Calul in flacari

Ieri a fost in vizita colega mea Magda, cu copiii ei, Mirjam si Raphael. Mirjam are 10 ani, Raphael are 8 ani. Raphael e diagnosticat cu sindromul Asperger. Ieri am putut observa in detaliu cum arata tulburarile de comportament la 2 copii cu probleme, la 2 sufletele nevinovate si chinuite.

Raphael este plin de ticuri, de ciudatenii, de manifestari care testeaza la maximum granitele si rabdarea adultilor. A stat minute in sir pe hol, apoi a fugit in baie si s-a inchis acolo fiindca nu voia sa-l vada pe David! L-a cam evitat toata seara... A spus ca nu-i plac copiii mici, ca nu vorbesc si nu ai ce face cu ei, iar cand l-am atentionat ca si el a fost candva asa, a spus ferm ca nu-i adevarat, ca el s-a nascut la 4 ani si a iesit dintr-un ou!!! Nu am mai intalnit o asemenea forta de refuz al realitatii la un copil atat de mic! De obicei intalnesti la oameni maturi o asemenea atitudine, reprimarea totala si refuzul de a se confrunta cu neajutorarea unui copil mic din cauza ca li se reaminteste de propria lor neajutorare din copilarie, dar la un copil de 8 ani trebuie ca ranile sufletesti sunt enorme, de reactioneaza asa...

Tatal lui (profesor, zombie pentru care nu conteaza decat performantele, rezultatele) nu l-a mai iubit din clipa cand baietelul nu a mai dat randamentul asteptat (adica sa fie copilul perfect) si nu l-a acceptat niciodata, intotdeauna a preferat-o pe fetita, iar asta l-a marcat pe baietel, care acum se crede deja matur, independent... La un moment dat ii spunea lui Bogdan ca "David ar putea sa mearga daca ar vrea!", iar Bogdan i-a reamintit ca nici el nu a putut sa mearga de la bun inceput, desi si el voia, nu? Sau "uite, hai sa te pun sa rezolvi o problema de matematica, poti s-o rezolvi daca vrei, nu?". Era clar ca Raphael nu voia sa-si recunoasca propriile slabiciuni, la un moment dat s-a lovit si s-a ascuns in baie ca sa nu-l mai intrebam daca e ok, voia cu tot dinadinsul sa apara perfect, mama lui mi-a povestit ca a vorbit tarziu, dupa 2 ani si jumatate, dar a vorbit imediat fluent, nu cum vorbesc copiii mici, cu greseli sau cuvinte disparate, el a asteptat sa fie sigur ca se poate articula "perfect"... Mi-am amintit ca exact asa am invatat si eu germana, cam un an de zile am vorbit in continuare engleza si, desi intelegeam foarte bine germana, nu am inceput sa vorbesc pana nu am fost sigura ca ceea ce spun este corect gramatical.

Raphael n-a mancat salata mediterana de paste gatita de mine, a preferat paste fierte separat, cu putin unt si cascaval ras, a mancat ca o primadona o jumatate de farfurie in 40 de minute (simteam cum imi cresc perii albi cand il vedeam ca infige cate o bucata in furculita si presara tacticos cateva fire de cascaval ras peste ea), el nu bea apa din pahar decat cu paiul ca sa nu ramana amprenta gurii lui nicaieri, el nu mananca tort de fructe ca "are prea mult portocaliu si rosu", a mancat doar partea exterioara care era alba si moale... si tot asa... Nu-i place sa fie fotografiat, nu-i place sa fie tuns (cu chiu cu vai si cu nu stiu cate trucuri l-a convins noul prieten al mamei lui)... si tot asa...

In plus, in permanenta o impingea pe sora lui, o sicana, "vorbea" prin semne, venea s-o pupe pe brat pe mama lui, distragea atentia tuturor, n-o lasa pe Miri sa manance, o punea sa-l care in carca (si fetita este slaba moarta, numai piele si oase!!) etc. Mirjam este o extrovertita care deja a uitat cine este ea, se dedica pana la uitarea de sine fratiorului extrem de solicitant, ea este o umbra nesemnificativa care se comporta deja de acum ca si cum persoana ei nu conteaza deloc, ca si cum sensul vietii ei este sa-l sprijine pe Raphael, sa-l binedispuna pe Raphael (si nu numai pe el)! Magda mi-a povestit ca de multe ori ii ofera fetitei o alternativa si vede clar cum fetita decide impotriva vointei proprii, alegand varianta despre care crede ea ca este preferata mamei... Trist, Mirjam deja a devenit un fel de mamica-surogat atat pentru fratele cat si pentru mama ei, ea se sacrifica total pentru armonia familiei si pentru fericirea celorlalti, fara sa se gandeasca o secunda la propriile ei nevoi si sentimente.

Am vorbit putin intre 6 ochi cu ea (eu, ea si David care se juca) si i-am spus ca intr-o familie iubitoare fiecare trebuie sa mai fie uneori pe primul plan, ca ar trebui ea, ca sora mai mare, sa-i mai puna niste granite lui Raphael si sa aiba grija sa nu se uite de tot pe ea insasi, caci si ea este la fel de importanta, fiecare are nevoile si dorintele lui care trebuiesc indeplinite, totul trebuie sa fie reciproc si sa nu decurga ca o strada cu sens unic...

Doamne, totul era atat de evident la copiii astia, de parca erau intr-o piesa de teatru cu indicatii regizorale din partea unui psiholog care voia sa evidentieze exact trasaturile marcante ale copiilor cu tulburari de comportament. Culmea este ca amandoi au tulburari de comportament, numai ca la Mirjam ele nu au facut obiectul unui diagnostic fiindca sunt foarte binevenite in societate (generozitate, altruism, spirit de sacrificiu pana la uitare de sine, reprimare, adaptare totala la cerintele celor din jur, exteriorizare de sentimente exclusiv pozitive, maturitate prematura), in timp ce Raphael e incapabil sa reprime si pune in act cu nonsalanta toate dezechilibrele subliminale ale celor din jurul lui, el articuleaza si exteriorizeaza gandurile si trairile inconstiente ale celor din jur, inclusiv si mai ales cele mai neplacute, invadand cu inocenta granitele personale ale altora si intrand cu buldozerul in subconstientul acestora, iar la asta se adauga ticurile si "ciudateniile" lui proprii care-i servesc ca arma de aparare impotriva nivelarii impuse agresiv si arbitrar de societate. La amandoi catastrofa a luat deja proportii enorme, dar - asa cum dicteaza criteriile zombie-iste ale societatii, numai baiatul este considerat anormal.

Vorbeam cu Magda si-i spuneam ca - in mod tragic - ar fi fost mai bine pentru el sa reprime totul, sa devina si el un mic robot, sa invete sa functioneze fara repros cum am facut si noi, iar pe la 17-18 ani ar putea ea sa-i explice totul, sa-l duca la o terapie buna si astfel sa poata rezolva traumele lasate mostenire de tatal lui. In schimb, el este mult prea autentic, e ca o oglinda pe 2 picioare cu darul de a arata tuturor ceea ce ei vor sa ascunda, sa infunde cat mai adanc in subconstient. De aceea, prima reactie a majoritatii adultilor la comportamentul lui Raphael este de enervare (am trait-o pe propria mea piele), apoi de nerabdare, apoi urmeaza dorinta de a-l corecta cumva, de a-l face sa se comporte "normal"... Este foarte greu de suportat un asemenea copil, nici nu e de mirare ca adultii arunca imediat cu diagnostice de genul "Asperger", "copil-indigo" si asa mai departe. Am avut remuscari dupa aceea, dar la inceput recunosc ca nici eu nu am fost in stare sa-l intampin cu toata empatia, vazandu-l ca blocheaza orice comunicare "normala" si mai ales cum respinge agresiv orice contact cu David. Abia mai tarziu am reusit sa simt mila si fata de situatia lui, sa-l vad ca pe copilul inocent si ranit care este, cand m-am detasat putin de atmosfera concreta creata de comportamentul lui iesit din comun.

Mai tarziu am reusit sa-i integram cumva pe toti jucandu-ne cu baloane, cu mingea, cu jucariile lui David, Bogdan mai ales s-a copilarit alaturi de ei (eu si Magda am putut astfel sa ne intretinem putin), au alergat prin casa, au tipat, s-au simtit atat de bine incat in final Raphael, da, Raphael a venit la Bogdan sa-l intrebe "Putem sa venim din nou peste 6 luni?" (?!?!), la care Bogdan i-a spus ca mai pot veni oricand... De indata ce vazuse ca Raphael se joaca frumos cu Bogdan si se simte bine, Mirjam se dedicase lui David, il plimba de manute prin toata casa... se pare ca la ea sindromul salvatorului este deosebit de dezvoltat. Saracuta! Cu ea m-am identificat total!

* * * * *

Ne cautam in continuare o locuinta. Stresul asta ma ucide, nu mai suport tensiunea si asteptarea!! Bogdan calculeaza si calculeaza la sange ce ne-am permite, cat credit ne trebuie, iar rezultatele ma ingrozesc! Ne asteapta rate mari timp de peste 25 de ani!! Iar asta in conditiile ideale in care amandoi vom continua sa castigam cat castigam acum... Si fara sa punem la socoteala cheltuielile neasteptate care s-ar putea ivi... Mi-e frica... Pentru prima oara de cand sunt pe picioarele mele (adica de la 22 de ani!) mi-e frica de viitor!

* * * * *

Nu mi-e bine. Deloc. Azi m-a bufnit plansul in pat, cand am stat cu David sa adoarma de pranz. Se da cu capul de tablia patului, indiferent de cate ori ii zic sa n-o mai faca, de cate ori ii arat ca e "aua", ca doare, dureaza deja saptamani chestia asta si simt ca-mi pierd mintile. Azi a mai si cazut cu capul de tablia patului in timp ce avea un deget in gura si s-a lasat sa cada neatent, si-a mai facut un cucui (azi-dimineata am mai observat unul, facut aseara cand se juca in focuri cu ceilalti). Si inca imi trage palme, vine spre mine in pat, sare in fata si in cadere imi arde cate una peste ureche! De nu stiu cate ori i-am spus ca ma doare, ca e "aua", ca nu-i permit sa ma loveasca sau ca nu e frumos sa loveasca si ca noi nu lovim, noi suntem iubitori si mangaiem etc. Azi n-am mai putut, m-a bufnit plansul si am inceput sa spun: "Nu mai da, mama, nu mai da, mama, nu ma mai lovi, mama" - mi-a revenit totul in memorie de pe vremea cand mama ma lovea cu palmele pe unde apuca, iar eu probabil rosteam in gand aceleasi cuvinte ca azi. Da, in gand, caci refuzam in clipele alea sa-mi arat "slabiciunile", durerea, nu voiam sa-i dau mamei satisfactia ca ma dor loviturile ei, strangeam din dinti si nu scoteam nici un sunet...

Doamne, nu mai pot, vreau sa fug undeva unde sa-mi pot linge ranile in liniste si in timp, nu mai pot, nu mai pot!

Am fost acum 3 zile la coafor, mi-am reimprospatat suvitele, nu m-am mai tuns fiindca efectiv nu am chef de o noua coafura, vreau doar sa-mi prind parul in coada si sa nu mai am nici un stres. De obicei ma simteam ca nou nascuta cand veneam de la coafor, ca si cum mi-ar fi crescut un cap nou. De data asta e altceva. Ma simt la fel (oribil), nicicum mai ingrijita sau mai proaspata sau mai atragatoare. Nu mai simt nevoia sa ma uit in oglinda, sa ma aranjez, sa ma pensez, sa ma vad, sa... nimic.

As vrea sa ma evapor, sa dispar, sa ma ascund in fundul unei prapastii si sa stau acolo pana... nu stiu cand, pana cand voi putea sa ies cu alt moral, cu alte forte.

Am avut azi-noapte cel mai intens si mai cutremurator vis din ultima jumatate de an. Noaptea a fost foarte agitata, am povestit pe blogul lui David ce si cum. Am visat ca reluasem serviciul, part-time, ma plimbam cu un dosar prin firma (cladire noua, totul parca pe niste stanci, pe o platforma inalta), cautam un avocat, unele colege ma salutau, altele nu, una venise cu copilul si i-am povestit ca si eu mai trecusem pe acolo cu David, apoi la un moment dat am ajuns pe un fel de terasa, ridicata tot pe niste stanci cumva... totul fiind neregulat, usor denivelat... M-am uitat in jos, pe o platforma neregulata (tot pe stanci) erau mai multi oameni, iar la un moment dat am vazut ... tragedia! Un cal mare, puternic, negru, lucios, frumos, era cumva "prins" de alta platforma cu pietre si iarba si un fel de substanta mlastinoasa (nu era afundat in ea, dar o vedeam), se zbatea dar nu putea sa scape, nu era legat in lanturi sau altceva, dar era prins acolo, de parca niste magneti il trageau in jos. Se vedea ca sufera, dar nu scotea nici un sunet...

Si apoi am vazut ce faceau cu el, l-am vazut ridicandu-se pe picioarele din spate, iar in locul penisului avea parca o armura imensa, din fier incins, iar cei care-l tineau prins acolo il impingeau cumva catre 4 aruncatoare de flacari fixate de pamant, care ii ardeau calului burta si maruntaiele, il vedeam cum se zbatea sub flacari, incerca sa scape de acolo, in continuare fara nici un sunet!! Il vedeam, ii simteam durerea infioratoare, dar nu scotea nici un sunet!

La un moment dat a reusit, cu greu, sa se elibereze de acolo, iesise din patratul de foc si se tavalea de durere, isi strangea corpul si zvacnea spre spate in durere, se zbatea in chinuri, ardea, dar in continuare nu scotea nici cel mai mic sunet!

Ce sau pe cine simbolizeaza calul acela? Eram ca paralizata uitandu-ma la el, dar ii simteam durerea, simteam arsurile! Chiar ma gandeam ca el de fapt era un cal alb si din cauza ca fusese ars devenise negru...

Si am plans din nou astazi, am plans din nou simtind vechile dureri... o minuscula parte din ele, cel putin.

Poate reusesc sa ma eliberez si eu precum calul din vis de flacari si de durere...

Dar pana va veni acel moment, am mai mancat o ciocolata intreaga si am mai anesteziat putin ranile.

Sa va ia dracul, parinti care faceti copii si nu sunteti in stare sa-i iubiti!

PORCaria de gripa si manipularea prin frica

I

Totul se reduce la gradul in care ne lasam manipulati prin frica. Am citit pe un forum cum o mamica i-a dat fetitei ei de 2 ani Tamiflu numai fiindca fetita stranutase. Nu e gluma, este ceea ce face omul de frica :-(

"Pandemia" de gripa porcina este o noua veriga in lantul atacurilor de panica (aici in alt sens decat cel psihologic) pe care le-am tot primit din partea mass media in ultimii ani: a fost gripa aviara, inainte a fost SARS (pneumonia chinezeasca). Chiar daca eu nu cred in teoria conspiratiei, e clar ca exista in randul mai multor organizatii/firme etc. un interes enorm in raspandirea panicii in randurile populatiei, este cea mai buna metoda de a-i face pe oameni mai supusi si mai usor de manipulat. Metoda a fost folosita de biserica catolica, de pilda, de a-i speria pe copii de sexualitate si consecintele acesteia intr-o masura care sa-i faca supusi o viata intreaga, de a le crea mustrari de constiinta si sentimente de vinovatie care sa-i faca usor de manipulat. Metoda a avut succes.

Interesele actuale de creare a panicii sunt partial si ale industriei farmaceutice, care are enorm de profitat din asta, dupa cum se poate vedea de exemplu in cazul medicamentului Tamiflu. Am citit ca la admiterea pe piata a medicamentului, unul din angajatii comisiei de admitere a spus ca ar fi un placebo cu efecte secundare puternice. Intre timp, omul a fost demult inlocuit cu altul, iar medicamentul cu pricina a devenit un mare succes, desi nu exista nici un studiu care sa confirme fara dubiu efectele pozitive, iar efectele secundare s-au vazut in mod tragic de mai multe ori (a nu se uita scandalul din Japonia, unde mai multi adolescenti care luasera Tamiflu au dezvoltat tendinte suicidale si unii chiar s-au sinucis!). Tamiflu nu ajuta la nimic, mai bine spus ii ajuta doar pe producatori sa inregistreze profituri incredibile!

Acelasi lucru se intampla si cu valul de vaccinari obligatorii despre care se tot zvoneste. Terapeuta mea (care este medic) a primit scrisoare de la autoritati cu rugamintea sa se puna la dispozitie pentru a vaccina oamenii cand se va porni actiunea, iar ea le-a raspuns ca nu le sta la dispozitie pentru experimente in masa. Era zguduita si ea de dimensiunile de necrezut pe care le-a luat toata povestea asta, spunea ca pana si scrisoarea era formulata de asa fel incat riscai sa cazi in capcana de a crede in buna credinta a autorilor, ceea ce este si mai tragic :-(

De fapt am putea sa mai invatam cu totii cate ceva din epidemiologia asta... Atunci am realiza de exemplu ca gripa aviara a fost o inselatorie masiva, o tampenie pur si simplu, care nu sta in picioare nici din punct de vedere medical: gripa aviara nu era transmisibila la oameni, ar fi trebuit ca oamenii sa aiba eventual sex cu vreo gaina sau vreo lebada "infectata" ca sa se imbolnaveasca de acea gripa. Cu toate acestea, mass media n-a avut nici o ezitare in a crea o panica de zile mari, la unison, in randul populatiei lumii, de ai fi crezut ca ne vom imbolnavi cu totii, fara exceptie...

Cu gripa porcina se spune ca virusul poate fi transmis de la om la om, cifrele par sa creasca, insa daca privim lucrurile mai atent vedem ca nu exista absolut nici un motiv pentru toata panica asta! Panica oricum duce intotdeauna intr-o directie nociva, deci nu are niciodata vreun motiv bun de a exista, asta e alta mancare de peste... Panica blocheaza si streseaza sistemul imunitar si ii slabeste pe oameni in fata bolilor. Astazi stim ca socurile emotionale pot darama pur si simplu sistemul imunitar al omului, ceea ce adesea duce la aparitia cancerului. Panica este deci intotdeauna atitudinea gresita!

Orice om rational trebuie sa se intrebe care este scopul acestei panici care se practica acum peste tot. Daca ne uitam la cifre, atat in Europa cat si in SUA numarul de morti din cauza "gripei porcine" este cu mult mai mic decat s-a murit de gripa normala in alti ani. In plus, "gripa porcina" este o forma extrem de blanda de gripa. In Germania, de exemplu, mor anual cam 5000 de oameni din cauza gripei. In perioade extrem de virulente, s-a ajuns si pana la 15000 de decesuri. De ce atunci nu s-a declansat nici o pandemie?? De "gripa porcina" inca nu a murit nimeni in Germania. De ce avem pandemie??

S-a depasit cu bine perioada SARS, gripa aviara oricum n-a fost niciodata vreun pericol, iar asta n-a avut nimic de-a face cu Tamiflu sau alte actiuni medicale idioate. Acum avem zvonuri ca vor incepe vaccinarile obligatorii. Nu pot decat sa sper din tot sufletul ca exista mai multi medici ca terapeuta mea, care vor ramane integri si vor respecta dorinta oamenilor de a nu se vaccina sau chiar care vor refuza sa vaccineze din principiu, chiar si pe cei mai slabi de inger care vor veni de bunavoie sa-si primeasca portia de otrava pe care o considera salvatoare...

Totusi, nu-mi vine sa cred ca se va introduce obligativitatea vaccinarii, astfel incalcandu-se democratia intr-o asemenea masura doar de dragul profitului (desi asigurarile medicale abia asteapta sa-si mareasca si ele ratele lunare pe chestia asta!). Cel mai rau este ca prea multi oameni se lasa tarati in vartejul asta de panica si isterie care nu duce la nimic bun... prea multi oameni nu pot sa vada ca toata panica asta este doar o politica de interese.

Ma gandesc totusi ca in Germania sunt insa prea multi oameni treziti la realitate, iar daca Doamne fereste se va ajunge totusi la vaccinari in masa, tot ce avem de facut este sa solicitam medicilor respectivi o declaratie oficiala cum ca sunt absolut siguri ca vaccinul nu are efecte secundare si ca nu va dauna cu nimic sanatatii. Nici un medic nu poate da o astfel de declaratie, deci problema ar fi rezolvata. Dar eu sper sa nu se ajunga pana intr-acolo.

II

Aveti o masca? Un regat pentru o masca!

III

Iar ma enervez cu vaccinurile si tampenia care sta in spatele "logicii" lor: Prin vaccinare se injecteaza un virus pentru a evita astfel (!) o boala declansata tot de acel virus, boala pe care persoana nici nu o are! Asta in cazul cand vaccinurile ar avea vreun efect si nu ar fi inselatoria secolului!

Pana sa apuc sa public postarea, am citit un articol despre gripa porcina care incepea cu urmatoarea poza:

© AFP

Mai, mai, mai, dupa poza asta ai zice ca toata lumea tre' sa-si faca testamentul! Ce asteroizi, ce explozii solare, nimic nu e mai efectiv ca Pharmageddonul, cum am mai scris intr-un alt articol! Pai in Germania au murit de gripa porcina exact ... ZERO oameni! Deci intreb din nou, de ce panica asta? Cui prodest?

Titlul articolului este "Expertii se asteapta la un al doilea val de epidemii de gripa porcina". EXCUSE ME?? Dar primul val unde este??

Ah, si ce ma enerveaza asocierea asta porc-gripa-om. Nu s-a dovedit ca gripa vine de la porci, mai oameni buni!! S-a dovedit doar ca atat porcii cat si oamenii s-au imbolnavit de ceva asemanator!!

Ah, si stiati ca vaccinurile produse acum in mare graba impotriva gripei porcine contin controversatul Thimerosal??? Stiati ca organismul uman nu este capabil sa elimine mercurul odata ce acesta ajunge in sange?? Va duceti acum repede sa va lasati rand la intepatura??

In articol se precizeaza ca vaccinul nu a fost testat pe gravide. Trei fraze mai departe, "expertul" de la Institutul Robert Koch spune ca vaccinul este si pentru gravide, care fac parte din categoria de risc de gripa porcina (!). Gata, au testat cateva sute de oameni si sunt pregatiti sa dea drumul la vaccinarea in masa??? Si pe gravide???

Pai si Conterganul la vremea lui a fost testat clinic (nu pe gravide!) si considerat un medicament-minune si absolut sigur, iar consecintele le puteti vedea aici:



Stiati ca anul asta parlamentul UE a "subtiat" premisele pe baza carora se declara pandemiile?? Stiati ca in comisia respectiva se aflau intamplator si doi reprezentanti ai concernelor care produc acum vaccinurile??

Vaaai, ce rea sunt cu concernele farmaceutice... Cand de fapt isi cauta si ele saracutele drumul de iesire din criza financiara... si fiindca ele nu primesc fluvii de bani de la stat precum bancile falimentare, trebuie sa se ocupe singure-singurele de toata afacerea... si cum nu pot folosi aceleasi pretexte ca si bancile, trebuie sa dovedeasca ceva mai multa creativitate, nu?

Gripa aviara este out, traiasca si sa infloreasca de-a pururea tovarasa gripa porcina!

False prietenii, adevar, furie, durere

Asa m-am saturat de prieteniile tipic romanesti! Prieteniile alea de distractii sau de vreme buna, spuneti-le cum vreti, sunt convinsa ca fiecare din noi are sau a avut parte de asa ceva. Si ne multumim cu ele de teama sa nu cumva sa ramanem singuri. Dar cat de mare e pretul pe care-l platim cu aceasta iluzie? Cat de mare e disperarea interioara care ne impiedica sa recunoastem ca aceste prietenii nu sunt de fapt ceea ce credem noi?

Ei bine, eu m-am saturat de amici sau prieteni care nu cunosc decat o singura fata a medaliei numite "la bine si la rau"... M-am saturat de oameni care nu stiu decat sa ia si care iti intorc spatele de indata ce nu mai ai asa mult de dat... Daca nici eu nu stiu cum e asta, nu mai stie nimeni. O viata intreaga am fost, in toate relatiile mele, cea puternica, optimista, cea care avea energie cat pentru 50 si care se pricepea de minune sa motiveze pe toata lumea, sa incurajeze, eu eram cea care avea mereu un cuvant bun si un sfat potrivit pentru oricine... Si, vai, ce ma mai "iubeau" toti, mai ales din vorbe, ca la fapte erau clar repetenti, numai ca eu refuzam inconstient sa vad realitatea!

Ehei, apoi au inceput si problemele mele. Mai intai a fost ruptura cu ai mei parinti, inceputul terapiei si al introspectiei profunde care avea sa-mi schimbe viata din temelii. Apoi au urmat in lant rupturi cu tot felul de prietene (pardon, "prietene") care nu au suportat faptul ca Feli a lor nu mai era prietena ideala, tot timpul generoasa pana la uitarea de sine, tot timpul obsedata de armonie si de evitarea oricarui conflict, tot timpul implicata pana peste cap sa ajute pe altii... Feli devenise brusc furioasa, dornica de a descoperi si de a respecta adevarul cu orice pret, dornica de a trai in armonie cu adevaratele ei sentimente, Feli devenise neiertatoare cu minciunile, Feli nu mai accepta sa fie naiva si folosita si manipulata, Feli incepuse sa spuna adevaruri neplacute si dureroase, de care ceilalti fugeau mancand pamantul, Feli nu mai era impaciuitoare si nu mai voia sa daruiasca din substanta ei sufleteasca fara a primi nimic in schimb si mai ales nu mai era vesela si bine dispusa tot timpul, nu mai era "farul luminos pentru corabiile altora", cum m-a numit odinioara una din "prietenele" de mai sus...

Feli era ea insasi cu corabia in deriva, luptandu-se cu o furtuna nemiloasa care o ajunsese din urma cu forte nebanuite, Feli ar fi avut ea insasi nevoie nu de ajutor (o viata intreaga s-a descurcat perfect de una singura), dar macar de incurajari si sustinere, de un umar pe care sa planga si ea din cand in cand, ar fi avut nevoie de intelegere si compasiune... da, ea, robotul perfect, aia "tare si de nedaramat", ar fi avut si ea nevoie de un respiro, ar fi avut si ea nevoie sa primeasca ceva de la prieteni, afectiune, interes sincer fata de necazurile ei... Se pare insa ca multi oameni pur si simplu nu sunt capabili de asa ceva, de o prietenie reciproca, dezinteresata si profunda.

M-am saturat sa raman cu gustul amar al unei comunicari in care intotdeauna e vorba numai despre cealalta persoana, in care eu dau sfaturi, comentez, imi spun pareri (pertinente), imi fac ganduri si ma implic serios in problemele celeilalte persoane, iar ea nu abordeaza mai deloc ceea ce relatez eu despre mine. In asemenea corespondente intotdeauna e vorba despre cealalta persoana, ale carei probleme sunt brusc mai importante nu fiindca ar fi mai grave, ci fiindca ea e incapabila sa le gestioneze si fiindca eu evit sa-i incarc pe ceilalti cu necazurile sau grijile mele. Eu intotdeauna sunt pe ultimul plan in asemenea corespondente. Si de asta m-am saturat. Ce dialog se mai vrea ala? Ca de o prietenie nici nu se pune problema, aia era doar in mintea mea naiva, care s-a lasat mereu si mereu pacalita. Am avut atatea "prietenii" din astea, ca mi s-a acrit. Vampiri emotionali... Si ce ma deranja cel mai mult la asemenea persoane (Ingrid, Nicoleta, Mihaela din Neu Isenburg, ca sa dau doar cateva exemple) era nu numai dezinteresul lor total fata de problemele (la fel de reale!) ale altora, dar inutilitatea eforturilor mele de a le ajuta sa schimbe ceea ce le supara la existenta lor: atunci simteam ca eu sunt doar un fel de cos de gunoi pentru vaicarelile lor, dar ele refuzau sa ia initiativa sau sa urmeze un sfat bun pentru a-si rezolva problemele. Iar dupa o perioada reveneau cu aceleasi vaicareli, cu aceleasi probleme atarnate de gat. Si atunci la ce bun sa ma implic, sa ajut, sa dau sfaturi?

Intrucat se pare ca toata viata am atras ca un magnet oameni mult mai slabi ca mine, toate aceste relatii incep cam la fel: persoanele respective ma aseaza pe un soclu, isi declara admiratia fata de mine, fata de forta si puterea pe care le degaj si care m-au ajutat sa-mi depasesc problemele, fata de curajul de a vorbi tare despre tabu-uri si despre trairi personale (curaj pe care probabil ca 95% din oameni, daca nu mai mult, nu-l au), admiratia fata de modul cum imi traiesc viata si fata de intransigenta mea in ce priveste adevarul. Aceasta admiratie o maguleste pe mica Feliuta din mine, cea insetata de iubire, care se multumeste si cu o iluzie decat cu nimic. Ei, apoi vine momentul adevarului, cand incearca si persoanele respective sa faca ce am facut eu sau sa fie cum sunt eu... si isi ating propriile granite... si esueaza. Ele asteapta de la mine indicatii de regie pentru propria lor viata si sunt dezamagite cand lucrurile iau alta intorsatura decat pretind ele. Atunci incep resentimentele lor fata de mine, atunci ajung chiar sa ma urasca pentru propria lor neputinta, pentru ca le pun oglinda in fata si nu se mai pot minti. Unele persoane regreseaza in starea de constienta a copilului si o vad in mine pe mamica lor, care trebuie sa le ia raspunderea pentru propria lor viata (si pe care o urasc fiindca nu o face). Ei nu doresc o relatie intre adulti, ci o simbioza toxica, ei cauta de fapt hrana si combustibil narcisist la mine si se infurie cand nu (mai) gasesc ce vor. Atunci devin in ochii lor o persona non grata, lucru pe care nu l-ar admite deschis, dar care se manifesta evident in comportamentul lor (numai eu, in naivitatea mea de pana mai an, nu reuseam sa identific mereu despre ce era vorba). Cand incep sa aiba complexe si resentimente, automat comportamentul acestor persoane capata o singura tinta: sa ma jigneasca, sa ma raneasca, sa ma devalorizeze cu orice pret, sa ma anuleze daca s-ar putea... ca sa se simta si ele mai bine timp de o fractiune de secunda. E standard, am trait chestia asta cu atatea persoane incat o cunosc ca pe un film care se deruleaza la fel la nesfarsit.

Si inca ceva: da, sunt furioasa, fir-ar sa fie, am enspe mii de motive sa fiu furioasa si nu vreau sa ma linistesc, nu vreau sa ma calmez si sa-mi neg sentimentele doar ca sa fac frumos in societate sau sa nu cumva sa deranjez somnul de veci al unor zombie care se cred oameni. M-am saturat si de reprosurile perfide ale unora carora incerc sa le deschid ochii, iar ei vor doar sa ramana in amorteala si orbirea lor, acuzandu-ma ca vezi Doamne furia din cauza abuzului meu ma face sa vad peste tot prea multe abuzuri si sa ma implic cu prea multa pasiune. Sa fie clar: eu vad abuzuri acolo unde sunt abuzuri!! Tocmai trecutul meu de copil abuzat m-a inzestrat cu niste antene deosebit de sensibile la asa ceva, am un barometru infailibil.

M-am saturat de sfaturi "binevoitoare" (si in realitate agresive) referitoare la problemele mele (eu imi rezolv problemele!!), sfaturi primite de la oameni care au un Himalaya de probleme ei insisi si vor sa fuga de ele aratand cu degetul spre mine, eu sunt aia prea furioasa care le strica "linistea"... M-am saturat sa fiu "fetita cuminte" ca sa fiu placuta (de cine??), m-am saturat sa mi se solicite (direct sau indirect) sa fiu sau sa redevin Feli cea zambitoare care le facea tuturor pe plac si care nu arata niciodata ce o doare, Feli care purta permanent masca perfectiunii si nu lasa sa se intrevada nici cel mai mic semn de slabiciune.

M-am saturat sa ma tot justific pentru ca ma identific cu toti copiii abuzati sau pentru ca acuz drastic si fara compromis mamele ignorante (si, Doamne, cate cunosc!!), m-am saturat de dansul mastilor si al politetii fortate, m-am saturat de superficialitate in conversatii, m-am saturat sa ma port cu manusi de catifea cu persoane care cer agresiv toleranta de la altii, dar ele nu au nici o problema sa atace, sa jigneasca sau sa raneasca pe altcineva, persoane care nu suporta adevarul si care cauta doar prietenii mincinoase care sa le confirme propria minciuna in care traiesc, m-am saturat de pisicisme si miorlaieli, m-am saturat de zambete false si amabilitati mecanice, m-am saturat de relatii ieftine si goale de continut!

Vreau prietenii si relatii autentice, in care sa pot spune tare si raspicat "Da, domnule, nu-mi merge bine, trec printr-o criza extrem de puternica si de grava", iar ei sa nu se dea instinctiv un pas inapoi si sa ia distanta. Vreau sa pot arata ce simt, sa pot plange fara ca altcineva sa se simta speriat sau obligat sa-mi sara cumva in ajutor (si - fiindca nu poate - sa ia, din nou, distanta!). Vreau sa cada toate mastile, sa vorbim personal si real unii cu ceilalti, vreau adevarul interior, asa cum e el, zgariat, insangerat, dureros! Vreau prietenii in care sa simt o legatura sufleteasca, o comunicare autentica...

* * * * *

Cu cat sunt mai furioasa pe acest gen de persoane-zombie cu care nu mai doresc sa am de-a face, cu atat sunt mai furioasa si pe mama mea, din cauza careia sufletul meu de copil a ramas uscat si pustiu si din cauza careia trag acum atatea bagaje ingrozitor de grele dupa mine... Si sunt cu atat mai furioasa si pe mine ca nu reusesc sa-mi rezolv toate problemele taind un nod gordian, sunt furioasa si dezamagita ca ma simt depasita, deprimata, singura... Iar dincolo de furie se ascunde durerea. Durerea care e atat de mare incat momentan nu pot decat sa fug de ea. Terapeuta mea mi-a spus ca ea la un moment dat fugea de realitate (sot alcoolic, 2 copii mici, singuratate, somaj) si se refugia in puzzle-uri cam cum ma refugiez eu acum in scrapping. Nu e ceva nociv, dar e o fuga. Ei, comparatia se opreste aici: ea fugea de realitatea concreta insuportabila, in timp ce eu - din perspectiva nu mai putin reala a trecutului meu dureros - fug de trairile realitatii mele, fug de acele elemente ale prezentului care risca sa declanseze vechile dureri si suferinte ale Feliutei mici care nu a primit iubire, fug de propriile mele sentimente, de propria mea persoana. Ma anesteziez cu dulciuri, fug de propriul meu subconstient, de durerile care ma asteapta la fiecare colt sa se napusteasca asupra mea si care se cer retraite pentru a putea fi rezolvate.

Si sunt furioasa fiindca niciodata nu mi-a fost asa de greu sa ma confrunt cu durerea. Mai tragic este ca par depresiva si nu sunt! Din pacate!!! Vreau din suflet o depresie sanatoasa, am nevoie sa-mi mai curat ranile sufletului, sa ma mai limpezesc, sa plang pana mi se usuca ochii, pana nu mai am lacrimi, pe de alta parte sunt constienta ca efectiv nu-mi pot permite asa ceva acum. Incerc sa-i fiu lui David o mama cat pot eu de buna, lui Bogdan o sotie cat pot eu de buna in clipa asta si cu resursele pe care le am acum, insa pentru mine, pentru sufletul meu, nu mai am nimic de oferit, nu am timp, nu am ragaz, nu am energie, nu am putere. Sunt in cadere libera, intr-o spirala unde momentan nu prea am de ce sa ma apuc ca sa ma salvez. Poate cand voi atinge fundul prapastiei am sa reusesc - cum am facut intotdeauna - sa ma mobilizez si sa ies din nou la suprafata.

Nebunia gripei porcine

- Articol tradus de pe blogul SPIEGELblog -

De luni de zile autoritatile responsabile pentru epidemii (Institutul Robert Koch sau CDC-ul american) intretin o panica dementa fata de asa-numita "gripa porcina" (sau "gripa porcina mexicana" sau "gripa mexicana") - iar revista germana SPIEGEL se ofera permanent ca voluntara in activitatile de PR, fara a pune vreo secunda sub semnul intrebarii teoriile absurde ale autoritatilor. La fel si in unul din articolele recente, intitulat "Landurile germane comanda vaccinuri pentru 25 de milioane de oameni". Si doar tocmai aici s-ar cere critica deosebita (care de fapt ar trebui sa se inteleaga de la sine), fiindca din nou se cheltuie cu inconstienta banii nostri, ai impozitabililor, ca sa nu spun ca se arunca pe apa sambetei. 

Gripa porcina exista numai in capul strategilor de epidemii si ai managerilor concernelor farmaceutice

Intrebarea decisiva se pune asa: Cat este de real pericolul? In realitate, nici nu poate exista o discrepanta mai mare intre declaratiile oficiale ale OMS si CDC. Iata cele mai importante argumente ca aceasta pretinsa "epidemie" (pardon, "pandemie") noua si mortala nu exista decat in capul strategilor de virusi de la CDC si OMS si in interesul financiar al companiilor farmaceutice. 

Autoritatile pentru epidemii se afla inca in stadiul stiintific de acum 130 de ani

Principala problema pare sa fie aceea ca aproape toate organizatiile de sanatate mondiale se afla la nivelul stiintei de acum vreo 130 de ani. Cei mai semnificativi reprezentanti de atunci ai teoriei microbilor, Louis Pasteur si Robert Koch, pornisera de la ipoteza ca sangele uman ar fi steril, ca bacteriile pe care le observau la microscop nu ar fi existat decat in sangele oamenilor bolnavi si deci ca ar fi venit exclusiv din exterior ("microbi aerieni"). Inca de pe atunci au existat printre cercetatori si voci puternice (de ex. prof. Antoine Béchamp) care au afirmat ca, la o examinare atenta si constanta sub microscopuri de lumina adecvate, se poate constata usor ca bacteriile si ciupercile isi modifica atat forma cat si activitatea in functie de mediul in care se afla. Si ca sangele uman nu este in nici un caz steril, ci ca atat intr-un corp sanatos cat si intr-unul bolnav exista o multime de microorganisme.

Astazi stim cu totii ca in corpul nostru exista mai multe bacterii decat celule umane. S-ar putea astfel afirma ca omul e alcatuit nu atat din celule, cat din bacterii - da, acele microorganisme care de pe vremea lui Pasteur si a lui Koch au fost stampilate ca fiind dusmanii omenirii. Si nici macar nu am luat in considerare virusii, microorganisme si mai mici, a caror cercetare a inceput abia acum vreo 70 de ani, cu ajutorul microscopului de electroni.
Fixatia fatala pe microbi

Fixatia autoritatilor de sanatate pe microbi este inca actuala si este fatala prin consecintele ei: la majoritatea simptomelor de boala se presupune intotdeauna mai intai o infectie si se cauta imediat prin teste agentul patogen. Daca testul este pozitiv, de regula nu se mai cauta nici o alta posibila cauza, desi este in natura lucrurilor ca testele sa fie adesea pozitive, in organismul nostru fiind prezente atat de multe microorganisme. Dupa un asemenea "rezultat pozitiv", in medicina toata lumea se concentreaza pe "vindecarea" printr-o singura metoda: combaterea microorganismelor cu ajutorul medicamentelor antibacteriale sau antivirale.

Sigur, aceasta simplifica enorm munca de diagnosticare a medicului si reprezinta o sursa inepuizabila de idei pentru noi medicamente, o sursa inepuizabila de fluvii de bani pentru producatorii medicamentelor respective, insa este o teorie extrem de naiva si saraca daca ne gandim la factorii atat de complecsi care cauzeaza si influenteaza sanatatea sau boala unui om.

Daca este asa cum sustin medicii care au o perspectiva globala si bolile infectioase sunt in realitate ceva absolut natural, de pilda o reactie a corpului la factori puternici de stres sau o manifestare psihosomatica, atunci nu trebuie sa ne minunam daca medicamentele duc adesea la o atenuare a simptomelor: din cauza faptului ca ele intoxica in realitate corpul, organismul trebuie sa-si reordoneze prioritatile si sa reduca in intensitate boala infectioasa - pentru un timp! Din pacate, nici un studiu al medicamentelor nu este condus suficient de mult timp inainte de admiterea pe piata pentru a putea documenta cu exactitate consecintele pe termen lung. 

Credinta oarba in testele irelevante de agenti patogeni

Fixatia pe agenti patogeni este deci problema principala. A doua problema este credinta oarba in testele de agenti patogeni. Cine intreaba de etalonarea lor, cine cere dovezi cum ca un test pozitiv inseamna automat prezenta unor agenti patogeni care cauzeaza bolile, este privit de regula cu o mirare usor infuriata. Ca si cum ai cere dovezi ca pamantul e rotund. Laureatul premiului Nobel si inventatorul testului PCR (test folosit tot mai mult pentru a dovedi prezenta agentilor patogeni), Dr. Kary Mullis, a fost privit in acest fel cu ani in urma, cand a solicitat sa i se demonstreze bazele stiintifice pe care a fost dovedit virusul SIDA cu ajutorul testului inventat de el.

In realitate, nici specialistii autorizati nu stiu exact cum sunt verificate oficial aceste teste. Din cercetarile mele timp de ani de zile rezulta ca in practica se experimenteaza pur si simplu cu bolnavii la care se banuieste o infectie cu un anumit agent patogen, pana cand testul - de regula un asa-numit test de anticorpi sau un test genetic (CPR) - da rezultate. Insa cum in general nu exista nici un fel de control dublu, aceste teste nu arata decat ca anumite simptome pot fi corelate cu anumite rezultate ale unui test. Dar despre cauza unei boli ele nu spun nimic. Absolut nimic.

Cum a inceput totul - primele cazuri

S-au gasit cu testul PCR niste fractiuni genetice la doi copii in sudul Californiei, la care s-a banuit infectarea cu noul virus de gripa.

SI??? Copiii nu erau grav bolnavi si s-au refacut dupa cateva zile (ceea ce nu se intampla nici la o gripa 'normala'). Si nici oamenii din jurul lor nu au inceput sa cada morti ca mustele. De unde vine atunci toata isteria?

Pai, capetele luminate de la CDC, autoritatea americana in materie de epidemii, au fost iritate de faptul ca in cazul celor doi copii nu se reusise determinarea subtipului exact al presupusului virus de gripa. Scriu intentionat "presupusul virus", caci testele PCR nu demonstreaza in mod direct existenta virusilor, ci doar bucatele de ADN despre care "se crede" ca sunt tipice pentru anumiti virusi.

Din cauza credintei oarbe in perfectiunea bancii de date genetice virale, care sta la baza testelor PCR, functionarii harnici de la CDC au continuat sa caute informatii despre natura virusului. Conform bancii de date genetice, o parte din ADN-ul gasit apartinea unui virus de gripa porcina, insa cei doi copii imbolnaviti nu avusesera contact nici cu porcii si nici intre ei, ei locuind la peste 100km distanta unul de celalalt. Originea presupusului virus de gripa nu a putut fi determinata.

S-a nimerit numai bine ca in Mexic, la vreo 20km de orasele unde locuiau cei doi copii, s-a constatat ca au murit oameni care inainte avusesera doar simptome de raceala. Legatura mentala cu Mexicul era deja facuta. 

Adevarata cauza a "epidemiei" (pardon, a "pandemiei")

In Mexic se imbolnavisera adulti sanatosi intre 20-40 de ani, deci nu copiii, batranii sau cei cu organisme slabite, cum ar fi fost tipic si de inteles pentru o gripa autentica. Nemaivorbind ca deja cazurile mortale erau in descrestere. Si de parca asta nu ar fi fost de ajuns, s-a spus ca presupusul nou virus a putut fi detectat cu teste PCR numai la un numar infim din cei decedati. Adevarata cauza a epidemiei care n-a existat niciodata se explica prin faptul ca in SUA, ca si in multe alte tari, in ultima vreme s-a intensificat enorm asa numitul influenza screening, controlul de laborator al virusilor de gripa in randul populatiei. Si cu cat cautam mai intens ceva, cu atat creste probabilitatea sa si gasim, nu-i asa?

CDC-ul, de unde a pornit aceasta "molima", are aici o pozitie privilegiata: este lupul Alpha intre laboratoarele coordonate global de OMS. Se poate observa regulat ca mai toate concluziile publicate de CDC, care din perspectiva dovezilor nu pot fi decat simple ipoteze, sunt preluate cu o viteza incredibila si de alte laboratoare ale OMS si prin urmare si de guvernele tarilor respective.

O persoana care are aceasta putere (conducerea CDC) decide care bucati de ADN se leaga cu care tipuri de virusi si inregistreaza aceasta clasificare in banca de date centrala asupra careia au cazut de acord toate organizatiile de sanatate din lume. Cum ajung insa aceste personaje-cheie la concluziile respective si cum le dovedeste, asta nici expertii nu stiu. Pentru ca aproape nimeni nu pune sub semnul intrebarii toata procedura.

Nici nu e de mirare, caci expertii in vaccinuri si virusologii care arata indoieli isi pun concomitent sub semnul indoielii insasi existenta si cariera proprie. Este ca in povestea barcagiului caruia i-au murit copiii de foame fiindca in sinceritatea si bunatatea lui el le spunea celor care voiau sa fie trecuti pe partea cealalta ca dupa urmatorul cot al fluviului se afla un pod mare si frumos.

Cu alte cuvinte, daca avem sperante ca in viitor, candva, ratiunea si acel "common sense" se vor impune si in comunitatea virusologilor, s-ar putea sa asteptam degeaba.

O proorocire care se implineste pe sine insasi

Daca s-ar cauta numai asta, in mod sigur s-ar putea gasi la multi pacienti cu gripa cosuri, negi sau alunite pe fesa stanga. Si s-ar trage concluzia ca problemele cu pielea trebuie sa fie cauza bolii.

Presupunand ca cineva s-ar apuca sa caute in intreaga lume toate persoanele cu boli respiratorii care au astfel de probleme de piele pe fesa, este inevitabil sa gaseasca un anumit procent la care simptomele sa se potriveasca. Iata cum avem o epidemie si putem incepe sa reconstruim cu disperare si isterie caile intercontinentale de infectie ale persoanelor si ale cazurilor banuite.

Este exact ca proorocirea care se adevereste singura. Si daca va minunati si acum cat de ridicola este toata povestea asta cu "pandemia" de gripa porcina, va inteleg perfect. Welcome to the real world!

Cleaning out the (psychological) closet

I don't know about you, but I have some appetite for English again.

Do you know what adult children are? Well, I think you should know, because this concept applies to most of us. Yes, even to those who deny it vehemently (oh, especially to those!): as children of narcissistic, emotionally unavailable parents, we grow up without love, we deny and repress the truth, we learn to adjust and finally become biologically mature but remain emotionally caught in a state of consciousness which is typical for children. Oh, and did I mention that we don't realize it most of the time??

We go through life in our adult bodies, we are doctors, engineers, lawyers, teachers, journalists or architects etc., we go to work, interact with other people, we think our behaviour is that of an adult person, while, in reality - as soon as the right trigger is activated - we are often acting out of the perspective of the wounded and unloved child that we once were (especially when we are having arguments or feel disappointed and hurt). This will always happen until we start realizing and changing what is really going on within ourselves - and most people are only able to do this after years of therapy, while the vast majority just keep living like zombies whose lives lack all emotional components leading to a possible authentic happiness; we all are adult children.

Yes, lots of these adult children can actually manage their lives "successfully" without anyone ever suspecting anything, simply because most of us are functioning the same way.

Women fit the usual cliché, they have learned a long time ago to bury their negative emotions, to put their own needs behind and always sacrifice themselves for others, they are obsessed with avoiding conflicts and keeping an illusionary harmony and they even manage to believe they are happy, when they do not think too often about it; they forgive for instance their husband's cheating or even the occasional slap in the face, because they desperately want to believe that everything will turn out right, just like they believed that their parents will one day love them and accept them for who they are; in fact, what keeps them going is that deep yearning for the smallest sign of affection, the eternal hope which prevents them from realizing that they have sold their souls for a huge lie and that they are still deprived of love just like they were as children; mostly, however, they act like the little girls who have never been loved and who have learned (or have been taught!) early on to unconsciously beg for a love they will never get, that is why they are easily controlled, manipulated and abused, sometimes without even knowing it, until it is too late. Unfortunately, the ones who suffer most are these women's children.

Men are allowed (sometimes even encouraged) by society to be angry and thus they can easily find scapegoats for their repressed emotions, especially when they talk about money issues, unemployment, foreigners, gypsies, politics, sports... when they are given a possibility to unload the negative energy building up inside them, while still ignoring the true reasons of their anger; men who are blind to the feelings of others; men who see no harm in the genital abuse of retracting the prepuce of little boys or in the genital mutilation called circumcision, because they desperately want to believe that what has once been done to them did no harm, since they have repressed any pain they had felt back then, so that now the abuse manifests itself through other channels such as partial impotency, need for stronger sensations to get aroused or to finish intercourse, emotional absence during intercourse, insensitivity for the woman they have intercourse with etc.; men who are emotional invalids with very limited empathy since they obstinately refuse to remember their own helplessness and dependence as little babies, they like to believe that they have always been in control of their lives and so they assume that all children should do the same and stop "being such babies"... all this while their wives do not dare to confront them about it (then the wives become passive abusers). Unfortunately, the ones who suffer most are these men's children.

When we become parents, all this denial and inner unbalance poses a huge problem, since babies and children have the stunning capacity of continuously triggering parents' repressed emotions and painful memories back to surface.

Babies are strong triggers, for example, for mothers who permanently and inexplicably (!) have the urge to cry after giving birth and are unable to understand that this is because they are re-living THEIR OWN feelings of helplessness, loneliness and THEIR OWN desperation as the unloved and abandoned babies that they once were. Surely it is easier to deny that all this is coming from the inside, it is much more comfortable to blame it on the postnatal depression (a usual "syndrome" for most fresh mothers - but not for all of them!!), it saves them from taking responsibility for their own feelings and especially from further digging into their subconscious in order to discover the real cause of those repressed emotions. There is no such thing as postnatal depression brought on by the newborn, the baby is only the trigger and every postnatal depression is caused exclusively by the repressed childhood emotions of the mother... As soon as women start accepting this fact, they will feel better and they will also (I hope, for their own sake) start wanting to understand the meaning of their depression.

Babies are strong triggers. Example: parents who develop a profound aversion to their baby's crying or their baby's being a "spoiled brat", parents who love their child only when he is compliant and "sweet" at the cost of neglecting his true feelings. [By the way, for the record, a child who resolutely expresses his feelings when he is unhappy or discontent or simply agitated is NOT a spoiled child, even if this annoys his parents who probably want him smiling all the time; a spoiled child is a child whose parents compensate the lack of love with objects, giving him the wrong or not enough emotional food. As Jesper Juul put it: "Spoiled children get too much of what they like and too litle of what they need".] These parents who cannot tolerate it when their child displays strong negative emotions are just being reminded of their own suffering as children, when they were forbidden to feel and show their pain and were expected to grow up faster, speak faster, become more independent faster... practically they were forced to stop being a child... these parents now unconsciously apply the same heartless treatment to their own child, without realizing that they are reinforcing a toxic pattern that had been so "effective" in their own childhood, they are re-inflicting their personal drama upon their child. Repeating the abuse is the inescapable destiny for all those who live in denial and refuse to believe what was done to them.

Even those who live consciously have to carry out a constant fight against old impulses, against inherited reflexes, against the internalised voices of their parents... Even when you become aware of what is going on inside you, when you allow your rage and your repressed feelings to resurface, even when you honour your past experiences and you relive the early pain, even when you remember not only intellectually what has been done to you, when you have identified the agony of the unloved inner child, when you recognised your parents' cruelty under the mask of "love" that they sold you, even when you start fighting against the self-hate, when you realise your own mistakes, even then it is so incredibly hard to silence the inner tyrant that keeps echoing mechanically your parents' unloving words, it is so tremendously hard to act like an adult all the time, to control your inner child, to be empathic and loving with yourself and with the ones you love...

Yes, it is hard work to be an adult and an even harder work to be a good parent.

Babies are strong triggers. Parents who give up their small babies to the care of others do so because they are overburdened and will not admit it: financial reasons are just an excuse, since everybody knows that children need the presence of their mother and not money for expensive toys; career-related reasons show exactly the missing emotional connection to the baby that I was speaking of. These parents have long ago repressed their own feelings of loneliness and abandonment in early childhood and are thus unable to feel, truly FEEL how this harms their babies... There is also the possibility that unconsciously they may even want to let their children feel exactly the same way they did, a sort of perverted misdirected revenge and punishment: their unconscious wrath is aimed at the baby, who is weak and helpless and demanding, while they continue to unconsciously protect the truly guilty ones, their own parents... Oh yes, the human mind does work like that: for instance, mothers who have never been happy often try to sabotage their daughters' relationships because in their minds there should be impossible for their daughters to be happy or loved when the mothers had not been happy or loved themselves.

Parents who expect of their 2 years old babies to be nothing less than geniuses have forgotten how they were drilled themselves (like little monkeys) to perform in order to make their parents proud in front of other adults... oh, and what a little brilliant poems reciting 2 years old monkey I have been, I should know it ;-( These children will grow up with little self-esteem, which will always be connected to things that they DO, never to what they really ARE. These parents are the same unloved children who took refuge in grandiosity and intellectualisation in order to stay in denial, while the energy that they put into this raised an even bigger emotional barrier within themselves and fueled even more intellectualization, leading to a vicious circle of alienation from one's true self. They cannot feel their baby because they have no connection to their own feelings, they are not present in their body, they function only with their brains and thus live like robots. I know it, I've been there and I know that the road back is very long and exhausting and it may even take a whole life to learn how to follow the right path.

The most frequent tragedy that I've seen is that of the mother whose desperate wish for a baby is not the desire to give but to receive love: she transfers her desperate hopes upon her baby, expecting him to repay her for the love she never received from her own parents, for the love that she probably does not receive from her husband either, since she has chosen him according to unconscious criteria in order to re-enact her early fight to deserve the love of her parents (a fight that she never won!). However, when the baby does not fulfil the expectations (and he never does, for it is never meant to be that way!!), the mother's inner rage is triggered and she starts - best case scenario! - to emotionally reject the baby (worst case scenario = verbal abuse, emotional and physical cruelty).

Other mothers, who unconsciously search for a symbiotic relationship with their child, are always in the biggest hurry to have the next child and then maybe another and another, hoping unconsciously that the next baby will - finally - give her the love she craves for (a good example: Angelina Jolie). Needless to say, this will never happen either.

When children start triggering unpleasant emotions, with other mothers again the "I am so nice" masks begin to fall. For the outside world, these mothers may continue to be the incarnation of self-sacrifice and generosity because they are still yearning for affection and recognition from other adults (symbols of their parents) and so their conduct in the society is flawless, they always brighten every party and fulfil everybody's wishes as the perfest hostess, they are always full of empathy and sympathy toward other adults, while their child receives ZERO love and affection; as soon as the child does not fit the image of the perfect baby anymore, these mothers crush it with expectations and give nothing in return except violence or at best indifference.

They say small children do not remember early traumas. My mother did not believe me when I told her that I don't have ONE beautiful memory of her from my early childhood. I do not even remember her face, she was just like a robot working around the house, cooking, cleaning the whole time (her house was her castle, of course). If this is normal, how come I remember the mother of a friend in my 1st grade who took us to see the Nutcracker ballet? How come I perfectly remember my dearest teacher in the 3rd and 4th grade, Doina Popescu? Her lovely and warm green eyes, her long dark hair, her soft voice, her beautiful hands with the red-painted fingernails, her friendly and encouraging smile, I remember her as if she was standing in front of me. I have, however, no such memory of my mother. Now I know why. Because my teacher was the one who really SAW ME, really LOOKED at ME! My mother was a biological mother, she was functioning like a mother to the outside world, but she never did anything to make me happy, she never tried to access MY world and fulfil MY needs. Her frantic attempts to escape the truth (her inner truth) destroyed her life and mine.

The greatest tragedy with all these parents who have never been loved and thus never learned to love themselves, who think this is the normal way of life, is that they will thoughtlessly pass this on to their children, teaching them indirectly to be the same, to adapt, to adjust, to learn to live without their emotional needs being met and to ignore their true feelings, they will destroy their children's souls just like theirs were destroyed. My mother was much too preoccupied to keep up the appearances and maintain her illusionary world and I always obliged her, I was a very bright and chatty and cheerful little girl, because I felt that she only wanted me that way; my sadness and loneliness had no right to be expressed in front of her. That is why I know that words like "oh, but my child is happy, smiling and laughing all the time" are not worth a tinker's dam, they are only what the parents want to believe in their attempt to fool themselves and everybody else, it is yet another proof that they do not really SEE their child, they only see what they want to see.

So, dear parents: let's take care of our inner children and start cleaning out our psychological closets if we want to be able to raise happy children! Confront and get rid of the ghosts of your past, do not ignore them, do not deny them, do not lie to yourselves that what you don't want to see does not exist, take time to explore your unconscious and honour your repressed feelings and experiences, then try to live and behave like adults and not like children, try to set an example for your children of what a balanced inner life should be!

This is the only way of avoiding the mistakes our parents made and of not perpetuating the abuse, the only chance we have of being the parents we never had but always wished for.

O seara cu prietenele

Acum 3 zile am petrecut o "girls evening out" cu Antoanela si Elena, mi-a prins tare bine.

Am fost in vizita la Elena, care ne-a pregatit o multime de bunatati sanatoase si ne-a rasfatat culinar ca pe niste regine.

Am stat pe terasa la un pahar de vorba, mi-am permis si eu un pahar de vin (cred ca al doilea pe anul asta ;-)), am ras mult, dar am vorbit si despre multe chestii serioase si importante... De exemplu, am ajuns toate la concluzia ca nu ne mai permitem (si nu ne mai dorim) amicitii superficiale, in care se face doar small talk despre vreme, concedii sau barfe si banalitati, nu mai avem timp si energie de pierdut cu oameni cu care nu suntem pe aceeasi lungime de unda. Chiar daca asta inseamna o micsorare notabila a cercului de "prieteni", insusi faptul ca am pus in ghilimele cuvantul prieteni spune totul ;-) Mai bine mai putini prieteni adevarati decat o multime de relatii gaunoase cum aveam eu pe vremuri...

Am vorbit si despre mamicie, despre greutatile inerente, despre criza de cuplu, despre relatii in general, ne-am uitat la poze vechi si am depanat amintiri... A fost o seara foarte placuta.

Senzatia serii a fost insa trambulina Elenei, unde ne-am produs toate trei cu incantare si ne-am simtit pentru scurt timp din nou copii.




Urmatoarea intalnire e planificata la restaurantul romanesc din Offenbach, unde vom pacatui cu niste mititei ;-)

O bunica de nota 10

Acum vreo saptamana, cand m-am dus degeaba la dermatolog, am intrat intamplator intr-un magazin de jucarii. In timp ce cautam ceva pentru David si pentru Blanca (fetita din Guatemala pe care o sponsorizez), am asistat la o scena - as zice - tipica pentru multi parinti sau bunici. Baietelul de 5 ani voia neaparat sa i se cumpere o anumita jucarie. Bunica (tanara, la vreo 50 si ceva de ani) i-a explicat ca mama nu i-a dat voie sa cumpere nimic peste 30 de euro, ca nu au bani. Baietelul incepuse sa se enerveze si sa strige "Dar eu pe asta o vreau, vreau sa ma joc cu ea", iar bunica incepuse sa traga de el ca sa iasa din magazin. Baietelul ajunsese cu frustrarea si nervii la apogeu, moment in care a inceput sa tipe, sa dea din picioare, sa se tavaleasca pe jos, dupa ce ii daduse bunicii niste pumni in coapsa. Bunica isi pierde si ea cumpatul, il ridica de jos cu o mana, il rasuceste, isi ia avant si cu cealalta mana ii trage o palma peste fund, incercand in acelasi timp verbal sa-l linisteasca (!).

Intr-o secunda am fost langa ei, m-am apropiat de bunica si am mangaiat-o pe umar, spunandu-i calm "Nu-l loviti, va rog din suflet nu-l loviti, ca nu invata nimic bun din asta si nu ajuta la nimic, e inca prea mic ca sa inteleaga ce-i spuneti". Ea s-a intors si (surpriza!) nici urma de acea reactie agresiva tipica vinovatului ("Da' ce va amestecati, doamna?" sau "Eu stiu mai bine, ca eu sunt bunica lui"), ci mi-a raspuns pe un ton indurerat "Nu-mi sta in obicei sa-l lovesc, credeti-ma, dar nu mai stiu ce sa fac, mi-am iesit din fire! As vrea sa-i cumpar jucaria, dar daca mama lui a zis ca nu au bani de asa ceva, ce sa fac?". Copilul asculta atent. M-am lasat la nivelul lui, l-am mangaiat si pe el pe umar si i-am spus calm "Uite, bunica ar vrea sa-ti cumpere jucaria, dar trebuie s-o intelegi ca nu-i ajung banii... iar daca o lovesti sa stii ca nu rezolvi nimic, niciodata bataia nu aduce nimic bun. Mai bine alege-ti o alta jucarie, putin mai ieftina, iar bunica o sa ti-o cumpere" (il mangaiam tot timpul pe spate).

Baietelul se uita la mine, apoi la bunica, aceasta ii confirma, apoi el spune "Bine, dar pot sa ma joc macar putin aici cu cealalta jucarie?" si se duce catre raftul respectiv. Se linistise toata lumea.

M-a batut gandul sa-i cumpar eu jucaria respectiva, dar in secunda urmatoare am realizat ca ar fi fost o mutare psihologica proasta: pentru copil, in situatia respectiva, jucaria simboliza sentimentele cuiva fata de el (bunica era "instrumentul" care asculta indicatiile mamei lui). Ori, daca ar fi primit de la un strain jucaria care ii fusese refuzata de bunica, mesajul transmis astfel l-ar fi derutat emotional foarte tare si nu ar fi contribuit la imbunatatirea relatiilor in familia lui. Cunosc asemenea sentimente de la parintii mei, care concurau la sange in a-mi cumpara care mai de care obiecte cu care sa pluseze unul in fata celuilalt in ce priveste "dragostea" fata de mine. Si in timp ce mormanul de jucarii crestea, sufletul meu se usca in continuare...

Am plecat din magazin si m-am multumit cu bucuria ca am reusit sa dezamorsez un conflict, sa linistesc un copil si sa-l salvez de la bataie. Nu mai spun ce mare satisfactie suplimentara am avut sa vad ca bunica, desi frustrata si depasita de situatie, a fost receptiva la interventia mea, astfel ca totul a putut sa se termine pasnic. As vrea sa intalnesc mai multi oameni ca ea.

O mica minune

De bine ce nu mai ajunsesem la dermatolog, ca era acolo ca la aeroport (trebuia sa vii de la ora 5:30, sa tii randul, ca la cozile pentru carne de pe vremea lui Ceausescu), am constatat ca mi-a disparut cu totul alunita aia neagra care se "dezlipise" putin!!

Dupa 3 zile cu acelasi plasture, am vrut sa-l schimb si ia alunita de unde nu-i!! Corpul a eliminat-o pur si simplu. Mare usurare! Cumva, in secunda aia am simtit ca totul va fi bine. Totul!

Barbara Burrows - Parents must exert calming influence

Dear Parents: The question of how to manage the unruly behaviour of young children comes up so frequently in this column that I thought it might be helpful to discuss exactly how any of us develops self-control and frustration tolerance.

Parents seem to struggle with what to do i.e. to punish or not, what punishment is appropriate -- but rarely is information offered about how to enhance the child's capacity to control the strong feelings they have that catapults them "out of control".

When children cannot manage strong feelings, we see difficult behaviour. When younger children have strong feelings in their psyche, they become more disorganized inwardly.

To make matters worse, parents also get "stirred up" when children's feelings become strong. The upset is contagious.

Children of all ages become more able to cope and manage the strong impulses better when they are able to calm down. (The same is true for adults.)

Therefore, the most effective way to help children manage better is to help them calm down so they are again able to think clearly and not be overwhelmed with strong feelings.

Parents are usually the best ones to help children calm down. How exactly do they do this?

When the child's mind gets muddled with strong feelings, he falls apart. The temper tantrum, for example, occurs when feelings become so strong they overwhelm the child, the child can no longer think clearly nor function. This is a frightening state for anyone -- to lose our capacity to function at the level we normally are able to manage.

Again, having a parent stay nearby, talk in a soothing voice, putting into words what has upset the toddler, getting the toddler onto his feet to reassure him he hasn't really fallen apart and can still walk often helps the child regain equilibrium. This approach helps him strengthen his ego which enables him to cope better with new frustrations in future.

Slowly, the child can manage better. It helps throughout childhood and into adolescence to have a parent who is able to figure out what is behind the difficult behaviour and can help the child calm down enough that they too can understand what their poor behaviour is about.

Parents help more than they'll ever know just by being there in the simplest, mundane, everyday ways. Being there, over and over, to help overcome the inner chaos is the slow, tedious process that helps in organizing the psyche in a way that eventually leads to newly developing self-control.

This may sound simple but it's hard tedious work for parents and drains them.

No parent can be there all the time but we can all be there some of the time, and that connection is beneficial to children's psychological development.

Barbara Burrows is a psychotherapist who works with a group of professional advisers to address the questions sent to her by concerned parents. Questions can be sent to barbaraburrows@cogeco.ca.

© Copyright (c) Canwest News Service

My very first Wordart Freebie

I have finalised my very first set of Wordarts, called "Love and Music", which I am offering here as a Freebie (pour tubes et images merci à L'île de Kahlan).

DOWNLOAD

Mamicie si taticie

Acum cateva zile am avut o discutie mai aprinsa cu Bogdan. Eram amandoi cu nervii in pioneze. Eu ma simteam haituita din toate partile, i-am spus ca as avea si eu nevoie de putin timp pentru mine, ca ar fi ideal sa mai iasa si el cu David la parculet dupa-amiaza macar 2 zile pe saptamana, sa am si eu dupa-amiaza putin timp liber. Apoi am mai sesizat ca David parea sa devina din ce in ce mai nelinistit si mai solicitant in prezenta lui Bogdan, plangea si se agata de Bogdan asa cum nu facea cand era doar cu mine, in timpul zilei se juca perfect singurel minute in sir sau se plimba in jurul canapelei sau al mesei, sau golea comoda de infasat sau isi facea de lucru cu alte obiecte prin casa etc. Cand se mai plictisea sau venea la mine, ne jucam impreuna, mai faceam niste ture cu el prin casa ca sa mai mearga, apoi isi gasea iar singurel de lucru, cu jucariile, carticelele lui sau cate o revista.

In acelasi timp mi-am dat seama ca tensiunea crescanda din mine nu se datoreaza prezentei lui David, cat presiunii pe care o punea Bogdan asupra mea de a sta unul din noi permanent cu David cand eram amandoi acasa, iar daca eu nu ma "ocupam" astfel de David, Bogdan devenea nervos, irascibil si pus pe cearta si pe reprosuri. A sta permanent cu David, adica in fiecare secunda. El de obicei statea pe langa David in timp ce David se juca, dar cand avea nevoie la toaleta sau voia sa-si faca de mancare imi spunea mie "Il iei tu?" (?), iar eu i-am tot zis "Lasa-l acolo unde e si vezi-ti de treaba, ca nu trebuie sa-l iau eu, nu mai e bebelus de 5-6 luni sa aiba nevoie de prezenta nemijlocita a mamei pe acelasi metru patrat, daca vrea ceva vine sau cere el singur". Am observat amandoi ca David reactiona stresat si nervos si solicitant doar cand unul din noi astepta inconstient o asemenea reactie de la el, cand unul din noi statea cu frica sa nu cumva sa inceapa David sa planga. I-am atras atentia lui Bogdan ca atunci cand noi stateam de pilda la PC ca sa comprimam poze sau eu eram la PC si Bogdan se uita cu castile la televizor, David isi facea de lucru linistit si se juca pe langa noi fara probleme.

Inainte, cand David incepea sa caraie putin, Bogdan simtea mereu impulsul sa-l ia in brate ca sa-l faca sa taca (nu-i suporta deloc plansul) sau incepea sa mearga cu el prin casa, facea ture intregi. Bine, asta si din cauza ca asa am interpretat noi faptul ca David venea la Bogdan si ridica bratele, mai intai am crezut ca vrea in brate, apoi ca vrea sa mearga. Acum cred insa ca bietul David nici nu stia ce vrea, ci venea de fapt la un apel inconstient al lui Bogdan, care se temea sa-l lase singur ca sa nu planga. Si fiindca David simte ce simte Bogdan in inconstient, el coopera si facea exact ce se astepta de la el: nu mai voia sa stea singur, voia permanent langa Bogdan. E un cerc vicios. Sigur, la asta se adauga si faptul ca pe taica-su nu-l vede toata ziua si atunci seara ii doreste mai abitir compania, dar asta e absolut normal si nu despre asta e vorba aici, ci despre reactiile exacerbate, provocate inconstient de noi, adultii.

Am observat la un moment dat ca Bogdan are mari probleme de constiinta cand e vorba sa-l lase pe David singur, simte nevoia sa stea permanent langa el si are impresia ca trebuie sa-i ofere permanent "entertainment" ca nu cumva David sa inceapa sa planga. A nu se intelege ca un repros la adresa lui Bogdan, si eu eram la fel pana cand am discutat cu luni in urma la terapie despre asta, pentru ca simteam ca-mi fierbe capul, nu mai vedeam lumina din capatul tunelului, eram incordata ca un arc si simteam ca innebunesc de stres. Eu ma puneam singura sub presiune sa nu ma dezlipesc de David, sa vorbesc neintrerupt cu el, sa-i explic tot ce faceam, sa-i arat tot ce faceam, in realitate supuneam copilul la o cascada de stimuli care-l zapaceau de cap. Noroc ca el este un copil linistit, dar pe atunci plangea destul de mult si - mai ales - dormea extraordinar de nelinistit.

Terapeuta mi-a explicat "Faceti prea mult", lucru pe care initial l-am interpretat ca pe un repros (cum ar putea vreodata o mama sa faca prea mult?), dar dupa cateva saptamani a facut clic si in capul meu ce a spus terapeuta si apoi am inceput sa ma mai relaxez. De curand, mi-a mai explicat terapeuta ca un copil de un an de zile chiar trebuie sa inceapa sa se simta si sa se perceapa ca fiinta separata de mama, nu mai are nevoie de prezenta permanenta la o jumatate de metru a mamei, este absolut suficient s-o aiba in campul vizual, s-o simta aproape pentru orice eventualitate, dar el trebuie sa inceapa sa actioneze si sa se perceapa ca fiinta de sine statatoare. Este nociv sa stam permanent in ceafa copilului sau sa credem ca trebuie permanent sa-i oferim preocupare sau sa-i stimulam interesul, asta nu este "joaca" (am retinut acel citat din revista Eltern, care spunea ca tot ce vine de la copil este joaca, iar ce vine de la adulti este ocupatie - mare diferenta). In plus, cand mama sta nedezlipita de copil, inconstient si indirect ea ii transmite acestuia mesajul "nu te descurci singur, nu poti sa fii singur", mesaj pe care copilul competent il integreaza si apoi se comporta ca atare (iar parintii se mira de ce copilul este atat de dependent).

In orice caz, discutia dintre noi referitor la statul permanent langa David a fost foarte aprinsa. Ei, a doua zi dupa acea discutie Bogdan a avut un episod de tinnitus :-((((( A fost la doctor si i-a dat concediu medical o saptamana si i-a spus sa incerce sa se mai relaxeze, sa nu mai fie stresat. Asta fiindca singura posibila cauza pt. tinnitus care i s-ar putea aplica lui Bogdan este stresul. Numai ca noi stim mai multe si despre simptomele psihosomatice. Tinnitus (caderea auzului!) poate fi un simbol pentru reactia de revolta inconstienta a cuiva care nu mai vrea sa asculte, sa auda.

Bogdan a fost dupa aceea la o sedinta de terapie revelatoare, unde iata ca a mai descoperit un episod din copilarie care l-a marcat si care are legatura directa cu plansul lui David. A retrait unul din momentele in care el, copil mic, a vrut s-o mangaie pe sora lui, care era inca bebelus (e un an si jumatate diferenta de varsta intre ei) si a trezit-o din somn, iar aceasta a inceput sa urle. Bogdan a fost imediat cuprins de teroare si nu mai stia ce sa faca pentru ca surioara sa taca, in acelasi timp a intrat in panica la gandul ca mama lui il va batea sau pedepsi din cauza ca o trezise pe sora lui si o facuse sa planga. Apoi a retrait o scena in care mama venea, intra in camera si o lua imediat pe fetita pentru a o linisti, DAR nu-i adresa nici un cuvant lui Bogdan (desi si el era copil mic, avea cam 2 ani), mama lui nu incerca absolut deloc sa-l linisteasca sau sa-l consoleze cumva si pe el, sa-i ia sentimentele de vinovatie. Astfel el ramanea singur cu mustrarile de constiinta (abandonat fiindca el era deja "mare" :-(( - lucru ce se intampla frecvent cu fratii intre care exista o diferenta mica de varsta, multe mame se concentreaza pe bebelusi si uita ca si copiii mai mari sunt tot mici, cel mai recent exemplu a fost tipa din parc care se dadea cu fetita in leagan si pe baiatul cel "mare" de 4 ani il lasase singur, desi ar fi avut si el loc pe leagan). Nefiind atunci consolat si el pentru spaima pe care o trasese trezind-o pe sora lui, Bogdan a ramas cu acea trauma si nu suporta sa-l auda pe David plangand sau scancind, imediat se simte vinovat si se duce sa-l ia in brate...

De cand a descoperit si a retrait toate acestea la terapie, s-a mai relaxat putin, contientizand de unde vine problema, iar in cateva zile si-a mai revenit si cu urechea (fara infuzii si alte minuni cum a facut de pilda seful meu). Doamne-ajuta! Acum am stabilit ca saptamana asta, daca sta acasa, sa iasa si el macar 5-6 ore pe zi la aer liber, sa mearga prin padure, sa se duca la un film, sa citeasca pe o banca la aer curat, sa se plimbe, sa se bucure de putina liniste. Zice ca asta ii lipseste: linistea. Il inteleg. Pe de o parte ma simt vinovata cand vad cat a slabit in ultimul an (9 kile!), desi mananca bine, pe de alta parte ma simt si eu frustrata (la mine se manifesta pe invers si eu ma ingras!) si as vrea si eu macar 2 zile pe saptamana cate 2 ore de liniste completa, il vad pe Bogdan plecat 9 ore pe zi, in unele zile merge cu bicicleta la servici si deci isi traieste unul din marile lui hobby-uri (sa se simta liber pe bicicleta), iar eu si prioritatile mele suntem acum iar pe ultimul loc, mai ales ca la Bogdan au aparut simptome fizice ale stresului; la mine nu apar fiindca eu mananc tone de ciocolata si astfel reusesc (ca intotdeauna) sa fac sa amuteasca o vreme semnalele de alarma. Ah, iar cu alunita mea rupta nu am reusit sa ajung inca la dermatolog...

Of, ce greu este sa nu ai pe nimeni care sa te ajute, in care sa ai cu adevarat incredere ca sa-i lasi copilul cateva ore. Mutti e atat de neajutorata incat si-ar pierde si propriul cap daca nu ar fi insurubat pe umeri, asa ca nu putem conta pe ea. Singura pe care o pot ruga este Antoanela, dar mi-e jena sa profit de timpul ei in felul asta.

Ei, la toate astea se adauga faptul ca lui David pare sa-i iasa acum si prima masea (gingia de sus din stanga este usor rosie) si este chinuit si chinuitor, plange extrem de mult si vrea numai in brate (iar cand il luam in brate imediat pune capul pe umarul nostru, semn ca il doare ceva). Of...

Vestea buna am pastrat-o pentru final: a papat baiatul meu acum doua zile prima lui ciorbita de perisoare. O facusem pentru noi (cu multe legume) si a fost gata seara. Fiind inca fierbinte, am luat o perisoara, in rest cartofi si legume, am pus niste branzica proaspata de capra si am pisat totul cu furculita, apoi i-am dat baiatului si s-a lins pe botic! M-am linistit acum si cu bucatelele, a inceput sa manance si bucatele mai mari (de ex. cate o jumatate de cireasa mare), asa ca mi-a mai disparut o grija si am inceput din nou sa-i fac eu mancarica - acum o combinatie de cartofi, conopida, morcovi si zucchini, cu carnita de pui bio si patrunjel proaspat. Gata, dupa ce termin rezerva de borcanele pe care le mai avem, zilele unchiului Hipp la noi in casa sunt numarate ;-)

* * * * *

Mai voiam sa scriu despre cele mai frumoase momente de mamicie ale mele....... Pai cu ce sa incep? Cu duiosia si fericirea care imi inunda inima cand intru dimineata in dormitor si David e treaz, cand ne intampinam cu zambetul pe fata si mai intai il mangai pe spatic, il dragalesc bine, apoi il iau in brate si-l plimb 10 minute langa inima mea, iar el isi pune capsorul pe umarul meu si sta cuminte-cuminte... Apoi mergem la oglinda si-l intreb "Cine e acolo? David si cu mama?", iar el rade cu toti dintisorii lui si cu ochisorii lui curati si iubitori! Dupa aceea uneori mai exersam datul jos din pat, mai are de invatat pana sa retina ca trebuie sa coboare cu spatele.

Apoi il schimb in hainutele de zi si el se joaca putin singurel. Apoi papa fructe (acum nu mai vrea cereale cu fructe, asa ca ii dau doar fructe proaspete - nectarine, mere, pere, piersici, cirese, capsuni) si ma bucur ca un copil de fiecare data cand reuseste sa bage singur o bucatica in gurita. Apoi ne jucam cu trenuletul, cu cubuletele, cu balonasele, ne alergam prin dormitor, eu il gadil si strig in urma lui "Fugi, ca te prind, fugi, ca te prind", iar el fuge in patru labe si se "ascunde" pe salteaua din spatele patului, unde se ridica si se uita peste tablia patului sa vada unde sunt, iar eu il astept cu fata aproape de tablie si el se face ca se sperie ca ma vede, dupa care rade cu pofta...

Apoi mergem afara la plimbare si in final mergem la leganus, unde David e incantat si nu mai vrea sa il dau jos de acolo... Apoi ajungem iar acasa, unde ne mai jucam putin, de exemplu cu degetelele ("Degetul mare pleaca la plimbare, degetul aratator se urca pe tractor" - nu le-am citit nicaieri, le inventez eu), mai facem ture prin casa si David merge bine de tot tinut de manute, apoi eu mai fac ceva scrapping pe PC si David se joaca pe balcon sau in dormitor. Dupa aceea David papa de pranz, mai stam putin si apoi il pun in pijamaluta si mergem la nanita. In pat, ne mai smotocim putin, ne mai jucam cu manutele si ma chinui sa-l invat sa nu ma mai traga de par (incepe sa invete), mai schimbam tandreturi si pupici, apoi el se intoarce pe o parte si eu il mangai pe spatic pana adoarme... Apoi el face nani aproape 2 ore, iar eu mananc, ma uit la un serial sau lucrez cu Photoshop-ul.

Cand il aud ca s-a trezit si ma asteapta cumintel in pat, ma duc la el si din nou ne intampinam cu zambete (si ochi lipiti de somn), il iau iar in brate si-l plimb 10 minute ca sa se dezmeticeasca, apoi il schimb si el isi face iar de lucru cu jucarioarele si carticelele lui. In timpul asta vine si tati acasa, mai sta si el cu Daviducul, se joaca amandoi frumos in timp ce eu mai fac un scrapping ;-) Apoi Daviducul papa un borcanel de cereale cu fructe si iar ne jucam, mergem, se joaca tati cu el etc. Masa de seara acum e mai variata ca inainte, dar de obicei ii fac cartofi fierti cu unt, lapte de capra si branzica de capra, in care pun si fulgi de cereale (mei, ca are mult fier) sau alteori ii dau painica neagra cu iaurt si branzica sau mamaliguta cu lapte, unt si morcovei rasi. Papa bine baiatul, cu toate ca acum mananca mai putin intre mese, dar e normal, la varsta asta copiii nu mai au apetitul de la 8 luni. Ei, mai gusta el si de la noi cateva bucatele de painica, fructe, paste, salata etc.

Seara, cand eu sunt pe computerul mare, Bogdan se uita (cu castile) la televizor, iar David vine pe langa noi si-si face de lucru ba pe masa, ba mai rasfoieste o revista, niciodata nu-l intereseaza sa se uite la televizor. Si vine si ora de culcare, cand il iau la baita ca sa-l pregatesc (cand nu e arsita, ii fac dus cam de 2 ori pe saptamana si pe cap il spal cam la 7-8 zile, in rest il sterg frumusel cu manusa de spalat), il spal pe dintisori (aoleu si ce ma mai musca de degetul pe care am "periuta"!), ii mai dau cu crema pe picioare si i le masez frumos, el mai caraie ca e obosit si nu vrea sa fie schimbat la pijamaluta... Apoi mergem in dormitor, unde ma plimb cu el in brate vreo 10 minute si ii cant (fie lullaby-ul din Pan's Labyrinth, fie cantecele cu versuri inventate de mine), dupa care ne bagam in patut, ne mai dragalim niste minute bune, il mai mangai si-l mai masez pe spatic, apoi adoarme, iar eu il ascult cu nesat cum mai gangureste sau mai rade in somn... si imi umplu sufletul de fericire...

Da, astea sunt momentele mele cele mai frumoase de mamicie, astea sunt zilele mele...