza jigniri, invective, acuzatii de nerecunostinta, in final parintii se portretizeaza in victime la oricine ii asculta.
4. Daca baietelul vrea sa mearga la rau sa se scalde, mama il opreste „nu te duce sa te ineci, vrei sa raman fara tine?“. Ea, posesiva, se gandeste numai la sine, la faptul ca daca baietelul se ineaca ea va ramane singura (!), nu se gandeste ca e bine pentru baietei sa se scalde la rau, sa inoate etc.
5. Ora mesei, copilului nu-i place mancarea, dar mama „rabdatoare“ ii indeasa pe gat lingura dupa lingura copilului, lucru menit sa-i confirme ei imaginea pe care o are despre ea ca „mama buna“.
Cand intr-o familie exista sentimente autentice intre parinti, exista dragoste neconditionata si pentru copil. Parintii care se iubesc neconditionat stiu din instinct (dirijat de sentiment) cum trebuie sa se comporte cu copilul.
Instinctul matern cu care se spune ca sunt binecuvantate femeile e doar un comportament orb, care nu poate inlocui sentimentul autentic. Mama biologica ce a procreat din sex (nu din dragoste pentru sot) se comporta ca si o closca ce isi aseaza automat din cand in cand sub aripi niste oua imaginare. Copilul nu are nevoie de mama biologica, nevrotica, narcisista, care si-a mintit sotul ca il iubeste pentru a procrea cu el. Copilul are nevoie de o mama care e iubita de sotul ei si care isi iubeste sotul. Atunci, copilul nu e folosit ca o compensatie pentru golul sufletesc al unei mame nevrotice.
Cum apar parintii proprietari de copii (sau parintii impostori)
Doi indivizi (nevrotici, dependenti unul de altul) de sex opus, incheie o relatie (concubinaj, casatorie) printr-o minciuna (contract mincinos). El minte si se minte ca o iubeste ca sa aibe acceptul ei de a se culca cu ea (numai o nevrotica are nevoie sa fie mintita pentru a se culca cu un barbat) sau o face din ratiune, pentru a avea un statut si o sclava legala in casa. Ea il minte ca il iubeste, atat ca sa-si asigure un statut familial, cat mai ales ca sa aiba cu cine sa isi satisfaca instinctul si dorinta disperata de a procrea. Il minte cu intentia inconstienta ca mai tarziu sa poata compensa lipsa de iubire fata de sot si din partea sotului prin copil (sa se hraneasca cu afectiunea primita de la copil, care o va suplini pe cea neprimita de la sot). Asa apar mamele posesive, isterice, care fac un copil din sex pe care il vor iubi posesiv sau deloc.
Cand asemenea indivizi procreaza, copilul pentru ei e o posesie. O investitie. O marioneta.
Ei se ingrijesc de copil tot ca de o investitie. Nu sunt preocupati de nevoile sufletesti ale copilului, ci de imaginea lor in lume prin copil si de roadele pe care trebuie sa le aduca acel copil in calitate de investitie. Le pare rau nu de copil, ci de banii investiti in copil in cazul in care acesta are esecuri pe directia trasata de parintii „proprietari“. Copilul marionata nu-si apartine siesi. Viata lui apartine „proprietarilor“.
Parintii proprietari neavand viata de cuplu (fara sentiment, viata lor de cuplu e goala) vor incerca sa traiasca viata copilului lor in locul lui. Fenomenul e cunoscut in psihologie ca PARAZITARE. Parintii proprietari de copii devin parazitii psihicului propriilor lor copii, atunci cand acesti copii permit acest lucru.
Ei impun ce sa studieze copilul (impun neaparat de multe ori o cariera, sub masca bunelor intentii fata de copil), ei ii aleg acestuia de multe ori partenerul de viata (traseaza criteriile si santajeaza sentimental copilul daca alegerea lui nu intruneste criteriile parintilor-proprietari), daca copilul ramane fara job ei se preocupa sa-i caute job in ziare, pe internet, se „sacrifica“ pentru a-l „ajuta“ pe copil. Daca copilul reuseste sa urmeze alta cariera decat cea aleasa de parinti, parintii-parazit se muleaza imediat pe noua alegere a copilului lor, manifestand un mai mare interes decat el si atribuindu-si meritele acestuia, impodobindu-se cu laurii reusitei acestuia.
Parintii proprietari de copii se adreseaza progeniturilor lor, desi acestea au sa zicem 30-40 de ani, intotdeauna cu „copilul meu“. Ei nu folosesc expresiile „fiul meu“ sau „fiica mea“. Indeosebi mamele posesive folosesc expresia „copilul meu“, desi ala micu’ poate avea 27 de ani si 2 metri. Mama posesiva are nevoie sa il mentina pe „ala micu“ intr-o stare de pseudodebilitate psihica pentru ca ea sa detina controlul vietii lui (ea e viitoarea „soacra acra“ atat de greu de inghitit de nora). Ala micu’ chiar se simte uneori in prezenta parintilor ca un copil de 10 ani care nu se poate descurca fara parinti.
Parintii impostori sunt parintii care fac copii din sex nu din dragoste.
Parintii impostori sunt in secret si inconstient mari admiratori ai impostorilor profesionali care castiga bine (magistrati corupti, medicii - “daca nu curge pica“ etc).
Parintii impostori sunt cei care formeaza familiile materialiste, pentru ei conteaza numai aparentele, posesiile, imaginea lor si a familiei lor in societate.
Parintii impostorii sunt cei care s-au saturat de „masturbarea in doi“ si continua sa se „masturbeze“ prin copiii lor.
O relatie bazata pe minciuna, pe lipsa de sentiment, e o relatie in care sexul e de fapt dupa 1-2 ani o masturbare in doi.
Masturbarea pe termen scurt-mediu nu mai produce placere.
Cei doi nevrotici-impostori in relatie nemaiavand nici o sursa de placere vor incepe sa caute bucuria/placerea folosindu-se de copil.
Mama posesiva, daca e agresata de sot, isi face prostul obicei de a se duce tot mai des la copil sa caute bucurie. Copilul practic e facut total dependent afectiv de mama care se hraneste din dragostea lui pentru ea. Dar dragostea ei pentru el nu e una curata. Pentru ca acel copil, cand va creste mare, in calitate de marioneta a ei, trebuie sa o despagubeasca pe ea in plan moral si emotional, sa-i ofere ce nu i-a oferit sotul ei. Mama posesiva nu iubeste copilul pentru el, il iubeste pentru ea. Asta se cheama canibalism sentimental, incest emotional sau troc cu sentimentele. „Fa asta sa-i arati lui mami cat de mult o iubesti tu pe ea“ - aud copiii, dezgustator.
Parintii „proprietari“ de copii nu fac copii pentru ei, pentru ca acei copii sa-si traiasca viata lor. Parintii impostori fac copii pentru ei, pentru parinti. „Sa avem si noi un sprijin la batranete, sa ne dea o cana cu apa, sa ne ingroape“ – adica sa-i slugareasca pentru a mosteni casa parinteasca (obiceiul din satele romanesti).
Atitudinea parintilor impostori fata de odraslele lor e aceea de proxenet-codoasa.
Mama posesiva in cazurile extreme se comporta cu fiul ei ca si o tarfa care nu si-a primit onorariul asteptat.
Tatal posesiv se comporta de multe ori cu fiica sa ca un proxenet inselat la procente.
Fiica este vazuta de tatal posesiv ca un potential partener care trebuie sa-l despagubeasca sentimental pentru tot ce nu a primit de la sotia lui (care de mult nu-l mai satisface...).
Fiul este vazut de mama posesiva ca un potential partener care trebuie sa-i ofere sufleteste tot ce nu i-a oferit sotul egoist (ea nu e egoista, doar sotul...).
De fapt copiii nu au nici o DATORIE fata de parintii impostori.
Singura datorie pe care o au acesti copii abuzati moral, emotional, psihic si de multe ori fizic e aceea de a deveni independenti material si emotional fata de parinti, cat mai repede, printr-o meserie pentru care au aptitudini si sa reduca la minimum contactul cu parintii impostori, iar daca se poate, sa nu mai aiba deloc contact, in cazurile grave de abuz.
Cum este programata mintea copilului de catre parintii agresori
In familiile unde ambii parinti impostori sunt agresori psihici intre ei si pentru copii, iar copiii au structura slaba, cel mai grav fenomen care se petrece in psihicul copiilor (in afara de nebunie) e negarea dreptului la existenta. Parintii de fapt ar dori ei unul altuia sa isi interzica dreptul la existenta, dar cei pe care reusesc sa-i programeze in aceasta directie sunt copiii. Parintii impostori nu se mai agreseaza atat de intens unul pe celalalt dupa aparitia copiilor pentru ca ii agreseaza pe copii.
Mai tarziu, un copil traumatizat poate invata prin psihoterapie sa-si acorde dreptul la existenta pe care a fost programat sa si-l nege.Un om programat sa isi nege dreptul la existenta distruge de multe ori totul in jurul sau (relatiile, jobul, etc). Programarea are loc in copilarie, prin ceea ce traieste copilul in familia sa.
Iata cateva exemple de "programare": Parintele agresor se manifesta asupra copilului prin mesaje nonverbale si atitudini care exprima:
1. Intimidare (“daca nu faci asta, vin peste tine si te fac praf, te joc in picioare, te trantesc de-ti ies ochii”) – copilul traieste cu sabia lui Damocles deasupra capului, stie ca orice nesupunere a sa se poate solda cu executia sa.
2. Sfidare (de exemplu prin privire, cum spun englezii “the evil eye”)
3. Inhibare (isi exhiba in fata copilului buna sa dispozitie la care insa copilul nu are voie sa participe, buna dispozitie din motive pe care copilul nu le intelege si care nici nu-l intereseaza, e o exhibare agresiva, sfidatoare, ceva de genul "eu sunt mare, pot fi fericit, tu insa nu pana vei deveni adult")
4. Ignorare – copilului nu i se raspunde la intrebari, sau i se spune “du-te ma de aici, fugi in casa…”. Copilul mic, daca e ignorat simte ca e un nimic, ca nu exista.
5. Sadism - nu cumpara niciodata jucaria dorita de copil, cumpara insa cateodata o jucarie care-i place lui (parintelui), iar cand copilul o strica il pedepseste aspru. Parintele e proprietarul jucariilor copilului sau. Copilul e obligat sa manance mancarea care nu-i place si la ore cand nu-i este foame. Grija exclusiva si abuziva e doar fata de trup, sufletul nu exista.
7. Abuz de putere - parintele agresor se hraneste din exercitarea autoritatii sale asupra copilului sau. I se limiteaza fara motiv timpul de joaca (“sa fii la ora cutare in casa” - fara sa i se explice de ce). Copilului i se interzice bucuria, in diverse ipostaze, limitarea la joaca, la desene animate, fara sa i se explice si motivele. Tot ce il bucura pe copil il enerveaza pe parinte. Cand iubesti pe cineva, iubesti si ceea ce iubeste el.
8. Neacceptare - nu este niciodata apreciat daca reuseste ceva sau in raport cu alti copii este totdeauna apreciat negativ in auzul copilului, "altii pot, uite el nu poate" – spune tatal mamei.
10. Jocuri perverse de putere intre adulti - un parinte isi exercita autoritatea asupra celuilalt parinte prin copil. Tata spune: “Ai crescut, e timpul sa faci caca la WC!" Mama: “Esti inca mic, fa pe olita!”. Copilul face pe el. Evident, e vorba de un copil cu structura slaba (sau foarte empatic, care stie instinctiv ce se asteapta de la el dincolo de cuvinte) si de un tata agresor psihic puternic care intimideaza, inhiba, precum si de o mama plina de resentimente reprimate.
11. Violenta psihica si fizica - in cazul in care copilul se revolta la abuzurile emotionale si psihice, e atacat si mai tare "nu esti in stare sa faci cutare sau cutare, nu esti bun de nimic, esti o putoare" sau si mai rau, este batut.
12. Abuz emotional - copilului i se reproseaza nefericirea parintilor. "Din cauza ta sunt eu nefericita, din cauza ta stau cu taica-tu".
13. Lectii tragice de viata - parintele impostor ofteaza si reproseaza ori de cate ori trebuie sa faca ceva pentru copilul sau. Astfel, copilul invata simtul responsabilitatii pentru celalalt din modul in care parintele isi manifesta responsabilitatea pentru el, pentru copil. Mai exact, copilului cand va creste mare ii va fi greu sa faca orice fleac pentru altcineva fara rasplata, compensatie.
14. Instrainare, neapartenenta - in familiile cu parinti impostori, bunurile nu sunt comune la modul emotional, copilul se simte ca un orfan intr-o casa straina unde orice ar atinge nu-i apartine. Astfel iau nastere oamenii umili cu capul plecat sau cei cu agresiuni reprimate pe care si le vor revarsa mai tarziu asupra propriilor copii, in lipsa constientizarii.
Astfel, in loc sa cladeasca increderea in sine copilului, parintii impostori o distrug. In loc sa cultive copilului un sentiment pozitiv fata de propria persoana, ei il fac sa-si nege dreptul la existenta. Un om care nu are sentiment pozitiv fata de el, care nu are incredere in sine, e un om care incepe lunga si dureroasa calatorie spre neant. Parintii impostori asta fac, neantizeaza eul, sinele copilului.
Sunt parinti preocupati sa-si supravegheze copiii daca se masturbeaza sau nu (de parca ei nu s-au masturbat si nu se mai masturbeaza inca). E o mare satisfactie pentru ei sa isi surprinda copiii intr-un act atat de "odios", au grija inca inainte de pubertate sa le faca "educatia sexuala" de asa maniera incat sa deduca ei singuri ca sexul e ceva detestabil, un pacat, o rusine. De fapt, subconstientul acestor parinti le spune ca sexul i-a atras pe ei in relatia de familie si le-a adus pe cap copii facuti doar din sex pentru care nu vor sa-si asume responsabilitatea cresterii decat in conditiile in care copiii se supun "patului lui Procust". Sa devina marioneta parintilor, astfel incat acestia sa se hraneasca din autoritatea absoluta pe care o exercita asupra copiilor. Acesti parinti se simt vinovati ca au o familie bazata pe sex si pe egoism si nu pe dragoste, deci instinctiv interzic sexul copiilor lor, mai ales ca sexul, fie ca e vorba si numai de un gest nevinovat de masturbare, reprezinta placere. Ori placerea de orice fel nu e pe placul unui parinte agresor care nu-si iubeste partenerul de viata si implicit nici copiii pe care ii are cu el.
Agresorul interzice placerea, bucuria victimei sale, pentru ca o victima care se bucura e mai greu de controlat. Inutil de precizat ce excese de masturbare fac copiii proveniti din familiile unde nu exista sentiment. Cazuri de fetite care se masturbeaza la varsta de 2 ani, iar la 7 ani sunt deja performere (o fac de mai multe ori pe zi). La 14 ani au deja avorturi iar la 30 de ani nu le mai suporta nimeni. La fel, baieti alcoolici la 15 ani. Placerea obtinuta prin masturbare excesiva suplineste la copil lipsa de afectiune, e de fapt o compensare a depresiei, a tristetii, a nefericirii. Cand durerea psihica e prea mare, apare datul cu capul in perete, leganarea, cum vedem la copiii din orfelinate. Frica ca ar putea fi descoperiti in timp ce se masturbeaza de catre parintele psihopat e o trauma in plus pentru copil.
Existenta copilului este groaznica. El nu are alta sansa de supravietuire decat sa se supuna, sa se adapteze parintelui psihopat. Partea tragica e ca multi din copiii traumatizati cand vor creste mari, vor proceda in acelasi mod cu copiii lor (copiii batuti devin de cele mai multe ori batausi de copii, daca nu-si constientizeaza traumele) ca sa "recupereze" umilinta personala pe spinarea altuia mai slab. Scenariul "mizerabililor" se repeta la nesfarsit. In asemenea comunitati infectate, familiile se autodistrug pe acelasi calapod. Familia patologica e ca un ghem de serpi, fiecare cu coada celuilalt in gura. Cateodata, un copil cu structura puternica reuseste sa evadeze. Dar totusi, ce e in sufletul sau! Oriunde ar pleca, ii cara cu el si pe parinti, in capul sau. O gramada de conflicte si lucruri pe care nu si le poate explica, care il vor tortura ori de cate ori isi va aminti de familia sa. Singurul lucru care ii salveaza este o psihoterapie buna si indelungata care sa-i ajute sa se elibereze de tot balastul.
Cand persoanele care sufera (victimele) citesc aceste articole, ele recunosc adevarul pe loc.
Cand alte persoane, de obicei in etate, suferinde de depresii (care evident inca au sau au avut o viata de familie duplicitara) citesc la randul lor articolele in cauza, le catalogheaza drept aberatii, "extrapolari", generalizari, "creatiile" unei minti bolnave, pe scurt, fara nici o tangenta cu "adevarul" ("adevarul" creat de mintea lor).
Prin urmare singura salvare vine in opinia acestor persoane "in etate" din tratamente naturiste, bioenergetice si cine stie ce alte gaselnite ale atator escroci care sunt specializati in exploatarea unor nevrotici plasati pe lantul agresiunii in postura mai avantajoasa, de agresor sau in orice caz de victima cu certe beneficii din relatia ei cu agresorul (motiv pentru care nici nu doresc sa taie in carne vie, ci cauta rezolvari mincinoase la fel ca viata lor).
Nevroza "batranilor" experimentati in manipulare e greu de demolat pentru ca mai mult de 50% din ea e rulata cvasiconstient. Din cauza asta se ajunge la situatii dramatice cand vorbele devin inutile si sunt inlocuite de violenta cruda asa cum vedem aproape zilnic la stiri, parinti batrani prezentati ca inocenti, zdrobiti in bataie de propriii lor copii, copii care sunt 100% produsul educatiei acestor parinti, parinti care in final culeg roadele a ceea ce au semanat in copiii lor.
Acesti parinti vedete tv la diverse jurnale de stiri sunt plansi tot de nevrotici inconstienti care urmaresc cu savoare stirile respective (nevroticii astia, cand plang parintii deveniti victimele copiilor lor, au trairi afective de "moralitate inaltatoare" pentru ca se simt solidari cu niste oameni care sufera, nu-i asa?). O persoana care are niste cunostinte de psihologie urmareste asemenea scene cu totala circumspectie, fara sa acuze pe nimeni. Dar concluzii pentru sine poate trage si aceste concluzii sunt totdeauna mai aproape de adevar decat ceea ce poate intelege un nevrotic inconstient de sine.
Nevroza e tulburarea dezvoltata de o persoana care traieste in minciuna de sine. Nevroticul nu suporta adevarul. E trasatura lui cea mai marcanta. El face excese de corectitudine in exterior, dar in interior, in familie, e impostor fata de ceilalti membri ai familiei. Nevroticul devine impostor in familie pentru ca mai inainte de a avea familia respectiva e impostor fata de sine insusi (se automanipuleaza inconstient).
Candva realizezi cum este sa primesti din punct de vedere material orice de la parinti (ca deh....se uita lumea), insa sa simti ca privind in urma nu ai in amintirea ta nici un moment frumos si fericit, trait impreuna cu parintii, de care sa iti amintesti (te regasesti pe undeva prin casa lor, atat si nimic mai mult). Realizezi cum e sa fi trait intr-o lume superficiala, materiala si materialista lipsita de orice fel de sentiment autentic. Realizezi ca figurai in viata lor undeva intre batutul covoarelor, amestecatul in mancare si stersul frigiderului (si uneori nici macar atat).
Traiesti in copilarie fara sa realizezi ce se intampla cu tine (fiindca nu cunosti alta stare) dar vine momentul groaznic cand dai nas cu realitatea si iti dai seama ca parintii tai, pe care ii iubesti si idealizezi, nu au si nu au avut nici un sentiment normal fata de tine, nefiind capabili structural sa simta asa ceva. Realizezi ca ai fost o marioneta a unor parinti egoisti, narcisisti si rasfatati, nesatui in manipularea lor, care isi hranesc viata din manipulare fiindca asta le e singura preocupare, si singura putere pe pamantul asta pe care o au este asupra ta, a copilului care inca esti pentru ei, si asta le face o placere deosebita si ii tine in viata. Realizezi ca trebuie sa alegi intre a continua sa te lasi manipulat (ca sa iti mentii parintii in viata) sau sa incerci sa iesi de sub starea apasatoare pe care ti-o impun ei (si astfel sa ii "ucizi").
* * * * *
Ca sa revin la mine, azi intreb altfel: cand o sa-ti fie de ajuns, pana cand sa ma mai simt vinovata ca traiesc si ca nu te-am facut fericita, mama?
sâmbătă, 11 iulie 2009
Copilul de aur
Cunoasteti expresia in psihologie?
Copilul menit sa fie perfect, sa aduca perfectiune in viata parintilor lui. Copilul coplesit cu atentie toxica de parinti si mediu, stimulat pana la vomisment sa devina superstar. Copilul care are o alta pozitie si un alt statut decat "tapul ispasitor" (vezi clasificarea copiilor in sistemele familiale disfunctionale), dar care in realitate traieste cu exact aceleasi lipsuri si spaime paralizante. Copilul care invata repede, mult prea repede, sa se autobiciuiasca pentru a atinge teluri de neatins, pentru a fi perfect, niciodata mai putin de atat. Copilul care cunoaste panici de nedescris la gandul celei mai mici greseli.
Copilul care primeste constant mesajul ca nu valoreaza nimic prin el insusi, copilul care nu are posibilitatea sa-si construiasca un nucleu stabil de incredere in propria persoana, ci devine fixat pe performanta, pe lauda celorlalti, pe note si aprecieri de la straini, ca si cum s-ar vedea intr-o oglinda stramba, permanent indreptata spre ceilalti. Copilul caruia i se induce devreme raspunderea pentru toate: pentru neimplinirile si nefericirea parintilor, pentru frustrarile si limitele lor, pentru mandria lor de carton, pentru lipsa de structura si de autenticitate din familie, pentru traumele reprimate ale parintilor, pentru agresiunile imprevizibile ale acestora.
Copilul care creste cu obsesia de a controla totul, fiecare respiratie si fiecare pas, fiecare zambet in fiecare poza, copilul care traieste din indicatiile regizorale ale fantomelor parintilor chiar si atunci cand acestia nu mai au alta putere asupra lui, copilul care vrea sa controleze fiecare relatie si astfel ii paraseste pe toti pentru a nu fi el parasit.
Copilul care dezvolta un sentiment denaturat de loialitate fata de parinti si se simte responsabil pentru a-i face fericiti in fiecare clipa a vietii lui. Copilul care trebuie sa-si reprime orice urma de furie, oricat de justificata, pe parintii egoisti si manipulativi, fiind astfel nevoit sa traiasca multi ani in negare ca sa supravietuiasca macar cu o singura bucatica de suflet intacta. Copilul care traieste prin procura depresia mamei, copilul care inghite odata cu mancarea si intreaga otrava emotionala a mamei (gospodina perfecta ale carei bucate nu au niciodata un gust bun).
Copilul care invata ca e obligat sa faca mereu pe plac altora, sa se sacrifice pe el insusi pentru o armonie fictiva, copilul care e dependent de aprecierile altora, care sufera ca un caine la cea mai mica umbra de critica (fiindca el isi este cel mai mare critic si orice greseala proprie este in ochii lui un dezastru universal). Copilul care stie sa fie bun cu toti ceilalti, numai cu sine insusi nu. Copilul care traieste intr-o eterna postura defensiva si cu greu invata sa gestioneze conflicte.
Copilul care a crescut intr-o simbioza perversa cu parintii, cu promisiuni de iubire amestecate cu cele mai crude maltratari, in realitatea unei neglijari emotionale totale. Copilul caruia i se inoculeaza de foarte timpuriu ca numai aparentele conteaza... fotografii si zambete cu coronita de premiul I in fata blocului (sa vada vecinii), urmate de palme in cap si pumni in spinare acasa... Lovituri care duc la inghetarea sufletului, la pastrarea unei fatade (masca, eterna masca!) de care copilul in timp nici nu mai e constient...
Copilul care invata la perfectie lectia urii de sine, transmisa permanent, ca o picatura chinezeasca, de subconstientul parintilor lui. Copilul care la maturitate (aia biologica!) se inconjoara de relatii toxice si distructive, fara a observa cum se folosesc ceilalti de el. Copilul care si-a dezvoltat o armura de incordare, o pozitie inconstienta de autoaparare si traieste permanent cu stomacul impietrit, in asteptarea urmatoarei lovituri. Copilul caruia i se transmit mesaje negative despre propria persoana si care nu va reusi niciodata, NICIODATA, sa creada ca cineva il poate iubi cu adevarat. Copilul care e convins pana in maduva fiintei lui ca nu merita nimic.
Copilul care in final este haituit intr-un asemenea grad incat nu-i mai ramane nimic de facut decat sa aleaga intre a se desparti de parinti sau a se lasa distrus in intregime. Copilul care in final alege adevarul, adevarul ala care taie in carne vie pana la os, caci altul nici nu exista. Copilul care vrea in sfarsit sa vada, sa constientizeze, sa traiasca, fie si plin de rani sangerande, numai sa iasa din matricea falsei iubiri a parintilor.
Ceea ce ramane este durerea cumplita de a sti acum ca nu a fost niciodata iubit, o durere care probabil nu va trece niciodata. Si sentimentele de vinovatie, mult prea adanc sedimentate in suflet.
Cand n-o sa ma mai simt vinovata, mama?
Copilul menit sa fie perfect, sa aduca perfectiune in viata parintilor lui. Copilul coplesit cu atentie toxica de parinti si mediu, stimulat pana la vomisment sa devina superstar. Copilul care are o alta pozitie si un alt statut decat "tapul ispasitor" (vezi clasificarea copiilor in sistemele familiale disfunctionale), dar care in realitate traieste cu exact aceleasi lipsuri si spaime paralizante. Copilul care invata repede, mult prea repede, sa se autobiciuiasca pentru a atinge teluri de neatins, pentru a fi perfect, niciodata mai putin de atat. Copilul care cunoaste panici de nedescris la gandul celei mai mici greseli.
Copilul care primeste constant mesajul ca nu valoreaza nimic prin el insusi, copilul care nu are posibilitatea sa-si construiasca un nucleu stabil de incredere in propria persoana, ci devine fixat pe performanta, pe lauda celorlalti, pe note si aprecieri de la straini, ca si cum s-ar vedea intr-o oglinda stramba, permanent indreptata spre ceilalti. Copilul caruia i se induce devreme raspunderea pentru toate: pentru neimplinirile si nefericirea parintilor, pentru frustrarile si limitele lor, pentru mandria lor de carton, pentru lipsa de structura si de autenticitate din familie, pentru traumele reprimate ale parintilor, pentru agresiunile imprevizibile ale acestora.
Copilul care creste cu obsesia de a controla totul, fiecare respiratie si fiecare pas, fiecare zambet in fiecare poza, copilul care traieste din indicatiile regizorale ale fantomelor parintilor chiar si atunci cand acestia nu mai au alta putere asupra lui, copilul care vrea sa controleze fiecare relatie si astfel ii paraseste pe toti pentru a nu fi el parasit.
Copilul care dezvolta un sentiment denaturat de loialitate fata de parinti si se simte responsabil pentru a-i face fericiti in fiecare clipa a vietii lui. Copilul care trebuie sa-si reprime orice urma de furie, oricat de justificata, pe parintii egoisti si manipulativi, fiind astfel nevoit sa traiasca multi ani in negare ca sa supravietuiasca macar cu o singura bucatica de suflet intacta. Copilul care traieste prin procura depresia mamei, copilul care inghite odata cu mancarea si intreaga otrava emotionala a mamei (gospodina perfecta ale carei bucate nu au niciodata un gust bun).
Copilul care invata ca e obligat sa faca mereu pe plac altora, sa se sacrifice pe el insusi pentru o armonie fictiva, copilul care e dependent de aprecierile altora, care sufera ca un caine la cea mai mica umbra de critica (fiindca el isi este cel mai mare critic si orice greseala proprie este in ochii lui un dezastru universal). Copilul care stie sa fie bun cu toti ceilalti, numai cu sine insusi nu. Copilul care traieste intr-o eterna postura defensiva si cu greu invata sa gestioneze conflicte.
Copilul care a crescut intr-o simbioza perversa cu parintii, cu promisiuni de iubire amestecate cu cele mai crude maltratari, in realitatea unei neglijari emotionale totale. Copilul caruia i se inoculeaza de foarte timpuriu ca numai aparentele conteaza... fotografii si zambete cu coronita de premiul I in fata blocului (sa vada vecinii), urmate de palme in cap si pumni in spinare acasa... Lovituri care duc la inghetarea sufletului, la pastrarea unei fatade (masca, eterna masca!) de care copilul in timp nici nu mai e constient...
Copilul care invata la perfectie lectia urii de sine, transmisa permanent, ca o picatura chinezeasca, de subconstientul parintilor lui. Copilul care la maturitate (aia biologica!) se inconjoara de relatii toxice si distructive, fara a observa cum se folosesc ceilalti de el. Copilul care si-a dezvoltat o armura de incordare, o pozitie inconstienta de autoaparare si traieste permanent cu stomacul impietrit, in asteptarea urmatoarei lovituri. Copilul caruia i se transmit mesaje negative despre propria persoana si care nu va reusi niciodata, NICIODATA, sa creada ca cineva il poate iubi cu adevarat. Copilul care e convins pana in maduva fiintei lui ca nu merita nimic.
Copilul care in final este haituit intr-un asemenea grad incat nu-i mai ramane nimic de facut decat sa aleaga intre a se desparti de parinti sau a se lasa distrus in intregime. Copilul care in final alege adevarul, adevarul ala care taie in carne vie pana la os, caci altul nici nu exista. Copilul care vrea in sfarsit sa vada, sa constientizeze, sa traiasca, fie si plin de rani sangerande, numai sa iasa din matricea falsei iubiri a parintilor.
Ceea ce ramane este durerea cumplita de a sti acum ca nu a fost niciodata iubit, o durere care probabil nu va trece niciodata. Si sentimentele de vinovatie, mult prea adanc sedimentate in suflet.
Cand n-o sa ma mai simt vinovata, mama?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)