Somatizam la greu ;-(

Inca nu mi-am revenit dupa o otita oribila. Am fost la o doctorita din apropiere (o tipa cam la 55 de ani, cu studii facute in Afghanistan!), mi-a dat niste picaturi, insa am ramas zile in sir cu durerile. Maine ma duc sa-mi dea antibiotice, se pare ca nu se mai poate fara. M-au mai lasat pulsatiile alea violente de credeam ca-mi trece cineva fierul rosu prin tampla, dar tot ma doare.

In orice caz, durerile astea cumplite de ureche, cu intepaturi si fulgeraturi in toata jumatatea dreapta a capului, par a fi fost declansate si intretinute si de alti factori.

La grupa noastra de joaca se cam imput lucrurile. Alice (scumpa de ea!) ma avertizase ca acest "coridor de toleranta" pe care ma balansez eu acum se va ingusta si se va ingusta pana cand nu voi mai avea incotro si va trebui sa cotesc stanga sau dreapta.

Kilian, baietelul care este agresiv cu zambetul pe buze (sociopat in formare daca maica-sa nu se trezeste la realitate), a devenit si mai agresiv, iar martea trecuta maica-sa a admis pentru prima oara ca a inceput sa devina violent si fata de fratiorul de 4 luni. Din punctul meu de vedere e un progres, macar isi directioneaza corect gelozia. Maica-sa nu vrea insa deloc sa vada unde e adevarata problema si continua sa tipe la Kilian, sa-l ameninte, sa-l pedepseasca (ultima oara l-a insfacat de brau si a iesit val-vartej cu el cu tot, avand pe fata expresia pe care o cunosc atat de bine de la mama mea: "Vai, ma face copilul de ras in societate" ;-((). Il critica in permanenta, il trimite in camera lui, practic ii da feedback-ul acela negativ cu care Kilian s-a obisnuit ca forma de atentie si acum normal ca provoaca si provoaca in continuare, fiindca el are nevoie de atentie, indiferent sub ce forma!! Ea nu vrea sa auda nimic din ce i-ar putea zdruncina iluziile (ca asa e copilul ei si ea nu are ce sa faca), ea se vrea confirmata in postura de victima...

Am obosit sa discut si sa incerc sa ajut si sa aud vechea placa "Ah, nu, el a fost dintotdeauna asa" sau "Draga, nu te supara, dar aici trebuie sa intervin si sa-i pun limite!"... Asa e, dupa ce ca e neglijat, exact limite si pedepse si urlat la el ii trebuie! Of, Doamne...

Cert este ca exact in perioada cand ne-am vazut de 2 ori in constelatia asta (acum 2 duminici am facut o excursie cu familiile tuturor celor de la grupa si marti ne-am intalnit la gradinita noastra obisnuita), m-au apucat pe mine durerile de ureche si de cap... Am vorbit si cu Elfriede o ora pe tema asta si am constatat ca imi aduc aminte de faptul ca mama ma trata pe mine la fel, tot numai cu critica, tipete, lovituri (nu garantez ca Silke nu-l loveste pe Kilian, la cat e de terminata psihic!). Si durerile de ureche m-au luat si fiindca nu mai vreau sa aud asa ceva si pe de alta parte ma simt fortata sa-mi tin gura, de teama ca voi pierde si aceasta bruma de contact pe care o are David cu alti copii.

Se ingusteaza coridorul pe zi ce trece. Ce ma fac?

Martea trecuta fetele dadusera jos pernele de pe canapea si copiii sareau intr-o veselie pe acolo... David ar fi vrut si el, dar vazandu-i pe Kilian, Arian si Noemi cum se lovesc si se imbrancesc (acu' vreo 2 saptamani Arian a muscat-o pe Noemi de falca pana i-a dat sangele!), David ezita si ma chema pe mine... Fetele se uitau la mine si eu am spus clar si raspicat: "Mda, copilul stie cand trebuie sa se teama, nu?" - si l-am tinut langa mine. E mai safe asa.

La fel, odata cand Kilian l-a strans putin de gat si David s-a speriat si a inceput sa planga, eu l-am luat pe David in brate si am spus cu voce tare: "E totul ok, David, Kilian n-a vrut sa-ti faca rau, Kilian e de fapt un baiat bun si iubitor, el nu vrea sa faca rau la nimeni". Una la mana ca efectiv nu ma pot supara pe un baietel demn de compasiune, a doua la mana ca ma identific cu el fiindca se vede clar ca pune in act toata frustrarea pe care o simte fiindca mama lui il neglijeaza din cauza celui mai mic, apoi imi doresc ca celelalte mamici sa-si puna macar niste mici semne de intrebare vazandu-ma cu cat calm reactionez eu si cum ma port eu cu Kilian (sunt singura de acolo care vorbeste normal cu el, care-l intreaba daca vrea si el o jucarie etc.).

In alta ordine de idei, nu stiu altii cum sunt, dar eu nu vad la David nici celebra faza de rebeliune de la 2 ani, David e bland, calm, cooperant, iar eu sunt sigura ca e asa deoarece eu il tratez intotdeauna cu iubire si cu respect, ii explic cu mult calm totul... Cred ca respectul e totul; nu simte nevoia sa se enerveze, sa fie frustrat, sa loveasca, sa faca crize... Si sa nu va imaginati ca ar fi vreun "pampalau" (unde-am mai auzit eu expresia asta? hehe...). E cuminte, insa e un copil plin de viata si de energie, e vesel, vorbeste mult, se joaca mereu frumos, canta uneori, rade in continuare si in somn, e fericit si zambitor...

Din negura depresiei mele (care inca nu s-a incheiat) ma uit la el si imi canta inima: am un copil care se simte iubit si fericit, asa ca sunt si eu ok.