Copilul si mamica sau despre diferitele planuri ale unei relatii de cuplu

Azi ar fi trebuit sa fiu la Amsterdam. Impreuna cu cateva fete de la Beretele mov (un grup "secret" de femei deosebite, ha!) planificasem o iesire de 2 zile la Amsterdam, unde sa ne intalnim din Germania, Scotia, Romania, Franta, Olanda, sa ne incarcam bateriile, sa ne simtim din nou tinere, sa radem mult, sa ne "facem de cap" (in masura in care o mama mai este capabila sa-si faca de cap ;-)), sa alea-alea... daaa, mai ales "sa alea-alea" ;-)

Eu am anulat in ultima clipa. Am "profitat" inconstient de ocazia luptei mele cu nenorocitii de la asigurarile medicale care imi refuza cura pentru mama si copil din cele mai oligofrene motive si am stat ieri 6 ore pe net cu creierul fumegand ca sa caut argumente si formulari pentru o noua scrisoare, am planificat o noua consultatie la medicul de casa pentru a obtine o noua adeverinta, am formulat 2 pagini de scrisoare catre asigurari, drept pentru care am acuzat tot stresul asta si am anulat excursia... ca de, am alte griji acum, am si nevoie de bani pentru concediul din Franta, as sta si cu remuscari ca mi-am "parasit" barbatul in plina criza matrimoniala (da, remuscarile ar fi fost exclusiv fata de Bogdan, nici o secunda fata de David!!), apoi ma speriasem si citind planurile mari ale fetelor: iesit la club vineri seara, baut Mojitos, muzica jazz sau mai stiu eu de care, rochite negre, sutiene sexy, sandalute cu toc, m-am vazut intr-o secunda acolo in imaginea in care ma vad eu acum: grasa, diforma, urata, cazuta, dezintegrata, insuportabila, demna doar de dispret, si din nou m-am condamnat fara drept de apel, m-am pus la zid si m-am si mitraliat: "Not worth a shit".

Pai de ce sa ma duc acolo daca nu (mai) am puterea sa fiu optimista, sa-i incarc si pe ceilalti cu optimismul meu, cum eram pana nu demult (aveam atata charisma si energie pozitiva ca functionam ca un magnet pentru toti, de-aia toti ma "placeau" si-mi erau "prieteni")?? Cum sa ma duc acolo ca sa ma plang eu la altele cand eu am fost o viata intreaga stalp de sustinere si sursa de energie si optimism pentru altii?? Cum sa-mi arat durerea si depresia unor femei care nu ma cunosc decat virtual, cum sa le incarc cu suferinta mea, cum sa le stric dispozitia, cum sa-mi arat adevarata fata unor persoane straine cand nici cei care ma cunosc nu mai vor sa stie nimic de mine si de durerea mea?? Si cum sa indraznesc sa fac ceva doar pentru mine??? Lista de intrebari poate continua pana poimaine...

In fine, cert este ca nu m-am dus. Imi pare rau, dar asta e. Ma consolez cu gandul ca n-au intrat zilele in sac.

In schimb, am decis sa fac totusi ceva pentru mine si m-am vazut azi cu Elfriede in Frankfurt, am mancat de pranz impreuna si apoi am facut o sedinta de 2 ore in parcul Operei.

I-am povestit despre corespondenta de anul asta cu tata (da, am reluat incet-incet si decent o corespondenta cat de cat normala), i-am tradus cateva pasaje din ultima lui scrisoare - saracul de el, e intr-o bezna si o negare de zile mari... mai intrevede cate o raza mica de soare, dar isi trage rapid caciula pe ochi ca sa nu-l deranjeze prea tare lumina adevarului... Chestia buna este ca nu ma mai deranjeaza negarea in care traieste el, il inteleg si acum macar simt in spatele cuvintelor lui (chiar si asa, in orbirea lui) o umbra de bunavointa, de intentii bune la adresa mea... ceea ce nu pot afirma si despre "iubita" mea mama, care refuza pana si sa discute cu el subiectul "Felicia"... In final, vorba lui - "la ea orgoliul si incapatanarea sunt duse la extrem, asa ca va trebui sa-si duca singura crucea in continuare"...

Povestind despre corespondenta cu tata, am ajuns si la aspectul "imaginea de sine", asa cum o am eu acum si cum am incercat sa i-o prezint si lui tata, numai pentru a constata ca ii este absolut imposibil sa inteleaga cum "un copil care era piua intai, sefa tuturor la gradinita si la scoala, eleva care isi corecta profesorii si lua mereu premiu, studenta care era lider de opinie si intotdeauna sigura pe ea, femeia care radia forta, siguranta de sine" a devenit o adulta care sustine ca a fost dintotdeauna o mare complexata si ca a avut dintotdeauna o frica irationala de conflicte, ca intotdeauna a suferit ca un caine la orice critica oricat de mica si ca dintotdeauna s-a simtit ca un rebut, ca un gunoi... Am pe undeva senzatia ca vorbesc la pereti, dar il inteleg: de unde si cum sa stie si cum sa creada el astea cand nici eu nu le-am stiut o viata intreaga si abia la terapie le-am descoperit?

Ei, iar de aici am ajuns la relatia cu Bogdan si la criza actuala, criza in care "baiatul" de 15 ani care se manifesta tot mai pregnant in Bogdan a inceput sa preia tot mai frecvent controlul asupra adultului din el si sa-mi faca viata un iad. I-am relatat Elfriedei ceea ce incerc de luni de zile sa-i explic si lui Bogdan, ca acum sunt doar mamica lui David si ca acea parte din mine care in trecut compensa cumva in ochii "baiatului" lipsa propriei lui mame din copilaria lui nu mai este acum indreptata catre el, ci exclusiv catre David, pentru care incerc sa fiu cea mai buna mama posibila (si chiar sunt ;-))).

Problema este ca noi doi inainte eram si parteneri adulti, si prieteni, si amanti, si iubiti, si mama si baiat, si tata si fetita, si frati, si suflete pereche, tot, in functie de imprejurari, de starea de spirit, de triggere etc. Ei, acum nu se mai poate, fiindca a aparut un copil in carne si oase care ne solicita exclusiv ca si parinti, ca si adulti. Acum nu se mai poate, fiindca fiecare din noi se identifica in alt fel si in alt plan cu David si fiecare din noi gestioneaza diferit consecintele acestei identificari: eu m-am pus pe standby pe mine insami, mi-am ingropat undeva adanc nevoile personale si astept sa treaca furtuna pentru a putea sa scot din nou capul din pestera si pentru a ma putea ocupa cum trebuie de fetita din mine, in timp ce la Bogdan "baiatul" se manifesta tot mai pregnant, este din ce in ce mai nemultumit, mai furios, mai agresiv si transfera asupra mea tot mai puternic toata furia pe care in copilarie si-a reprimat-o partial fata de mama lui.

In alta ordine de idei, mi-e clar ca prioritatile la mine sunt false: 1) David, 2) Bogdan, 3) eu insami, cand de fapt ar trebui sa fie 1) eu insami, 2) David, 3) Bogdan. Problema insa merge mult mai in adancime. I-am explicat lui Bogdan de f.f.f. multe ori ca nu am cum sa-i ofer mai mult decat o fac acum, pentru ca nici mie insami nu-mi mai pot oferi mai mult. Lasand la o parte acest aspect, care nu e nici el de neglijat, ceea ce solicita "baiatul" prin crize de furie, prin amenintari, prin critica si jigniri nici macar nu este ceea ce-i trebuie si ceea ce l-ar face cu adevarat fericit!! Tot un surogat ar fi, ori la surogate se stie ca nu au nici un efect, fiindca nu se adreseaza adevaratei cauze a suferintei.

"Baiatul" nu stie decat atat: prin aparitia lui David el si-a pierdut "mamica" aia pe care o transferase partial asupra mea si pe care eu i-o sustinusem probabil inconstient (caci, nu-i asa, in aproape orice relatie exista si un fragment de interactiune gen mama-copil pe care fiecare din noi o reinsceneaza cu partenerul atunci cand are loc o regresie intr-una din varstele copilariei). Ei, el pe mamica aia o vrea inapoi, mai bine zis pretentiile lui se indreapta de fapt inconstient spre propria lui mama, suprapusa prin transfer asupra mea, de a i se da in sfarsit iubirea pe care nu a primit-o in copilarie. Ori acest lucru NU SE POATE INTAMPLA indiferent ce as face eu, indiferent daca eu as fi mai putin absenta (cum imi reproseaza el), indiferent daca eu as renunta la scrapping (cum imi reproseaza el), indiferent daca m-as ocupa mai mult de casa si tot asa...

Partea buna este ca recunosc tiparul de comportament, partea proasta este ca - prin acest comportament - Bogdan a inceput sa-mi reaminteasca de mama si de modul cum ma trata ea, iar reactia mea este tot cea veche, cea prin care ma aparam si atunci: stau cu frica de urmatoarea explozie si concomitent ma indepartez tot mai mult, ma retrag in mine insami, opun acea rezistenta muta care pe mama o scotea din minti si o facea si mai furioasa. In clipa cand surprind la mine o reactie veche, constientizez ca suntem amandoi pe alt plan, ca am regresat si nu mai suntem in starea de constienta a adultului. In clipa cand eu ma simt din nou fetita speriata, terorizata, permanent tematoare, imi dau seama ca stau de vorba cu "baiatul" si nu cu adultul din Bogdan. Realizand ca de fapt este vorba de o regresie de un transfer, reusesc sa nu ma las prinsa intotdeauna in "jocul" asta toxic, dar de afectat tot ma afecteaza.

Vorbind cu Elfriede pe tema asta, i-am spus ca din fericire intre mine si Bogdan asta este doar una din fatetele relatiei noastre, dar mi-am amintit ca exact pe aceasta baza a fost construita de fapt intreaga mea relatie cu Manfred: el era baiatul (deprimat, nefericit, neiubit, imatur), eu eram mamica, aia care luase asupra ei obligatia de a-l face fericit, de a umple golul lasat in sufletul lui de o mama care l-a iubit prea putin pentru a-l salva de la abuzurile tatalui lui... Si se stie unde ne-a dus aceasta constelatie.

Problema pe care mi-a evidentiat-o Elfriede este insa f.f.f. interesanta si sunt convinsa (sau sper!!) ca aici se vor recunoaste foarte multe femei in relatiile lor. Problema cea mai mare este ca de indata ce tu, ca femeie-sotie-partenera, accepti si felia asta de rol de mamica, automat iti atragi dupa un anumit timp furia acelui "baiat" care incepe sa te identifice tot mai mult cu autentica lui mamica de la care el nu a primit iubire, automat el va incepe sa fie furios pe tine si sa-si manifeste tot mai necontrolat furia pe care si-a reprimat-o o viata intreaga pana atunci.

Aceasta furie se poate manifesta fie prin izbucniri deschise si prin critica permanenta (cum se intampla la Bogdan), fie in mod mult mai subtil: prin manipulare, desconsiderare in cele mai diverse moduri, prin sabotarea increderii tale in tine insati ca femeie, prin resentimente abia camuflate, prin tot felul de nemultumiri latente proiectate asupra partenerei, prin mofturi, acuzatii imaginare, insinuari, prin respingere intentionat prost mascata, prin proasta dispozitie ocazionala sau stari de "melancolie" inexplicabile cu plasarea strategica a responsabilitatii in carca partenerei, prin inoculare imperceptibila de sentimente de vinovatie etc. etc. etc. Cam asta este paleta de modus operandi a celor mai multi "baieti" nemultumiti aflati undeva, adanc, in toti barbatii care nu au primit suficienta iubire de la propria lor mama si care mai devreme sau mai tarziu reinsceneaza vechiul conflict in prezent, refuzand sa constientizeze si sa prelucreze adevarata trauma, aia VECHE! Ori eu refuz acum consecvent sa-mi mai asum acest rol de tap ispasitor.

I-am spus Elfriedei ca, in ciuda loviturilor masive incasate in ultimul an, in ciuda certurilor tot mai agresive verbal din partea lui Bogdan, ceea ce imi da putere sa rezist este faptul ca sunt absolut SIGURA pe ceea ce simt si pe convingerea ca problema nu este la mine. Sunt sigura pentru ca stiu exact ce simt si nu as simti asa daca problemele ar fi la nivel de relatie adulta.

Stiu ca nu am altceva de facut decat sa sper si sa astept ca Bogdan sa-si revina, sa reia terapia, sa se conecteze din nou ca inainte la propria lui durere si la propria lui istorie personala, sper ca adultul din el va reusi sa preia din nou controlul asupra propriei vieti si ca va reusi sa ma vada din nou asa cum sunt, nu asa cum ar vrea "baiatul" sa fiu ca sa-i compensez lui golul interior lasat de absenta propriei mame. Fiindca asa ceva imi este absolut imposibil, chiar daca as vrea. Mi se rupe inima cand realizez ca lui ii este infinit mai greu sa iasa din acest conflict interior deoarece el spre deosebire de mine se identifica mult mai intens si mai profund cu David si deci are mult mai multe triggere care-i dezlantuie sentimente demult ingropate, asa ca asta fac... astept si sper! Si il iubesc in continuare pe omul asta care este sufletul meu pereche si alaturi de care imi doresc sa imbatranesc!