The Swine Flu Whisperers

Hai, ca demult n-am mai scris nimic despre pandemia lu' mama... Ieri insa, pe drum spre IKEA, ascult si eu in mod exceptional stirile la radio si iar ma ia cu fiori: se da drumul la vaccinari antiporcine, fratioare! Pardon, antigripale de la porcine sau cam asa ceva... Ca daca s-ar vaccina antiporcin ce bine ar fi, poate se inventeaza un vaccin sa ne elibereze de porcii dintre noi!

Apropo de porci, imi tot vine sa intreb: da' cu saracele vaci ce-or fi avut? Ca si acolo au bagat vaccinarea obligatorie impotriva sindromului "limbii albastre", de in final cel mai tare s-au imbolnavit stapanii vacilor!

Inca din 2006, multi dintre cei care au luat in deradere povestea cu gripa aviara au pronosticat ca urmatoarea epidemie nu e departe. Vorba neamtului, cand e sigur de ceva: "Poti sa iei otrava ca asa va fi!" (darauf kannst du Gift nehmen). Hehe, sa fi stiut ei ca profetia lor se va indeplini chiar cuvant cu cuvant?

La nici trei ani dupa scurt-metrajul "H5N1 nu raspunde", ne viziteaza mama lu' gripa aviara, pre numele ei de fata mare "H1N1" sau "A/H1N1" (unde al doilea deja suna mai amenintator, nu credeti?). Asta e mai tare ca mama lu' Alien, cica are pe constiinta virala peste suta de morti (desi conform cu analizele oficiale de laborator ar fi vorba doar de 8 confirmati 100%). Mexicu' are 110 milioane de locuitori, cum dreaq reusesc 8 morti sa umple ziarele pe tot mapamondul? Se vehiculeaza deja cifre de sute de morti, se publica permanent poze cu oameni mascati (daca n-ar fi murit Michael Jackson, saracul, as fi zis ca e o conspiratie a lui, ca in final sa ne mascam toti si nimeni sa nu mai recunoasca pe nimeni, sa poata trai si pedofilii in liniste, dom'le!). Numai presa libera nu scrie nimic. Ah, pardon, ce e aia "presa libera"?

In mod normal, orice om care e capabil sa gandeasca trebuie sa se mire ca nimeni nu s-a inflamat in presa din cauza ca un vaccin livrat pentru cercetare in Austria, Germania, Slovenia si Republica Ceha a fost contaminat din greseala cu virusi pandemici activi in februarie 2009. Cand au inceput sa moara pe capete toti cobaii, laborantii au inceput si ei sa cerceteze cauzele. Firma producatoare de vaccinuri nu a considerat de cuviinta pana astazi sa dea vreo declaratie oficiala in acest context. Laborantilor li s-au facut analize si li s-au oferit medicamente antivirale. Evident nu a fost nevoie aici nici macar de vreo carantina, desi toti acei oameni fusesera expusi o perioada destul de indelungata unui cocktail pandemic artificial.

La fel ar trebui sa ne miram ca nici explozia unui container cu virusi ai gripei porcine pe 28 aprilie 2009 intr-un tren in Elvetia nu a fost urmata nici de vreo isterie in presa, nici de masuri speciale pentru oamenii care au luat contact exploziv cu acei virusi. Biologul care urma sa ia in primire containerul cu virusii respectivi i-a linistit pe toti cei prezenti cum ca "nu exista nici un risc de infectare" (!).

La virusul asta nou din tara lu' Cucaracha a fost vorba mai intai ca e un amestec de gene ale virusilor gripei umane, porcine si aviare. Pe tot mapamondul s-au pus toti specialistii pe cercetat si gandit, cum de s-a ajuns la acest cocktail. Mai tarziu s-a vorbit tot mai putin de virusii de gripa aviara (probabil ca sa nu iasa in evidenta ridicolul de la vechiul fiasco de "gripa" aviara). Apoi a venit versiunea oficiala, ca ar fi vorba de virusi cunoscuti de gripa porcina, care contin insa si mici bucatele ale unui virus de gripa aviara si unui virus de gripa umana. Corecturile astea secretoase nu prea au atras atentia decat observatorilor fini, intrucat o corectura oficiala nu exista inca. Oamenii de stiinta cu atitudine critica in fata acestei farse de gripa porcina sunt de parere ca e vorba pur si simplu de o mica si inofensiva mutatie a unor virusi vechi de gripa porcina. De ce inofensiva? Pai sa-mi arate si mie cineva o gripa care trece in 4-5 zile, cum a fost la majoritatea tuturor victimelor "pandemiei".

Cel mai palpitant este insa spagatul pe care-l executa autoritatile medicale in acest teatru al pandemiei. Am citit de curand ca in iarna 1995/1996 au murit intre 26.000 si 31.000 de oameni din cauza gripei. De ce n-a auzit nimeni de carantine, masti peste bot sau alte masuri panicarde in acel context?

In Germania exista asa-numita Asociatia de Lucru Influenza (AGI), platita de producatorii de vaccinuri si cu sediul in Institutul Robert Koch (cea mai mare autoritate medicala germana)! Ce frumos se impletesc mereu lucrurile astea si ce minunat coopereaza toti, nu? De la infiintarea ei acum 15 ani, aceasta Asociatie a quintuplat (adica a marit de 5 ori) numarul dozelor de vaccin gripal prescrise. Din pacate, in ultimii ani vanzarile au stagnat si chiar au dat putin inapoi. Si doar li se promisese producatorilor de vaccinuri ca li se va mari profitul prin cresterea ratei de vaccinari, pentru ca productiile de vaccinuri in cazul extrem de probabil al pandemiilor viitoare sa poata fi cat mai eficiente. Sa nu uitam ca in cazul gripei exista o chichita speciala: ele pot fi tratate si cu medicamente antivirale, deci aici producatorii de vaccinuri trebuie vrand-nevrand sa-si imparta piata de desfacere cu producatorii celorlalte medicamente antigripale.

Ei, dar cum functioneaza trebusoara asta cu pandemia? Cine cauta gaseste, e simplu. Mai ales cand inainte nu s-a gasit nimic si cautarea porneste de la ZERO. Cu metodele moderne (PCR-ul ala blestemat) e o bagatela sa tricotezi repejor un testulet nou-nout care sa gaseasca in ruinele celulare umane un pic de ADN al virusului respectiv. Pentru o pandemie moderna este nevoie doar de 1000 de persoane la care un test sa dea un rezultat pozitiv ca scos din palaria magica.

Eu am adunat asa, la repezeala, cateva ipoteze pentru posibilele cauze reale ale acestui teatru pandemic. Poate e vorba de testarea planurilor de pandemie, care stau saracele abandonate prin sertare de multi ani? Poate e vorba de a combate reticenta crescuta fata de vaccinare? Pai ce e de colea ca nici la personalul medical nu mai creste rata de vaccinare impotriva gripei? De cand seful Comisiei Permanente de Vaccinare STIKO s-a carat frumusel ca director la un concern farmaceutic si de cand s-a intins cam mult coarda cu vaccinarea impotriva HPV, nici nu se mai pune problema sa se introduca, asa cum era planificat (!), vaccinul antigripal in categoria de vaccinuri de rutina la copiii mici. Io-te numai esecuri pe toate planurile...

Sau poate ca e vorba despre testarea live a noilor planuri ale ECDS pentru controlul in intreaga Europa al bolilor infectioase? Ca doar controlul obisnuit (indicator-based surveillance) a fost deja imbunatatit prin controlul mass-media si al internetului (event-based surveillance). Poate se cauta o metoda simpla de a declansa pandemiile prin google: masinile de cautare in internet sa completeze datele si mai tarziu sa le inlocuiasca de tot? O pandemie la un click distanta ar fi atat de usor de generat, doar prin declaratii de presa si prin interpretarea tehnica a raspunsurilor date de google & co.

Poate ca se urmareste cresterea vanzarilor la medicamentele antivirale... Am citit intr-un ziar din aprilie ca parlamentul bavarez a cumparat rezerve de 2,5 milioane de doze de medicamente antivirale pentru care a platit ca. 28 milioane de euro (rostiti cifra cu voce tare, poate realizati mai bine despre ce e vorba in propozitie). Aceste medicamente expira in octombrie 2010. La cateva saptamani dupa aceea, ministrul sanatatii bavarez anunta ca urmeaza o marire notabila a stocului, ca sa existe suficiente medicamente pentru 30% din populatie, nu numai pentru 20% ca inainte. Io-te, si noi care credeam ca pe politicieni in doare in kur de sanatatea noastra ;-)) Hehe, dar e un mare prost cel care a calculat ca va fi usor sa-i pacalesti pe toti cei aflati in panica de gripa porcina si sa le dai medicamente care expira in curand, ca sa-ti poti tu improspata stocurile pentru inca 5 ani...

Poate se testeaza supunerea populatiei intr-un domeniu dubios cum ar fi limitarea masiva si arbitrara a drepturilor personale? Un secretar de stat a si amenintat la TV cu posibila introducere a vaccinarii obligatorii... Poate se incearca si deturnarea atentiei de la criza economica mondiala. E clar ca un inamic din afara care poate fi combatut profitabil este de preferat pentru politicieni decat o criza mondiala provocata de niste tovarasi-lacuste fara scrupule.

Cine mai profita de acest hype pandemic? Producatorii de vaccinuri, de medicamente antivirale, firmele care produc testele de diagnostic si alte asa numite autoritati stiintifice. Actiunile Novavax au crescut in primele zile ale pandemiei cu 75%. Un alt mare castig al producatorilor de vaccinuri ar fi scurtarea enorma a procedurii de admitere a vaccinurilor. Pai ce-i aia, studii peste studii, teste clinice, cercetare pana la lesinare? Producatorii anunta deja de acum ca au prin sertare proceduri de productie mai noi si mai rapide. In fond, s-ar putea introduce o "admitere de urgenta", fara toate testele alea complicate si costisitoare... Iar autoritatile responsabile pentru admiterea vaccinurilor pe piata au declarat ca sunt pregatite de "orice compromis necesar". Din nou, colaborarea si solidaritatea intre acesti oameni sunt de admirat, nu? O mana spala pe alta si uite cum amandoua baga miliardele in buzunare...

Ar fi posibil ca experimentele de vaccinare cu vaccinuri produse prin tehnica genetica sa aiba si ele vreun amestec in zburdatul acestui nou virus prin lume. Prea sare in ochi faptul ca statul Texas a fost unul din primele trei zone afectate si taman acolo au loc nenumarate studii de vaccinare in ultimii doi ani.

In fine... Speculatii, ipoteze... Sa revenim la porcaria noastra de virus. De ce-or fi murit, dom'le, mexicanii aia? Se stie mai putin ca simptomele gripei porcine se aseamana fantastic de mult cu simptomele febrei Dengue, o boala infectioasa care e transmisa ca si malaria, prin tantari. Intre 2001 si 2007 cazurile de imbolnavire cu febra Dengue au crescut cu 600%. In 2008 s-au imbolnavit peste 30.000 de oameni de febra Dengue in Mexic. Aud vreun clopot de pandemie? Nooo, ca aia nu era o nisa profitabila ca gripa si deci nu s-au napustit concernele farmaceutice pe ea, sa dezvolte vaccinuri, Tamiflu-uri etc...

Ei, la scurt timp dupa ce "epidemia" de 8 mexicani morti a luat avant, deja se stia, dom'le, ca e vorba de un virus cu mutatii. Cand s-a imbolnavit primul om si in Spania, s-a stiut imediat ca e vorba de acelasi virus. Mai sa fie, cu palarie! Da' cum merge treaba asta? Testul specializat pentru identificarea substantei genetice a respectivului virus erau deja in posesia tuturor cabinetelor si laboratoarelor din lume? Cum ar zice Caragiale, iata ca avem solutia inaintea problemei... La AIDS a durat ani si ani de zile pana la identificarea (vorba sa fie!!!) a virusului si aici se descopera deja in cateva saptamani metoda de a fotografia virusul in kurul gol in toata splendoarea lui genetica???

Si iata cum gripa porcina cucereste lumea. Fara sa ia 10 la paralele si fara sa danseze pe luna. Si rolul dragutei de OMS? Mai ca-mi vine sa spun "The same procedure as ev'ry year" ca Miss Sophie... DAR, tan-tanaaa, stati putintel, ca de data asta ceva e altfel: ete ca Asia si-a pierdut monopolul virusesc. Da' oare de ce? E simplu, daca mai cititi pe ici pe colo si vedeti legaturile. Fiindca marii Flu Whisperers au fost promovati cu ceva vreme in urma in afara Asiei: vorbesc de Keiji Fukuda (Adjunctul) si Margaret Chan (Directorul General al OMS). Nici acum nu vedeti cum totul se leaga asa frumos si fara vreo teorie a conspiratiei, ci doar cu simpla matematica: 1 panica + 1 campanie de vaccinare = 2 buzunare umplute la fiecare persoana implicata pe hartiile de plata ale concernelor farmaceutice?

Nenea Fukuda, de pilda, e mare cunoscator in ale epidemiilor. Vreti sa stiti de unde isi ridica salariul inainte de a fi mare dirijor de virusi in OMS? La CDC, centrul american de control al epidemiilor (de ce nu i-o zice mai bine centrul american de sustinere si revigorare periodica a epidemiilor?). Nici acum nu va face nimic click in cap? De ce, ati luat deja Tamiflu si sunteti amortiti? Vedeti sa nu va aruncati de pe vreun pod, ca adolescentii din Japonia!

Apropo de Tamiflu, sigur e din nou doar o coincidenta ca in 2005-2006 (cand cu hoax-ul gripei aviare) majoritatea tarilor si-au facut rezerve de Tamiflu. Sigur e din nou o coincidenta ca si virusul asta nou-nout si al dreaq de potent ar ceda ... taman la Tamiflu. Si sigur e o coincidenta ca toate rezervele de Tamiflu expira in curand si toata epidemia asta a venit ca o mana cereasca pentru a le salva de la o moarte nedemna prin incinerare sau ingropare sau mai stiu si eu cum au lasat ele in testament...

Fukuda era din 1990 la CDC, din 1996 devenise sef de departament pentru... gripa si paralel un fel de capitan al EIS (Epidemic Intelligence Service). V-am prins ca nu stiati ca americanii au si asa ceva... CV-ul acestui EIS consta in calatorii prin lume, "pentru a deveni activi in numele guvernelor de pe mapamond sau al USA". Foarte concret, nu? Iar inainte de activitatile de 007 viral, Fukuda a fost medic si cercetator in SUA. Din pacate, practicarea medicinei nu era asa profitabila, asa incat Fukuda s-a specializat pe redactarea de partituri de panica pentru concertele de presa care servesc minunat intereselor de profit ale lu' tanti Big Pharma, care imediat l-a luat la pieptul ei cald si primitor.

Baiatul s-a revansat: deja in 1997, cand abia era de un an de zile sef de departament in ale gripei, a incercat sa aprinda scanteia primului val de gripa aviara in China si Hongkong. Ei, n-a mers, ca probabil era chibritul ud... Nu-i nimic, incercam mai departe... Dar din pacate nici doi ani mai tarziu, cu arme noi si virusul creat in graba din plastilina de tip "H9N2", nu-i iese pasenta. Abia in 2003 reuseste si Fukuda sa-i arate lui tanti ca banetul investit in el s-a meritat, cand a azvarlit cat colo cu SARS-ul prin presa mondiala, de s-au golit iar cu harnicie si disciplina rafturile farmaciilor.

In februarie 2009, mai multi membri ai administratiei Obama si ai congresului american au vizitat "mai multe organizatii internationale" in Geneva. Evident si OMS, unde s-au intalnit cu Fukuda, pe atunci doar coordonator al Programului de Gripa al OMS. Postul acesta il primise in 2005, la scurt timp dupa crearea conditiilor propice de dezvoltare multilaterala pentru gripa aviara. Dupa plecarea delegatiilor americane din Geneva, in martie 2009 Fukuda a fost numit director general adjunct al OMS.

Hai, mai, nici acum nu face click? Da' ce-ati facut, v-ati vaccinat deja la negru?

La putin timp dupa aceea, paralel cu promovarea lu' nenea Fukuda, nepotelul iubitor al lu' tanti Big Pharma, deci in martie 2009, au inceput sa vina vestile bune. Din Mexic! Sanofi-Pasteur, unul din Global Player-ii pietei de vaccinuri, incheiase cu guvernul mexican contracte pentru constructia (in Mexic!) a unei fabrici pentru productia de vaccinuri impotriva gripei. Oferta speciala: 100 de milioane de euro. Mai, mai, ce de coincidente...

Revenind la structura de putere din OMS, nu trebuie s-o uitam pe doamna Chan, directoarea generala. Ea si Fukuda fac o echipa grozava de sparring partners, caci dumneai era ministru al sanatatii in Hongkong chiar in anul 1997, cand Fukuda a incercat pentru prima oara sa aprinda scanteia gripei aviara in China si Hongkong. Direct dupa episodul SARS, doamna Chan a fost chemata in functie superioara la OMS. Pai daca daduse femeia rezultate si trecuse examenul de maturitate, ce vreti, sa zaca pe vreun post nesemnificativ toata viata? Deja trei ani mai tarziu, in 2007, devenea director general al OMS. Este ca o invidiati?

Dar sa ne intoarcem putin la ah, atat de periculosii virusi de gripa porcina... Din punct de vedere pur virusologic, nu e nimic nou de semnalat fata de virusii atacurilor de panica mediatice din trecut... Procedurile de testare sunt aceleasi, stabilite de cand cu "identificarea" HIV: etalonarea prin izolarea virusului in substanta lui genetica tot nu exista (in cuvinte mai simple: metoda stabilita de identificare a virusilor este cam la fel de exacta si de eficienta ca si cititul in zatul de cafea!). Ramane de asteptat cat de departe vor merge acum lobby-istii lu' tanti Big Pharma care incalzesc fotoliile de sefi la OMS. Probabil vor fi intr-un final imblanziti, dupa ce se vor pompa niste miliarde in productia unor vaccinuri inutile si a unor otravuri precum Tamiflu.

Inchei cu cuvintele lui Murrow pentru toti aceia la care nici acum nu a facut nimic click deoarece sunt prea ocupati cu suflecatul manecilor in fata seringii cu vaccin: Good night and good luck!

Pentru ceilalti, sfatul meu pentru urmatoarele saptamani: nu tusiti, evitati contactul cu mass-media si radeti cat mai mult!

Colt cu Revolutionary Road

Motto: You know what's good about the truth? Everyone knows what it is, no matter how long they've lived without it. No one forgets the truth. They just get better at lying."

- Kate Winslet in Revolutionary Road -

Aseara, in timp ce imi notam ideile pe o foita de hartie, ma gandeam sa scriu in engleza postarea asta, in intentia inconstienta de a ma detasa putin de ceea ce simt. I-am spus lui Bogdan ca in perioada asta nu pot functiona decat pe doua mode-uri: fie stana de piatra in fuga continua de sentimente dureroase, fie carpa care nu se mai opreste din plans. Am decis sa scriu in romana. Ma simt si acum epuizata si ametita de la plansul de ieri. Dar mi-a facut tare bine, ca intotdeauna cand pot sa ma las prada durerii.

Ieri, dupa o cearta big time cu Bogdan in care din nou s-au pomenit cuvintele-cheie despartire, ura, greseala, straini etc., am vazut filmul Revolutionary Road. Atatea adevaruri dureroase, atata realism (mai putin fazele multe in care ei purtau discutii profunde si serioase, iar copiii nu apareau nicaieri in imagini!!), atata insuportabil, atata ADEVAR si REALITATE rar am mai vazut intr-un film!

Atunci am avut revelatia. De fiecare data cand ma cert cu Bogdan eu ii tot spun ca nu pricep nici in ruptul capului cum de alti parinti par sa se descurce mult mai bine cu copilul; cum de noi facem terapie, ne ascultam vocile interioare, constientizam, discutam, comunicam, facem tot posibilul sa traim autentic si totusi inca avem probleme asa mari de adaptare la situatia de parinti, cum de altii par sa impace si capra si varza, cum la altii nu auzi niciodata cat este de greu sa nu poti dormi luni si luni de zile deoarece te trezeste copilul urland de 6 ori pe noapte (cum e acum cazul la noi, cand lui David ii iese a patra masea consecutiva in decurs de 2 luni), cum de altii au "uitat" colicile, urletele, durerile de spate si de umeri si de coloana si de cap si de toate alea, cum de altora li se pare exagerat cand noi povestim cat de greu este, cum altii povestesc numai chestii vesele si amuzante despre familiile lor ETC.

Dupa acest film mi-am dat seama de ce: pentru ca majoritatea reprima cu maiestrie problemele, majoritatea isi reprima de fapt adevarata fiinta si propria viata, majoritatea joaca rolul de parinti asa cum il cere societatea si cum si l-au imaginat si ei cand si-au dorit copilul si cand vedeau prin filme familii fericite (caci realitatea copilariei lor ii contrazicea flagrant, de aceea fusese exilata in subconstient). Majoritatea astupa vocea copilului din ei care isi cere si el drepturile, majoritatea nu comunica autentic si fug de orice fel de conflicte, majoritatea se tem ca lumea sa nu-i judece, majoritatea sunt ca diCaprio si Winslet in ultima scena a micului dejun: actori perfecti, cu zambet incleiat pe buze, cu armonie perfecta si eleganta spre exterior, cu politete de carton, actori practici, aranjati, punctuali, ordonati, uniformi, cu voci egale, fara inflexiuni afective, actori cu emotiile mutilate, actori care nici nu stiu ca interpreteaza un rol.

De la relatia cu parintii mei si de la ceea ce observ tot mai clar de cand fac terapie, realizez in plus ca oamenii cu propria copilarie reprimata nu au pic de empatie fata de copilul lor, nu simt nimic cand copilul lor sufera (ba chiar ii deranjeaza enorm si vor sa-l reduca la tacere pe bietul copil, sa-l transforme intr-un zombie asa cum sunt si ei!), nici o emotie nu tresare in sufletul lor, nu exista o legatura afectiva puternica intre ei si copilul lor pentru ca ei sunt complet opaci la orice semnale emotionale ale copilului. Acestia sunt parintii care le refuza copiilor dreptul de a simti, dreptul la vitalitate. De aceea asemenea oameni pot functiona monoton si plat ca o linie de monitor cand inima inceteaza sa bata, sunt ca niste roboti (cerand asta si de la copil!!) si lasa in exterior impresia ca totul este in ordine, ca familia respectiva e o familie fericita doar pentru ca nimeni nu articuleaza problemele. Parintii mei jucau atat de perfect acest rol incat toata lumea a ramas cu gura cascata la divortul lor, dupa 27 de ani de casnicie! Deh, fisurile ajung in timp sa darame orice sandrama neingrijita...

Acesti oameni sunt actori care cresc copii nefericiti, singuri, parasiti in interior, copii crescuti intr-o atmosfera artificiala de zambete si veselie prefacuta (sa nu cumva sa-si dea seama nici ei insisi cat sunt de tristi si nefericiti); actori care sunt preocupati pana la obsesie in primul rand ca masa sa fie pusa de sarbatoare (sa se umple burdihanele - asta e esenta vietii lor!!), actori care continua sa joace rolul searbad trasat de propriii lor parinti, rolul de care nu au voie sa se indeparteze cu nici o replica, altfel tot esafodajul de scena li s-ar prabusi in cap si ei ar vedea vagauna intunecata si lipsita de speranta in care se afla cu adevarat si in care ii tin prizonieri si pe copiii lor.

Nici nu e de mirare ca singurul personaj autentic din filmul Revolutionary Road este un tip care fusese internat de mamicuta lui la psihiatrie si tratat cu socuri electrice pentru ca avea obiceiul sa rosteasca raspicat adevaruri pe care ceilalti nu le puteau suporta. Ehei, vremea socurilor electrice a trecut, dar modul cum ne trateaza pe noi oamenii cand noi nu interpretam rolul dictat de societate si de parinti ma duce cu gandul la dorinta lor fierbinte de a ne considera anormali, ciudati, aroganti etc. (fiindca alternativa de a ne da dreptate nu trece de bariera constientului lor care incearca sa-i protejeze de adevarurile alea care taie pana la os).

Cuplul care ne-a inspirat pe noi sa luam decizia sa avem si noi un copil s-a destramat exact ca si casnicia alor mei: 8 sau 9 ani de casnicie, in exterior totul parea minunat, erau mereu gazde perfecte, in aparenta se intelegeau bine, copilul inflorea si parea extrem de fericit, pana cand au devenit vizibile si pentru straini fisurile, apoi au aparut si explicatiile din interior, de acolo pana la despartire n-a mai durat decat cateva luni. Si inainte totul parea perfect!! Da, pentru ca oamenii reprima si se mint, oamenii vor sa creada ca viata lor e mai buna decat este, oamenii vor sa se minta cand adevarul doare prea tare, oamenii nu vor sa admita cand s-au inselat si cu atat mai putin sunt dispusi sa lupte ca sa schimbe cu adevarat in bine situatia in care se afla. Unii se despart, in timp ce altii, intr-o situatie asemanatoare (neconstientizata!), prefera sa toarne repede si al doilea copil, exact din motivele explicate de Kate Winslet in film: "Ne-am mutat aici fiindca eu eram gravida. Apoi am mai facut un copil ca sa dovedim ca primul n-a fost o greseala"...

Da, oamenii prefera sa inchida ochii si sa ramana in inertie, si poate ca fara Bogdan eu as fi fost pe primul loc intr-o astfel de lista a celor care reprima totul. In fond, asta am facut o viata intreaga si eram experta in negarea si ascunderea si ignorarea propriilor sentimente. Bogdan insa nu poate fi asa, iubirea autentica primita de la tatal lui i-a inlesnit contactul cu propria persoana si pentru el usa reprimarii este definitiv inchisa.

Noi ne certam si ne zbuciumam in primul rand pentru ca vrem sa facem totul perfect si in al doilea rand pentru ca nu putem. In al treilea rand pentru ca nu ne putem abandona pe noi insine (sau mai bine zis probabil ca eu as putea, dar Bogdan nu poate si nu ma lasa nici pe mine), in al patrulea rand pentru ca noi nu (mai) putem simula ceva ce stim prea bine ca este altfel. Noi ne luptam sa ne rezolvam problemele si nu sa le bagam sub covor ca si cum nu ar fi, un covor de genul asta a crescut cat un bloc de 100 de etaje in viata parintilor mei si cand a fost scuturat ne-am inecat cu totii de la praful si gunoaiele stranse acolo in 27 de ani de casnicie, 27 de ani de intors capul, de inchis ochii, de inghitit si de prefacut ca totul e ok!

In plus, noi avem canalele de comunicare afectiva deschise, noi prin terapie am luat contact cu suferinta copilului din noi, iar emotiile puternice ale lui David ne rascolesc si pe noi, trairile sau durerile lui ne zguduie sufletul din temelii si ne readuc in prezent toate durerile din copilaria noastra, de care reusisem sa fugim atatia ani. De aici vine disperarea si zbaterea noastra.

Asta inseamna continuarea luptei: strangere din dinti, certuri, injuraturi (whatever, importanta e comunicarea autentica), apoi plans, urlat, imbratisari, eliberare, adunarea puterilor, luarea de la capat cu lupta si mai presus de toate speranta de mai bine... dar totul prin adevar si numai prin adevar.

*****

Update de toamna despre David.

Ii iese a patra masea, suntem haituiti noptile, nimeni nu doarme 2 ore fara intrerupere, este mai rau ca in vremurile "bune" de odinioara. Din 15 luni de la nasterea lui, am dormit si eu vreo 2 luni niste nopti mai bune. Nici nu mai stiu cum e. Ma simt cu creierul lichefiat, ca aia la Guantanamo; mai lipseste sa-mi toarne cineva galeti cu apa rece in cap (la propriu, caci la figurat se mai intampla). Ori se trezeste scurt si mai trage cate un tipat sau un latrat sau o tuse uscata, ori se trezeste si urla fiindca nu mai poate sa adoarma la loc, iar mai nou vrea sa adoarma doar lipit de mine si urla ca nu-si gaseste pozitia ideala, in care sa stea si lipit de mine si sa poata si sa dea din cap in stanga si in dreapta ca sa adoarma mai usor. Il mai iau pe bratul meu sau il pun pe burta mea cand nu se mai poate altfel... S-ar putea si sa-i fie frig, ca sacul de dormit nu-l mai serveste si patura inca nu o accepta, desi eu sunt toata noaptea de servici sa-l acopar cand il prind dezvelit. S-ar putea sa fie si tantarii care-l deranjeaza, am luat ceva ca sa punem prin prize si sa-i killerim, sa vedem cat se mai imbunatateste situatia. Incercam toate variantele posibile...

Nu merge inca singurel, desi e tot mai sigur pe el si merge foarte repede, dar inca mai are nevoie de un deget de la noi. Zilele trecute am venit cu el de la parc pana acasa pe jos si m-am trezit ca degetul imi era vanat de la cat il stransese... Acum i le dau pe schimb (ieri de exemplu i l-am intins pe ala mijlociul ;-)))

Mai are inca reflexul de a se lovi usor peste cap seara, cand e obosit si-l dor maselele, dar m-am linistit de cand prietena mea Claudi mi-a povestit despre Christoph al ei ca face exact acelasi lucru de cand ii ies si lui maselele. Si Christoph, la fel ca David, se mai punea in pat cu mainile de perete si testa cu capul rezistenta peretelui ;-) Apropos de Claudi, ea este singura de aici cu care pot vorbi deschis despre cat ne este de greu, e singura 100% sincera, care povesteste si despre certurile cu sotul, despre dificultatile lor, despre relatia tensionata cu parintii ei care nici acum nu-l accepta in intregime pe sotul ei, imi spune ca nici ea nu poate vorbi decat cu mine despre asa ceva, la toti ceilalti sau la toate celelalte ar avea impresia ca o judeca si o condamna; ceilalti sunt genul de oameni care vad totul doar in alb sau negru, oameni pentru care daca povestesti ca te certi cu sotul asta inseamna ca gata, ori nu te mai intelegi bine cu el, ori nu va mai iubiti, ori esti pe cale sa divortezi! Probabil ca asa este in casniciile lor, o cearta ar duce la divort, de aceea ei o evita si o evita si o evita pana cand chiar va duce la divort intr-o buna zi...

De mancat, David mananca bine. Programul lui e cam asa:
Dimineata
La 7 fara ceva primeste 240ml de lapte (inca formula, dar vom trece pe lapte de capra cand terminam ultimul pachet de lapte praf).
La 10 mananca fructe cat cuprinde: piersici, caise, pere, mere, mango, banane, capsuni, struguri etc. Ii plac la nebunie toate fructele.
Pranz
La 13:45 mananca de pranz cam 350ml de mancarica (o farfurie de adult): orez/risotto cu legume si carnita, paste integrale sau gnocchi cu legume si carnita sau cu sos de rosii sau carbonara pt. copii sau cu un sos din Gorgonzola, masline si putin curry, alteori cartofi cu legume si carnita, mei cu legume si cu carnita tocata de vita si dres totul cu smantanica, iar legumele variaza tot timpul: morcovi, zucchini, conopida, broccoli, rosii, ardei, ceapa, porumb, fasole verde, praz, mazare, dovleac Hokkaido, telina, vinete, ciuperci, hribi etc. Ii mai fac "clatita leopard" (felii de banana rumenite in tigaie impreuna cu un amestec din fulgi de ovaz, lapte, ou si un pic de cacao pe deasupra), gyros de legume cu crutoane, risotto cu broccoli, shrimps, menta si ulei de nuci, cartofi gratinati cu morcovei si zucchini, tortilla pentru copii, salata de cous-cous, cartofiori cu miel cu menta si zmeura (reteta inspirata de la prietena mea, Raluca)... In curand am sa-i introduc si pestele, sper ca nu va dezvolta din nou vreo alergie.
Dupa-amiaza
Dupa somnul de pranz se delecteaza iar cu fructe cat cuprinde, uneori ii mai dau la cel putin 30' dupa fructe putin pesmet din alac fara sare/zahar sau cativa biscuitei bio din alac, cu miere si fara zahar.
Seara
Seara mananca mamaliguta cu lapte si smantana (in care ii rad marunt si un morcov sau un zucchino, usor rumenit in unt), cereale integrale de adult inmuiate bine in lapte, painica neagra de secara cu branzica Philadelphia sau de cele mai multe ori un piure facut dintr-un cartof mare fiert, cu lapte si branza si cu fulgi de ovaz instant (asta ii place cel mai mult). De baut bea doar apa, nu ceai si nu sucuri. N-a fost niciodata constipat si nici diaree nu a avut niciodata, deci ma gandesc ca ii prieste programul asta ;-)

Inca o chestie pe care voiam s-o scriu demult, poate mai citeste pe aici cate o mamica dispusa sa renunte la idei preconcepute ;-) Eu ii dau lui David fructele separat si pe stomacul gol. Stiu ca in mai toate cartile pentru copii scrie cea mai mare tampenie posibila, ca fructele trebuie date ca desert dupa masa, dar dati si voi un search pe google cu textul cum se digera fructele.

Iata de ce ii dau eu fructele intotdeauna separat si pe stomacul gol: fructele sunt alimentele care se digera in intestin, acolo isi elibereaza in mod ideal nutrientii. Daca le mancam DUPA ce am mancat mancare normala, fructele raman in stomac, blocate de mancarea normala, si fermenteaza/putrezesc acolo, fara ca organismul sa beneficieze de nutrientii vitali aflati in fructe. Desi e dovedit ca fructele (si cele mai acide!) devin alcaline in intestin, daca le combinam cu alte alimente totul se transforma in acid, inclusiv mancarea ingurgitata inainte de fructe! Sigur, organismul se adapteaza si consecintele (gastrita, ulcer, probleme de greutate, guta etc.) apar mult mai tarziu, dar oare vreti asta pentru copiii vostri? Cititi si informati-va, e mult mai bine cand fructele sunt mancate pe stomacul gol, atunci se digera in modul cel mai sanatos pentru organism. Iata aici si o PREZENTARE draguta pe tema asta.

Mergem la doua grupe de activitati de copii saptamanale (una la o biserica valona-olandeza, dar evident fara nici o nota bisericoasa, alta cu titlul "Sa descoperim lumea prin joaca" la centrul unei organizatii de familie)... In rest, Daviducul este cuminte si vesel ziua, rade mult cand ne fugarim prin casa, nu imi goleste sertarele, se joaca frumos cu masinutele sau cu "albina magica" (are o carte electronica unde trebuie sa apese cu albina magica, legata cu snur, si se aude o voce care spune cum se cheama animalutele sau obiectele unde pui albina magica), ii place sa stea pe balcon si sa se joace cu lumina care se reflecta pe jos, intelege cand ii spun sa nu puna mana pe galeata de gunoi, ii place la nebunie sa se joace cu hartiutele de la ciocolata After Eight, dupa ce ia sosetele si bluzele din comoda de infasat si le arunca pe jos intelege cand ii spun sa le puna la loc si le pune frumos la loc, se joaca si cu bilele colorate de la Splash and play si apoi le pune pe toate frumos in cutie, a reusit de curand si sa bage doua forme mici in suportul potrivit din cubul colorat, pune cubuletele unul peste altul, la fel si chip-urile de cazino de diferite culori cu care ii place sa se joace... Este foarte atras de tot ce este lumina si tot ce are culoarea rosie (are niste cubulete si forme de lemn de diferite culori, dar lui ii plac cel mai mult cele rosii si ciclamen), iar cand mergem pe strada ma duce la fiecare masina si pune mana pe farurile rosii din spate.

Imi arata cand il intreb (si in germana si in romana) unde sunt avionul, autobuzul, motocicleta, bicicleta, cainele, pisica, frigiderul, cuptorul cu microunde, lumina, balconul, floarea, copacii, scaunul, masa, bavetica, lingura, bananele, merele, perele, stie sa arate unde este parul, mana, nasul, unde sunt ochii etc. Zice "dada kaka" (David a facut kaka), apoi cand il intreb unde e "Gogo", repeta si el "Gogo", cand ii cant "la-la-la" canta si el un fel de "dla-dla-dla" atat de dulce ca iti vine sa-l mananci... Intelege absolut tot ce-i spui, fie ca e in romana, fie ca e in germana, e un copil extrem de receptiv si de istet... Toti vecinii il cunosc de-acum si-l simpatizeaza, toti cei care-l vad ii admira ochii albastri frumosi si expresivi cu genele lungi si intoarse... Uneori ma gandesc ca e prea frumos ca sa fie copilul meu ;-)

Franturi de trecut

Nu stiu cum, dar mama imi transmitea mereu cu o deosebita agresivitate impresia ca era nevoita sa lupte pentru mine, pentru a ma cuceri. In ochii si descrierile ei de atunci eram rece, ciufuta ("ca taica-tu"), ma opuneam atingerilor ei, mai bine zis tresaream de o jumatate de metru cand ea voia "doar sa-mi aranjeze parul" - lucru care cica a facut-o intr-o buna zi sa se intrebe "Mai, dar copilului astuia i-o fi cumva frica de mine?" (si-mi povestea asta cand aveam 30 de ani, pe un ton de repros la adresa mea si de totala nevinovatie din punctul ei de vedere, ca si cum nu din cauza batailor ei aveam toate motivele sa tresar asa speriata cand ridica mana spre mine, nenorocita! Sau cine stie, inconstient poate ma testa, sa vada ce-mi amintesc).

In ochii ei eram o ciudata... Asa incerca ea sa-mi paseze mie responsabilitatea pentru esecul relatiei noastre. Si eu ma simteam responsabila. Doamne, ce mai livram la solicitarile ei indirecte... Ma simteam responsabila pentru schimbarile ei bruste de dispozitie, pentru capriciile ei isterice, pentru urletele si loviturile de la mama mea cea perfecta. Sigur, eu trebuia sa fac ceva ca sa le evit, eu eram vinovata. Dar nu era niciodata de ajuns. Astazi stiu ca n-am avut niciodata nici cea mai mica sansa.

Eram rece? Da, inghetasem pe dinauntru. Eram ciufuta? Da, dar numai cu ea. Uram atingerile ei? Da, erau culmea ipocriziei unei mame absente sufleteste, care ziua ma batea si noaptea in pat voia imbratisari. Nu-mi pot aminti intre noi nici o imbratisare calda, nici un pupic (imi vine sa vomit doar cand scriu cuvantul pupic in legatura cu ea). Poate ca si asta m-a ajutat sa supravietuiesc. Imi amintesc de senzatia de scarba pe care o aveam la apropierile ei. Aceea era reactia sanatoasa. Si mai tarziu? Cand eram la mii de kilometri distanta ii era mai usor sa ma minta, sa-mi scrie ca ma iubeste (in cele 4 scrisori pe an pe care le primeam de la ea - asta in anii buni!). In rest, o viata intreaga petrecuta sub motto-ul ei preferat: "Pe copil sa nu-l mangai decat cand doarme, altfel ii cresc cornite!" - ptiu-ptiu-ptiu, doamna, ce atenta ati fost sa nu cumva sa primeasca un copil prea multa afectiune si astfel sa-l inghita iadul!!

De curand ma bantuie o frantura de amintire. Vad o fetita de un an, maximum un an si jumatate (e varsta lui David si am citit cum discuta alte mamici despre olite, astea sunt probabil elementele declansatoare). Simt cum cineva ma trage de ureche si aud vocea dura si taioasa a mamei mele cum imi sfichiuieste timpanul: "Hai, fa pipi odata, apasa din burta!". Vad pulpele subtiri ale fetitei cum tremura si simt impasul ei interior in timp ce se chinuie sa-i faca mamei pe plac.

Si in ziua de azi mai am reflexele astea. De multe ori ma tin cu disperare ca sa nu fac pe mine (si sa nu primesc omorul), stau aproape permanent cu senzatia ca "trebuie sa fac", noaptea daca ma trezesc si merg la toaleta trebuie sa-mi repet de cateva ori ca sunt treaza, ca sa ma pot convinge ca e safe sa relaxez muschii, iar in rest nu ma pot opri sa "apas din burta", caci nimic nu se opreste de la sine (sau cel putin asta e senzatia mea), trebuie sa apas si sa apas si sa apas!! Nici un control urologic-ginecologic nu m-a ajutat: judecand dupa simptome, ginecologii mi-au spus ca am o "vezica mica si nervoasa", pentru ca dupa cezariana (dupa ce David cu zbaterile lui de iesire imi mutase vezica putin din loc) sa aflu ca am o vezica mai mare decat cele normale!!! Deh, in aspectele psihosomatice 90% din doctori sunt depasiti!

Alice Miller: "Drama copilului dotat consta in aceea ca identifica imediat nevoile si dorintele parintilor, se adapteaza la acestea si nu mai este capabil sa-si dezvolte Sinele autonom."

Degetul pe rana

Motto: Trebuie mai intai ca trecutul sa te ajunga din urma inainte de a deveni istorie.

Mai intai te sperie de moarte si apoi te lasa singura cu panica. Ea este monstrul din basmul pe care nu ti l-a citit nimeni niciodata, iar tu, copilul, nu poti sa-ti dai seama de asta... nu ai cum sa stii ca vorbele, actiunile si chiar si omiterile ei sunt monstruoase. Nimeni nu este langa tine in acele clipe, sa vada si sa auda ce-ti spune ea si cum iti inoculeaza teroarea in fiecare fibra a trupului. Nimeni nu este langa tine atunci cand ea lasa frau liber monstrului din ea, nimeni nu percepe si nu realizeaza ca ea iti transmite pe un canal a carei frecventa o ai doar tu toate otravurile adunate in mintea si sufletul ei o viata intreaga, ca ea iti injecteaza zi de zi acelasi venin pe care l-a inghitit si ea de la parintii ei.

Nimeni nu este langa tine care sa fie capabil sa vada monstrul ca atare, sa-i spuna pe nume, sa se infurie in numele tau si sa-ti fie alaturi in restriste. Matusa ta a incercat odata sa intervina, cand monstrul te-a ciupit de brat cu o rautate de nedescris (o considera o prostuta si o naiva si de aceea si-a permis sa-si piarda controlul in prezenta ei). Matusa s-a infuriat si a ciupit si ea monstrul cat a putut de tare, intreband "Tie iti place sa fii ciupita asa?". A fost prima si ultima interventie, dupa ce monstrul si-a desfasurat intreaga strategie de razbunare, interzicandu-i matusii contactul cu tine pentru cateva saptamani!

Nimeni nu este langa tine si astfel lacrimile incep sa se usuce si sa fie inghitite tot mai des de uraganul de orgoliu care se aduna in tine, lacrimile sunt stranse undeva in stomac, in bolovanul care mai tarziu are sa cantareasca o tona. Nimeni nu este acolo, prezent cu adevarat, cand ea iti anihileaza sufletul si iti transmite teroarea uneori doar prin cuvinte, suierate printre buze cu o dusmanie si o incrancenare de nedescris. Toti o vad in ea doar pe "doamna desavarsita", cu maniere si exprimari alese si feminine, cu ospitalitatea legendara, cu amabilitatea si zambetul permanent pe buze, cu modestia si delicatetea cu care pacaleste pe toata lumea. Numai tu ii vezi adevarata fata, numai fata de tine se dezlantuie monstrul in toata uratenia lui. Si tu nu ai unde sa te duci, unde sa-ti porti furia, cu ce s-o exprimi, cui s-o spui care sa te asculte fara prejudecati.

Furia ta nu gaseste drumul spre afara, caci iti lipseste un interlocutor empatic, un martor salvator. Simti cum te cuprinde deznadejdea, iar cauza furiei incepe sa se estompeze. Opozitia ta, zbaterile tale interioare sunt inutile atata timp cat nimeni nu te confirma cumva, nici un adult nu-ti ia partea, nu gasesti nici un punct de reper, in nici o directie. Pentru tine, copilul, dusmanul nu este vizibil, identificabil. Astea sunt doar povesti si vorbe, spun oamenii mai tarziu, astea sunt doar povesti. Si incet-incet, punand distanta intre voi, o uiti pe autoare, pe cea care a declansat in tine panica si disperarea si furia prin cuvintele si faptele ei. Copilul din tine uita ca nu el este cauza temerilor si furiei sale. Numai pentru adultii din jur, cei care se uita in alta parte cand inima ta sangereaza, toate motivele comportamentului unui copil se afla in el insusi, asta vor ei sa creada ca sa fuga de raspundere.

Ea te sperie de moarte si apoi te lasa singura. Si tu iti indrepti mai intai furia spre toti ceilalti, ridicand un zid in jurul tau ca sa nu mai permiti sa te raneasca cineva, dar furia se dezlantuie mai ales asupra ta, e o arma pe care nici nu stii s-o folosesti si care te sperie la fel de mult ca si manifestarile monstrului. Te simti cu atat mai singura cu cat nu vezi la nimeni altcineva o concordanta intre adevaratele sentimente si comportament, toti se prefac, iar tu nu ai cum sa stii inca acest lucru, tu in sinea ta crezi ca asa e normal sa fim cu totii, uniformi si amorfi, tu cresti crezand ca masca este adevaratul eu. Cand plansul nu mai vrea sa vina, inima iti sta in loc si in tine se asterne linistea mortii. Atunci incepe reprimarea, netezirea sentimentelor cu ajutorul mainii de satin a timpului. Incepi sa crezi cuvintele mamei, trebuie sa le crezi, ramanand singura dupa ce ea isi intoarce privirea plina de dispret si raceala dupa ce te-a mai pedepsit odata si inca o data... Privirea ei care te lasa intotdeauna singura cu suferinta ta.

Inima ei se incalzeste doar cand vorbeste despre mortii din familia ei, despre cei care acum nu-i mai pot face nici un rau si pe care in sfarsit se simte libera sa-i iubeasca. Ea nu poate iubi decat mortii, cei care sunt departe, cat mai departe de ea. Ea isi intoarce privirea intotdeauna de la cei vii, de la cei care sunt langa ea, care asteapta doar un singur gest de atentie din partea ei ca sa continue sa respire liber. Nu poate. Nu e prezenta. Monstrul a luat in stapanire toate teritoriile importante din fiinta ei.

Asta iti ramane cea mai mare durere: cand cineva caruia ii povestesti despre copilaria ta isi intoarce privirea. Cand cineva continua sa te trateze ca si cum ai fi un lepros, uneori ajungi si sa te simti asa. Si ai nevoie de si mai multa putere ca sa rezisti si sa continui sa mergi pe drumul recastigarii de sine. Ca si cum a spune lucrurilor pe nume, mai ales cand e vorba de abuz si oameni abuzivi, ar fi ceva urat, ca si cum cineva ti-ar sta tot timpul in ceafa si ti-ar spune "Sa-ti fie rusine. Despre asta nu se vorbeste. E totul prea lipsit de speranta, ne cade greu la stomac. Ce, nu exista si lucruri bune? E totul chiar asa rau? De ce nu vezi si partea pozitiva? Bucura-te de prezent si nu mai scormoni in trecut!" - si tot asa, ii auzi pe majoritatea, mai bine sau mai rau intentionati, mai binevoitori sau mai enervati, mai naivi sau mai indiferenti, mai sinceri sau mai prefacuti, dar intotdeauna toti cu privirea intoarsa in alta parte, cat mai departe de zona lor proprie de minciuni si monstri reprimati.

Tell it like it fucking is

Cat se tem oamenii de adevarurile neplacute? Cat se tem oamenii de articularea fara echivoc a adevarurilor neplacute?

I-am povestit lui Robert despre discutia avuta cu dl. Sticla. Raspunsul lui m-a descumpanit putin: "Ti-ai pastrat aceeasi candoare dezarmanta: cineva te-a atacat cu o bata si tu dai bomba atomica peste el, distrugand totul in jur, inclusiv pe tine". Frumos ca metafora, dar ce vrea sa spuna? Ca ar fi trebuit sa tac, sa plec privirea si sa inghit loviturile si sicanele? Ca un copil cuminte si respectuos ce eram odinioara?

I-am povestit lui Mutti despre scrisorica de la cumnatica. A fost socata, vai, de expresia mea "a kkt individa un copil si gata, se crede alt om"... Cand am vazut-o ca stramba din nas, i-am explicat ca eu nu mai intorc de 100 de ori celalalt obraz, eu nu am uitat inca raul pe care mi l-a facut cumnata mea si acum am nevoie mai mult decat oricand de distanta, astfel incat am ridicat scutul de aparare fiindca nu vreau sa risc sa ma las induiosata de faptul ca acest monstru de om are un copil. De aceea am formulat asa. In plus, stim cu totii ca o nastere nu te face automat nici mama (decat biologic), nici un om mai bun, sa fim seriosi.

Eu n-am uitat ziua cand a erupt prima oara buba de puroi dintre noi si ea mi-a marturisit printre lacrimi de crocodil cum m-a dusmanit si m-a invidiat ea de la bun inceput si apoi si-a cerut iertare cu cerul si pamantul, iar prostuta de mine a iertat-o... ca si cum cineva care dusmaneste si invidiaza si vrea sa faca rau cuiva se "vindeca" peste noapte, prin zece lacrimi isterice... Atunci am crezut-o si m-am lasat induiosata, mai bine zis pacalita de "regretele" ei. Pe atunci eram inca fata buna pe care o "iubeau" toti (a se citi o foloseau).

Ceea ce a urmat (cand as fi putut s-o elimin atunci din viata mea si sa ma crut de multa suferinta ulterioara) a fost aceeasi cruciada de rautate, invidie, egoism, narcisism, extorcari prin manipulare, intrigi diabolice ca sa ne dezbine pe mine si pe Bogdan (sa-l poata mulge mai bine de bani pe "fratiorul" ei, pe care doar cu cativa ani inainte il dadea afara din casa dupa ce el renuntase la partea lui de mostenire pentru ea!). A urmat exact acelasi comportament de lepra de dinainte de cele zece lacrimi cu care ma pacalise. Ah, dar totul de data asta invaluit in cuvinte mieroase (intuise ca nu eram usor de eliminat, dar eram usor de pacalit cand se apela la inima mea buna): vai, ce draga ii sunt eu ei (nu mai eram aia "grasa si naspa" de care se indragostise frate-su), ca sunt ca o sora pentru ea etc. Pai cred si eu, caci eu m-am comportat cu adevarat ca o sora, dar de la ea am primit numai otrava, ura, invidie si lovituri. Eu nu am uitat toate astea si nici nu vreau sa le uit, caci uitarea deschide drumul spre noi suferinte. Pana la urma, cine nu invata din experientele negative ale trecutului si lasa istoria sa se repete isi merita soarta, nu?

Discutia cu Mutti m-a facut insa sa ma gandesc mai mult la aspectul asta, pe care-l tot constat demult la aproape toti oamenii: ce putin cantareste in judecata superficiala a unora raul facut de oameni, si ce tare se scandalizeaza acestia daca cineva foloseste doar cuvinte pentru a spune lucrurilor pe nume in mod radical (si uneori vulgar, da, doar-doar s-or trezi simturile amortite ale celorlalti).

Exemplu: dl. Sticla ne sicaneaza, ne arunca gunoaie in balcon, ne duce caruciorul in subsol fara a ne cere voie, ne pune biletele oligofrene pe hol si ne trateaza ca pe niste copii (el fiind "tatal universal"), apoi isi mai anunta pe mail intentia de a sicana si pe altii "pana pleznesc", DAR ceea ce socheaza este ca eu indraznesc sa spun lucrurilor pe nume si ii asez oglinda in fata?

Exemplu: o mamica prietena isi neglijeaza copilul si apoi il invinovateste tot pe el ca e prea "rasfatat" sau isi supune copilul la diverse masuri abuzive sau ignora complet nevoile copilului, dar se supara cand ii atrag atentia folosind cuvinte ceva mai dure. Astfel, deturneaza atentia de la realitatea creata de ea si reuseste sa se indigneze prezumtios de cuvintele cu care eu descriu realitatea. Gata, o raspundere mai putin si eu devin brusc (si convenabil!) aia rea... Deh, nu pot sa tac si sa servesc pe banda rulanta politeturi mecanice si falsa toleranta cand e vorba de copii abuzati!

Exemplu: mama mea nu avea nici o problema sa-mi traga pumni in spate si papuci in cap, dar nu suporta sa dracuiasca cineva in prezenta ei, injuraturile ii zgariau prea tare urechile delicate.

Exemplu: mama mea nu s-a indignat la posibilitatea ca sora ei multiubita sa fi fost violata de propriul frate, dar a fost indignata la maximum ca vai, cum mi-a putut trece mie prin cap asa ceva si cum pot sa spun eu asa ceva? Deci nu ne socheaza cel care face raul, ci cel care-l pune in cuvinte. Tare as fi vrut sa-i vad expresia fetei in clipa cand i s-a confirmat ca ceea ce-i spusesem eu era adevarat. Pariez ca 24 de ore mai tarziu reusise sa reprime la loc totul, sa se autoconvinga din nou ca nu se intamplase nimic si ca eu eram aia nebuna!

De ce reactioneaza mai toti oamenii asa? Ce e cu aceasta falsa sensibilitate in fata simplelor cuvinte, sensibilitate care nu ajuta decat la proliferarea raului? E ca si in cazurile de abuz sexual: asta e secretul nostru, daca-i spui lui mami o sa te dea la tigani, o sa te abandoneze... si in multe cazuri e adevarat, cand copilul indrazneste sa rupa tacerea si sa vorbeasca despre abuz, mama nu-l crede si il respinge si mai mult ca inainte, caci ea vrea sa-si pastreze intacta minciuna familiei... Ah, si cel mai mult imi place asta: daca vorbesti cu cineva despre asta ne distrugi familia...

Deci nu actiunile reprobabile socheaza, ci doar cand cineva le spune pe nume? Oamenii fug de adevaruri dureroase, de realitati neplacute, e logic ca cineva care articuleaza clar toate acestea va fi o persona non grata, caci nu-i lasa pe oameni sa doarma in continuare somnul de veci al negarii, le distruge linistea castigata cu pretul atat de mare al minciunii de sine. Pacat, mare pacat.

Dar de unde vine aceasta teroare de care sunt cuprinsi oamenii in fata adevarului pronuntat? Hei, ati ghicit: din copilarie.

Cea mai mare tragedie este insa aceea ca acesti oameni le transmit si copiilor lor acelasi mesaj: nu vorbiti despre ce deranjeaza, dezvoltati-va antenele pentru a putea trece sub tacere cel mai bine lucrurile jenante, neplacute, pentru a putea face slalom printre minciunile traite de cei din jur... "tu sa taci", "despre asta nu se vorbeste", "asa ceva nu se spune", "in locul tau mi-ar fi si rusine sa vorbesc" - ati observat cat de multe expresii pe tema asta exista? Bagarea pumnului in gura se practica de atat de multe generatii de la parinti la copii incat nici nu se mai observa, nu?

Copilul sa nu faca greutati, sa fie ascultator si o prezenta comoda pentru parinti, parintii sa decida intotdeauna ca niste zei, copilul sa fie invinuit/batut/maltratat pentru furia si frustrarile parintilor pe care acestia nu le constientizeaza, copilul sa nu pericliteze fragilul echilibru sufletesc al parintilor prin trairi sau manifestari prea intense, copilul sa nu solicite prea mult ca apoi devine "rasfatat", copilul sa se adapteze si sa i se puna limite... pe scurt, copilul sa nu observe ce i se face atunci cand ii este castrat sufletul!!

Alice Miller scria intr-una din primele ei carti ca "orice masuri aplicate de parinti pentru impunerea pedagogiei negre sunt binevenite: punerea de capcane, minciunile, pacalelile, actiunile de incetosare a realitatii, manipularea, infricosarea, retragerea iubirii, izolarea, neincrederea, umilirea, dispretul, interzicerea manifestarii personalitatii copilului, inocularea rusinii, violenta pana la tortura."

Tot Alice Miller: "De indata ce parintii inceteaza de a-i mai impune copilului regulile pedagogiei negre, vor constata ei insisi ca este imposibil sa rostesti adevarul si sa nu ranesti pe nimeni, este imposibil sa arati recunostinta si sa nu minti atunci cand nu o simti in mod autentic, este imposibil sa ignori cruzimea parintilor si sa devii o persoana autonoma. Aceste lucruri sunt constientizate de indata ce parintii sunt capabili sa paraseasca sistemul de valori abstract sau religios sau filozofic si se dedica realitatii concrete psihice. Pentru cei care nu sunt familiarizati cu gandirea concreta, personala, faptul ca eu relativizez valorile educatiei traditionale si pun sub semnul intrebarii insasi educatia poate parea socant, nihilist, amenintator sau chiar naiv. Asta depinde de propria lor istorie personala. "

Tocmai parintii cu istorie personala reprimata sunt cei care devin agresivi si violenti fata de copiii lor, fiindca fata de adulti nu indraznesc sau se mint ca nu au motive! Parca o aud pe mama "eu mi-am iertat parintii, ca un bun crestin" (da, numai pe mine nu m-a iertat niciodata, pana acolo n-a mai ajuns portia de crestinism ingurgitata din bigotism!!).

Un om care isi intelege si isi accepta partea furioasa din el o va putea integra fara violenta. Numai cine nu-si cunoaste si nu-si accepta furia va avea - cu declansatorii potriviti - impulsurile de a lovi pe altcineva, iar acel altcineva este de regula cineva mai slab... ati ghicit din nou, copilul! Aceasta este legea tragica si nemiloasa a constrangerii de a repeta ceea ce i s-a facut cuiva in copilarie, atata vreme cat raul ramane negat, blocat in subconstient.

Disocierea si proiectia partilor din subconstient ca urmare a negarii abuzului parintesc duc la urmatoarea realitate: copilul devenit adult va incerca prin tot ce-i sta in putere sa distruga si la propriul copil ceea ce a distrus in el insusi in copilarie, tot ce este "slab" (emotionalitate, lacrimi, mila, sentimente de neajutorare, teama, disperare). In sfarsit, "dusmanul" va putea fi combatut activ si mai ales, ce usurare, in exteriorul propriului subconstient! Copilul va urma astfel automat drumul parintelui, isi va reprima propriile trairi si va invata sa le adopte pe ale parintelui, indeplinind orbeste dorintele si vointa parintelui, pe care acesta o exprima de multe ori doar subliminal, prin inocularea sentimentelor de vinovatie - cel mai bun lant cu care se poate lega un copil. Prin culpabilizare si impunere de recunostinta un copil va fi legat, olog fiind, pe viata de parinti.

In cimitirul care devine copilaria acestui copil se vor practica doar slujbe de onorare a parintelui abuzator, iar societatea nu are nici un interes sa intervina pentru a-l salva pe copil, caci mai tarziu cine va deveni consumator cuminte si disciplinat, usor de manipulat si orb in fata realitatilor neplacute? Ati ghicit, un copil bine antrenat de acasa va fi o bijuterie de cetatean!

Educatia nu reflecta decat nevoile adultilor de a fugi de propriile lor trairi si de propriul lor subconstient. Cum spune si Alice Miller, pedagogia neagra se naste din urmatoarele nevoi ale adultilor:
1) nevoia inconstienta de a da mai departe umilintele suferite odinioara,
2) nevoia unui ventil pentru afectele reprimate,
3) nevoia de a poseda un obiect disponibil si manipulabil,
4) nevoia de a-si mentine propria negare (idealizarea parintilor),
5) teama de propria libertate si autonomie,
6) teama de intoarcerea sentimentelor reprimate, pe care adultii le intalnesc din nou in propriii copii si pe care acolo le combat cu si mai multa indarjire,
7) razbunarea pentru suferintele indurate de ei.

Asa se naste abuzul, dragii babei si ai mosului! Cand educi un copil, il inveti sa educe. Cand ii predici morala, invata sa predice morala (nu insa si sa traiasca autentic). Cand ii ucizi sufletul, invata sa ucida. Nu mai are atunci decat alternativa: sa se sinucida el, sa ucida pe altul sau amandoua.

La final, si partea optimista. Atunci cand permitem sentimentelor sa ne copleseasca, sa iasa din barlogul unde le-am incuiat o viata intreaga, zidul de tacere se prabuseste si adevarul nu mai poate fi oprit de nimic. Alice Miller: "Chiar si discutiile intelectuale de genul exista sau nu adevarul sau totul e relativ vor fi demascate in functia lor de protejare, de indata ce durerea descopera adevarul."

Solutia? Nu va mai refugiati in minciuna, nu mai fugiti de durere!

In the mood for Australia

Azi am vazut filmul "Australia".
Impresionant. Am plans mult.

- "I sing you to me"
- "And I will hear you".

Cum m-a schimbat terapia

1a. Sunt mamica!!!!!

1. Nu mai gandesc doar in alb si negru. Ce-i drept, nu mi-au placut mie niciodata nuantele de gri ale lasitatii, dar intre timp am invatat ca lumea si oamenii sunt pictati in toate culorile curcubeului, unele mai luminoase, altele mai intunecate, iar cea mai buna alegere este de a invata sa identificam aceste culori la timp intr-o relatie, pentru a nu ne lasa orbiti de convingeri gresite despre o persoana si pentru a nu fi dezamagiti mai tarziu. E mai bine sa nu idealizam pe nimeni, nici macar pe cei pe care-i iubim (asta am invatat-o si de la cel care ma iubeste). E sanatos si benefic sa-i vedem pe oameni cu calitatile si defectele lor si sa incercam sa-i acceptam ca atare pe cei la care predomina calitatile si sa ne distantam la timp de ceilalti.

2. Nu mai fug de conflicte si nu mai sunt obsedata de o armonie inselatoare. Am trecut intre timp prin mai multe crize cu oameni dragi si nu am mai simtit nevoia sa rup legaturile, ci doar sa clarific ce aveam pe suflet si sa il inteleg si pe celalalt. Astfel, relatiile care au meritat s-au pastrat.

3. Sunt mult mai conectata la mine insami. In copilarie obisnuiam sa dispar din mine insami, sa impietresc pe dinauntru ca sa nu simt ceea ce m-ar fi putut distruge. Multi traiesc o viata intreaga asa si nu observa: zambesc, rad, fac glume, poarta conversatii, dar in ei nu e nimeni acasa. Multi dintre cei care sunt incapabili sa simta se considera deosebit de spirituali. Spiritualitatea devine un medicament care-i ajuta sa nu simta. Eu acum am devenit mult mai receptiva la propriile mele sentimente, reusesc sa identific tot mai bine momentele cand reactionez emotional ca adult si cand regresez in starea de constienta a copilului.

4. Nu mai traiesc exclusiv proiectata in trecut sau in viitor. Reusesc mult mai bine sa raman prezenta in prezent ;-)

5. Mi-a disparut pietroiul din stomac si mi s-au ameliorat durerile de coloana. Toate emotiile reprimate se strangeau la mine in stomac, erau ca un bolovan pe care eu nici nu il simteam, atat de obisnuita eram cu el... Dupa mai multe sedinte in care am analizat "pietroiul" (consistenta, culoarea, marimea, substanta etc.), am inceput sa ma imprietenesc cu el si sa-l dizolv... In timp, pietroiul s-a facut simtit tot mai putin (pe masura ce am invatat sa-mi exteriorizez emotiile reprimate) si in final a disparut :-)

6. Am devenit mai autocritica in sensul bun. Spun in sensul bun pentru ca in celalalt sens eu cunosteam doar senzatia de a-mi fi singura cel mai mare dusman si cel mai inversunat critic, senzatia de autobiciuire si de a nu fi nicicand suficient de buna, senzatia autodistructiva ca orice as face nu merit sa mi se intample nimic bun. Poate parea bizar pentru cine ma cunoaste si stie ca viata mea este un sir de reusite, dar poate ca tocmai senzatia mea de inadecvare si de nevoie de perfectiune m-a adus acolo unde sunt azi si m-a ajutat sa-mi construiesc reusitele. Nu mai consider ca a fi criticat este sfarsitul lumii. Am devenit mai autocritica in sensul bun, adica iau mult mai in serios modul cum ma percep altii, fara a ma mai simti atacata, si incerc sa suprapun imaginea lor despre mine cu a mea proprie, ca sa vad ce anume nu corespunde si ce trebuie corectat. De asemenea, nu mai dau vina pe altii pentru sentimentele mele dureroase (tristete, dezamagire etc.), ci identific tot mai exact masura in care eu sunt responsabila pentru aparitia conflictelor cu altii.

7. Nu mai incerc cu disperare sa-i salvez pe cei care nu vor sa fie salvati. Am inceput sa vad tot mai clar si sa accept tot mai usor orbirea si ignoranta celor din jur si - desi inca ma mai doare uneori - simt tot mai slab dorinta de a interveni.

8. Nu mai cersesc permanent confirmari de la altii in ce priveste propriile mele actiuni. Nu mai bat la usi inchise. Sunt tot mai sigura pe mine si pe sentimentele mele.

9. Identific tot mai bine mecanismele care declanseaza emotiile copilului din mine. Asta ma ajuta sa am reactii diferentiate si sa ma controlez mai bine. De asemenea, reusesc sa identific si la alti oameni aceleasi reactii si sa ma comport diferit cu ei in postura de "copii" decat in postura de adulti.

10. Am devenit mult mai empatica. Luand in considerare faptul ca empatia este ceea ce ne ajuta sa sesizam trairile altora (nu insa si sa le preluam, atentie!), am invatat sa filtrez mai bine si sa identific adevaratele motivatii ale actiunilor celorlalti (motivatii de care acestia de multe ori nici nu sunt constienti). Poate suna arogant, dar numai pentru cine habar nu are despre ce vorbesc.

11. Devin incet-incet mai toleranta cu mine insami.

Pai sa vina cineva si sa spuna ca asta nu e mare lucru!

Ce este o depresie

"Daca vrei odihna - crede. Daca vrei adevarul - cauta si sufera".

- Friedrich Nietzsche -

Din cateva conversatii mai mult sau mai putin profunde cu persoane mai mult sau mai putin apropiate, am ajuns din nou la concluzia ca din pacate foarte multi oameni nu prea stiu cu ce se mananca o depresie.

Unii confunda a fi depresiv cu a fi deprimat, altii se tem de depresie ca dracul de tamaie, din nou altii traiesc cu impresia ca o depresie vine si trece ca o raceala si e declansata musai de vreun eveniment neplacut din prezent sau de cine stie ce dezechilibre chimice din corp (ultima conceptie este sustinuta cu fervoare de medicii-scriitori-de-retete si de farmacisti si de producatorii de antidepresive), din nou altii sunt convinsi ca o depresie e un lucru nociv de care trebuie sa fugim mancand pamantul... O multime de idei preconcepute, una mai gresita ca alta.

Pana la urma, ce este o depresie? Las la o parte definitiile savante, oficiale, pe care le poate gasi oricine in internet. Pana la urma, depresia este ceea ce apare dupa ce se estompeaza furia. Si aici ma refer la furia activata si traita constient, la furia ca motor al schimbarii, nu la furia folosita doar ca ventil de descarcare periodica pentru cei care traiesc ca niste zombie si nu stiu de unde le vin emotiile. Furia este scutul de otel care ne "apara" de suferinta adunata in subconstient, furia este armura care blocheaza vechile dureri de a ajunge in constient, iar din clipa cand constientizam acest lucru furia devine un prieten cu care putem negocia: "bai, iti faci de cap si ma dai putin peste cap, dar apoi te dai la o parte frumusel si ma lasi sa-mi fac treaba". Iar treaba se reduce la un singur lucru: sa simtim durerile reprimate. Ce-i drept, putini sunt cei care pot accepta ca trebuie sa retraim acele dureri daca vrem sa ne vindecam sufletele sfaramate in copilarie. Asta e sansa pe care ne-o da depresia.

"Ai nevoie intai de haos in sufletul tau pentru a da nastere unei stele".

- Friedrich Nietzsche -

Nu stiu altii cum sunt (ha!), dar la mine totul functioneaza ciclic: am perioade "normale" (haha), apoi am perioade de furie cand deja stiu ca se anunta o depresie majora; cu cat furia e mai crancena si mai durabila, cu atat stiu ca dincolo de ea se ascunde o durere uriasa. Asa a fost si acum: furia s-a adunat ca o furtuna, a durat si a durat si a durat, a maturat multe in calea ei, dar la un moment dat (duminica trecuta, la ultima sedinta cu Elfriede) scutul a fost patruns de prima raza de caldura a durerii vindecatoare. Si am inceput sa plang... Am putut din nou sa plang... si sa simt durerea. Ce eliberare, ce balsam!

M-a impresionat poezia "Cantec de noapte" a lui Nietzsche, din care am sa traduc acest pasaj: "Eu nu cunosc norocul celui care ia. [...] Asta e saracia mea, ca mana sa nu mi se odihneasca niciodata din daruit; asta e invidia mea, de a vedea ochi in asteptare si noptile luminate de aspiratie." Si am mai gasit un citat revelator: "Cat adevar suporta, cat adevar indrazneste un spirit? Asta a devenit pentru mine tot mai mult unitatea de masura. Greseala (credinta intr-un ideal) nu este orbirea, greseala este lasitatea... Fiecare cucerire, fiecare pas inainte in introspectie urmeaza din curaj, din severitatea fata de noi insine, din curatenia fata de noi insine..."

Alice Miller a comentat asa: "Nietzsche vorbeste despre invidia fata de cei care pot lua, cei care au primit iubire in copilarie, care s-au putut simti in siguranta si protejati in familie, care nu sunt condamnati sa descopere lumi noi prin si in singuratate, sa le daruiasca altora si sa primeasca in schimb dusmania acestora. Insa destinul nu se lasa schimbat. Cine nu vrea sa traiasca fara adevar, trebuie sa accepte si frigul singuratatii".

Doamna Sperietoare strikes back

Din ciclul "povesti de care lumea nu are nevoie"... Ieri a sosit un plic de la "multiubita" mea cumnatica!

Asa cum banuisem, s-a maritat, e si ea in Germanika (in fosta RDG) si acum o cheama - in mod foarte potrivit - Schreck (pentru necunoscatorii de germana, asta inseamna sperietura!). Ei, in plic doamna Sperietoare a pus un anunt-felicitare si o poza cu proaspatul plod propriu si personal pe care l-a kkt dumneaei pe 21 iulie. Bietul copil, mi-e tare mila de el, ar trebui sa i se rezerve de pe acum loc la terapie pentru mai tarziu (nu, nu sunt rea, ci doar o cunosc mult prea bine pe aceasta gaura neagra de narcisism patologic care e cumnata mea).

Textul e scris cu carioca aurie, ca si cum ar fi venit de la copil: ca "dragii mei", ca "va invit la botezul meu", ca "vor veni toti cei dragi", ca "ne vom veseli si vom petrece cu totii", ca "ma bucura nespus venirea voastra si sunt nerabdator sa-mi vad verisorul" (hopa!). Iaca_cum, din nou, dumneai gura nu-i miroase decat a micsunele, hehe...

Mai, eu nu pricep cum functioneaza mintea oamenilor de genul asta. Cum pot coexista rautatea sistematica, egoismul crancen si caracterul de nimic cu atitudinea de suprafata a unui fluturas gingas cu care ei cred ca pot pacali lumea?

Bogdan mi-a zis la telefon ca ideal ar fi fost sa fi gasit in plic un cec de vreo 30 mii de euro (cam atat l-a costat "printesa" in cei cativa ani in care a intretinut-o din Germania, plus partea de mostenire de care a fost privat tot din cauza ei). L-am intrebat ce are de gand sa faca si a zis ca va face exact ce a facut si ea cand a aflat ca are un nepot: va tacea si o va ignora. Apoi a adaugat: "Dar sa nu uitam ca dupa Shrek 1 au venit si Shrek 2 si Shrek 3" ;-))

Edit: Am pus-o pe Anto sa ghiceasca ce ar fi putut fi in plicul de la doamna Sperietoare. Raspunsul ei arata ca suntem amandoua niste naive: "Pai o scrisoare cu scuze, cu rugaminti de iertare, de o a doua sansa..." Hehe, Moromete...

*****

Cat despre mine, imi este mai bine in ultimele cateva zile, cred ca am iesit din faza acuta de depresie. Sunt mai linistita si in ce-l priveste pe Bogdan, ca are si el sansa sa se odihneasca putin si sa-si incarce bateriile in Austria, iar eu ma descurc binisor singura cu David, totul merge spre bine...

Copii in curs de vatamare

E a treia zi fara Bogdan, care a plecat la munte in Austria, la casa lui Mutti. Ca o paranteza amuzanta, nenorocitul de dl. Sticla a plecat si el azi acolo, a anuntat-o pe Mutti ca vrea sa mearga doar ca sa-si ia rulota si ustensilele de acolo (i s-a dat interzis cu ceva vreme in urma din cauza sicanelor pe care dansul le practica si acolo si vad cu surprindere ca Mutti se tine de cuvant de data asta!). Sunt curioasa ce mutra va face dl. Sticla cand va vedea masina lui Bogdan parcata in fata casei, haha... Inca o palma a destinului peste ceafa acestui individ sinistru...

Ieri am fost cu David in parculet si i-am intalnit din nou pe cei doi frati turci: Malik, baietelul de 4 ani, si Adile, fetita de 9-10 ani... La inceput mi s-au parut din nou enervanti amandoi, Malik se repezise sa-l scoata pe David din carut, a trebuit sa-l potolesc eu. Apoi, Adile se urcase pe un fel de leagan gen telecabina, care e prins de un cablu si aluneca pe o portiune de 10 metri, deasupra nisipului, iar David era pe nisip chiar in apropiere, deci iar a trebuit sa intervin si s-o franez putin in avantul ei, plus ca voia neaparat sa-l ia pe David in brate si il cam scutura, bietul copil... Apoi s-au jucat in nisip, unde iar a trebuit sa am grija sa nu i se ia lui David chiar toate jucariile (ei cica se jucal cu el). In fine...

La un moment dat, Adile se dadea pe tobogan si ma intreaba (pentru a cincea oara) daca eu sunt mama lui David. Apoi ma intreaba daca il iubesc si ... daca eu lovesc copiii... Aici mi s-au ciulit urechile. Am spus ca eu nu lovesc copiii si ca nimeni nu trebuie sa loveasca un copil. Adile: "Dar pe mine mama ma bate!". De parca ma asteptam la altceva :-( I-am spus ca data viitoare sa-i spuna mamei sa nu o mai bata, ca nu e bine sa bati copiii, ca din bataie nici un copil nu invata nimic bun!!

Apoi m-a intrebat daca imi place de ea (!). Trebuie sa recunosc, foarte receptiva fetita, a simtit cumva retinerile mele fata de ea de data trecuta, de cand spusese numai minciuni (ca e nemtoaica si o cheama Lena - saracuta, de acum vrea sa para altcineva decat este) si se comportase cam ciudat si cam agresiv fata de David, vrand sa-i ia jucariile definitiv (mi le cerea mie cadou) sau cand ma intreba de 10 ori cum il cheama pe David, cati ani am eu si repeta ca un papagal "Vaai, ce dulce e David" (se vedea clar ca era o lingusire pe care o vazuse candva la o persoana adulta si acum o imita, fiindca suna total fals).

Ei, la punctul in care am fost intrebata direct daca imi place de ea, am facut o mica pauza interioara. I-am spus ca imi plac toti copiii care nu mint si ca imi place si de ea atunci cand e sincera si vorbeste normal, fara glume proaste. Am vorbit din postura sentimentelor mele, fara nici o nota pedagogica. Nu stiu ce as fi putut sa spun altceva. La un moment dat a admis "Daaa, bine, ma cheama Adile si nu sunt nemtoaica, Malik e fratele meu...", dar 10 minute mai tarziu mi-l arata pe "taica-su" care venea spre noi de la statia de autobuz, iar eu (fiindca intamplator stiam despre cine e vorba) i-am spus "De ce minti iar? Ala e tatal lui Elisa, nu e al tau! Vezi, cu minciunile astea e prost atunci cand esti prins"... Ea m-a intrebat daca eu nu mint niciodata. I-am spus ca mint foarte foarte rar, aproape niciodata, fiindca inca din copilarie mi-era greu sa tin minte toate minciunile si mi-era penibil cand eram prinsa, asa ca atunci am hotarat sa spun adevarul, ca e mai simplu... Nu stiu cat am ajutat-o, dar asta am simtit nevoia sa-i spun.

In orice caz, ce m-a pus pe ganduri este faptul ca am constatat exact acelasi tip de reactii ale adultilor la acesti copii, pe care-i voi numi "copii in curs de vatamare". Sunt acei copii pe care-i percepem deja de la 3-4 ani ca obraznici, rasfatati, prost crescuti, penetranti, agresivi etc. si uitam ca de fapt sunt tot copii si ei si ca numai parintii sunt de vina pentru comportamentul lor.

Ce anume ne face sa reactionam astfel? Ce ne deranjeaza cu adevarat la acesti copii? De ce ii intampinam cu antipatie si critica in loc sa le oferim empatie si intelegere, din moment ce comportamentul lor este in mod evident manifestarea vatamarii interioare? Ce declanseaza ei ii noi? E ceva indefinibil acolo, ca si cum ar atinge o coarda invizibila in sufletul nostru si brusc, simtim antipatie fata de ei. Orice adult a trecut cu siguranta prin asa ceva candva in viata lui, desi poate nu a constientizat. De cele mai multe ori, adolescentii sunt cei care reusesc sa trezeasca aceste reactii neplacute in noi, dar uneori ele apar si in prezenta unui copil mai mic, iar eu indraznesc sa spun ca toate astea se intampla numai atunci cand copilul respectiv este deja vatamat sufleteste de parinti intr-un mod sau altul.

Poate ar trebui sa fim mai perspicace pe viitor si sa ne dam silinta sa comunicam real cu copiii, dar in acelasi timp sa ne analizam si propriile reactii si sentimente, asta poate fi un barometru ideal pentru a incerca sa-i ajutam pe acei copii in loc sa-i etichetam superficial din cauza prejudecatilor noastre sau a temerilor de a privi mai in profunzime soarta cuiva.

*****

David a invatat sa faca ordine ;-) Pana acum doar scotea si arunca (bilute din galetusa, sosete si tot ce mai gasea prin sertarul deschis al comodei de infasat, mingiute din cutie, jucarii din suportul lor etc.). Azi la pranz, cand am venit acasa, m-am dezbracat si m-am bagat la dus, dupa ce-mi aruncasem hainele pe jos. Daviducul meu se apuca si ia chilotii mei transpirati si ii aseaza in sertarul deschis al comodei de infasat, dupa care se intoarce catre mine si ma priveste mandru ca pisica din Cheshire ;-)

Minciunile parintilor catre parinti

Am avut duminica o sedinta de terapie care m-a ajutat mult. Mai bine spus, acum am inceput sa dau din maini si sa inot in cacat, in loc sa stau nemiscata.

Elfriede se certase cu verisoara ei, care - nesuportand bine anumite adevaruri - a inceput s-o atace: "Da, ai vrut neaparat sa studiezi... Ei, si acum, cand esti tot saraca lipita, consideri ca s-a meritat?". De curand verisoara i-a scris ca s-a "informat" pe internet despre schizofrenie si borderline, dar cumva nu reuseste s-o incadreze pe Elfriede acolo (Elfriede care este psihoterapeuta). HA! Asa e cand ii dai ignorantului prea multe informatii de la sursa. Ignorantul se informeaza cu posibilitatile lui limitate ca ochelarii de cal, ignorantul are nevoie de un sistem exact, de o denumire fixa, de o incadrare a "inamicului" pentru a putea sa ignore in continuare adevarurile neplacute. Ceva la modul "Ah, aia e oricum paranoica si borderline, la ce bun sa ma gandesc la afirmatiile ei?"... Chestiile astea se trateaza cu somnambulism de zi, autosugestii budiste din ora in ora si cu Xanax 3 bilute pe zi.

I-am spus ca si in viata mea se raresc si se imputineaza oamenii autentici, cu care sa merite sa ai o relatie... A zis "Dap, asa e..." - nici urma de consolare ;-) I-am zis ca nu mai vreau small talk-ul ala gaunos care-mi mananca timpul si nervii si ca pretul platit pentru asta e mare, caci oamenii nu vor sa fie deranjati in somnul lor de veci. A zis "Dap, asa e..." - nici urma de contrazicere ;-) Pai dap, chiar asa este.

I-am spus ca nu mai vreau sa-mi pierd timpul cu parintii care nu pot debita decat dulcegarii superficiale, parintii care mint si se mint referitor la viata lor cu copiii, parintii care nu sunt sinceri si nu recunosc cat este de greu de teama ca nu cumva lumea sa-i considere "insuficient de buni", parinti care nu au pic de inclinare spre o introspectie sincera si nu vor o relatie necontrafacuta cu copiii, parintii care refuza orice fel de informare sau schimb de opinii in contradictoriu, parintii preocupati la sange de aparente (copilul sa "faca frumos" in societate si sa le imbunatateasca imaginea in propriii lor ochi si mai ales in ochii celorlalti zombie cu care se inconjoara) etc. Si tot asa.

Elfriede mi-a confirmat ca a vazut de cele mai multe ori parinti care nici nu realizeaza rolul si contributia vitala a copiilor in viata lor. Intotdeauna cand apare un copil in viata cuiva, ies la suprafata toate sentimentele reprimate ale persoanei respective, deoarece neajutorarea unui copil si dependenta lui de adult sunt niste declansatoare minunate. Mai bine zis, sentimentele reprimate incearca sa iasa la suprafata, dar 95% din oameni (daca nu mai mult) se grabesc sa anuleze, sa ignore, sa infunde la loc in subconstient emotiile neplacute care-i napadesc. Si de fapt este ceva atat de benefic! Cand mai putem gasi niste declansatori atat de naturali ai emotiilor reprimate precum sunt copiii? Cand mai putem avea sansa de a trai sentimentele si durerile reprimate si de a scapa astfel de ele? De ce ezitam? Din falsa toleranta fata de copil? Din teama noastra de vechile suferinte? Din reflex si obisnuinta?

Parintii care traiesc complet paraleli cu copiii sunt cei care spun "Da, si noi invatam ceva alaturi de copii", dar sunt vorbe goale, ei de fapt nu invata nimic, nimic nu se schimba cu adevarat in viata lor, in fiinta lor, datorita copiilor. Am ajuns la capitolul asta fiindca ii povesteam Elfriedei despre conflictul meu interior: pe de o parte trebuie sa functionez 100% ca adulta pentru David si pe de alta parte nu am voie sa ma las prada vechii dureri a copilului din mine. Intrebarea ei, care mi-a aratat adevarul, a fost: "Si cum anume functionati ca adulta?". Ahap...

Am realizat ca in multe privinte cadeam in capcana in care a trait mama mea o viata intreaga, de a ma preface ca ma simt altfel decat ma simt, de a purta o masca a veseliei pentru a-mi ascunde sentimentele de tristete care ma cuprind uneori, de a incerca de multe ori in mod absolut nenatural sa-i transmit lui David o buna dispozitie exagerata si o voiosie fortata, de teama ca el sa nu simta cumva durerea mea si asta sa-l apese. I-am spus ca totusi asta nu se intampla de foarte multe ori. Ea: "Nu se intampla de foarte multe ori sau nu constientizati de foarte multe ori?" - de atunci sunt si mai vigilenta si m-am surprins de mai multe ori pe picior gresit. Of, tendintele astea mostenite si integrate de la parinti sunt tare greu de anulat... parca jucam toti aceeasi piesa de teatru pe care ne-au interpretat-o parintii in copilarie, numai ca avem blugi moderni...

Elfriede mi-a reamintit ceva ce stiam deja: sentimentele noastre sunt doar ale noastre, nu poti apasa un copil cu tristetea ta, pentru ca el nu are posibilitatea fizica de a simti ce simti tu, pe el il doare in basca de tristetea ta sau de starile tale extreme (mersi, Ritza, pentru expresia asta), in schimb este esential ca el sa inregistreze ca mama este o persoana VIE, cu stari emotionale vitale, ca mama nu este o persoana liniara, fixa si imuabila ca un robot, ci ca paleta emotiilor umane este foarte larga si aceste emotii trebuiesc toate traite si exteriorizate cumva. In schimb daca te prefaci ca totul este roz (si believe me, niciodata nu este totul roz decat daca ne furam singuri caciula!), ii rapesti copilului dreptul si posibilitatea de a vedea si de a observa manifestarile umane reale si autentice, care sunt strans legate de starile de spirit adevarate ale cuiva.

Asta mi-a doborat muntele de remuscari si sentimente de vinovatie pe care le aveam si de atunci ma simt mai libera, eliberata mai bine zis.

Dar de ce (se) mint parintii? De ce mintiti, parinti? Ce constrangere inconstienta va determina sa purtati permanent pe fata masca vietii perfecte? E acelasi sindrom pe care-l au femeile batute de soti care se machiaza in speranta ca nimeni nu va observa vanataile? Dar ele simt vanataile, nu-i asa? Trebuie sa le simta, din moment ce sunt acolo. De ce cedati constrangerii de a parea mereu veseli in fata copiilor? De ce jucati teatru in fata copiilor, desi ar trebui sa fiti constienti ca asta le dauneaza copiilor si nu le foloseste la nimic? De ce considerati ca un copil care plange este ceva de nesuportat si trebuie potolit imediat? De ce fugiti de emotii puternice? De ce, oameni raniti sufleteste, faceti glume permanent si va ascundeti in spatele umorului, de ce fugiti atat de mult de durere? De ce dormiti o viata cand puteti sa fiti treji si sa va uitati in voi insiva fara sa vi se faca rau de ameteala? Traiti autentic, mai oameni buni, nu va refuzati dreptul de a simti, lasati-va inima cuprinsa de emotii, fie ele "pozitive" sau "negative", dar traiti, dati-va dreptul asta pe care parintii au vrut sa vi-l rapeasca!

Dap, pretul e mare pentru oamenii care vor sa traiasca in adevar, dar merita platit, va asigur!

More Khalil Gibran Quotes

As one's gifts increase, his friends decrease.

What shall I say of the man who slaps me when I kiss him on the face and who kisses my foot when I slap him?

Some souls are like sponges. You cannot squeeze anything out of them except what they have sucked from you.

The ill-intentioned always fall short of achieving their purpose.

The supreme state of the soul is to obey even that against which the mind rebels. And the lowest state of the mind is to revolt against that which the soul obeys.

When, in misfortune, you seek commiseration from your neighbor, you give him a part of your heart. If he is good-hearted, he will thank you; if he is hard-hearted, he will scorn you.

Strange that virtue in me brings me nothing but harm, while my evil has never been to my disadvantage. Nevertheless, I continue fanatic in my virtue.

Enthusiasm is a volcano on whose top never grows the grass of hesitation.

The difficulty we meet in reaching our goal is the shortest path to it.

Inspiration is in seeing a part of the whole with the part of the whole in you.

They tell me 'If you find a slave asleep, don't wake him up; he may be dreaming of freedom'. And I reply 'If you find a slave asleep, wake him and talk to him about freedom.'

Compulsion is a mirror in which he who looks for long will see his inner self endeavouring to commit suicide.

History does not repeat itself except in the minds of those who do not know history.

He who requires urging to do a noble act will never accomplish it.

That which you think is ugly is but the treachery of the outer directed at the inner self.

Who can separate himself from his sorrows and solitude without suffering in his heart?

He who comes clothed in his best at his neighbor's funeral will wear rags at his son's wedding.

Distinguish between the gift that is an insult and the gift that is a token of respect.

No one believes the sincere except the honest.

How ugly is affection that lays a stone on one side of a structure and destroys a wall on the other side!

Someone gave me a lamb and I gave him a she-camel. Then he offered me two lambs and I repaid him with two she-camels. Later he came to my sheepfold and counted my nine camels. Then he gave me nine lambs.

The souls of some people are like school blackboards on which Time writes signs, rules, and examples that are immediately erased with a wet sponge.

Your self consists of two selves; one imagines that he knows himself and the other that the people know him.

What shall I say about him who borrows from me the money to buy a sword with which to attack me?

The black said to the white, 'If you were grey I would be lenient with you'.

The coarseness of some is preferable to the gentleness of others.

I shall follow the path to wherever my destiny and my mission for Truth shall take me.

* * * * *

Un mare saru'mana pentru scumpa de Antoanela, de la care am primit cadou cartea "The Khalil Gibran Reader" acum cativa ani.

Ganduri disparate

Am citit de curand ceva care m-a amuzat copios. La unii incremenirea in proiect (hai, nene Liiceanu, da-mi voie sa-i zic prostie) este atat de perfect impletita cu aroganta didactica incat n-ar recunoaste o ironie nici cand i-ar musca de cur... Multi simt asa o chemare nobila spre manifestari profesorale numai fiindca ii arde permanent sa le dea cu linia peste degete altora. Aoleu, nu mai da, tanti, nu mai da! Daca ma doare burta de ras, pot sa slabesc?

Unii se urasc pe ei insisi atat de mult incat isi schimba numele, doar-doar s-or putea convinge ca astfel au devenit altcineva. Pentru unii este o pedeapsa atat de mare sa fie ei insisi, incat se imbata (cu alcool sau cu apa rece) in incercarile lor disperate de a evada din propria piele. Pedeapsa vine pe baza zilnica: ce poate fi mai cumplit pentru unii decat sa se trezeasca in fiecare dimineata si sa constate ca tot ei sunt, indiferent cat ar incerca sa fuga de propria mizerie interioara? Sa renovezi, sa faci curatenii peste curatenii, sa schimbi mobila, sa te inhaimuresti mereu proaspat, sa te vacsesti, sa cureti si crapaturile din fata trotuarului casei, sa speli la greu, sa dai cu furtunul imaginar si sa nu reusesti sa scapi, dom'le, de mizeria aia... Cum spunea prietenul meu Oscar Wilde? "Viata e nedreapta si pentru unii din noi e bine asa". Dap, subscriu... Eu nu as schimba absolut nimic la viata mea de acum, este exact cum trebuie sa fie, ba chiar mai mult decat asteptam sau speram...

Am descoperit de curand o perluta de serial numita "The Mentalist". Tipul din rolul principal (un profiler cu calitati suplimentare) este un simpatic si are un dar superb de a confrunta oamenii intr-un mod candid, dar direct si penetrant si ... efectiv! Imi place mult de tot cum ii demasca pe toti si distruge aparentele, le arata cum se tradeaza singuri si ii sileste sa iasa de dupa cortina teatrului de papusi cu care se amagesc si incearca sa-i amageasca si pe ceilalti. Comunicare directa, personala, de substanta, de esenta. Asa mult mi-ar place ca toata lumea sa poata fi asa... Ar cadea toate mastile, ar disparea nevoia inconstienta si inefectiva de a ne proteja, care de fapt ne face si mai vulnerabili tocmai fiindca ne aratam altfel decat suntem... Totul ar fi autentic. Ce visuri...

Mai am putin si termin ultimul volum din saga "Twilight". Mi-ar place sa fiu ca Edward Cullen, sa pot sti ce gandesc ceilalti. Culmea e ca de foarte multe ori chiar stiu, simt, intuiesc, dar ce te faci cand persoana in cauza nu stie nici ea insasi ce gandeste cu adevarat? Acolo e buba, asta impiedica o comunicare personala. Bogdan imi spunea la inceputul terapiei ca avea senzatia ca Elfriede ghiceste gandurile. E simplu: 1) cunoaste extrem de bine psihicul uman si 2) noi, oamenii, nu suntem chiar atat de diferiti precum ne place sa credem, aproape toti reactionam standard si deci previzibil. Exista grade de dificultate, dar ele nu sunt date de inteligenta cuiva, ci de masura in care persoana respectiva este in contact cu ea insasi; astfel, de multe ori tocmai cei exacerbat de inteligenti sunt si cei mai transparenti.

Cand cineva traieste ca un zombie, e usor sa nu se lase afectat de diverse chestiuni. Cel putin la suprafata. Merge pe "ce-am avut si ce-am pierdut", adica oricum n-a avut nimic si nu simte nici o pierdere cand lucrurile se schimba intr-un mod pe care nici nu-l percepe. Perception is reality - asa spunea cineva... Oare? To perceive is to be real, asta mai degraba... dar nu e acelasi lucru.

Dialog telepatic mama-copil:
- "Nu-mi place mancarea asta!"
- "Cum asa, adica eu nu sunt o mama buna?"

Row, row, row your boat
gently down the stream...

Dialog telepatic mama-copil:
"Mama, eu te imit cu mijloacele mele si pun in act ceea ce simti tu fara sa verbalizezi si ceea ce nu este in ordine in viata noastra"
Mama: "Vai, copilul meu a devenit un domnul Goe, e mult prea rasfatat!"

Merrily, merrily, merrily, merrily
Life is but a dream...

De ce le place tuturor sa traiasca doar caldut, ca o bere trezita, ca intr-un fel de somnabulism cronic?

Daca simti, te doare. E normal ca pentru unii e preferabil sa nu simta. Vrei sa uiti ca ai simtit vreodata? Nu se poate. Corpul isi aminteste totul. Amintirea vine si te ajunge din urma cu siguranta candva, tu iti alegi doar forma: ca durere sufleteasca sau ca suferinta fizica (migrene, boli de piele, ulcer, gastrita, diabet, infarct, cancer, atac cerebral etc.). Your choice. Universul e milos.

Sa vorbim discutii cu Mutti

Na, ca nu ma mai plansesem demult ;-)

Femeia asta este pe atat de buna pe cat e de proasta. Sau invers. Si daca spun ca e buna ca painea lui Dumnezeu... restul se subintelege. Zilele trecute i-au furat bicicleta. Ne-am vazut scurt cand eu plecam cu David la locul de joaca, iar ea era trista din cauza asta. I-am spus ca nici mie nu-mi merge bine, iar ea s-a oferit sa vina cu noi ca sa stam de vorba (probabil in ideea - ca intotdeauna - ca o voi consola eu pe ea, iar problemele mele vor fi trecute sub tacere - exact ca atunci cand am anuntat-o ca eu si fi-su divortam si tot eu a trebuit s-o consolez pe ea!).

Discutia a inceput inofensiv, i-am explicat de depresie, de modul cum functioneaza o terapie, desi ea oricum nu intelege nimic fiindca nu vrea sa inteleaga, dupa ce ii explic a 580-a oara ea mai baga uneori cate o fraza referitoare la fi-su "Nu stiu, dar inainte de terapie nu era asa, nu m-a atacat niciodata" (h-a h-a !). Era acuta treaba, ca a fost la el in vizita sambata trecuta si probabil ca iar au iesit la suprafata niste furii ascunse ale lui fi-su (care a intrerupt terapia mintind ca a absolvit-o si in schimb isi pierde acum vremea cu budismul). Si pentru a 581-a oara ii explic lui Mutti ca exact asta e rostul unei terapii: sa nu mai fim aceiasi ca inainte de terapie, pentru ca asta ne distrugea!! Si pentru a 581-a oara ii mai explic o data ca Manfred nu o "ataca", ci ii da inapoi raspunderea pentru modul cum ea si sotul ei i-au distrus copilaria; chiar daca doar sotul ei a fost abuzatorul activ, ea a fost abuzatorul pasiv care nu a intervenit niciodata si l-a lasat pe sotul ei sa-i maltrateze pe copii. Si pentru a 581-a oara ea coboara privirea si imi da dreptate... Dar asta nu inseamna ca nu va urma in curand si a 582-a discutie pe tema asta [emoticon care-si trage pumni in cap].

Femeia asta e o gaura neagra care ma stoarce de energie ingrozitor... si dureros de inutil, fiindca nu se alege cu nimic, pe o ureche ii intra si pe amandoua ii iese tot ce-i spun.

Mai tarziu, cand venise vorba de fi-su, imi strecoara iar ce-o ardea pe ea: "Da, dar tu ai fost casatorita cu el atatia ani si acum vorbesti urat de el!". Bey, daca n-as sti ca e proasta facuta gramada mai ca m-as supara pe ea... Si pentru a 320-a oara o rog sa-mi spuna ce anume am vorbit eu "urat" despre fi-su. L-am facut bou, dobitoc, jigodie, ticalos, nenorocit?? Nu. Pur si simplu am rostit cateva adevaruri care ei nu-i plac. Inainte de a pleca la el in vizita mi-a cerut "cu imprumut" o poza recenta a lui David ca sa i-l arate lui fi-su. Am cautat, n-am gasit una recenta, am vrut sa scot una dintr-o rama si am constatat ca se lipise de geamul ramei, am renuntat enervata, ea incepuse (tipic) sa se scuze iar si iar pentru deranj (scuzele alea penetrante care te fac sa nu mai vrei in viata ta sa-i faci cuiva o favoare!!), iar in final i-am spus-o pe sleau: "Ei, nu-i bai, ca oricum pe el nu-l intereseaza cu adevarat de David". Ei, taci draga, ca asta a deranjat-o... Pai ultima oara cand ii dadusem poze am intrebat-o de reactia lui fi-su, iar ea a balmajit ceva ... in final a reiesit ca fi-su n-a zis nimic de poze... Pai atunci la ce-i trebuie sa mai vada si altele?

I-am spus ca nu vorbesc urat despre fi-su (trebuia s-o rog sa-mi repete exact cuvintele mele "urate"), ci spun adevarul: eu i-am facut lui numai bine, l-am incurajat si l-am sustinut si l-am ajutat, i-am aratat afectiune si l-am acceptat asa cum era el, in timp ce el a fost rece si distant, m-a criticat permanent si m-a ranit pana in ultimul moment al casniciei noastre... Asta e adevarul. Cica i-ar parea foarte rau. "Da, Mutti, dar eu ce am la treaba asta? Pe mine cu ce ma incalzeste ca el iti spune tie ca are regrete?? Lasand la o parte ca ii pare rau pentru el insusi ca a pierdut un om ca mine, el la mine nu s-a scuzat niciodata, nu si-a cerut iertare pentru nimic, nici pentru modul indiferent si imatur cum s-a purtat cu mine in timpul casniciei, nici pentru comportamentul lui iresponsabil prin care a contribuit la sfarsitul casniciei noastre... La fel e si cu pozele, tu chiar crezi ca daca te intreaba in treacat >ce mai face Felicia< asta inseamna ca il si intereseaza sa vada poze cu copilul pe care eu l-am facut cu Bogdan?? Cat de naiva poti sa fii?".

I-am mai explicat de exemplu ca pentru mine reprimarea este nociva si ca depresia este ceea ce-mi face bine, fiindca ma ajuta sa ma eliberez, ma ajuta sa plang, sa ma simt mai in mine insami, mai aproape de ceea ce simt... Cu toate astea, alaltaieri cand m-a vazut ca plangeam tacut cand ii faceam lui David masa de seara m-a intrebat din nou cu panica in gat "De ce plangi, ce s-a intamplat?". I-am spus si eu ca s-a intamplat aceeasi intamplare intamplata dintotdeauna si ca nu trebuie neaparat sa se intample intotdeauna ceva ca sa simt nevoia sa plang... i-am spus ca plang din cauza ca nu se mai termina durerea!

I-am mai spus cand fusesem in parc ca ma deranjeaza si atitudinea ei: acu' ma compatimeste cand ma vede ca plang, dar nu pierde nici o ocazie sa-mi infiga veninul prejudecatilor ei (chestii generale, aruncate fara absolut nici o baza de argumente): ba ca vorbesc urat de fi-su, ba ca vezi Doamne din cauza terapeutei nu am acceptat eu sa ma "impac" cu tata (da, uitasem ca si in viziunea alor mei terapeuta imi spala creierii cu Ariel si de-aia nu mai vreau eu sa am de-a face cu ei)... Ah, iar ultima perla de la Mutti a fost cand ne-a spus ca barbat-su ne-a reziliat contractul cu apartamentul fiindca de fapt noi l-am provocat (hellloooooo!) si "deh, asa e el cand cineva se pune cu el" (probabil asa gandeste ea si despre fratele ei, care a ajuns saracul pana la a-l da in judecata pe nenorocit din cauza ca nu-i mai suporta sicanele si rautatile!!).

De-aia spuneam in postarile anterioare ca m-am saturat de toleranta fortata care ascunde un ocean de idei preconcepute, m-am saturat de falsitatea prost mascata, de amabilitatile mecanice, m-am saturat de vorbe goale care nu redau adevaratele ganduri ale oamenilor, m-am saturat de pacalelile pe care si le cadorisesc oamenii unii altora si lor insisi in egala masura. Caci nu-i asa, tuturor ne place sa aparem mai buni decat suntem. Uite la ce mai e buna o terapie la casa omului: acum VAD ceea ce inainte nu vedeam, SIMT ceea ce inainte nu simteam. Se rarefiaza aerul in zona asta, ce-i drept, dar e mai mult "oxigen" si prefer asa...

* * * * *

Daviducul intelege tot mai multe, stie sa-ti arate cand il intrebi de pisica, masina, floare, frigider, cuptor cu microunde, lumina etc. Majoritatea obiectelor sunt pentru el "TA" sau "DA", acum se arata si pe el cand il intrebi "unde e David?" si zice "DA"; odata a zis "da-da ka-ka" (ca sa ma anunte ca a facut kk).

E un copil extraordinar de receptiv. La intalnirile cu ceilalti copii vad ca e mai rezervat (nu atat de rezervat ca si Christoph, dar nici indraznet pana la a fi usor brutal precum Felix), este genul care mai intai observa atent totul, abia dupa vreo jumatate de ora incepe sa fie in largul lui si sa se joace. In curand vom merge saptamanal la o grupa cu copii de varsta lui, sa vedem cu cine ne mai putem imprieteni...

Mai nou vrea si el sa ma pupe, adica atunci cand ne pregatim de culcare vine cu gura si si-o lipeste de obrazul meu, apoi ma amusineaza putin si se lipeste si cu obrazul de mine; a vazut cum eu si Bogdan ne pupam foarte des si vrea si el sa vada cum e, sa fie si el parte activa in "chestiuta" asta numita pupat ;-)

Dupa ce ma temusem ca nu voi reusi niciodata sa-l trec de la mancarea blenduita la cea cu bucatele, acum urmeaza alt hop: cum sa invete sa manance singur. Deocamdata isi ia cu mana bucatelele de fructe, dar pana la a folosi singur lingurita e cale lunga. Daca-i pun in mana lingurita si ii arat cum se ia din castronel, el vine repede cu mana cealalta si-si baga tot degetele in castron!! Of... Cred ca trebuie sa incep sa-i fac si mancarea in bucatele mai mari si sa-i dau mai intai o furculita cu care sa invete incet-incet sa-si ia el bucatile de pe castronel. Ei, dar n-au intrat zilele in sac si - vorba lui Cleo - nici copil de scoala caruia sa-i dea ma-sa mancarea cu lingurita n-am vazut inca ;-)

Sa nu uit sa scriu despre inca un aspect important: am inceput sa-l invat pe David in germana cuvintele pentru obiectele pe care le vede. Stiu ca inainte gandeam altfel si romana mi se parea prioritatea numarul unu, dar acum ma gandesc ca va invata romaneste oricum din conversatie, automat si instinctiv, mai ales ca eu cu Bogdan vom vorbi o viata intreaga numai romaneste intre noi, in timp ce pentru David germana este mult mai importanta, deoarece are contact aproape numai cu copii germani (cu o singura exceptie, Alexandra a Marilenei, care si ea va trebui sa invete germana pana la urma, nu?) si deci pentru el limba principala va trebui sa fie germana, pentru ca nu vreau sa fie discriminat mai tarziu din cauza asta.