Don Quijote in genunchi

Mama unei bune prietene a fost diagnosticata cu leucemie anul trecut. Mai bine zis i s-a spus mai intai ca e "suspecta" de leucemie. Nu stiau, pur si simplu nu stiau ce are, era slabita, obosita etc., dar i s-a spus ca e suspecta de leucemie. Daca imi cititi blogul de mai mult timp, nu cred ca e cazul sa va spun ce efect cred eu ca a avut comunicarea "suspiciunii" asupra psihicului si moralului ei :-(( 

In ziua de azi nimeni nu mai are un "guguloi" sau o crestere sau o tumoare, toata lumea are ceva malign, are leucemie, are cancer. Sau e suspect de cancer. Direct si la obiect. Ce sa repetam analizele, sa ne mai consultam cu alti medici sau sa punem sub semnul intrebarii un prim diagnostic si sa-l interpretam ca pe un semn ca persoana respectiva se afla intr-o criza existentiala, ca pe un semnal de alarma al corpului ca omul respectiv trebuie sa-si schimbe drastic viata, modul de alimentare si mai ales igiena sufleteasca? Nu, noul diagnostic la moda este ca cineva e suspect de cancer si gata. E ca si cum ai conjura instalarea unei self-fulfilling prophecy :-(( Simpla mentionare a cuvantului produce un soc puternic oricarei persoane care se vede confruntata cu o asemenea situatie si nu s-a informat suficient inainte. Cum oare e posibil ca doctorii sa nu stie ca acest cuvant da o lovitura cumplita moralului si psihicului persoanei respective? Sigur ca exista si oameni pe care un asemenea diagnostic nu-i darama, oameni cu un zid interior de aparare extraordinar, dar nu despre aceia e vorba aici.

Pe vremuri se mai discuta despre chisturi, acum ti se spune in fata ca ai cancer - eventual te imping din spate si te scot in camera de asteptare ca sa nu faci cadere nervoasa in cabinet (asa a patit o prietena!). Acum cuvantul cancer este biletul de intrare cu care medicul da buzna tropaind cu cizmele pline de noroi in viata ta intima, in cele mai adanci cotloane ale existentei tale, cu vesnica atitudine de "eu sunt Dumnezeu si tu esti o marioneta care nu are voie sa-mi iasa din cuvant", cuvantul cancer este bomba atomica ce se prabuseste in viata ta, in mintea ta, in sufletul tau, otravindu-ti toate celulele si declasandu-ti toate fricile, innegurandu-ti capacitatea de a gandi clar si de a lua decizii mature si informate, transformandu-te intr-o fantoma, un ghemotoc de frica, o umbra a propriei tale persoane care din acea secunda umbla numai cu sabia lui Damocles deasupra capului si cu o panica inimaginabila impregnandu-i fiecare senzatie, gand sau actiune.

Mama prietenei mele a mai facut un rand de analize anul trecut, care i-au iesit negative pentru ceea ce considera medicina clasica in ziua de azi ca este relevant pentru a pune stampila "leucemie". Aha! Starea ei se imbunatatise usor. Cineva (un mare profesor, cica) a insistat insa sa se repete analizele de inca vreo 2 ori, pana cand au iesit de asa natura incat sa i se spuna ca da, e vorba de leucemie - daca nu se confirma dupa alte 2 randuri de analize ar mai fi facut inca 6-7 randuri de analize ca sa ajunga la diagnosticul pe care si-l pusesera ei in cap :-(  Ca doar ei nu sunt oameni, ei sunt Dumnezei care nu se inseala, apai daca spune unul ca esti suspect de leucemie e clar ca toate celulele din corpul tau tre' sa stea drepti si sa ia pozitia de bolnav de leucemie. Altfel nu te pot arunca in roata sistemului, dupa ce iti flutura pe la nas amenintarea mortii, ca sa te "trateze".

"Tratamentul" alopat este unul singur pentru mai toate cancerele: radiatii si/sau chimioterapie, adica citostatice = otravuri injectate in sange. Altceva nu ti se ofera in medicina clasica. Ti se bombardeaza deci intregul organism, ti se distruge intreg organismul, e ca si cum ai bombarda toata Italia ca sa distrugi mafia, dar hei, iuhuu, tumoarea a scazut 1 milimetru, li se spune naivilor care accepta citostaticele si simt cum li se plimba moartea prin vene!

Efectele pe termen lung ale citostaticelor - daca ai ghinion si nu erai sanatos tun inainte - culmineaza cu moartea. Moartea care nu vine in urma cancerului (sau a complicatiilor secundare), cum intri tu dupa aia in statistici, ci vine dupa "tratamentul" criminal pe care ti-l aplica acesti macelari incompetenti care isi fac concediile in Belize cu banii castigati de pe urma ta! Tratamentul cancerului este demult o afacere, nu mai e un tratament. Cu cancerul sau leucemia ta se fac sute de mii de dolari, euro etc. SUTA DE MII pentru un singur pacient!! E o afacere foarte banoasa si cel putin o treime din pacienti mor. Am vrut sa dau aici niste linkuri informative, dar stiti ceva? Toata lumea care citeste acest blog are posibilitatea de a se informa, de a trage concluzii cu propriul creier si propriul discernamant.

Mama prietenei mele a facut chimioterapie. Tot programul. A stat saptamani intregi in spital, a inghitit sau i s-au injectat toate otravurile clasice. Ii trimisesem prietenei mele niste linkuri informative despre partea cealalta a medaliei, ea mi-a scris ca are alte pareri despre medicina decat mine si asta a fost. M-am retras. Cu inima grea, dar m-am retras. Discutand ulterior mai la rece despre chimio, i-am dat sfaturi pentru mama ei referitoare la alimentatie (macar sa treaca pe cruditati, sa manance hrana vie etc.), sfaturi mai inofensive care sa nu-i zguduie prea tare convingerile prietenei mele ;-(( Printre altele, ii spuneam ca am citit ca o chimioterapie iti distruge sanatatea in asa hal incat ajungi sa mori in spital de pneumonie si nimeni nu mai stie ca de fapt chimioterapia te-a omorat cu zile :-((

Ei bine, in februarie mama prietenei mele a trecut printr-un transplant, i s-a spus ca totul a decurs dupa plan (!). A mai facut o runda de chimio, i s-au dat si imunosupresive ca nu cumva organismul sa respinga celulele transplantate. Din nou tot tacamul, tot programul. In principiu, totul era acum ok. Imi place mult expresia asta "in principiu" - acopera atat de elegant adevarul :-(((  Deci in principiu totul era ok, dupa ce spuneau doctorii. "Sistemul imunitar" incepea sa-si revina in principiu, dupa cum spuneau doctorii. Ei, si acum doua saptamani prietena mea primeste un telefon, sa alerge la spital, caci mama ei facuse pneumonie, apa la plamani, nu reusisera sa i-o scoata, intrase in coma si urma sa moara neintarziat. Ceea ce dealtfel s-a si intamplat. Prietena mea a ajuns la spital exact la timp ca sa mai auda ultimele rasuflari ale mamei ei. Dar in principiu totul era ok :-((

Am aflat vestea de la sotul ei a doua zi, eu o sunasem din cu totul alt motiv. Evident ca nu m-am putut stapani si - inca sub influenta starii de soc - am spus ce gandeam "Au omorat-o cu zile, nicio leucemie din lume n-o ucidea atat de repede si efectiv!!". Evident ca sotul i-a relatat prietenei mele convorbirea si evident ca dupa niste zile am primit un mesaj in care eram trasa de urechi si rugata sa fiu mai retinuta cu asemenea afirmatii... Mi-e jena sa recunosc, dar am ajuns pana intr-acolo incat am simtit chiar o vaga recunostinta fata de ea ca nu m-a eliminat din viata ei dupa crima asta de lezmajestate :-((((

Mailul de la ea continua astfel: "Transplantul in sine decursese bine, in principiu. Sistemul imunitar era si el in urcare. Ceea ce a ucis-o a fost die gute alte Lungenentzündung (vechea si draguta pneumonie)". Oare asa detasat se exprima cineva care e in doliu si tocmai si-a ingropat mama? Oare asta nu este atitudinea unui om care refuza sa priveasca adevarul in ochi si care se afla intr-o totala negare? Cum oare poti sa accepti un asemenea verdict de la medici: "in principiu totul era ok, dar pregatiti-va de inmormantare!"!!! Cum e posibil sa nu vezi paradoxul criminal? Nu pricep si pace. 

Si ajung la explicatia titlului postarii mele de azi. Se pare ca inca nu am obosit sa ma lupt cu morile de vant, sa incerc sa fac bine, sa incerc sa deschid ochii oamenilor, dar simt ca ma doare tot mai tare sa-i vad cum se indeparteaza de mine. Nu am obosit sa incerc sa arat prietenelor adevarul, dar ma doare tot mai tare cand simt ca mi se intoarce spatele. Ma doare. Dar oare sunt dispusa sa fiu altfel? Se pare ca nu. Nu inca. Si poate e bine asa. Fiindca la urma urmei eu sunt cea care trebuie sa simta ca poate trai cu ea insasi.

P.S. Analiza psihologica: modul cum reactionez e strict legat de impactul emotional al situatiei. De multe ori, cand ma simt plina de bune intentii si incep sa identific zidul mental al interlocutorului, ma pot opri si ma pot distanta; e atitudinea calma a adultului care realizeaza ca fiecare din noi poarta raspunderea pentru propria viata. Rareori (rare, dar dureroase) ma implic prea mult in ciuda faptului ca simt si vad zidul, simt si vad rezistenta. Acelea sunt ocaziile cu o incarcatura emotionala deosebita, ocaziile cand Feliuta cea mica si iubitoare de adevar isi reia vechea lupta pentru a se face auzita, pentru a fi luata in serios, pentru a putea rosti adevarul fara a fi amenintata ca i se retrage dragostea... Of... iar rezultatul este intotdeauna o mare durere, o noua pierdere a cuiva apropiat (sau pe care l-am crezut apropiat).

UPDATE 2014: Prietena mea a reusit intre timp sa accepte ca am avut dreptate. Din pacate, prea tarziu pentru mama ei.

De ce vorbim germana cu David

M-a preocupat chestia asta, evident, fiindca am tot primit feedback critic pe tema "de ce nu-l invatati si romana pe David?". Ultima conversatie am avut-o cu o familie de sarbi, el nu vorbeste germana, dar ea e nascuta in Germania si vorbeste si germana f. bine, iar copiii lor vorbesc sarba, germana si engleza, am inteles. Tipa mi-a zis ca "germana oricum o va sti perfect, dar romana e un dar pe care i-l poti face"...  M-a pus pe ganduri, evident.

Mi-am amintit ca, pana sa inceapa David sa vorbeasca, eu vorbeam numai in romana cu el si Bogdan la fel. Dupa aceea, David a inceput sa vorbeasca direct in germana, iar noi ne-am pliat dupa el, desi initial avusesem intentia ca doar eu sa vorbesc germana cu el, iar Bogdan sa vorbeasca romana in continuare. 

Si am stat si m-am gandit... si m-am tot intrebat de ce vorbim germana cu David, mai bine zis de ce ne simtim amandoi in mod evident mult mai confortabil vorbind germana cu el.

Acum stiu de ce. Sunt mai multe motive. Constient am trecut pe germana in ideea ca David sa nu fie discriminat in societate, la gradinita etc., daca nu vorbeste perfect germana.

Inconstient, o facem si pentru noi insine si pentru sufletul nostru. Pentru ca avem ocazia extraordinara de a trai (indirect, evident) o copilarie fericita care sa nu ne aminteasca deloc de a noastra: vorbim germana, invatam si noi cuvinte copilaresti in germana, invatam cantecele in germana, e ceva strain si nou si proaspat si frumos in asta si cred ca atat eu cat si Bogdan pur si simplu simtim ca ne este si noua bine, ca si cum am face tabula rasa cu trecutul nostru si ne-am permite bucuria de a o lua de la capat intr-o lume cu totul noua, de a acumula amintiri din copilarie frumoase :-)

Un alt motiv inconstient este ca in acest fel ne permitem sa-l privim pe David si mai mult ca pe o persoana separata de noi, o fiinta individualizata, cu propria personalitate, asupra careia nu trebuie sa ne straduim sa ne punem amprenta prea mult, asa cum sunt tentati majoritatea parintilor.

Sigur ca imi pare rau pe undeva ca David nu va vorbi probabil niciodata romana (decat daca va dori singur s-o invete cand va fi mai mare, eu continui sa scriu si in romana pe homepage-ul lui), dar pe de alta parte imi pare bine ca am reusit sa inteleg de ce eu si Bogdan simtim nevoia sa vorbim germana cu el si astfel am facut pace cu mine insami si sper sa nu ma mai autoflagelez cu remuscari.

Scurta lectie de introspectie

Imi cer scuze in avans pentru exemplul pe care-l voi folosi, dar este ideal tocmai pentru ca vine de la o mamica inimoasa si dedicata, care imi este foarte draga.

Citat: "Ai vostri copii de 4 ani d-acum asculta de voi? Adica, daca le ziceti ceva "vino, fa aia, ridica-te etc etc stai pe loc, nu pune mana acolo, da drumul Anei (de ex)" asculta din prima? Din a doua? Eu, noi, avem momente de-astea, ii zic o data, ii explic, ii zic iar, iar explic, rog.... la un moment dat ma enervez, amenint cu coltzul, pun la coltz. Sunt momente cand trebuie sa asculte de parinte. Punct, eu nu cred in egalitatea copil-parinte, nu o pot intelege, uneori trebuie sa asculte, sa execute ceva."

Sunt convinsa ca draga de ea, daca va citi din nou propriile cuvinte, va realiza ca au fost scrise sub imperiul furiei si nerabdarii... si va fi de acord cu mine ca de fapt un copil nu trebuie sa "execute" nimic :-)

Iata un mic dar efectiv criteriu de orientare pentru introspectie: cand ai dreptate si copilul trebuie intr-adevar sa faca ceea ce-i spui tu, vei constata ca nu ai nevoie sa te enervezi, sa ridici vocea ca sa te impui etc. La aspectele cu adevarat importante, unde tu insuti esti convins de ceea ce spui, vei ramane calm si copilul va simti asta, cooperand imediat. Doar in cazurile cand tu insuti regresezi si copilul tau interior incepe o lupta ca sa-si impuna "autoritatea" (aia rapita de propriii parinti de timpuriu), atunci apare enervarea, pierderea rabdarii, impulsul de a urla la copil sau chiar de a-l lovi. Atunci nu mai esti in starea de constienta a adultului, ci esti orbit de emotii vechi si reactionezi din starea de constienta a propriului copil interior ranit. Ce ajuta este un pas inapoi si constientizarea furiei, insotita de intrebarile "De unde vine furia asta si cui ii este adresata cu adevarat?". De acolo restul ar trebui sa fie usor :-)

Mica lectie de viata

Alaltaieri veneam cu David de la gradinita si am observat ca era cam obosit, miorlait, prost dispus, cauta motive sa planga ca sa se descarce nervos; se intampla cel putin o data pe saptamana si deja stiu acum tot ritualul ;-) El gaseste un ventil, eu il consolez, il iau in brate, ne leganam cateva minute si apoi, incarcat de energie pozitiva, isi revine imediat.

Ajungem la o straduta mai inclinata, David ma cearta ca il impingeam cu tricicleta (e din aia cu bara in spate) si-mi zice ca vrea sa alunece singur. Eu ma duc 3 metri mai in fata si ii zic "Pai hai, acum aluneca". El, frustrat, incepe sa se vaicareasca: "Nu merge, nu e destul de inclinat" :-( si cand l-am indemnat sa dea din pedale ca sa mergem mai departe, a inceput sa planga de-a binelea si sa ma cheme sa-l imping din nou. Eu am ramas putin in expectativa, incercand sa-l motivez sa pedaleze singur (ca poate ;-)), la care el incepe sa planga si mai abitir: "Mami, vino, mami, vino!". In aceeasi clipa cand ma indreptam eu spre el trece pe langa noi un barbat care a inceput sa rada vazandu-l pe David. Era un ras usor jenat, pe care eu l-am interpretat ca dorindu-se un semn de simpatie, de incurajare, insa David s-a intors catre el si a rostit raspicat: "Hei, nu e frumos sa razi cand eu sunt trist!".