Vorbeam la telefon cu Cleo si veni vorba despre drumul asta al nostru, inceput printr-o criza existentiala de proportii cosmice, continuat cu avalanse de furie, terapie, constientizare, valuri de depresie si de durere...
De fapt, ea voia sa-mi spuna ca a avut revelatia ca acest drum nu se va sfarsi niciodata si ca a inceput sa faca pace cu acest gand. Ma bucur pentru ea si pentru oricine altcineva care realizeaza si accepta acest adevar. Intr-adevar, acest proces dureaza o viata intreaga, copii!
Sa nu ne amagim ca trecem printr-un episod de depresie, luam ceva medicamente sau mergem la 20 de sedinte de terapie sau citim 15 carti de psihologie sau toate la un loc si dupa aceea gata, ajungem in pajistea aia minunata cu lumini multicolore care se numeste vindecare! Nu functioneaza asa. Cine a adunat in juma' de viata infinituri de suferinta negata si reprimata, galaxii intregi de experiente negative ingropate in subconstient, nu se poate astepta sa le rezolve in 4-5 ani, cred ca e destul de logic, nu?
La fiecare colt si in fiecare secunda ne asteapta cate un trigger, cate o piedica pusa de trecut, care ne mai arunca inca o data cu dintii in praf, iar curatenia interioara este work in progress si puteti fi siguri ca va dura o viata intreaga!
Am insa si o veste buna, chiar foarte buna, care mie personal imi da mereu putere si pe care vreau sa v-o impartasesc cu drag: odata ce apucati pe drumul asta, nu mai exista cale de intoarcere! Bucurati-va si fiti mandri pentru asta!
De fapt, ea voia sa-mi spuna ca a avut revelatia ca acest drum nu se va sfarsi niciodata si ca a inceput sa faca pace cu acest gand. Ma bucur pentru ea si pentru oricine altcineva care realizeaza si accepta acest adevar. Intr-adevar, acest proces dureaza o viata intreaga, copii!
Sa nu ne amagim ca trecem printr-un episod de depresie, luam ceva medicamente sau mergem la 20 de sedinte de terapie sau citim 15 carti de psihologie sau toate la un loc si dupa aceea gata, ajungem in pajistea aia minunata cu lumini multicolore care se numeste vindecare! Nu functioneaza asa. Cine a adunat in juma' de viata infinituri de suferinta negata si reprimata, galaxii intregi de experiente negative ingropate in subconstient, nu se poate astepta sa le rezolve in 4-5 ani, cred ca e destul de logic, nu?
La fiecare colt si in fiecare secunda ne asteapta cate un trigger, cate o piedica pusa de trecut, care ne mai arunca inca o data cu dintii in praf, iar curatenia interioara este work in progress si puteti fi siguri ca va dura o viata intreaga!
Am insa si o veste buna, chiar foarte buna, care mie personal imi da mereu putere si pe care vreau sa v-o impartasesc cu drag: odata ce apucati pe drumul asta, nu mai exista cale de intoarcere! Bucurati-va si fiti mandri pentru asta!
Mie drumul asta imi suna a calatorie cu balonul...dai jos balastul!
RăspundețiȘtergereTe pup!
Feli, cam greu sa accept evidenta ca suferinta nu are final. eu ma gandesc la rrox3 de pe DC, ea a facut terapie, nici macar medicatie nu a avut, si e un monument de pace si armonie. caci altfel, care e diferenta dintre suferinta before and after, ca sa zic asa? incep si io ca romanul paunist, ce folos sa aflu adevarul, daca tot sufar, ba inca si mai tare? asa ca zic ca Papadie, aruncam balastul si va fi gata aruncat. pai cum se atarna din nou de balon, huh? :-)
RăspundețiȘtergere@papadie: da, asta asa e, arunci incet-incet cate o bucatica din tonele de balast acumulate, deci e clar ceva pozitiv! Mesajul meu explica doar ca aruncarea balastului dureaza ceva mai mult decat s-ar crede la inceputul acestui drum.
RăspundețiȘtergere@Ana: Hehe, suferinta before ne facea sa traim ca niste zombie, nu era constientizata si ar fi dus la somatizari gen infarct, cancer, atac cerebral (cum duce la atatia altii si se tot cauta cauzele la nivel organic, caci e mai simplu si comod), suferinta after este privita (cel putin asa fac eu) ca pe o eliberare, este o suferinta "controlata" daca vrei... E o diferenta enorma, de aceea toti cei care trec acest prag nu mai doresc sa se intoarca niciodata. Roxana de pe DC PARE ce-i drept un monument de pace si armonie, dar niciodata nu stii ce e in sufletul omului pana cand nu-i iese in cale un trigger potrivit. Sunt convinsa ca si ea inca are de curatat anumite colturi ale casei sufletului in care se mai gaseste praf sau o panzisoara de paianjen nedescoperita. Eu cred ca nu e prea descurajant sa te obisnuiesti cu gandul ca acest proces de curatenie interioara dureaza o viata. Suferinta vine in valuri, constientul stie cel mai bine cum sa te mai si protejeze si sa ridice doar cate o bariera odata, atunci cand esti pregatit... Cu alte cuvinte, mai pe gustul tau: Dumnezeu nu-ti da niciodata mai mult decat poti sa duci ;-)
Per total, e de bine, trust me!
Feli, sigur ca Dumnezeu nu iti da niciodata mai mult decat poti sa duci, dar asta inseamna ca esti printre cei care-i apartin, daca nu... diavolul iti da chiar mai mult decat poti duce... parerea mea. Oricum eu m-am vindecat, sau mai bine zis am fost vindecata total. Stiu ca nu ma crezi, dar asta e realitatea.
RăspundețiȘtergereana, eu as descrie altfel. Fiecare balast aruncat - poate descoperi alte dureri dedesupt. Aceste dureri trebuie consumate, traite, planse, spre a fi cicatrizate. Sub fiecare, cine stie ce alta rana mai zace...
RăspundețiȘtergereToate astea merg incet, ca asa e ritmul meu. Ce incercam sa zic lui Feli e ca cicatricile nu vor disparea, raman acolo, unele nu vor mai durea, ce invat insa este sa mi le ling, sa ma iubesc asa, cu noduri, si semne, cu bube in cap si plasturi a la Piff& Hercule; pt ca ii voi duce cu mine toata viata.
@Mihaela: da, vad ca imi stii parerea ;-)
RăspundețiȘtergere@Cleo: ca bine zici! Am uitat sa precizez ca asa mi-a explicat si Elfriede la un moment dat: o terapie este ca o calatorie in spirala in tine insuti: la fiecare "rotire" poti atinge puncte unde crezi ca ai mai fost deja, dar de fapt e vorba intotdeauna de un nivel mult mai adanc, mereu mai adanc!
doamnelor frumoase si intelepte, sa ma iertati, dar eu tot nu ma pot opri sa fantazez ce-ar fi fost daca n-ar fi existat cauza care sa declanseze spirala asta care ia toata viata. ca parca ma vad invartindu-ma si dincolo, in eternitate, tot cicatrizand si oblojind. mie mi-e teama ca spirala mea sa nu se imbarlige cu spirala copilei, de aceea vreau sa cred ca exista un capat de drum mai devreme, altfel...mi-e teama.
RăspundețiȘtergereAna, fa tot ce nu te poti opri sa faci, procesul oricum e ireversibil! Ai sa vezi ca nu e sfarsitul lumii si ca o sa te imprietenesti si tu cu spirala ;-))
RăspundețiȘtergereAh, iar spirala ta e de mult imbarligata cu a copilei, fii fericita si recunoscatoare ca ai observat acum si nu peste 10 ani!!
Hai, pupam si nu-ti fie teama, caci cararea e grea, dar ti-o luminezi singura si eu vad in tine resurse exceptionale!!
Am citit recent preambulul unei propuneri legislative facute de o organizatie pentru persoane cu handicap. Ei propuneau acolo schimbarea termenului de "handicap" cu termenul de "dizabilitate" deoarece handicap inseamna dezavantaj (ceea ce are o nota de descurajare) pe cand dizabilitate inseamna numai lipsa unei abilitati (ceva ce pare ca se poate invinge daca ai vointa suficienta si daca te ajuta si statul prin programe care sa-ti faca mai usoara participarea la viata cetatii).
RăspundețiȘtergereDe aunci ma tot intreb daca traumele copilariei sunt handicapuri sau dizabilitati.
Cat despre "spirala" cunoasterii de sine eu cred ca este ceva ce orice om intelept parcurge oricum toata viata in procesul devenirii sale. Si este fara de sfarsit pentru ca cerul este limita in orice fel de cunoastere. Numai ca la fostii copii abuzati drumul e ceva mai.. dinamic ;).
Asa e Alice. Spirala e evolutie :-) Sigur ca dureaza toata viata.
RăspundețiȘtergereAna (noroc cu madeinromanika, ca te-am recunoscut :-) exista un capat, exista luminita. Dar unii ajung mai repede la ea, altii mai incet si mai greu. Fiindca nu purtam toti acelasi bagaj. Al unora e mai greu si mai adanc ingropat. Au nevoie de mai mult timp sa-l gaseasca (emotional, nu rational), ca sa aiba ce arunca.
Armonia pe care o vezi la mine, e autentica. Sunt OK si ma simt bine in pielea mea. Dar urme au ramas. Mi se mai intampla sa ma loveasca sentimentul ala de neputinta, cand sunt luata pe nepregatite. Am mai avut doua lesinuri incipiente in astfel de situatii. Le-am controlat rational, am facut fata, au trecut si gata. Dar nu le-am putut impiedica sa apara, n-am avut timp. Ma accept asa, stiu ca am vulnerabilitatea asta si cu asta basta. Sunt convinsa ca la un moment dat o sa scap si de asta. :-)
P.S. Nu cere confirmari optimiste de la oameni suferind de depresie. Nu ti le pot da.
Feli, felicitari! Odata ce accepti asta si nu te mai deprima suplimentar orice nou episod, o sa vezi ca se vor imputina. Numai bine iti doresc!