For once, o postare fara vaccinuri. Enjoy it while it lasts ;-)
Pana acum am avut si noi pe aici o saptamana de primavara, la inceputul lui martie, sau cum spunea tata "anul asta primavara a cazut intr-o marti"! Ei, si tocmai cand ma pregateam sa proclam cu mandrie ca am trecut de iarna cu o singura raceala nesemnificativa, iata ca temperaturile au scazut de la +15° la -8° in decurs de doua zile (deci hipotermie maxima, cum zice dr. Loibner), apoi eu exact intr-una din acele zile m-am spalat pe cap sa ma duc la servici (si de obicei nu-mi usuc parul cu foehnul, ci il las sa se usuce mai mult la aer), am tras un frig groaznic si in casa si pe drum spre servici, dupa care a izbucnit si la mine gripa, iar pentru ca nu mi-am ascultat corpul si m-am mai dus inca 2 zile la servici bolnava (ca doar trebuie sa mi se ia masurile pentru statuia aia, fir-as eu de idioata), s-a dezlantuit boala cu tot tacamul: dureri musculare, zile intregi cu febra si frisoane noaptea, ameteli, slabiciune totala, senzatii ca iti da cineva cu smirghel pe gat, dupa o saptamana a venit si o laringita cumplita, 4 zile nu am putut sa vorbesc decat in soapta, gatul inflamat si pulsand si usturand, ganglionii umflati, tone de puroi, am tusit zile si nopti intregi de ma dureau plamanii iar gatul imi era rana vie, dupa inca o saptamana au venit si simptomele "normale" de raceala, nas infundat, tuse productiva etc. Acum doar tusesc si mai am putin nasul infundat, dar sunt aproape bine (asta in caz ca intereseaza pe cineva).
Am facut ceva inhalatii si nu am luat medicamente in afara de homeopate, dar - din pacate - nu am putut sa renunt la picaturile de nas, pe care nici macar doctorita de familie nu mi le-a recomandat. Ce-i drept, ma ajutau sa respir puuutin mai bine, dar cum le luam simteam cum se aduna iar pe gat senzatia aia de mazga nenorocita si nu mai puteam sa elimin din puroi, dar uite ca de atatia ani de cand le folosesc am devenit dependenta de ele si daca nu pot sa respir bine noaptea, nu inchid un ochi, asa ca am luat in calcul prelungirea bolii incercand un confort imediat de atenuare a simptomelor. Asta e pretul platit pt. faptul ca ne-am bazat o viata intreaga pe medicamente sa faca sa dispara simptomele, la un moment dat corpul nu mai poate functiona fara "ajutorul" chimicalelor. Am fost totusi multumita ca de data asta macar nu am (mai) luat pastile cu codeina impotriva tusei neproductive, m-am chinuit sa ma abtin si am reusit.
Pe tot timpul bolii, mi s-a inrautatit si eczema de pe frunte (cateva zile am avut rana aproape deschisa si acolo) si s-a extins si pe nas. Citeam ca pe plan psihosomatic eczemele simbolizeaza ideea de antagonisme. Punct ochit, punct lovit. Si, din nou, atata timp cat nu pot constientiza exact care si unde este problema adevarata, corpul imi tot da simptome. Of...
David avusese inaintea mea timp de 4-5 zile simptome usoare de gripa pe care le dusese pe picioare (ceva febra, nas usor infundat, usoare dureri de urechi, un strop de guturai), in a 6-a zi nu mai avea nimic :-) La cateva zile dupa ce izbucnise la mine boala, s-au manifestat si la Bogdan simptome, dar de asemenea au trecut in 4-5 zile; la el intuiesc si o imbolnavire din solidaritate, fiindca m-a vazut ca eram efectiv moarta pe picioare si - stiind ca nu avem nici un fel de ajutor din afara - subconstientul poate i-a dictat sa se imbolnaveasca si el putin, ca sa poata sta acasa cu noi. Si exact asa a fost. Nu stiu ce m-as fi facut fara el.
Inainte de boala asta cumplita si extrem de insistenta (pe care eu o mai privesc si ca pe o dezintoxicare, initiata de faptul ca in ultimele 10 luni am slabit 15kg si mi-am schimbat radical modul de alimentatie), eu ma mai luptam latent si pe alt plan, cu un conflict interior enorm legat de David. De vreo 3-4 luni bune David s-a schimbat in mod semnificativ si mai aveam putin si ajungeam la disperare cautand un raspuns la intrebarea "Cu ce am gresit eu de s-a ajuns aici?" (asta e intotdeauna prima intrebare pe care mi-o pun, la mine caut responsabilitatea inainte de orice altceva). De fapt, privind retrospectiv si izbucnirea bolii si modul cum m-a "lovit" trenul, realizez ca de fapt stiam raspunsul, il intuiam, dar inca nu il constientizasem in intregime si mai ales nu imi putusem forma o strategie pentru a actiona pe ceea ce intuiam, asta ma consuma ingrozitor. David s-a schimbat in sensul ca devenise foarte agresiv, se enerva foarte usor, urla si tipa cand se enerva, incepuse si sa ne loveasca cu pumnii cand nu-i convenea ceva etc. In acelasi timp incepuse sa refuze constant sa mai mearga la gradinita.
Epicriza s-a declansat, evident, odata cu imbolnavirea mea. David nu m-a mai vazut niciodata atat de cazuta, atat de incapabila sa functionez. Drept pentru care plusa cu comportamentul provocator.
Intr-una din zile am apucat sa vorbesc vreo 20 de minute cu una din educatoare (preferata
lui David, cea mai tanara evident, care insa in vara isi termina stagiatura si
pleaca) si i-am explicat in mare problemele, i-am explicat ca David s-a schimbat cam mult in ultimele 3-4 luni, ca pune in act diverse agresiuni si frustrari,
ca sunt sigura ca ceva se intampla la gradinita de nu ii mai place acolo, i-am
spus (cu mult tact, evident) ca ma deranjeaza mai ales ideea de a fi pedepsit, indiferent
ce face, fiindca stim cu totii ca pedeapsa nu aduce nimic bun, copilul invata doar sa se teama
si sa adune frustrare in suflet, motivatia de a fi bun trebuie sa vina natural,
din interior; ea mi-a zis ca a fost de fata la o singura asemenea “pedeapsa”,
care consta in asa-numitul “timeout” (e obligat sa stea pe scaun si nu mai are
voie sa se joace – adica e umilit in fata intregii grupe, dupa parerea mea!!!), dupa care cica se
discuta “infractiunea” si de ce a fost necesara pedeapsa, adica o noua umilire
din punctul meu de vedere. Imi amintesc ca eu cand eram micuta-micuta si mama ma
trimitea sa-mi cer iertare de la tata ca sa nu incasez curelele, spuneam ca
nu-mi cer iertare, ca prefer curelele… Evident ca nu preferam curelele, dar era
modul meu de a-mi pastra intacta identitatea, de a nu ma umili, preferam durerea
ca sa-mi pastrez orgoliul si mandria. Orice copil are nevoie sa nu se simta
umilit!
Am rugat-o
pe educatoarea asta tanara (Anna) sa fie ceva mai atenta la el, sa incerce sa ii iasa
in intampinare cand il simte ca nu este in apele lui, fiindca efectiv ajunsesem
la disperare si nu mai stiam ce sa fac, isi iesea tot mai des din fire, avea
cel putin de 3 ori pe zi momente cand urla la noi, dadea in noi, parca era posedat, teleghidat (cand ii spuneam mai
tarziu STIA ca a facut ceva urat, isi cerea iertare, zicea ca INCEARCA sa nu mai
faca, dar il vedeam ca era atat de coplesit de emotii negative incat nu mai putea sa le gestioneze
in interiorul lui, saracutul de el!).
I-am explicat Annei, ca exemplu, ca o zi inainte, cand il adusesem la gradinita, David o vazuse pe Maritta prin geam si imediat reactionase cu un “Oh-oh-, Maritta e aici!”, dupa care imi si intinsese manuta, sa i-o iau in mana
mea, ca protectie! Maritta are 61 de ani, e cea mai in varsta si cea mai severa dintre
educatoare si, fara sa fie abuziva direct sau grav (adica intr-un mod reclamabil), il
trateaza dupa parerea mea mult prea dur pe David. El acum deja si-a pierdut in grupa aia
bonusul de bebe mic si scump si nevinovat cu care a inceput gradinita, acum deja
e tratat ca un "baiat mare", care -nu-i asa- trebuie sa se incadreze in reguli, sa se supuna,
sa nu cracneasca, sa nu faca probleme, de aceea ma gandesc ca el aduna si aduna frustrarea in
el si o elibereaza prin manifestari violente acasa, cu oamenii unde stie ca
primeste iubire neconditionata: la noi, la Mumu (fosta mea soacra, un om cu
inima de aur, care ii tolereaza si ea aproape orice), la Denise si Yvonne (cele
doua babysittere ale noastre, doua fete tare dragute); Anna imi spune
“culmea, la gradinita nu face asa”, la care i-am explicat “pai exact asta e
dovada ca la gradinita se teme, e
deja speriat, terorizat, nu mai indrazneste sa fie el insusi; nu stiti ca de
obicei acei copii abuzati acasa sunt mai violenti la gradinita? Ei, aici e
invers, adica nu vreau sa spun ca ar fi abuzat, dar vreau sa spun ca exista un
motiv extrem de serios pentru care David nu mai vrea sa vina la gradinita. Ori
eu nu vreau sa-l fortez, gradinita nu e puscarie, trebuie impreuna sa gasim o modalitate sa-l facem sa ii
placa din nou, sa mearga cu placere, nu fortat, fiindca nu vad nici un sens in
asta, sa-l duc la gradinita cu forta; e de ajuns ca in curand
urmeaza scoala si acolo nu mai am de ales si sa-l tin acasa cand nu vrea sa
mearga”…
I-am
explicat si alta faza care ma deranjase. O data cand m-am dus sa-l iau pe David ma astepta Maritta
ca sa-l “parasca” (efectiv asa s-a simtit atitudinea ei): ca David a vrut
neaparat sa mearga si el la “ora de relaxare” (am inteles ca se strang copiii cu
una din educatoare de la o anumita grupa, se asculta muzica, au lumanarele
aprinse etc.) si David s-ar fi ridicat dupa o jumatate de ora si ar fi plecat
fara sa spuna nimic (!). Iaca tragedie ;-) De parca s-ar fi dus in strada si s-ar fi aruncat sub un
camion!! Ah, ca sanchi educatoarea a trebuit sa stinga lumanarile si sa se duca
dupa David (substratul fiind “Plodul tau a deranjat ora de relaxare”),
bla-bla-bla… si incheie cu apoteoticul “David nu prea le are cu regulile!”, la
care eu i-am zambit si nu mi-a dat prin minte sa spun altceva decat “Pai la asa parinti, asa copil, si eu am
avut o viata intreaga probleme cu regulile impuse de altii, asta e, o sa le
invete si el cumva, pentru ca apoi sa le poata fenta” si am zambit din nou si am
plecat. Dar acum, in discutia cu Anna, am mentionat si faptul ca mi
se pare o idee absolut cretina sa pui niste copii sa se relaxeze cu forta O ORA - pai mi-e mie greu sa stau sa ma relaxez o ora intreaga, tanti, si eu sunt adulta, ma controlez mai bine, ce
pretentii ai de la niste copii de 4 ani????
Dar nu, ea a vrut sa-mi demonstreze ca nu-l tin suficient de strans in lesa ca
sa ii fie ei mai usor sa-l dreseze cum vrea ea.
Alta faza a fost cand tot Maritta m-a asteptat pe mine ca sa-l "dojeneasca" in prezenta mea. David se ratoise la o fetita mai mare, numind-o "Blödmann" (dobitocule), dovada evidenta ca el aude cuvintele si nu are habar ce inseamna cu adevarat sau cum sa le foloseasca. In timp ce eu stateam in picioare langa cuier si ii tineam haina, Maritta se aseaza pe bancuta (la nivelul lui) si incepe sa-l dojeneasca: "David, X mi-a spus ca ai facut-o nu stiu cum, nu e frumos, copiii vin aici la gradinita ca sa se joace frumos, nu ca sa fie jigniti cu cuvinte urate. [bla-bla-bla]. Si mami zice la fel, nu-i asa?" - si mi-a pasat mingea intr-un mod manipulativ care m-a lasat masca. Nu am putut sa reactionez altfel (reflexul educatiei sociale, baga-mi-as picioarele in el!) si am confirmat cu jumatate de gura ca da, nu este ok, dar apoi l-am luat in brate si l-am imbratisat, fiindca i-am simtit tristetea si umilinta. Daca nu as fi fost prinsa pe picior gresit, ar fi trebuit sa-i raspund Marittei "Dvs. purtati separat discutia dvs. cu el, eu o port pe a mea acasa, nu facem aici sedinta de partid cu infierarea 'ticalosilor' care nu se supun la reguli". Din pacate, m-am infranat fiindca 1) inca mai sunt prinsa cu niste lanturi invizibile in dorinta de a nu porni conflicte, si 2) aveam tot timpul in the back of my mind dorinta de a nu-i face rau lui David pe termen lung daca mi-o pun pe Maritta in cap. E suficient ca suntem cam singurii care inoata impotriva curentului cu vaccinarea, e suficient ca m-am plans si de faptul ca li se da prea multa carne la masa de pranz (de 4 ori pe saptamana!!!!), la Maritta deja simt resentimente cand stau de vorba cu ea si mi-e tot mai greu sa ma prefac amabila si draguta si intelegatoare cand de fapt imi vine s-o dau cu capul de pereti - iata unul din "antagonismele" care-mi accentueaza eczema.
Alt
exemplu pentru modul cum actioneaza David in starea de teleghidare. Cand ne intalnisem cu Elfriede (terapeuta mea) ultima oara in
Frankfurt, prin februarie, m-am dus la toaleta restaurantului si l-am lasat pe
David cu ea (dupa ce-l intrebasem daca vrea sa vina cu mine si spusese ca nu!);
ei, cand m-am intors, era tragedia Titanicului acolo, el plangea, urla la ea “Nici un
cuvant sa nu mai aud de la tine!!” (expresie pe care el de la noi nu o auzise
vreodata!!) si apoi vine la mine si-mi spune tipand “Vreau ca Elfriede sa plece, vreau
sa moara!!” (dupa ce pe drum spre Frankfurt imi spusese ca vrea sa mergem si la Elfriede acasa, ca ii place acolo). Prima intrebare
de la Elfriede: “Au educatoare in varsta la grupa lui??”. Ei, in momentul ala el
facuse un transfer si pt. el ea ca femeie in varsta devenise imaginea Marittei!!). Iata in ce hal se simte el terorizat
de acea Maritta! Si evident ca daca ma duc cu asemenea relatari “psihologizante”
la directoare, imi rade in fata.
De asemenea, tot de 3-4 luni David a
inceput sa foloseasca si cuvinte urate (Blödmann, Dummbacke, dumme Ente etc., un
fel de “dobitocule, tampitule, ratza proasta”), el PROVOACA la greu (exact cum provocam eu
cand eram mica) sa vada daca este iubit si acceptat si asa, daca este acceptat
asa cum este el, nu numai cand este “papusica perfecta cu genele clampanind
peste ochii frumosi”, are nevoie sa vada ca EL ca persoana valoreaza la fel
indiferent daca injura, daca (ma scuzati pt. vulgaritate) se caca in mustata lui
X (asa i-am zis eu la 3 ani directorului mamei: “Sa ma cac in mustata ta”) sau daca
zice “ce p*la calului”, cum faceam si eu pe la 5 ani!! Daca nici eu nu inteleg
astea, pai cine? Si imi rupe sufletul sa vad cum i se ciuntesc aripile, i se
ciumpaveste personalitatea, ii scade increderea in el pe zi ce trece cu metodele
de “inregimentare” ale Marittei.
Mai sunt si alte aspecte suspecte la gradinita, pe care i le-am mentionat Annei. Cred ca
Acum, poate oi fi eu paranoica, dar mie chestiile astea nu mi se par in ordine si de aceea inca din decembrie o rugasem pe Renate sa aiba foarte mare grija ca David sa nu mai ramana niciodata, dar niciodata singur cu Paul undeva unde sa nu fie supravegheati. Acum am repetat rugamintea si fata de Anna.
De Paste le-am oferit educatoarelor 50 de euro si o felicitare pe care le-am scris "Va multumim pentru grija si afectiunea cu care aveti grija de copiii nostri, pentru a ne ajuta sa-i insotim intr-o viata de adult fara ca ei sa-si piarda bucuria si inocenta" - daca nici asta nu le topeste gheata din inima, nu mai stiu nici eu...
In fine, in ultimele 3-4 saptamani ne-a fost extrem de greu si fiindca eu am fost foarte foarte bolnava, el nu
m-a vazut niciodata asa, inerta, cu ochi sticlosi, umbland prin casa ca un zombie ametit, normal ca era
speriat si atunci plusa si mai tare: “Mamaaaaaa, adu-mi sticla cu apa!” (si
sticla cu apa era la un metru de el!), “Mamaaaaa, ti-am zis ca vreau
paste-scoica, nu paste-spirala, du Dummbacke!”, indiferent ce faceam el avea un
motiv sa se enerveze si sa provoace. Elfriede mi-a explicat ca aici mecanismul
psihologic la un copil merge asa: aha, mama e bolnava, are o problema, are niste
sentimente neexprimate, reprimate adanc, ia sa ma fac eu paratraznet, sa provoc
cearta, s-o fac sa tipe la mine, sa se descarce, sa se elibereze, dupa care sa
redevina mama mea cea sanatoasa si stapana pe ea si “normala” pe care o cunosc
eu – copiii au o intuitie extraordinara despre starile emotionale ale adultilor
si reusesc sa intuiasca intotdeauna ce simt parintii chiar cand acestia nu-si
constientizeaza ei insisi sentimentele – ca doar de-aia sunt reprimate si ies la
suprafata prin boli. Copiii sunt cele mai bune oglinzi ale unei disfunctii din familie.
Apoi, tot
in perioada asta de boala (ca sa fie masa bogata, deh!) se pare ca s-a nimerit sa pot s-o jelesc putin si pe Motisoara mea iubita, care s-a stins si ne-a parasit pe 13 februarie, la 90 de ani (va urma o postare despre ea, imediat ce-mi revin putin). In ziua aceea o chemasem special pe Denise, desi eu eram acasa, rugand-o sa stea cu David, sa se joace, sa se
uite la un film, ca sa pot sa am si eu UN STROP de liniste doar pentru mine, sa
ma refac un pic, dupa care m-a luat plansul gandindu-ma la Motisoara si uitandu-ma la ultimele poze cu ea, iar David
a venit imediat langa mine si n-a mai fost chip sa-l dezlipim, a incercat Denise
dar a lovit-o si a tipat la ea, parca era un copil din ala de la lagarele de
concentrare pe care incearca soldatii sa-l separe de mama lui, n-ati vazut asa
ceva!!! El tot incerca sa ma consoleze, ma mangaia, se lipea de mine, saracutul de el, mi s-a rupt
inima de mila lui ca a trebuit sa ma vada in asa hal de daramata din toate punctele de vedere… Pana si biata
Denise m-a consolat vazandu-ma si bolnava, si plansa, mi-am cerut scuze ca sunt intr-o stare asa jalnica, cand de
fapt EU sunt adulta si nu am voie sa apas pe nimeni cu problemele mele si cu atat mai putin o fata de 19 ani, dar i-am explicat ca uneori ajung si eu la disperare si este atat de trist ca in afara de ele si de Mumu nu avem si noi pe nimeni
care sa ne ajute la nevoie si e tare greu, uneori simt si eu ca nu mai pot, ca ma lasa toate puterile…
A doua zi
David imi spune “Mami, azi nu o mai chema pe Denise fiindca mi-e frica… daca o
sa fiu iar ca ieri????” – mi s-a frant sufletul in bucatele!! Va dati seama ca
el este un copil extraordinar, cu un suflet bun, de aur, el este bun in esenta lui, asa cum sunt toti
copiii, dar momentan are o perioada atat de dificila incat nici el nu se mai
recunoaste!!!! Tocmai de aia i-am explicat si lui Bogdan, i-am explicat si Annei, NU este acum momentul pentru critica si feedback negativ si
“educatie”, fiindca David STIE prea bine ca ceea ce face nu este ok, dar este
atat de coplesit de emotii incat nu se mai poate discuta rational cu el.
Elfriede m-a sfatuit – cand mai incearca sa ma loveasca – sa incerc sa ii pun
granite fizice, adica sa-l prind de manute (fara sa-l strang ca sa-l doara,
evident) si sa ii explic ferm ca nu are voie sa ma loveasca; atat, fara morala,
fara critica, fara explicatii, fara justificari, fara a-l umili, fiindca el in
acel moment este oricum pierdut in furtuna emotiilor puternice si nu ma poate
auzi cu ratiunea.
Trebuie tratat cu empatie si intelegere, cu calm si cu suflet, pentru a-i confirma ca nu suntem de acord cu comportamentul lui, DAR il iubim in continuare pe el pentru ceea ce este el. Mie imi este foarte usor, deh, o mama capabila de iubire intotdeauna iubeste neconditionat. La Bogdan este mai greu, el se si identifica acum mai mult ca oricand cu David si reactioneaza si el foarte emotional.
Da, asta e a doua increngatura de probleme din intreaga constelatie: transferele operate din subconstientul lui Bogdan. Eu am o banuiala ca David este acum exact la varsta la care s-a declansat la Bogdan conflictul de gelozie si invidie cu sora lui, cand ea (desi cu un an si jumatate mai mica) incepuse sa-l loveasca si sa-l bata la greu, in timp ce el incerca s-o mangaie si s-o iubeasca. Il simt pe Bogdan cum regreseaza frecvent si se repozitioneaza in postura baietelului batut care a fost. O perioada am trecut si eu prin asta cu David, chiar plangeam noaptea si ma gandeam "Cand eram mica ma batea mama de ma rupea, acum ma bate copilul, oare cand se va termina cosmarul asta de violenta, nici acum nu am scapat?" - ba chiar odata (o singura data, din fericire), intr-o avalansa de emotii de nestapanit, am izbucnit in plans si fata de David, spunandu-i si lui ca am fost destul batuta in viata mea si m-am saturat, nu vreau ca si el sa ma bata; however, dupa ce am discutat cu Elfriede subiectul, m-a ajutat sa realizez ca a fost o greseala sa pun in carca lui David raspunderea pentru starile mele sufletesti sau pentru ceea ce declanseaza comportamentul lui in psihicul meu. Si m-am oprit si cu "strategia" asta. La fel, de cateva ori mi-am pierdut si eu cumpatul si am tipat la el, o data chiar l-am lovit din reflex peste mana dupa ce-mi trasese un pumn in spinare, de cateva ori am plecat si din camera, incercand sa ma controlez ca sa nu izbucnesc. Greseli mari de tot. La primele doua este evident ca am gresit grav, dar si plecatul din camera este o greseala strategica, dupa parerea Elfriedei nu am voie sa-i las lui "campul de lupta" fiindca asta il va destabiliza si mai tare si va accentua starea lui de frustrare si neputinta si sentimentul ca nu e nimeni acolo care sa-l indrume, care sa-i arate unde sa se opreasca.
Ca atare, intre timp am mai invatat si am mai aplicat cate ceva. Nu a fost nevoie decat sa-l tin de manute de cateva ori (mi-a simtit hotararea si fermitatea) si in acelasi timp sa ma uit in ochii lui si sa-l iau cu calm si iubire si acceptare si sa-l imbratisez si sa-i spun cuvinte duioase, dupa care se linistea intr-un minut! Apoi am inceput sa-i dau uneori si lui posibilitatea de a se impune cumva cu vointa lui micuta, mai ales ca vad clar cat ii este de important, chiar el ne-a spus odata "Voi doi hotarati in familia noastra, dar si eu sunt un mic co-hotarator", of, of, of ;-))
Ca intotdeauna, ingerul meu pazitor m-a calauzit bine si am luat din nou din biblioteca una din cartile mele cele mai dragi: Bruno Bettelheim - A good enough parent. Acolo am gasit ceva care mi-a incalzit si mai mult inima si mi-a aratat si mai clar drumul:
"Ne identificam cu copiii nostri de obicei mult mai mult si intr-un mod mult mai complex decat putem constientiza. Ne simtim fericiti sa descoperim la ei trasaturi pe care la noi insine le aprobam. Dar copiii nostri ne sunt aproape nu numai prin identificari pozitive, ci si prin cele negative. Intotdeauna ne nelinisteste sa identificam in copiii nostri aspecte ale personalitatii noastre pe care nu le aprobam sau pe care le-am reprimat de timpuriu. Adesea este vorba de tendinte pe care le combatem violent in noi insine. Nu este de nici un ajutor cand intr-o astfel de situatie primim sfatul de a fi calmi, rabdatori, intelegatori si iubitori. Daca reusim insa sa realizam ca de fapt ne enervam pentru ceva cu care ne-am luptat si poate inca ne mai luptam ca sa anihilam in interiorul nostru, atunci observam ca de fapt ne suparam mai mult pe noi insine decat pe copilul nostru. Intelegem atunci ca problema se afla in primul rand la noi si abia apoi la copil. [...]"
"Daca reusim sa ne readucem in memorie propria noastra zbatere interioara in situatii asemanatoare din trecut, cat de mult am suferit, chiar daca in exterior ne aratam indaratnici si blazati, atunci furia noastra se va evapora si ni se va incalzi inima fata de mahnirea si necazul prin care trece copilul nostru, pe care el incearca sa le ascunda de noi (si probabil si de el insusi) afisand o masca de independenta si superioritate. Amintirile din propria noastra copilarie ne vor face sa fim din nou calmi si intelegatori. Daca reusim sa constientizam ca in acel moment, in ciuda incapatanarii lui, copilul nostru sufera la fel de mult cum am suferit noi odinioara, vom simti cum iubirea fata de el ne cuprinde din nou cu totul si vom regasi mult din noi insine in el. Dar ca sa se ajunga aici, trebuie sa ne reactivam in si din memorie propriile noastre trairi de demult. Doar sa citim despre asa ceva din carti nu este suficient, caci doar specificul experientelor proprii le poate reactiva pe acestea astfel incat nu doar sa ne amintim constient de ele, ci si sa retraim emotiile pe care probabil le-am reprimat atunci."
In ultima saptamana pot sa spun ca - pe masura ce mi-am mai revenit si eu cu sanatatea si m-am limpezit sufleteste din multe puncte de vedere - s-a mai reechilibrat si relatia cu David. Mai avem de lucrat la multe aspecte, dar am inceput sa vad luminita de la capatul tunelului. Doamne-ajuta sa fie bine!
