O criza este cea mai mare sansa! (pentru Ana)

Am citit mai departe topicul Anei si am ajuns aici, la un pasaj-cheie scris de ea:

"la mine e din rau in mai rau si vreau sa vad luminita aia o data, ca nu mai rezist. la proiect o sa incerc sa mai lucrez in uichend, imi cer scuze pentru taraganare, dar nu am energie, pur si simplu. schimbarile de atitudine din partea mea au dus la schimbari de situatie, iar reactia mea la reactii a fost un atac de panica absolut cumplit ieri. ma simt la jumatea drumului - de intors nu mai pot, de mers inainte mi-e groaza, ma simt sfarsita si fara putere. dar nici sa stau unde am coborat nu pot, asa ca trebuie sa ma scot din mlastina asta cumva. sa cer ajutor, asta fac, desi nu stiu cum, ca n-am invatat niciodata. ieri am batut la vecina in usa sa ma ajute si m-a ajutat, dovada ca dragostea si intelegerea pot veni si din alte parti, nu numai de la mami si tati si fratioru' - pe care acum sunt extrem, extrem, extrem de furioasa, nu-mi trece deloc. credeam ca i-am iertat, uite ca de fapt nu inca. nu-mi pot controla furia pe ei, pur si simplu, imi vine sa urlu de tristete...nu stiu ce sa pun in loc, nu stiu cum arata iubirea adevarata la fatza, nu mai stiu cine sunt si din ce-s facuta. in limbaj de specialitate, am atins un "low". poa' sa urmeze un high sau un si mai low. cred ca se mai cheama si soc post-traumatic, pentru ca eu abia acum imi permit sa traiesc emotiile reale pe care le-am inghesuit adanc, ascunse si neauzite atatia ani de zile. ma simt de parca traiesc un doliu dupa o moarte care s-a intamplat jde veacuri in urma - copilul din mine. pentru ca eu am crezut la inceput ca e vorba despre un copil captiv, acum stau sa ma gandesc daca am fost vreodata copii, daca ne-am simtit copii...daca nu cumva am fost fortati sa devenim adulti prea devreme..."

Dintr-o data, mi-am amintit ca exact asa a decurs si la mine inceputul. De aceea m-am gandit sa scriu cate ceva pe tema asta, sa impartasesc din "vasta mea experienta" si acelora care fie sunt si ei la inceput de drum spre ei insisi, fie sunt inca blocati in reprimare si stau ghemuiti in pozitie de autoaparare in fata ideii de a face terapie (= de a-si schimba viata din temelii). Am incredere ca vei urma drumul meu, Ana, ma regasesc in aproape toate descrierile tale si am convingerea ca inteligenta ta iesita din comun te va ajuta sa-ti recuperezi si partea emotionala din tine care a ramas mai in urma pe parcursul vietii tale.

Deci... De cele mai multe ori, inceputul de drum catre noi insine este marcat de o intamplare foarte dureroasa care ne arunca din traiectoria de pana atunci a vietii noastre: pierderea unui job, un divort, o cearta urata de tot (= ruptura) cu unul din parinti, moartea unui parinte etc. Atunci echilibrul nostru interior extrem de fragil primeste o lovitura fatala in moalele capului si ... ramanem siderati! Ce se intampla? Simtim ca se intampla ceva, ca ne paste ceva, DAR nu putem inca sa definim, sa cuprindem cu ratiunea acel ceva, iar asta intareste panica de care suntem cuprinsi pana in ultima fibra a trupului nostru! Incercam din rasputeri sa ignoram ce se intampla, prin asta inconstient inrautatind situatia o vreme, dupa care - slava Domnului!! - incepem sa realizam ca nu avem de ales, ca trebuie sa ne confruntam cu noua situatie declansata. E DE BINE!

Urmeaza un strigat (sau doua, trei) de ajutor! Fie ne destainuim la prieteni (pana le fumega si lor capul de problemele noastre), fie deschidem topic pe DC ;-)), fie mergem la terapie. O alta alternativa este de a baga capul in nisip ca strutul si de a ne face ca nu se intampla nimic, dar asta e cel mai mare autogol posibil si corpul se va razbuna mai tarziu prin boli grele daca alegem sa ignoram realitatea pe care el ne-o prezinta cu atata forta. In fond, am reprimat o viata intreaga si tot aici am ajuns, tot nemultumiti cu noi insine suntem, tot nefericiti in pielea noastra, tot cu acelasi sentiment din copilarie ca nu suntem - niciodata si in nici o imprejurare - suficient de buni, ca orice am face nu este de ajuns ca sa meritam iubirea cuiva, toate astea le-am reprimat o viata intreaga si asta e ceea ce ne imbolnaveste mai intai sufletul si apoi si trupul. Memoria trupului nu iarta si ne trimite permanent prin manifestari psihosomatice tot felul de semnale care ar trebui sa ne indemne sa ne ocupam in mod serios de vechile traume, daca vrem sa scapam vreodata de ele! Daca ne incapatanam sa continuam si la maturitate sa reprimam ceea ce ne-a facut rau, nu vom face decat sa perpetuam raul. Revin deci la primele alternative, cele demne de urmat.

De multe ori, cand ne destainuim la prieteni suntem deja in prima faza a schimbarii interioare, ajutandu-ne de motorul care se porneste (uneori fara voia noastra) si care ne ghideaza de-acum incolo pentru multa vreme: FURIA!! Furia este motorul schimbarii si asta e ceva pozitiv! Totusi, majoritatea oamenilor aflati in aceasta situatie se sperie ingrozitor de aceasta noua fateta a personalitatii lor: cum, ei care pana atunci erau calmul intruchipat, suveranitatea perfecta, persoane iubitoare de armonie, impaciuitoare, pasnice, intelegatoare si "de-a totul acceptatoare" (;-))), tocmai ei sa se lase acum cuprinsi de asemenea accese de furie incat sa-i sperie si pe cei apropiati? Furia - mai ales cea reprimata decenii intregi - vine acum ca un tsunami, rade totul in fata ei, sparge si sfarama totul in calea ei, nu mai accepta compromisuri, minciunele, nu mai vrea armonie si pace, vrea ADEVAR! A prins mirosul de sange si i s-a deschis un milimetru din portita spre adevar, ei, acolo se duce tot suvoiul!!

Ana, e minunat sa fii extrem, extrem, extrem de furioasa, ai acum benzina in motor si poti porni la drumul care pana acum ti-a fost blocat de reprimare, de iluzii, de perfectionism, de educatie, de morala, de religie, de prejudecati, de sentimente de vinovatie etc. Nici eu n-am stiut cum sa cer ajutor, ca doar eu eram aia care mereu ajuta pe altii (sindromul salvatorului, nici macar n-o faceam din generozitate, ci din constrangere inconstienta). Dar am facut-o si eu si uite-ma aici, la multi, multi kilometri de punctul de plecare la care te afli tu acum! Nu, nu m-am vindecat global (sa-ti scoti din cap aceasta iluzie si mai ales presiunea cu deadline-ul!), dar am curatat atatea rani, le-am pansat si acum alea nu ma mai dor, incet-incet se cicatrizeaza si ma lasa sa ma ocup de altele si ... ceea ce este cel mai imbucurator, am reusit sa-mi vindec 90% din durerile cronice de coloana, durerile de stomac (pietroiul din stomac unde se aduna toata furia neexprimata), ma imbolnavesc tot mai rar si am reusit si sa-mi schimb viata in bine de cand am pornit pe drumul asta (nu spun decat ca fara acest proces nu eram azi mamica!!).

Crezi ca esti la jumatea drumului? Nu, scumpa, esti mai degraba la inceput, obisnuieste-te cu ideea asta si relaxeaza-te, enjoy the ride!! Vrei sa vezi luminita? Trebuie sa mai mergi poate niste ani buni prin tunel pana sa poti intrezari acea luminita. Nu mai lasa creierul si ratiunea sa te conduca, sa-ti traseze deadline-uri pe care sentimentele sa le realizeze, ca nu merge! Lasa-te condusa de ceea ce simti, lasa-te prada sentimentelor (alea negative, ca doar pe alea le-ai reprimat pana acum cu atata succes si alea te fugaresc acum la greu!), acorda-ti libertatea si obligatia si dreptul de a simti!

Vestea cea buna este ca, odata pornit acest proces, NU MAI EXISTA CALE DE INTOARCERE. Odata explodat capacul reprimarii de pe oala vietii noastre, el nu mai poate fi reasezat in mod efectiv la loc! Aici alternativa e simpla: FIE ne restrangem randurile si ne punem "soldateii" la treaba ca sa ne salvam viata (= citim carti de psihologie, mergem la terapie, la grupuri de codependenti, facem travaliu afectiv, trecem prin valuri de depresie, constientizam si retraim traumele din copilarie, astfel reusind dupa un timp sa scapam de multe din ele), FIE fugim in continuare de adevar, DAR cu pretul unor boli tot mai grave, cu pretul unor atacuri de panica tot mai frecvente, cu pretul unor depresii tot mai grave pt. simplul fapt ca nu le putem gestiona in mod pozitiv si fructuos...

Deci este asa cum spui, Ana: "de intors nu mai pot, de mers inainte mi-e groaza". Si chiar daca acum, in aceasta faza, ni se pare sfarsitul lumii (the end of the world as we know it), asta e drumul spre adevar si spre vindecarea sufletului, drumul spre acel punct in care vom fi invatat sa traim in armonie cu noi insine, sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem, sa ne daruim noi insine tot ce ne trebuie, sa ne indeplinim noi insine toate nevoile sufletesti, sa ne realizam tot potentialul uman fara a mai fi obligati sa renuntam la propria noastra persoana pentru a vana cine stie ce iubire iluzorie a lui X sau Y din trecut sau prezent, fara a mai simti constrangerea de a reinscena toate traumele dureroase ale trecutului cu persoane din prezent, fara a mai trai ca niste zombie inconstienti care functioneaza doar cu creierul...

Astea sunt vesti bune, nu?

Revenind la furie, si la mine la inceput a fost de necontrolat, ma trezeam ca - indiferent cu cine vorbeam, indiferent despre ce vorbeam - aduceam subiectul tot la parinti, la abuz, la copii batuti... eram de neoprit!! Vedeam si identificam peste tot abuzul (mai clar ca oricand, parca mi se luase o panza de pe ochi), ma luam de parinti care-si neglijau copiii, nu mai stiam sa vorbesc despre nimic altceva decat despre asta, de se speriase si Bogdan de intensitatea cu care reactionam... Abia terapeuta m-a linistit, spunandu-mi urmatoarele lucruri:

1) este din nou o reactie absolut normala: cand ai reprimat si ai reprimat si te-ai mintit si te-ai anesteziat o viata intreaga ca sa faci sluj cu zambetul pe buze la cei care te loveau sau in cel mai bun caz te ignorau, cand nu ti-ai dat voie o viata intreaga sa simti ce simteai (ce era normal si sanatos sa simti), cand ti-ai impus sa crezi minciunile persoanelor a caror iubire iti era esentiala supravietuirii in copilarie (dar nu-ti mai este necesara acum, la maturitate!!!), este absolut normal ca furia sa se reverse apoi cu o forta inspaimantatoare;

2) dupa primul val de furie, dupa prima perioada in care ne permitem (finally!) sa simtim si sa exprimam ceea ce simtim, furia scade automat in intensitate, fiindca nu mai este nevoie de ea ca motor, "masina" merge automat in directia cea buna!! Suntem ca un arc incordat, ne doare toata fiinta noastra de atata incordare, dar de indata ce lasam sageata sa zboare (in directia buna), incordarea se duce...

Da, Ana, exact asta facem acum: "traim un doliu dupa o moarte care s-a intamplat jde veacuri in urma" - moartea unei parti a copilului din noi, moartea inocentei pure si a sentimentului ca suntem iubiti pentru cine suntem, moartea posibilitatii si a norocului de a fi 100% copil, de a nu purta raspunderea pentru bunastarea emotionala a parintilor nostri, moartea unei copilarii netulburate de groaza si frica de batai, frica de umilinta de a nu corespunde asteptarilor parintilor (totul transmis subliminal si deci simtit, dar neconstientizat si ca atare ingropat adanc in subconstient!).

Mai scrii asa:

"credeam ca a fi puternic e sa-i ajuti pe altii, fapta de care nu sunt absolut deloc capabila acum, spre deosebire de atunci. poate de-aia am si imaginea asta deformata despre prietenie si intimitate -imparti doar ce e bun, daruiesti doar ce ai bun, restul il tii inchis sub lacat, prietenii nu merita sa fie impovarati, familia nu trebuie sa fie impovarata cu ce ti se intampla tie rau. am apelat la vecina ieri, in fond o straina, careia ii sunt simpatica pentru nu stiu ce motive, pentru ca am realizat, cu o durere infinita care mi-a sfasiat inima in bucati, ca sunt complet singura. si nu din cauza altora, ci din cauza mea - mi-a fost teama sa ma "impart" asa cum sunt, or nu sunt doar buna. probabil ca adevarata putere e sa te ajuti singur, dar si mai mare putere este atunci cand te afisezi asa cum esti in realitate, si anume vulnerabil. da, unora le va fi infinit mai usor sa stie cum te pot rani, dar deschizi altora poarta sa te iubeasca, pentru ca te cunosc, asa cum esti, nu doar o platosa stralucitoare din fum..."

Asa credeam si eu, ca dau pe dinafara de incredere in mine insami si sunt puternica puternicelor si de asta voiam sa-i ajut pe toti, nu realizam ca era o incercare reinscenata, si re- si re- si reinscenata, de a ma salva pe mine insami cea din copilarie, cea pe care nu o putusem salva si nu o mai pot salva niciodata. Si eu credeam ca sunt stapana pe mine si puternica si de fapt ani de zile am delegat depresia mea latenta asupra fostului meu sot, pe care il alesesem inconstient pe tiparul invatat de acasa (parca era clona mamei mele): un om slab, cu toane, ranchiunos, depresiv, care se complacea in postura de victima si care - fiind emotionally unavailable - ma manipula si ma controla prin acelasi mecanism prin care o facuse si mama mea ("Daca te-ai stradui mai mult, daca ai fi mai altfel, daca ai face aia si ailalta... poate te-as iubi" - iar eu muscam de fiecare data momeala cu carlig cu tot!). Asa se intampla cand reprimam traumele: le reinscenam la maturitate in relatiile amoroase, de prietenie, profesionale, in fiecare exista cate un aspect al unei vechi traume pe care noi incercam (in zadar!!) s-o rezolvam in prezent, neconstientizand ca de fapt trauma e ceva trecut si deci nu mai poate fi rezolvata cum incercam noi.

Si eu, ca si tine, m-am maturizat mult prea devreme, am devenit o perfectionista, o viata intreaga m-am definit prin rezultate, pentru ca invatasem lectia de mica: nu pot fi iubita decat daca fac ceva, daca realizez ceva, daca am succese la scoala/facultate/slujba, daca le ofer parintilor multi lauri cu care sa se impodobeasca, nu pot fi iubita decat daca livrez. Si tragedia era ca oricum nu eram iubita, oricat livram!

Nici eu nu voiam sa impovarez pe nimeni, nu-mi aratam niciodata adevaratele sentimente si dureri (le consideram slabiciuni, ca si tine probabil!), plus ca am avut ocazia sa observ cum prieteniile s-au subtiat pe masura ce am inceput sa arat cum si ce simt cu adevarat. Dar partea buna este ca acele prietenii care dispar in acest fel o fac pentru ca oricum nu erau valoroase in the first place, deci nu prea ai dupa ce plange, trust me!

Cunosc si durerea aia infinita care-ti sfasie inima cand realizezi ca de fapt esti singura. Gandeste-te ca eu aveam langa mine cel mai minunat barbat din lume, primul om din viata mea care mi-a aratat ce inseamna iubirea adevarata, si tot singura ma simteam: toata lumea mea de pana atunci se prabusea, tot fundamentul de iluzii al copilariei mele se prabusea... Si e bine ca am inteles asta, ca oricat de bine ti-ar fi in prezent si cat de solida ar fi plasa de siguranta care te poate prinde in caz de cadere, pe drumul spre tine insati si spre vindecarea traumelor nu poti merge decat singura, nu te va putea salva iubirea nimanui (cu atat mai putin iubirea copilului tau, dar asta deja ai intuit-o!!). Deja nu mai suportam consolari de genul "Dar, Feli, ai o viata frumoasa, ai langa tine un barbat care te iubeste cu adevarat" etc. Macar el a inteles ca - oricat de mult m-ar iubi el - daca nu ma iubesc eu totul este degeaba. Acum lucrurile sunt la fel. El ma iubeste, eu ma simt iubita ca adulta, insa fetita din mine nu este interesata nici cat negru sub unghie de iubirea lui (poate doar de acceptarea neconditionata, pe care o tot provoaca din dorinta de a-si demonstra contrariul, de a distruge ceea ce ea oricum stie ca nu e adevarat, ca nu poate fi adevarat!), fetita din mine isi vrea iubirea parintilor, iar datoria mea de adulta este s-o fac sa inteleaga, cu multa iubire, caldura si tact, ca acea iubire nu a existat si nu va exista niciodata.

E un proces extrem de dureros, cu foarte multe low-uri si in care si high-urile sunt dureroase uneori, DAR aducatoare de atat de multe satisfactii!!

Eu ma dusesem la terapie dupa ruptura cu tata (fara sa-mi dau seama ca el era raul mai mic, de aceea si indraznisem sa rup pisica in doua cu el mai intai) si a durat UN AN DE ZILE pana cand am avut curajul sa accept sa se puna pe tapet problema "mama". Terapeuta a avut o rabdare infinita cu mine, m-a lasat luni de zile sa bat campii, sa vorbesc si sa-mi las doar intelectul sa conduca, a simtit ca nu am acces la propriile emotii si la propriile adevaruri si n-a fortat nimic; chiar eu i-am reprosat ulterior ca, daca le stia, de ce nu mi le-a spus mai devreme, iar ea mi-a explicat pe buna dreptate ca nu ar fi avut nici un efect, totul trebuie sa vina din noi, din adancurile fiintei noastre, din subconstientul nostru, daca vrem schimbari adevarate!! Trebuie sa facem pasii singuri, terapeutul competent nu poate decat sa ne ghideze.

Eu ii spuneam terapeutei ca tata e problema, ca "mama ma iubeste", imi aduc si acum aminte ca una din "dovezile" mele de iubire ale mamei era ca "uitati, se gandeste la binele meu si vrea sa slabesc si mi-a scris ca doarme cu una din pozele mele sub perna, o poza de cand eram slaba" (!!!??). Poftiiim? Terapeuta incremenise si s-a enervat doar putin, atat cat sa-mi dea sentimentul ca totusi ceva nu era in regula cu afirmatiile mele... Si asa a inceput sa se clatine zgarie-nori-ul de minciuna pe care mi-l construisem singura ca sa ma apar de adevar. Caci ce copil poate suporta adevarul ca mama lui nu l-a iubit si nu-l iubeste? Ca mama lui nu-l poate accepta asa cum este? Eu pe mama chiar o intrebasem odata (deci instinctiv simteam adevarul), enervata de insistentele ei de a slabi: "Bine, mama, si daca nu slabesc, care e problema? Nu mai poti sa ma iubesti?" - of, ce aproape eram de adevar si totusi nu-l simteam, nu-l integrasem!! Tot speram sa aud contrariul...

Dar si cand am reusit sa vad prin ceata minciunii si a reprimarii, sa te tii! Cand am descoperit adevarul, am devenit INSETATA de el!! Citisem undeva ca opusul depresiei este curiozitatea. Asa e, pe undeva. Asta m-a salvat. M-am aruncat pe carti, incercand sa inteleg mai intai cu intelectul ceea ce aveam mai tarziu sa inteleg si sa integrez si cu simturile... Asta e un proces sanatos, pe care probabil il vei urma si tu... Incepe cu Thomas Gruner (ti-am trimis pe mail), continua cu Susan Forward ("Parintii toxici") si mai ales ALICE MILLER, mai presus de toate ALICE MILLER. In faza asta, iti va fi oxigen curat cand tu simti ca te sufoci!

Ah, da... Si eu eram acea platosa stralucitoare din fum, cum bine scrii, eu eram din fier si otel, nimeni nu arunca nici o privire dincolo de platosa! Toata lumea ma considera o forta a naturii, un om imposibil de ingenuncheat, un om fara slabiciuni, fara complexe... si nici eu nu stiam in fond ce se ascundea cu adevarat dincolo de acea platosa, dincolo de zidul de aparare! Dar te intreb: oare cata suferinta a trebuit sa reprimam in copilaria timpurie de am ajuns sa ridicam acel zid, sa construim acea platosa de nestrapuns?? Cu cat statea mai bine masca de invincibilitate, cu atat ranile sunt mai profunde si mai grave. Asta daca vrei sa stii cat de abuzata sufleteste ai fost.

Frica ne-a condus viata: frica de a nu-i pierde pe ceilalti daca ne aratam asa cum suntem; deoarece parintii nostri ne-au transmis mesajul ca nu suntem bine asa cum suntem, am incercat mereu sa ne asezam o masca, o imagine de sine falsa dar care sa fie pe placul celorlalti. Ei, stii ceva? Acum nu imi mai este frica de nimic. Sunt cea care sunt, am grija sa ma arat asa cum sunt si imi si asum raspunderea pentru reactiile provocate altora. Daca inainte eram obsedata de armonie si aveam o panica organica fata de orice fel de conflicte, acum ies la inaintare cu toate adevarurile, spun ce gandesc, nu menajez pe nimeni, imi arat slabiciunile sau coltii (dupa caz) si apoi sunt pregatita sa gestionez consecintele.

Nu pot sa te mint, am pierdut cam 80% din "prietenii". Da, hai mai bine sa le pun in ghilimele, ca alea nu erau prietenii adevarate, erau de fapt niste strazi cu sens unic in care eu dadeam pana la epuizare (din substanta mea sufleteasca in primul rand, dar si dpdv material), iar dumnealor luau si luau si uitau si sa mai multumeasca uneori... Pe astia i-am pierdut in special, astia s-au dus primii in neant cand am inceput lupta pentru descoperirea adevarului. Eu am fost ca o cascada, trairile mele s-au prabusit asupra lor intr-un mod pe care cei mai putini l-au putut suporta, revelatiile si transformarile mele prin terapie au inceput sa zguduie si temeliile fundatiei lor si asta i-a speriat atat de cumplit incat au luat-o la fuga. Deci nu te pot minti, pe drumul asta se pierd multe relatii, DAR te pot asigura ca 1) relatiile care-ti raman vor fi mai curate si mai adevarate si mai profunde ca oricand si 2) te vei recastiga pe tine insati, ceea ce este de un trilion de ori mai valoros decat enspe prieteni cu care sa iesi la un pahar de vin sau la o cafea ca sa discutati despre ultimul fond de ten Shiseido etc.

In concluzie: it's pretty lonely at the top, DAR te vei avea pe tine insati si asta e cel mai mare castig posibil! Al doilea castig este acela ca nu vei mai vrea nici picata cu ceara sa te intorci unde erai!! Asta o simti deja de-acum, chiar daca in acelasi timp te simti cu un picior deasupra prapastiei. Nu uita: o criza este o sansa!! Asta e sansa ta. Esti o mare norocoasa!

In ce priveste relatia ta cu Sonia, nu stiu prea bine ce sa te sfatuiesc, fiindca la mine procesul terapeutic a inceput cu mult inainte de nasterea lui David si continua acum. Pot doar sa-ti repet ceva din ce ti-a spus si Roxana (ascult-o, ca stie multe si intelege totul!): fii autentica! Atat. N-o vei impovara pe Sonia, trust me, asta este doar una din capcanele constientului care vrea sa puna bete in roate procesului de transformare in care ai intrat (crezand ca te protejeaza); modul cum ai fost pana acum este o garantie ca nu vei face greseala de a crede ca acest copil iti va putea rascumpara cumva vechea suferinta! Ce-i drept, nu vei scapa usor de perfectionism si de sentimentele de vinovatie care decurg de aici, insa nu te autoflagela mai mult decat e nevoie, ok? ;-))

Ah, si clar vei mai avea (mai ales la inceput) si setback-uri pe acest drum, impiedicari, opriri, cativa pasi inapoi, stat pe loc etc... E normal. Dar nu te lasa, tin'te tare, esti pe drumul (singurul!!) cel bun!

Te imbratisez cu drag si te citesc in continuare!

P.S. Azi eu si Bogdan implinim 7 ani de casnicie! E ziua pentru care m-am hotarat (inconstient la momentul respectiv) pentru a sterge din calendarul inimii mele ziua de nastere a mamei mele si a o inlocui cu ziua MEA, ziua NOASTRA, ziua unei iubiri reale, palpabile, pe care mi-am ales-o pentru viata si inima mea! Iti multumesc, Bogdan, ca existi si ca ma iubesti!

Clocote

Simt cum fierbe totul in mine de cand am descoperit si citit tot subiectul conchitei de pe forumul DC: Copilul captiv. O mica-mica farama din inima mea sangereaza ca nu pot fi langa fetele de pe acest topic decat cu sufletul si cu gandul de aici, de pe blogul meu, dar o alta farama din inima mea tresalta de bucurie si de fericire la gandul ca poate fara mine, si fara toate postarile mele despre abuz, si fara traducerile mele din Alice Miller, un asemenea subiect nici nu ar fi existat azi pe acel forum. Cine ma cunoaste si m-a citit pe acolo stie despre ce vorbesc. A trecut multa vreme de cand rezistam singura atacurilor de pe forum ale unor "duamne" indignate de dezvaluirile mele si de faptul ca "indemnam oamenii sa-si urasca parintii". Uite inca un motiv de bucurie. Si uite inca un motiv pentru care nu-mi va parea rau niciodata ca ma expun total pe net. Va multumesc tuturor celor care nu m-ati uitat si va imbratisez!

De cand citesc si tot citesc, fierb, clocotesc si in interval de cateva minute simt cum impietresc. Mi se schimonoseste fata a plans si imediat simt cum ma fac de stanca si nu mai simt nimic. Imi vine rau de la stomac, imi tremura mainile si apoi plec pe alt site sa ma uit la poze frumoase. Eu, care stiu perfect cum functioneaza totul si care primeam mereu suferinta cu bucurie, de luni de zile fug si fug si fug si zac in depresie si sunt in cea mai neagra gaura in care am fost vreodata in viata mea. Eu, care am avut atata putere si am depasit atatea crize, ma simt acum paralizata, singura, neputincioasa!! Cum le-o fi celor care nu au facut inca nici un pas pe drumul spre vindecare? Sper sa nu descurajez pe nimeni, dar e adevarat, trebuie mai intai sa-ti fie MULT mai rau pentru ca apoi sa-ti fie mai bine!

Simt nevoia sa plang si totusi mi se strange gura a frana. Imi curg lacrimile si totusi respiratia se forteaza sa redevina plata, sa nu ma cuprinda de dinauntru valurile de durere. Cata durere iese de data asta? De unde mai vine si asta? Scriu, imi curg lacrimile si nasul pe birou, am facut deja baltoaca, am impins tastatura in fata fiindca nu vreau sa ma opresc sa ma sterg sau sa-mi suflu nasul, de teama ca ratiunea/constientul vor incerca din nou sa puna capacul. De unde vine durerea asta, din ce loc pana acum ramas neexplorat si care acum explodeaza ca un cazan cu smoala si-mi arde sufletul?

Simt cum urca o noua furtuna in mine. Deja de cateva zile (parca e un facut!) am tot "rasfoit" site-ul Alicei Miller (odihneasca-se in pace, ca mult bine a facut femeia asta!), mi-am regasit putin din furia-motor de care am nevoie dintotdeauna ca sa operez schimbari in viata mea, am scris despre Mel Gibson si consecintele tragice ale unei vieti petrecute in negare si supunere fata de parintele abuzator, despre orbirea ingrozitoare si transparenta a acestor oameni care nici la maturitate nu pot sa accepte realitatea copilului abuzat de odinioara, apoi Mihaela mi-a atras atentia cu un comentariu asupra subiectului de pe DC si acum ... oala da in clocot si a aruncat capacul de toti peretii... pentru a cata oara?? Cat zbucium am reprimat in perioada de cand sunt mama si constientul (=dusmanul) a profitat de asta ca sa ma determine sa ma pun iar pe mine pe ultimul plan si sa o neglijez complet pe Feliuta aia mititica si singura despre care nici nu stiu daca mai traieste, daca mai are vreo speranta? Cat tesut sufletesc ars am acoperit din nou si nu l-am curatat de puroiul iesit la suprafata?

Am avut sute de jucarii, papusi nenumarate etc. Mi s-a facut dor brusc de maimutele mele din carpa - Toto si Totolana (unul mai mare, unul mai mic) - care erau moi si pufoase si numai bune de strans in brate si de la care primeam mai multa caldura si afectiune decat de la parintii mei.

Nu ma pot tintui in prezent, fug in trecut, fug in viitor, fug in scrapping, imi pictez/"photoshopez" lumi colorate si vesele si magice in care totul este armonios, asortat, luminos, iar eu am puterea sa plasez elementele asa cum vreau eu, eu am acolo controlul de a crea ceva frumos... Si totusi, de cand mi-am pierdut sute si sute de poze si layout-uri si elemente din Photoshop (ca n-am facut backup, deh!) am cazut si aici intr-o gaura neagra, iar sarpele indoielii imi musca halci mari din inima: "Ce sa cauti tu ca digital designer, tu care nu ai talent la desen? Tu, care habar nu ai cum sa desenezi ceva fiindca nu ai simtul proportiilor? Vrei tu sa creezi kituri de digital scrapping, tu care esti antitalent la desen si ai doua maini stangi?" - asa suna vocea suava a mamei mele, integrata pana la ultima intonatie...

Revenind la firul rosu din trecut, ce ma rupe in bucati este ca apar triggere neasteptate si in ciuda tonelor de terapie si cunostinte psihologice deja l-am lovit pe David de doua ori (!) peste manute: o data cand mi-a inchis televizorul in ciuda urletelor mele sa plece de acolo (asta a fost cu luni in urma) si o data acum cateva saptamani cand imi statea printre picioare si mi-a varsat o cescuta cu zeama de lamaie (ultima lamaie) proaspat stoarsa... iar o data l-am impins usor cu capul de scaun cand mi-a dat peste mana in care aveam lingurita cu mancare. NU AM NICI O SCUZA, nu vreau aici nici un fel de absolutiune sau intelegere, este INADMISIBIL ca eu sa nu ma fi putut controla deloc in acele clipe, de pe o secunda pe alta tocmai eu sa nu mai pot vedea in fata mea copilul meu perfect si minunat si nevinovat, ci un dusman care trebuie lovit, este inadmisibil ca desi stiu tot ce este de stiut pe tema asta tot nu mi-am putut controla impulsurile agresive de fiecare data si tot m-am lasat catapultata de furie la varsta copilariei (fiindca in secundele alea eram Feliuta care o lovea pe mama ei!!), la fel este inadmisibil ca nu am mai fost suficient de des la terapie (din lipsa de timp si de bani) si Elfriede mi-a spus abia de curand ca atunci cand am asemenea impulsuri sa-mi privesc mainile si sa-mi spun cu voce tare: "De fapt furia asta ii este adresata altcuiva, de fapt eu pe altcineva vreau sa pocnesc cu toata setea din mine!!!!!!" si m-a ajutat sa inteleg ca in timp asta va functiona si nu voi mai reactiona ca din pistol la triggere...

L-am pupat si l-am imbratisat pe David de zeci de ori, mi-am cerut iertare, i-am spus ca mami nu a vrut sa-i faca rau, nu a vrut sa-l loveasca, i-am spus ca de fapt mami e furioasa pe altcineva si i-a fost imposibil sa se stapaneasca desi este un lucru gresit sa lovesti pe cineva... dar tot ma ucid sentimentele de vinovatie! Cum de mi s-a intamplat mie asa ceva? Singurul lucru care ma mai consoleaza (1% probabil), pe langa ceea ce stiu constient (ca baietelul meu este un copil iubit si fericit si vesel, care rade si in somn!) este un citat din Alice Miller: "Nu trauma ne imbolnaveste, ci necesitatea reprimarii ei" - cu alte cuvinte, ceea ce m-a imbolnavit pe mine, necesitatea de a "uita" si de a reprima tot raul facut de mama mea, toata bataile crunte si frecvente pe care mi le dadea, necesitatea de a ma crede iubita in pofida dovezilor care aratau contrariul, toate dublate de convingerea ei ca asa ma educa bine ("Da, am batut-o cu papucul si bine i-am facut!")... Sa-i iert bataile bestiale pentru ca imi dadea sa mananc carne macra si imi cumpara papusi din import si am fost printre primii copii din bloc cu bicicleta?

Si daca eu - care constientizez la greu si inteleg toate aceste mecanisme - totusi nu m-am putut stapani si controla de 3 ori, ce mi s-o fi intamplat mie cand eram micuta si cand mama ma batea pe tiparul (vorba matusii mele): "Din ce dadeam, din aia as mai fi dat!"??? Ce orori mai ies la suprafata acum, prin triggerul ideal care este David? Cata curatenie interioara mai am de facut? Cate camere pline de urmele copilariei mele insangerate voi mai deschide si voi mai curata? Cate dureri vechi reprimate se cer acum traite pentru prima oara, pentru a ma elibera in sfarsit de ele? Si cum sa mai fac fata, cum sa rezist la acest nou tsunami de durere care se profileaza? Nici in toamna lui 2006, cand am trecut prin toate revelatiile abuzului sexual pe care l-am suferit, nu am fost atat de lovita, atat de prabusita...

Vreau sa-mi cer iertare de la toate prietenele si cunoscutele pe care le-am neglijat in ultimul an si mai bine. Am tot fugit si am fugit de mine insami, de prezent, de trecut, am incercat sa ma anesteziez permanent ca sa nu ma copleseasca durerea ai carei colti deja ii simteam in carne, m-am adancit in depresie, am mancat dulciuri ca sa ma consolez si ca sa-mi fac din grasime o armura de protectie (mi-am cumparat prima pereche de pantaloni masura 44 si e inutil sa adaug cu cat dispret si disperare m-am privit in oglinda cabinei de proba, iar la ultima sedinta de terapie i-am cerut Elfriedei 2 perne ca sa le tin in brate si sa n-o oripilez cu imaginea burtii mele imense - arat de parca as fi gravida in 8 luni, iar acum grasimea s-a depus si pe stomac, acolo unde poate deveni periculoasa pentru inima!), am inchis portile sufletului meu, am pus totul pe pilot automat si am zburat (vegetat!) la o adancime echivalenta cu cel mai profund abis posibil. Nu am intentionat sa ma indepartez de nimeni, nu am vrut sa incetez a mai fi Felicia pe care o stie toata lumea, dar nu am putut altfel. Din pacate, majoritatea s-au adaptat noului "ritm" impus de mine, racind si ei comunicarea si astfel eu m-am afundat si mai mult in prapastia singuratatii si a depresiei...

Acum insa e timpul sa ma ridic de jos, sa-mi scutur aripile de praf, sa redevin motorul propriului meu avion si sa-mi iau zborul spre inaltimi mai oxigenate, sa respir mai adanc si sa incep un nou ciclu de schimbari radicale in viata mea. Apartamentul cumparat este in renovare, organizam mutatul, ne mutam, apoi plecam in concediu, apoi reiau serviciul (ma duc sa fac secretariat de seara intre orele 17-22 si nu-l dau pe David pe mana nici unei persoane straine) si reiau si terapia saptamanala (caci pe mine nu ma deranjeaza gandul de a ramane in terapie pana la pensie - numai Elfriede sa traiasca atat de mult!) si astfel... mai castig inapoi o mare bucata din sufletul meu cotropit de nefericirea de a nu fi avut parinti iubitori, mai fac niste pasi mari pe drumul vindecarii.

P.S. Ana, scumpa de tine, puternica si sensibila de tine, welcome to the club! Am sa-ti scriu un mail.

Povestea cu hranitul lupilor

Am citit pe undeva o legenda frumoasa.

Intr-un trib de indieni Cherokee bunicul il invata pe nepot: ” Stii, intotdeauna in viata va fi o batalie intre Lupul Negru si Lupul Alb. Lupul Negru reprezinta ura, lacomia, patima, razbunarea, supararea, mania, invidia, rautatea…. In schimb Lupul Alb semnifica armonia, linistea interioara, iubirea, compasiunea, iertarea, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti…”

Nepotul , urmarind atent explicatiile bunicului, face ochii mari si … abia auzindu-si glasul indrazneste sa il intrebe: “Si … bunicule, cine va invinge?”.

Bunicul, privindu-l adanc in ochi, ii raspunde: “Cel pe care il vei hrani mai mult”.

Pentru mine aceasta este o lectie de viata in ce priveste verticalitatea si morala si formarea caracterului unui copil. Pana aici totul e minunat.

Ce ne facem insa cand unii oameni (sa ma ierte draga de conchita ca o citez fara s-o informez, dar are adresa blogului si o sa ma ia de guler daca se supara) interpreteaza si parafrazeaza aceasta legenda astfel:

"e o poveste frumoasa cu un bunic care sta de vorba cu un nepotel si-i povesteste ca in mintea noastra sunt doi lupi. unul trist, furios, dezamagit, fara nici o speranta, gata de razbunare, fara incredere in nimeni sau in viitor. celalalt lup este surazator orice i s-ar intampla, e fericit, are prieteni, iubeste, are incredere. nepotelul intreaba: si care lup va invinge? bunicul raspunde: acela pe care il vei hrani."

Observati diferenta? Aici deja nu mai e vorba de verticalitate, de principii si trasaturi de caracter, aceasta interpretare denota ca legenda a devenit cumva o incurajare mascata spre reprimare si spre autosugestia de a "think pink" si de a avea incredere no matter what! Conchita nu gandeste cu adevarat asa, dar e interesant de constatat cum a retinut ea, reflex, mesajul transmis de povestea respectiva.

Cu alte cuvinte: nu fii trist, nu fii furios, nu fii dezamagit, ai incredere in toata lumea si sa surazi orice ti s-ar intampla (?!?!?). Pai nu mentalitatea asta ne-a transformat in copiii abuzati si "captivi" care inca mai suntem si acum? Nu reprimarea traumelor si surasul fortat pe care ni l-am asezat pe buze ca sa-i bucuram pe mami si pe tati ne-au dus la moartea sufletului nostru adevarat si la sugrumarea personalitatii si individualitatii noastre?

ASTA am facut toata viata mea, 36 de ani am hranit in disperare lupul ala surazator si increzator, ASTA mi-a imbolnavit trupul si spiritul! Copilul captiv (frumoasa notiune, Ana draga!) NU POATE ALEGE ce lup este benefic pentru el sa hraneasca, cel putin in parafrazarea ta (caci in legenda originala e clar ca e vorba de cu totul altceva). Copilul captiv va alege sa supravietuiasca renuntand la propria sa persoana.

Mai apoi, pe drumul adultului catre vindecare, este absolut necesar sa-ti hranesti si lupul ala trist si dezamagit sau furios (care este asa fiindca are motive intemeiate!!), sa-i intelegi dorinta de a avea incredere intr-un mod ceva mai selectiv, sa-l lasi sa-si manifeste furia si durerea pe care le-a ascuns atat de bine atatia zeci de ani...

Dupa parerea mea, abia dupa aceea vom putea controla o mai mare parte din viata noastra si deciziile noastre se vor baza pe procese constiente si nu pe tiparele integrate de la parintii nostri.

Surasul va veni si el, mai tarziu si intr-un mod natural, nu trebuie "hranit" in mod autosugestiv...

Radacinile ororii: Mel Gibson - un studiu de caz despre negare si supunere

- articol de Arthur Silber -
(tradus si adaptat de mine)
- in memoriam Alice Miller (1923 - 2010)-

Motto: "Prefer oricand sa am aceste atacuri [de astm] si sa-ti fiu tie pe plac,

decat sa te supar si sa nu le am."

- Marcel Proust, intr-o scrisoare catre mama sa -

Pornind de la opera psiholoagei Alice Miller, vreau sa rezum pentru articolul de mai jos modul cum inteleg eu argumentul ei central. Cerand supunere mai presus de orice de la un copil (fie prin pedepse corporale, prin mijloace psihologice sau o combinatie a celor doua metode), parintii ii interzic copilului sa-si dezvolte o identitate de sine autentica. Intrucat copiii sunt complet dependenti de parintii lor, ei nu indraznesc sa puna sub semnul intrebarii bunatatea parintilor sau "intentiile bune" ale acestora. Rezultatul este ca, atunci cand copiii sunt pedepsiti, chiar daca sunt pedepsiti fara motiv sau pentru un motiv absolut ilogic, ei se considera vinovati si au convingerea ca problema este la ei. Astfel, idealizarea simbolului autoritar continua. In plus, copilul nu-si poate permite sa simta intreaga sa durere, deoarece si acest lucru ar duce la punerea la indoiala a imaginii perfecte a parintilor.

In acest mod copilului nu i se permite sa dezvolte o identitate si o constiinta de sine autentice, genuine. Pe masura ce creste, aceasta aplatizare a sufletului sau il desensibilizeaza pe copil fata de durerea altora. Intr-un final, adultul in maturizare va cauta sa-si exprime cumva furia reprimata dirijand-o asupra unor tinte externe, deoarece nu i s-a permis niciodata s-o traiasca si s-o exprime in moduri non-distructive. In acest fel, ciclul de violenta este continuat intr-o noua generatie (termenul de violenta e folosit aici in cel mai larg sens). Una din consecintele suplimentare este ca adultul, care nu a dezvoltat niciodata un SINE autentic, isi poate transfera foarte usor idealizarea parintilor asupra unui nou simbol de autoritate. Cum spune Alice Miller:

Aceasta adaptare perfecta la normele societatii -- cu alte cuvinte, la ceea ce se cheama "normalitate sanatoasa" -- atrage dupa sine pericolul ca o astfel de persoana poate fi folosita practic pentru absolut orice scopuri. Aici nu are loc o pierdere a autonomiei, deoarece autonomia nu a existat niciodata, ci o comutare de valori, care oricum nu sunt importante in sine pentru persoana in chestiune atata timp cand intregul ei sistem de valori este dominat de principiul supunerii. Aceasta persoana nu a trecut niciodata dincolo de stadiul idealizarii propriilor parinti cu cererile lor de supunere neconditionata; aceasta idealizare poate fi transferata foarte usor asupra unei ideologii sau a unui Führer.

Vreau sa accentuez faptul ca seria mea de eseuri nu reda decat o interpretare scurta, condensata a operei Alicei Miller, si a contributiei ei extraordinar de importante si valoroase intr-un domeniu care a fost si inca este neglijat de societatea noastra. Va recomand cu toata taria sa cititi cartile scrise de Alice Miller. Aveti AICI un site cu multe linkuri la operele ei si AICI aveti site-ul ei personal.

In ceea ce priveste argumentul ei ca idealizarea figurilor autoritare din viata noastra este usor transferabila pentru cei care nu au avut sansa de a-si dezvolta un SINE autentic, multe evenimente din ultimii ani au oferit nenumarate exemple. Vreau sa mai subliniez un punct, inainte de a merge mai departe la niste exemple mai notabile. Nimic din ceea ce scriu aici nu trebuie sa fie interpretat cum ca ideile pe care le accepta oamenii nu conteaza. Dimpotriva, asa cum demonstreaza scrierile mele, eu consider ideile de o importanta critica, precum si aspectul referitor la adevarul sau falsitatea lor. Insa fenomenul cu adevarat notabil este urmatorul: multe din ideile pe care oamenii le-au acceptat, in anumite cazuri timp de mii de ani, pot fi usor dovedite ca false. Astfel incat se pune intrebarea evidenta: daca ideile sunt in mod demonstrabil gresite -- si asa cum este cazul adesea, cand consecintele unor idei pot fi demonstrate ca fiind dezastruoase si chiar distructive in cel mai oribil mod -- de ce oamenii se agata de ele in continuare cu disperare si refuza sa le abandoneze?

Aici intervine valoarea inestimabila a operei Alicei Miller. O astfel de tenacitate in fata dovezilor coplesitoare nu poate fi explicata simplu printr-un "Pai, ei refuza sa gandeasca. Si cand cineva refuza sa gandeasca, nimeni nu-l poate obliga." Este evident ca unii oameni chiar refuza sa gandeasca in anumite momente. Dar intrebarea ramane: De ce? Daca privim istoria vietii majoritatii oamenilor, avand in minte opera Alicei Miller si relatarile ei detaliate despre biografia multor persoane celebre, raspunsul este clar: acestia nu indraznesc sa puna la indoiala bunatatea figurii autoritare originare, nu indraznesc sa constientizeze suferinta pe care au trait-o ca rezultat direct al actiunilor figurii autoritare din viata lor, si mai presus de toate ei nu indraznesc sa spuna: figura autoritara din viata mea greseste. Acest mecanism fundamental de supunere este fixat foarte, foarte timpuriu in viata -- iar gandul de a-l disloca mai tarziu ii provoaca adultului literalmente panica, amenintandu-i identitatea de sine precara (si falsa). Asa incat adultul va face orice pentru a evita punerea la indoiala a figurii autoritare din viata lui.

Putem vedea acest mecanism expus in public intr-un mod evident si foarte dureros de catre Mel Gibson, in interviurile lui din anul 2004. Mai intai, ceva informatii de background putin mai vechi:

"Mel Gibson se afla in centrul unei furtuni pe care probabil a provocat-o singur, In perioada cand el incheia filmarile la "Pasiunea lui Cristos", revista The New York Times a publicat in martie 2004 un articol care sustinea ca filmul reflecta perspectiva catolica radicala cum ca evreii sunt responsabili in mod colectiv pentru moartea lui Isus Hristos.

Articolul din The Times a analizat credintele "traditionaliste" ale lui Gibson si ale tatalui lui, citandu-l pe Hutton Gibson, care la 85 de ani ai lui neaga Holocaustul. Luand in zeflemea faptul ca 6 milioane de evrei au murit de mana nazistilor, batranul Gibson a declarat revistei ca Holocaustul a fost inventat pentru a ascunde o intelegere secreta intre Hitler si "bogatasii evrei", de a-i muta pe evrei din Germania in Orientul Mijlociu.

Revista The Times a scris de asemenea despre faptul ca ambii barbati din familia Gibson sunt "traditionalisti" catolici care refuza reformele Vaticanului din 1962-1965 (una din reformele-cheie fiind renuntarea la doctrina ca evreii sunt in mod colectiv responsabili pentru uciderea lui Cristos).

Si iata si relatarea unui interviu cu Mel Gibson luat de Diane Sawyer.

Singurul lucru despre care a refuzat sa vorbeasca a fost tatal sau, un traditionalist catolic portretizat in revista New York Times ca un extremist care neaga Holocaustul si are tendinta de a-i invinovati pe evrei pentru tot raul din lume. "De tema asta nu te apropia, Diane", a spus Gibson furios cand ea a abordat subiectul. "Gotta leave it alone."

Nu am vazut interviul, dar am auzit parti din el la radio. Gibson a spus totusi ceva despre tatal lui, iar ceea ce a spus si tonul pe care a vorbit sunt foarte relevante. Inainte de a rosti fraza de mai sus, Gibson a spus de mai multe ori: "Diane, e tatal meu. Tatal meu. Tatal meu.""

Si modul in care Mel Gibson a spus aceste cuvinte demonstreaza clar ca tatal sau, bunatatea tatalui sau, faptul ca tatal sau merita doar admiratie si - mai presus de toate - autoritatea tatalui sau nu puteau fi sub nici o forma puse la indoiala; toate erau pentru el niste realitati invariabile, absoluturi dincolo de orice discutie sau semn de intrebare. Exact aceasta mentalitate si refuzul lui de a permite si cea mai mica posibilitate ca tatal lui sa greseasca -- fie chiar si in privinta unei chestiuni extrem de semnificative precum Holocaustul -- l-a determinat pe Mel Gibson sa se sustraga in mod evaziv si inadmisibil in propriile declaratii despre Holocaust. Orice altceva poate fi discutat, argumentat, insa valoarea, autoritatea si bunatatea inerenta a tatalui sau nu pot fi atinse.

Daca ati citit macar cateva din biografiile expuse de Alice Miller, veti concluziona ca Gibson, ca si celelalte victime neajutorate descrise de ea, a avut fara umbra de indoiala o educatie brutala si plina de cruzime, mai ales din perspectiva convingerilor speciale ale tatalui lui. Insa Gibson a negat permanent acest lucru -- mai intai fata de el insusi si mai tarziu fata de toata lumea. Si chiar si in prezent, cand este un adult independent cu puteri si mijloace financiare dincolo de visurile majoritatii oamenilor, el inca nu indrazneste sa puna la indoiala basmul pe care si l-a tot spus singur despre tatal lui si despre copilaria lui. Acea prima negare le inlesneste pe toate celelalte, care urmeaza - dupa cum descrie Alice Miller extrem de detaliat -- este negarea realitatii copilariei noastre timpurii, este negarea suferintei noastre, toata aceasta negare ne diminueaza (sau ne distruge complet) capacitatea de a avea empatie cu alti oameni si inlesneste negarea multor altor fapte sau realitati si chiar a unor evenimente precum Holocaustul, care sunt dovedite si documentate intr-o masura care la prima vedere ar face imposibila orice fel de negare.

Solicitarile unui asemenea sistem de convingeri sunt insa infinite: dupa ce ti-ai negat sinele autentic, esti pregatit sa crezi si sa inghiti orice. Vei crede ca Holocaustul nu s-a intamplat niciodata, daca tatal tau iti spune asta; vei crede ca Hitler este salvatorul tarii tale -- daca tatal-surogat si figura autoritara care iti conduce tara iti spune asta; sau vei crede ca o dictatura de mana a treia care nu ameninta pe nimeni trebuie neaparat invadata, si astfel zeci de mii de americani si irakieni vor muri -- daca suficiente figuri de autoritate iti vor spune asta.

Orice altceva poate fi discutat si pus sub semnul intrebarii, dar autoritatea parentala nu are voie sa fie pusa la indoiala -- indiferent de consecinte, indiferent de suferinta si distrugerile care rezulta automat din aceasta negare, indiferent si de moartea multor victime nevinovate. Acest mecanism de negare si supunere oarba duce si la alt rezultat tragic:

Intr-un interviu foarte revelator cu Diane Sawyer, Gibson a explicat ca pentru el realizarea filmului "Pasiunea lui Cristos" a fost cathartica si ca incepuse sa-l realizeze deja cu 10 ani in urma cand ajunsese pe "culmea bancrutei spirituale". Starul admite chiar ca lucrurile stateau atat de rau in viata lui incat ajunsese chiar sa se gandeasca sa se sinucida aruncandu-se pe fereastra. "Nu mai voiam sa continui", s-a destainuit el. "Priveam in jos si ma gandeam Hei, e cel mai usor asa... Trebuie sa fii nebun, dement, ca sa disperi in asa hal. Dar aceea este culmea bancrutei spirituale. Nu iti mai ramane nimic."

In loc de sinucidere, Mel Gibson sustine ca s-a intors catre cuvantul lui Dumnezeu. "Cred ca ma lovisem la genunchi. Am spus 'Ajutor'. Intelegi? Si apoi am inceput sa meditez pe tema asta si asta e in biblie. Am recitit totul. Imi amintesc ca citisem pe bucati cand eram mai tanar." "Durerea este precursorul schimbarii, ceea ce este nemaipomenit", a declarat Gibson. "Asta e ceva bun."

Si-a reamintit ca bancruta spirituala l-a determinat sa reexamineze crestinismul si in final sa creeze "Pasiunea lui Cristos": "Viziunea mea - cu ajutorul lui Dumnezeu -" despre ultimele ore in viata lui Isus.

Trebuie sa observam aici cele mai coplesitor de importante aspecte. In primul rand, Alice Miller documenteaza in opera ei cum unul din rezultatele obisnuite ale faptului ca un copil isi reprima furia fata de parinte (figura autoritara) si ale incapacitatii de a dezvolta un sine autentic il reprezinta sinuciderea sau incercarea de sinucidere sau gandurile de sinucidere. Daca furia reprimata nu poate fi exprimata si directionata spre exterior, ea isi gaseste drumul in interior, asupra propriei vieti.

In al doilea rand (si vreau sa accentuez asta cat se poate de mult): refuzul lui Gibson de a pune la indoiala bunatatea tatalui lui, refuzul lui de a se indoi de tatal lui fie si pentru o clipa l-a determinat pe Gibson sa adopte acum o a doua figura de autoritate: Dumnezeu. Desi stiu ca observatia mea ii va infuria pe multi, afirm clar si raspicat ca exact acest sindrom de negare si supunere se afla la baza credintei majoritatii oamenilor care sunt profund religiosi. Este exact acelasi mecanism pe care l-au trait mai intai cu parintii sau o alta figura autoritara -- dar de data asta transferat la un nivel supranatural.

Credinta in Dumnezeu nu poate fi sustinuta nici macar in fata celor mai simple argumente. Dar motivul principal pentru care oamenii cred in Dumnezeu nu este acela ca ar crede in cea mai primitiva dintre superstitii: este din cauza ca ei nu pot functiona decat bazandu-se pe o figura de autoritate care sa le spuna ce sa faca, sa le spuna cum sa se comporte si ce sa gandeasca. Iar lectia aceasta au invatat-o mult prea bine in primii lor ani de viata.

Daca va minunati de ce oamenii refuza sa renunte la credinta in Dumnezeu, de ce sunt opaci cand li se atrage atentia asupra celor mai evidente contradictii in sistemul lor de convingeri, de ce sunt perfect multumiti sa accepte ceva ce nu are absolut nici un sens, iata de ce: nu au reusit niciodata sa se elibereze de parintele care le-a solicitat supunere totala si oarba, iar acum ca adulti -- din moment ce nu si-au dezvoltat niciodata un sine autentic si independent -- nu indraznesc sa puna la indoiala nici bunatatea sau omnipotenta unei a doua figuri autoritare din viata lor. Insa mecanismul psihologic de baza este exact acelasi.

Si daca va minunati de ce ei devin foarte furiosi cand li se arata nenumarate inconsistente si contradictii in credinta lor, natura absolut lipsita de sens a ceea ce proclama ei a crede, si de ce la fel de bine ar putea sa creada si in iepurasul de Pasti --- acesta este motivul. Pentru ca nu li se pune la indoiala doar o singura credinta: li se contesta intreaga lor identitate -- sau mai bine zis intreaga lor falsa identitate. Nu li s-a ingaduit niciodata sa-si dezvolte un sine autentic si aici se afla adevarata tragedie. Parintele, parintii i-au impiedicat sa-si dezvolte propria identitate in copilarie, iar Dumnezeu o face la maturitate. Iar ceea ce agraveaza tragedia este ca ei insisi fac exact acelasi lucru.

Chiar credeti ca e o coincidenta faptul ca oamenii se roaga la "Tatal nostru"? Sau ca ii cer acestui "tata" sfaturi despre ce sa faca in viata lor? Nu e o coincidenta. Iar opera Alicei Miller ne poate ajuta sa intelegem asta.

Mirosul de paine arsa al traumei

Am gasit pe site-ul psihoterapeutului Eugen Hriscu un articol extraordinar despre terapie si sensul ei.

“Well, you know, Doc, when something happens, it can leave a trace of itself behind. Say like, if someone burns toast. Well, maybe things that happen leave other kinds of traces behind. Not things that anyone can notice, but things that people who “shine” can see. Just like they can see things that haven’t happened yet.“

Dick Hallorann in The Shining

ce nu-i spune Dick Hallorann, batranul gardian al hotelului Overlook, micutului Danny este ca mirosul de paine arsa al lucrurilor care s-au intamplat in camerele si pe coridoarele hotelului are proprietatea de a atrage oameni si evenimente.. de a organiza intamplari si dialoguri.. de a declansa comportamente.. reactii.. emotii si decizii care, toate, vor conduce la drama repetarii tragediei initiale.

si ca tocmai eforturile pe care participantii le fac pentru a impiedica trecutul sa se repete sunt cele care le vor pecetlui soarta..

adesea, oamenii vin in terapie pentru ca vad lucrurile repetandu-se.. vad a treia, a patra relatie care se incheie cu acelasi dezastru – violenta sau infidelitate sau dezinteres.. vad noul job pierdut in acelasi fel in care l-au pierdut si datile anterioare.. se despart de inca un prieten in conditii suspect de similare cu felul in care acelasi lucru s-a petrecut cu ceva timp in urma.

si.. ieri.. vad la televizor.. un popor care, saptezeci de ani mai tarziu, traieste aceeasi drama..

imi imaginez ca lucrurile s-au intamplat asa: turnul de control comunica pilotilor polonezi instructiuni pentru aterizarea in conditii de siguranta.. si accentul rusesc cu care sunt rostite comenzile in limba engleza declanseaza calatoria in timp.. “ce stiu ei.. niste rusnaci alcoolici si prosti“, se vor fi gandit pilotii.. imbatati, ca Jack Torrence, de alcoolul imaterial al urii transmise peste generatii.. ura supravietuitorilor celor 22 000 de victime de la Katyn.. “noi nu vom fi ca ei, cei 22 000.. neajutorati.. noi suntem puternici.. putem sa decidem si vom ateriza la Smolensk pentru ca asa vrem noi!“

trauma din trecut se va repeta in prezent, pana cand cineva.. cumva.. va altera trecutul.

dar cum, ma intreaba adesea clientii mei, cum putem schimba trecutul? ce a fost nu mai poate fi modificat, nu-i asa?

acesta este scandalul psihoterapiei psihodinamice.. aceasta este paradigma care a fost refuzata timp de zeci de ani de terapiile cognitiv-comportamentale si re-apropiata o data cu dezvoltarea terapiei schemelor in cadrul cognitiv-comportamntalismului.

trauma este o camera din capul nostru.. o camera inchisa si nevizitata de mult timp.. si continutul ei devine realitatea din jur atunci cand din frica sau din lipsa de aplecare pentru “povestile stupide din copilarie” sau din dorinta de a polei trecutul cu foita de aur a idealizarii.. nu ii trecem pragul.

The Shining este filmul unei terapii.. terapia lui Jack Torrence. Terapeutul sau, Dick Hallorann il insoteste pe Danny, copilul lui Jack, copilul DIN Jack.. prin hotelul cu multe camere al psihicului sau, pana in camera 217, camera ororilor.. acolo unde, cu multi ani in urma.. Jack a fost martorul unei crime.. crima la care orice copil cu un tata alcoolic este martor. Si rasismul lui Jack stimulat de fantomele insetate de sange face parte din terapie. Se numeste transfer.

figurile protectoare.. mama.. prietenul imaginar Tony.. chiar si Dick, terapeutul, il pot ajuta doar pana la un punct.

in scena din final, fugind prin labirintul urias, cu personificarea traumei pe urmele sale.. Danny trebuie sa faca lucrul de care ii este cel mai frica.. sa se opreasca din fuga si sa mearga inapoi.. sa se apropie de fantasma infricosatoare si sa respire in prezenta ei terifianta.. nu sa o omoare.. ci sa o lase sa moara, omorand frica de ea.

- Originalul este AICI -

Despre Benjamin

Ieri in parc am cunoscut un baietel pe nume Benjamin. Benjamin este de origine din Bosnia, dar vorbeste foarte bine germana. Tocmai ma dusesem acolo cu David, care incepuse sa se joace in nisip, cand apar Benjamin si Adile (fetita turcoaica despre care am mai scris la un moment dat). Dupa cateva minute Adile m-a intrebat daca femeia mai in varsta care mai vine cu David in parc este mama mea, i-am explicat ca este mama fostului meu sot si ca ii este drag de David si de aceea iese cu el la plimbare. Adile imi spune "Dar o data ea s-a purtat urat cu mine si m-a repezit" (Mutti a recunoscut ca fetita o enerveaza fiindca este foarte directa, insistenta, usor hiperactiva, se repede asupra lui David si vrea sa-l ia in brate ca pe o papusa etc., la care i-am explicat ca si pe mine Adile m-a descumpanit la inceput prin modul ei de-a fi, pana cand odata m-a intrebat direct daca imi place de ea - ??!! - si in secunda aia mi-am dat seama ca 1) mi-a asezat in fata o oglinda cu o imagine a mea cum nu voiam sa fiu si 2) Adile este totusi, la cei 10 ani ai ei, un copil - un copil batut de mama lui, cum aveam sa aflu ulterior; de atunci o vad cu niste ochi mult mai toleranti si am constatat ca si ea se comporta altfel).

Adile m-a intrebat daca mama mea nu vine sa-l vada pe David. I-am reamintit ce-i mai spusesem toamna trecuta, ca nu mai am contact cu mama mea, ca am rupt relatiile. Adile ma intreaba (retinuse!): "Fiindca te-a batut cand erai mica?", iar eu ii confirm: "Da, fiindca m-a batut si pe copii nu e voie sa-i bati". Aici intervine Benjamin: "Da, e gresit sa-i bati pe copii". Eu ma intorc spre el, cu speranta in suflet: "Te-au invatat parintii tai ca nu are voie nimeni sa dea in tine, nu?" - iar el, privindu-ma prin ochelarii asezati pe un chip bland si trist, imi spune "Nu, mama mea chiar ma bate rau de tot!".

Dupa aceea mi-a explicat: "Mama mea este mereu nervoasa, s-a certat mult de tot cu tatal meu, apoi s-au si despartit, iar mereu cand se cearta ea isi descarca furia asupra mea!". Cu un nod imens in gat l-am intrebat: "Cati ani ai, Benjamin?". El: "9 ani". Eu: "Si deja de la varsta asta stii sa-mi explici cum ca mama ta isi descarca furia asupra ta cand se cearta cu altcineva?". Benjamin: "Da. E pacat, nu?". Eu: "Da, e pacat si e ingrozitor de trist, tu la varsta asta nici nu ai voie sa INTELEGI asa ceva, sa cauti explicatii pentru violenta mamei tale!". Benjamin: "Mai rau este ca o bate si pe sora mea si ea are doar 5 ani. Si nu pot sa o apar, ca mi-e frica!"

Am simtit ca-mi sta inima in loc.

Intre timp aparuse si bunica lui Benjamin cu surioara lui, nu am mai apucat sa vorbim decat printre picaturi, dar tot mi-am luat in serios rolul de martor salvator si i-am spus: "Benjamin, este foarte important sa stii ca NU ESTE VINA TA ca mama ta te bate, e important sa stii ca la EA este problema, indiferent ce face un copil bataia nu este acceptabila ca solutie, EA este adulta care ar trebui sa-si rezolve problemele si nu sa-si descarce furia asupra ta. Retine lucrurile astea! Eu la varsta ta nu am avut din pacate pe nimeni care sa-mi spuna ca ce face mama mea este gresit, eu nu am avut nici curajul sa marturisesc cuiva ca eram batuta, iar un copil care creste asa ajunge candva sa nu mai aiba deloc incredere in propria lui persoana, din moment ce mama lui - care ar trebui sa-l iubeasca neconditionat - il bate si il maltrateaza. De aceea e important sa stii ca toate astea nu se intampla din vina ta!". I-am promis ca o sa ma mai duc prin parc si o sa mai stam de vorba.

Ce as putea sa fac altceva? L-am sfatuit sa discute cu o profesoara de incredere de la scoala (in Germania "diriginta" se cheama Vertrauenslehrerin - adica exact profesoara de incredere, buna denumire!), dar apoi i-am spus ca - el cunoscand-o mai bine pe mama lui - sa se gandeasca la 2 posibile consecinte ale acestui lucru: "Daca o persoana adulta ii va reprosa mamei tale ca va bate, s-ar putea ca mama ta sa se rusineze, sa-i para rau si sa nu va mai bata, DAR la fel de bine s-ar putea sa se simta 'tradata' de tine si sa vrea sa se 'razbune', astfel maltratandu-te si mai tare. Tu o cunosti mai bine si poate poti sa-ti dai seama cum ar reactiona in acea situatie. Cert este insa ca trebuie sa iei masuri cumva, oricum. Discuta cu ea cand e calma, spune-i ca te face sa suferi mult de tot cand te bate, spune-i ca ti-e frica rau de tot de ea si intreab-o daca ea e fericita in conditiile in care copiii ei tremura de frica in fata ei, incearca sa apelezi la inima ei de mama..."

Of, ce as putea sa mai fac ca sa-l ajut pe acest baietel? Imi sangereaza inima.

Worst case scenario :-(((((((((((

I lost my entire hard disk.

When I had to upload my last kit to the Digiridoo Scraps X-Cart, I deactivated our Kaspersky firewall (which otherwise wouldn't let me upload anything). Afterwards, Bogdan couldn't find the key code to reinstall it and we postponed buying a new version because ... WHY actually??? Because we are the world champions in procrastination, that's why!! So we stayed for a couple of weeks without firewall... until Firefox stopped working! Bogdan brought a new anti-virus program from work and started searching for malware - which he found abundantly on the hard disk. OK, so far so good, normally you would lose the data on C: but not everything else (the only valuable thing on C: for me were my Photoshop presets, which I had copied on E: just to make sure I won't lose them - when I think of all the hours it took me to download all the brushes, the shapes, then all the actions that I bought, I want to kill myself!!!).

Well, my dearest husband thought it was time to install a new, much bigger hard disk and he did this, installing it as a "master" hard disk, whereas the old one was supposed to be the "slave" hard disk. When Bogdan started formatting and installing all the Windows programs on the new hard disk, the fucking stupid Windows went directly to the OLD E: and F: and G: partitions, which he "identified" as the new ones. My husband thought thus he was formatting the new hard disk, while in fact he was reformatting the old one and thereby DELETING all the data on it.

So I lost ALL the data on my hard disk.

This means I lost:
- ALL my photos taken after December 2009 (date of the last backup!),
- ALL the kits that I bought this year,
- ALL my layouts (Wondershare files AND .jpg's) of this year,
- ALL my collages with David's photos (thank God I had them printed on paper!!)
- ALL the commercial use elements bought or downloaded this year,
- ALL my .psd, .jpg and .png files of my own kits,
- ALL our movies and video data!

Should I say more? There is nothing more to say. This has hit me so hard that I am numbed, I am so numbed by pain that I don't feel anything anymore.

Cum?

L-am visat pe tata. Eram din nou fetita (emotional) si mergeam pe Colentina amandoi. La un moment dat ne-am oprit intr-un colt mai intunecat si eu l-am imbratisat. Il strangeam in brate cu toata puterea si la un moment dat am izbucnit in plans si i-am spus: "Niciodata nu m-ai imbratisat destul, niciodata nu mi-ai aratat destul ca ma iubesti, niciodata nu te-am simtit destul de aproape de sufletul meu", dupa care am inceput sa tremur din tot corpul si sa plang cu sughituri. In timp ce tremuram asa, m-am trezit brusc (cu durere in inima si de frica, probabil, ca va urma si mai multa durere - cata durere e acolo, Doamne, de pana si in vis mi-e frica s-o las sa ma cuprinda??).

Cum sa ma mai tin pe picioare cand totul in mine se cutremura? Cum sa ma misc in directia cea buna cand sunt ca paralizata de depresie? Cum sa ies din mlastina inertiei cand orice incercare de a ma mentine in prezent si pe linia de plutire imi aduce noi si noi valuri de durere si ma paralizeaza iar? Cum sa reinvat sa ma protejez altfel decat ingrasandu-ma (armura mea eterna)? Cum sa reusesc sa daram barajul de protectie prin reprimare si sa rezolv astfel durerile care ma asteapta una dupa alta? Cat mai dureaza, Doamne, pana cand imi voi curata sufletul de toate ranile? Cata durere sa mai indur?

Paste fericit!!

Pentru toti cei ce sarbatoresc Pastele odata cu catolicii, va doresc din inima sarbatori fericite, multa sanatate, zile senine de primavara, dragoste si fericire in suflet!!

Bunnyville by MagicalReality Designs
Photo and wordart by me