Vrem copii iubiti si fericiti sau dresati, adaptati si zombificati?

Pe 6 mai (marti, trei ceasuri rele?) am fost cu David la scoala, unde fusesem "invitati" la controlul medical obligatoriu in Germania inainte de inceperea primului an scolar.

Rulasem mental de nu stiu cate ori scenariul intalnirii cu personalul medical de la Sanepid (Gesundheitsamt = oficiul pt. sanatate, hehe), pregatisem tot felul de raspunsuri ca sa contracarez orice eventuala polemica despre vaccinare, luasem impotriva principiilor mele decizia de a evita orice fel de "provocare", deci ma dusesem ca o oita cuminte, cu carnetul de analize si cu carnetul (gol) de vaccinare ale lui David, ca sa nu fiu acuzata de reavointa ca nu am vrut sa le arat documentele (desi nu aveam nicio obligatie legala s-o fac).

Nu am anticipat insa mascarada de alta natura care avea sa se desfasoare  acolo. 

Ne-a luat in primire asistenta: ceva mai in varsta, prietenoasa, blanda, calma. S-a uitat in carnetul de vaccinuri, a intrebat "Nu are vaccinurile?", eu am raspuns "Nu", ea a inchis carnetul si l-a pus la loc, apoi a continuat cu controlul: l-a masurat si cantarit pe David, l-a pus sa completeze niste propozitii, sa descrie cu cuvintele lui niste scene dintr-o carte, sa identifice si sa corecteze niste cuvinte pronuntate gresit, sa deseneze diverse obiecte, imbecilitati din astea standard pentru maimutici dresate...

In final, a facut un pic de smalltalk cu David despre pantofii lui cu luminite, iar cand a spus el ca "sunt noi, dar nu chiar asa de noi", eu am adaugat ca pe vremuri noi ne jucam mult mai mult pe afara, prin noroaie, pe santiere, prin mizerie, unde stricam pantofii mult mai repede...", iar ea a comentat cu subinteles: "Da... iar copiii aveau mult mai putine alergii ca in ziua de azi..." - atunci am simtit-o ca este pe aceeasi lungime de unda cu mine.

Ne-a condus in alta incapere, unde ne asteptau 2 femei. Niciuna din ele nu s-a prezentat. Niciuna din ele nu a incercat o micuta conversatie cu David, sa-i explice ce fel de teste urmeaza si in ce scop. Una din femei a "executat" mecanic controlul, in timp ce cealalta (cu niste buze subtiri si o privire acra!) statea doi metri mai departe, in fata unui laptop, si tacanea in continuu pe tastatura... M-am simtit cam ca la Securitate.

"Controloarea X" (nici nu stiu daca era doctorita sau doar angajata la directia sanitara) a inghitit galusca vazand carnetul de vaccinuri gol, dar i-a picat greu de tot la stomac, fiindca a incercat un "V-ati gandit bine la difterie, la tetanos?" [si eu care imi imaginam ca-mi vine cu polio, ca tot e isteria asta la moda], iar eu i-am raspuns scurt si compact ca ma gandesc si ma informez de 8 ani despre vaccinuri si raman la "nu, multumesc". Cu asta discutia despre vaccinare se incheiase, iuhuuu, am scapat, ma gandeam eu in naivitatea mea.

Ei, dar de aici s-a rupt filmul cu politetea penetrant falsa pe care o afisase madama pana atunci. S-a "concentrat" pe David, pe care a inceput sa-l grabeasca, sa-l sicaneze, sa-l critice in stil de pedagogie neagra, sa-l provoace si sa-l enerveze, sa-l corecteze permanent si sa-l "ghideze", nelasandu-l sa rezolve singur sarcinile pe care le primea... Printre sarcini: "Marcheaza pe pagina asta cele doua imagini identice", "Da-mi te rog pasarea mare galbena si marinarul albastru mic" (erau niste forme decupate din carton) sau "Sari cu ambele picioare in stanga si in dreapta acestei linii albe de pe covor" (!!!). O maimuta de laborator s-ar fi descurcat de minune la toate testele. Toata procedura s-a derulat dupa motto-ul "Uite aici sablonul, hai repejor sa te indesam si pe tine inauntru!".

Numai ca la David nu functioneaza lucrurile asa.

In plus, tata (care era inca la noi in vizita si urma sa plece inapoi in Romania chiar in acea zi!!) ne astepta afara in curtea scolii. In plus, ce eram eu emotionata si agitata [am sa revin cu motivele!], dar David era si mai si, fiindca preluase si agitatia mea si in plus simtea ca este testat, dar nu intelegea cu adevarat ce se intampla pentru ca nimeni nu considerase necesar sa discute cu el si sa-i explice ce se petrece acolo. Retrospectiv imi pare rau ca nu m-am asezat langa el, la masa unde se desfasurau "exercitiile", ca sa vad si eu cum se deruleaza un asemenea control-test, dar am ramas pe un scaun langa usa tocmai ca sa nu le provoc pe duamnele cotofene medicale si sa-mi aud vorbe ca sunt mama-closca samd.

La una din sarcinile ceva mai dificile, David a incercat sa-si faca singur curaj: "ah, asta e usor, e de bebelusi...", la care cotofana-controloare da o replica aroganta pufnind pe nas "Hm, vad ca incredere in el are, nu gluma...", iar aici am intervenit si am corectat-o: "Nu, el de fapt incearca sa se motiveze si sa se incurajeze!!". Se pare ca duamna avea ZERO cunostinte de psihologie, ZERO empatie si capacitate de a se pune in pielea unui copil, ZERO tact si finete.

OK... Dupa 20 de minute se incheie circul si David - evident usurat - alearga gramada spre mine: "Mami, unde este Opa? Mami, hai, plecam? Mami, ne asteapta Opa afara?", asta in timp ce cotofana-controloare tot mai voia sa-mi spuna nu stiu ce si era in mod evident frustrata ca o bruia copilul... Agitatie, eu dadeam sa-l impac si pe David, dar si sa-l reduc la tacere ca sa nu cumva sa faca impresie prea proasta cum ca vaaai, e genul ala de copil "obraznic" care nu se aseaza pe cur cu labutele in sus si care intrerupe discutiile adultilor, mai ales cand acele "discutii" sunt de fapt labareala curata...

Am comentat ceva de genul "Trebuie sa ma ocup acum de nevoile copilului meu, nu pot sa va raspund", la care cotofana imi arunca (de fata cu copilul meu!!!) o fraza de genul "Dar stiti ca scoala nu poate prelua sarcina de a educa copiii" (say whaaaat, you stupid zombified piece of shit?). Aici mi-a cam sarit mustarul si - peste ceea ce-mi spunea David, care tot incerca sa-mi capteze atentia - i-am raspuns individei la obiect: "Nu asteapta nimeni asa ceva. Dar pentru mine si sotul meu educatia consta in iubire si exemplu, dresura nu practicam"... Tacere 3 secunde, apoi "Da, dar intr-o clasa cu 25 de copii....", la care am intrerupt-o "Se va adapta!! Este suficient de inteligent si intuitiv ca sa stie ce are de facut pentru a supravietui. Chiar de-ar fi sa se nenoroceasca sufleteste, dar se va adapta!! Si eu m-am adaptat si am studii superioare si am un job bun si sunt perfect integrata in societate! DAR sunt si genul de om care gandeste si care pune regulile sub semnul intrebarii si asa vreau sa-mi cresc si copilul" (nu ca un zombie consumator si cu creierul amputat - am adaugat in gand).

Am iesit de acolo cu un ghem de furie in stomac. Afara deschid carnetul cu analizele si vad o "foaie-raport" standard, pe care cotofana scrisese de mana urmatorul text despre David: "nelinistit, usor neconcentrat, trebuie stimulat la motorica fina, dificultati cu regulile si limitele"!!!! 

In momentul ala am simtit ca mi se ridica sangele in cap. Sa precizez de ce eram oricum agitata si nelinistita, iar David era si el la fel. Cu o zi in urma, tata avusese chiar in bratele mele o criza epileptoida, o cadere tipica procesului de vindecare (in faza vagotona), asa cum este el descris in noua medicina germanica. Ma speriasem vreo 20 de secunde, in care a trebuit sa-mi controlez constient impulsul de a suna la salvare, dupa care l-am intins in pat pe tata si am stat langa el, l-am tinut in brate, mangaindu-l, calmandu-l, respirand adanc si avand incredere in procesul de vindecare controlat de organism.

Voi va speriati cand face copilul vostru 38,5° febra?? As vrea sa va fi vazut in locul meu in acele momente de soc. Ca un fulger mi-a trecut prin cap "Ce faci acum, Feli? Suni la 112 si iti asumi consecintele de a-l preda pe mana medicilor (sa-l nenoroceasca, de exemplu bagandu-i perfuzii care sa mareasca edemele, cand el are nevoie de fapt sa elimine apa!!!) SAU aplici ceea ce predici si te tii tare si ai incredere in mecanismul de vindecare si il ajuti prin vibratii, caldura, dragoste, afectiune, mangaieri, linistire si apoi prin explicarea situatiei?" - ei bine, in cateva secunde am luat decizia, l-am tinut in brate ca pe un bebe, i-am soptit cuvintele linistitoare, l-am mangaiat, am lucrat cu respiratia, cu calmul, mai intai la mine, apoi constienta ca i le pot transmite si lui... pana cand s-a linistit... Of, Doamne, usor n-a fost, evident ca m-am speriat in primele secunde, in fond a fost pt. prima oara in viata mea cand m-am confruntat cu o astfel de situatie... absolut din senin... El mi-a spus dupa aceea ca ma auzea cum ii vorbeam, ca l-a linistit mult vocea mea si i-au facut bine mangaierile mele... deci intuitia mea nu m-a lasat nici de data asta sa gresesc.

Dupa 2 ore de somn tata si-a revenit complet, era exact ca inainte... si nu s-a mai intamplat nimic altceva... I-am explicat ca in cele 2 ore in care dormise el eu am mai citit mult pe net si in cartea lui Björn Eybl si m-am si sfatuit cu cineva care se pricepe bine la NMG si mi-am cimentat convingerea ca a fost intr-adevar vorba de acel tip de criza epileptoida (epicriza) care apare cam la jumatatea fazei de vindecare dupa rezolvarea unui conflict (marele nostru conflict de despartire din 2003!!) si se manifesta prin caderi de tensiune sau vertij sau crize epileptice, uneori usoare atacuri cerebrale (cand masa conflictuala a fost foarte mare), chestii de genul asta. Este vorba de acele crize epileptoide prin care creierul da impulsuri simpaticotone pt. a indeparta edemul cerebral format initial ca sa protejeze celulele/neuronii in perioada de refacere, in faza vagotonica de vindecare. Stiu ca pt. cine nu are habar de noua medicina germanica suna a chineza ce scriu eu aici, dar e suficient ca eu stiu ce se intampla si de ce se intampla, ca doar nu degeaba ma informez despre noua medicina germanica de cativa ani! Am mai citit si zilele astea mult mai mult chiar concret pe tema asta, simptomele se potrivesc 100%. O sa avem in curand si un CT facut fara substanta de contrast, ca sa putem pune un diagnostic si mai clar. Si Crina Veres mi-a confirmat ca este asa cum am intuit eu.

Ei, iar ca sa revin la ziua de marti, in care tata urma sa zboare acasa in Romania, epicriza lui tata se petrecuse luni dupa-amiaza, deci evident ca stateam cu grija daca o sa fie totul ok cu zborul etc. David este un copil extrem de sensibil si empatic, deci evident ca simtise nelinistea mea in tot timpul cat noi fusesem in acea incapere, iar tata ne astepta afara in curtea scolii. Dupa ce am citit "biletelul" de amor pus pe furis de cotofana in carnet, l-am lasat pe David cu tata si m-am intors la individe. Am explicat ca nu mi se pare absolut deloc in ordine ca-dupa 20 de minute de exercitii-standard ca la circ- copilul meu sa primeasca o asemenea eticheta! Am explicat ca exista f. multi factori pentru starea lui de neliniste (pe care de la bun inceput ea nici nu a incercat sa i-o reduca, explicandu-i civilizat ce se intampla acolo, de parca el era un catel care trebuia sa aduca betigasele fara sa inteleaga de ce), am explicat si pe scurt faza cu tata, am explicat si ca David nu este o papusa de portelan si ca in mod evident el a simtit ca este supus la niste teste si deci in mod evident mai era si emotionat, incercand sa-si faca putin curaj, la care ea l-a luat peste picior cu "increderea de sine"... I-am spus ca daca EU ca adulta eram emotionata la acele teste, CUM sa nu fie si el? Am incercat sa fiu cat se poate de calma si prietenoasa, dar sincer imi venea s-o dau cu capul de pereti!

In plus, CE puii mei inseamna "dificultati cu regulile si limitele"??? CE inseamna acest cliseu si CINE se crede cotofana asta, ca sa arunce asemenea verdicte despre copilul meu?? CARE reguli?? CARE limite?? Stabilite de cine?? Adica un copil de 6 ani ar fi obligat sa se comporte ca un catel dresat, DAR ea ca ditamai adulta nu era in stare sa suporte nitica frustrare ca o bruia el cand eram pe punctul de a pleca. Mai sa fie! Neamtul are o vorba: "der Frau hat man wohl ins Hirn geschissen". Adica pe romaneste "cineva s-a cacat in creierul preastimatei doamne"!

Inca o dovada de prostie crasa, ea cica voia sa ma linisteasca: "Ah, dar nu va faceti griji, foaia asta este doar pt. dvs., nu influenteaza daca David merge la scoala sau nu anul asta!" De parca fix asta era grija mea. I-am raspuns la obiect: "M-ati inteles complet gresit, teama mea este tocmai invers, ca A FOST RECRUTAT pentru scoala ORICUM, deoarece este nascut inainte de 30 iunie si legea spune ca TREBUIE sa mearga la scoala, dar eu ma tem ca poate el nu este suficient de matur emotional ca sa stea ore in sir intr-o banca." Ea o da la intors: "Vaai, dar nu se poate, ca doar la inscriere l-a vazut cu siguranta rectorul sau co-rectorul scolii, nu-i asa?". "Nu, duamna, nu l-a vazut NIMENI, m-au chemat doar la secretariat cu formularele de inscriere, din moment ce e nascut inainte de 30 iunie este OBLIGAT prin lege sa inceapa scoala anul asta, deci la ce bun sa se mai oboseasca cineva sa-l cunoasca personal??".

In finalul discutiei, mi-a facut marea "favoare" de a adauga pe hartiuta respectiva o paranteza ("reactie evtl. situationala" sau ceva de genul asta). 

  

Ei, dar se inseala dumneai daca crede ca m-a "rezolvat" ca pe un lemming care sta in pozitie de ghiocel in fata autoritatilor. Am trimis deja la Sanepid o scrisorica prin care solicit copia raportului amanuntit redactat cu ocazia acelui control, deoarece la cat a tastat tanti aia cu buze subtiri in laptop pe parcursul celor 20 de minute, sunt convinsa ca exista deja un raport detaliat si vreau sa-l vad. Acel raport va ramane la dosarul lui David, este deja o parte din CV-ul lui si vreau sa depun si eu o declaratie la dosar in care sa relatez cum s-au vazut lucrurile din perspectiva mea.

Aceeasi tanti de la Sanepid n-a schitat absolut niciun zambet pe parcursul celor 20 de minute (nici macar cand David a facut o mica gluma referitoare la saritul pe dunga alba), in schimb -dupa ce s-a pus problema vaccinarii si eu am rostit cuvintele magice "nu, multumesc"- m-a intrebat daca David a avut ceva probleme de sanatate (desi avea in fata formularul unde erau trecute peste tot liniute -----------,  fiindca nu am avut ce sa completez!). I-am spus ca nu, ca David e perfect sanatos si ca pediatra ne-a vazut pana acum doar o singura data pe an, la controalele obligatorii. Intrebare din varful buzelor: "Cine este pediatra dvs.? Este pediatra sau medic de familie??". I-am spus cum o cheama si am adaugat in mod special ca da, este medic pediatru si nu, in mod sigur nu stie cine suntem, deoarece ne vede fix 20 de minute pe an. Stiu de ce cotofana a vrut sa afle daca mergem la pediatru sau la un medic de familie: un medic de familie este mai retinut in a vomita spre parinti toate gunoaiele de propaganda provaccinare!

Din toata aceasta poveste m-am ales si cu un soc conflictual de tip "imi pute ceva" (ich habe die Nase voll), pe care l-am rezolvat in weekend (avand -singura din familie- simptome de nas infundat si raceala!), cand m-am informat despre scoala Montessori din oraselul invecinat si am facut niste calcule pt. cum ne-am putea permite financiar sa-l dam pe David acolo. Le dau celor de la scoala de stat o sansa de un an. Daca observ ca -dupa ce 6 ani de zile David a fost perfect sanatos- incepe cumva copilul sa faca diverse conflicte si sa somatizeze, adios scoala de stat si incercam sa-l inscriem la Montessori!

Sa fie clar: eu imi doresc din tot sufletul un mediu fara conflicte pentru copilul meu, dar nu accept sa fim sicanati si tratati cu dispret numai fiindca David nu este vaccinat si nici nu se incadreaza in sabloanele de "educatie" ale doctoritei de scoala sau ale Sanepidului.

Consecintele concrete ale controlului? De a doua zi David a refuzat sa mai mearga la gradinita tot restul acelei saptamani si mi-a spus direct "Unde e hartia aia cu care m-ai inscris la scoala? Hai s-o luam inapoi, eu vreau sa ma dezinscriu!". Suna amuzant, dar nu este!

Si ca sa va dau un exemplu minunat despre ce vorbesc eu aici, va rog sa cititi cu mare atentie urmatorul interviu cu prof. dr. Gerald Hüther, neurobiolog la Universitatea din Göttingen:

"Daca rezumam cercetarile neurobiologice moderne, ajungem la o concluzie catastrofala in ce priveste sistemul scolar actual. Concluzia este ca am avut cu totii niste idei complet gresite atunci cand am crezut ca putem sa le predam ceva copiilor (sau altor oameni), ca ii putem forma, ca ii putem invata ceva.

Aceste idei provin din alte timpuri, cand se faceau eforturi foarte serioase de a dresa oamenii si a-i pregati pentru anumite sarcini, pe care acestia -fara a pune prea multe intrebari- sa le indeplineasca foarte constiincios... in Auschwitz sau in transee sau in sinistrele fabrici de razboi...

Aceia erau oameni functionalizati si oamenii functionalizati se obtin prin dresura... adica atunci cand, prin recompense sau pedepse, ei sunt determinati sa se comporte intr-un anume fel. Asta se cheama a preda. Sau a face educatie. Si in prezent nu mai avem nevoie de aceste metode de dresura. Din punct de vedere neurobiologic ele sunt o aberatie, deoarece prin ele nu obtinem decat ca acel copil sa se comporte in compania adultului asa cum se asteapta de la el, adica la scoala se comporta asa cum "trebuie" sa se comporte (atunci cand dresura da rezultate), deci copilul reactioneaza la recompense si isi da silinta ca sa promoveze clasa sau sa nu ramana repetent, insa cand nu mai este la scoala copilul isi spune "Doamne, a fost oribil! Nu mi-a placut deloc ce am facut acolo, scoala a fost cea mai urata perioada din viata mea", cam cum auzim azi la majoritatea adultilor.

Avem de-a face cu o irosire de potential, pe care o societate moderna pur si simplu nu si-o mai poate permite. Neurobiologia moderna ne spune ca nu este deloc recomandat sa-i fortam pe copii sa se comporte intr-un anume fel sau sa acumuleze cunostinte pe care le consideram noi importante, ci esential este sa-i invitam si sa-i incurajam si sa-i inspiram pe copii sa asimileze liber, in felul lor propriu, cunostintele cu care vin in contact si ceea ce se stie despre lume si viata; este vorba doar de a-i insoti pe copii si pe tineri pe drumul lor de explorare si structurare a vietii si a lumii, precum si a posibilitatilor lor in aceasta lume.

Ori pentru asta avem nevoie de cu totul altceva decat de ceea ce numim in ziua de azi scoala. Avem nevoie de institutii unde copiii si tinerii sa mearga de drag, sa mearga cu atata placere incat sa planga cand vine vacanta. Asemenea institutii sunt de dorit in spatiul de limba germana si ele chiar exista: exista scoli care functioneaza in asa fel incat copiii regreta sfarsitul anului scolar si venirea vacantei!

[...] Oamenii au nevoie sa afle ca scoala nu trebuie sa fie asa cum este in majoritatea institutiilor de stat. Nu este o lege a naturii ca scoala trebuie sa fie un chin, ceva de care copiii trebuie sa se teama, un loc unde 40% din copii se duc dimineata cu ghemul de frica in stomac. Depinde de noi. Putem sa facem lucrurile altfel si a venit momentul sa facem lucrurile altfel."

Va mai traduc inca un scurt interviu cu prof. dr. Gerald Hüther, din care avem cu totii multe de invatat.

Reporter: "Prof. Hüther este unul din cei mai cunoscuti cercetatori in neurobiologie din Germania si este preocupat in mod special de dezvoltarea copiilor. Daca am inteles corect ceea ce spuneti dvs. despre tema ADHS, atunci dvs. afirmati ca ADHS nu este o boala, nu este o tulburare neurologica."

Prof. Hüther: "A fost considerata asa in trecut, dar intre timp stim ca creierul copiilor este in permanenta dezvoltare si pentru aceasta e nevoie de anumite experiente, iar majoritatea copiilor trec prea rar prin acel gen de experiente, in schimb ei traiesc prea multe experiente defavorabile."

Reporter: "Cum va explicati ca diagnosticul ADHS este pus atat de frecvent si tot mai multi copii -mai ales baieti- par sa aiba ADHS?"

Prof. Hüther: "Este comod pentru toti cei implicati [adultii - n.m.]. Parintii sunt bucurosi ca vezi Doamne copiii au un deficit asa-zis genetic, medicii sunt bucurosi ca apeland la o simpla pastila dispar simptomele, profesorii sunt bucurosi ca nu mai e raspunderea lor si nu in ultimul rand industria farmaceutica se bucura ca poate castiga atatia bani. Este o situatie foarte dificila."

Reporter: "Da, Ritalin se cheama pastila. Insa pentru multi parinti, si mai ales pentru multi copii, este acolo o suferinta imensa. Exista parinti care spun ca acest medicament este ultima sansa, altfel nu-si mai pot trimite copilul la scoala."

Prof. Hüther: "Da, cu siguranta exista etape in dezvoltarea unui copil care sunt atat de dificile incat parintii nu mai stiu ce sa faca, dar nu avem voie sa uitam ca atunci cand acest medicament preia reglarea acelor functii in creier, copilul nu mai poate niciodata sa invete sa regleze singur acele functii, cum ar fi controlul impulsurilor, capacitatea de a suporta un anumit nivel de frustrare, planificarea unei activitati... Toate aceste functii le dezvolta creierul unui copil in timp si in contextul necesar."

Reporter: "Erau altfel inainte copiii?"

Prof. Hüther: "Nu erau altfel, aceste lucruri sunt dintotdeauna asa, dar in prezent copiii au posibilitati tot mai reduse sa arate de ce sunt in stare, sa rezolve probleme, sa gaseasca solutii impreuna cu alti copii etc. In ziua de azi ei sunt mult prea inregimentati in scoala. Permanent li se preda ceva, dar prea rar au sansa sa vada si sa traiasca pe pielea lor si din proprie initiativa cat de frumos si satisfacator poate fi sa-si controleze impulsurile pana reusesc sa realizeze ceva deosebit."

Reporter: "Dar in scoli deja se practica forme noi de predare, sistemul vechi -cum il stim noi- cu predare frontala in fata clasei se practica tot mai rar."

Prof. Hüther: "Da, dar se face predare pe proiecte, in care din nou nu exista multe posibilitati si experiente care sa stimuleze cu adevarat dezvoltarea copiilor. Da, exista si scoli unde acest lucru functioneaza, acolo exista materii care se cheama Responsabilitate, Provocare, acolo copiii invata toti impreuna sa exploreze ceva, sa structureze, sa creeze ceva, sau -mai important- sa se ocupe de ceva impreuna. Copiii vor sa fie importanti, baietii in mod special, de aceea ei sufera mai mult datorita faptului ca in societatea actuala ei nu prea mai gasesc posibilitati sa demonstreze ca sunt capabili si ca sunt cu adevarat importanti. Cand ii intrebam pe copii de ce se duc la scoala, ei raspund «Fiindca trebuie», ori asta nu este o stare de lucruri buna."

Reporter: "Bine, dar scoala este totusi obligatorie. Ce sfaturi le puteti da parintilor disperati? Nu au toti posibilitatea sa-si dea copiii la scoli private, care sa raspunda nevoilor speciale ale tuturor copiilor."

Prof. Hüther: "Ar fi bine ca parintii sa se gandeasca la ceea ce ar putea ei sa intreprinda impreuna cu copiii lor, adica nu atat in timpul liber, cat sa se ocupe impreuna de ceva, sa se dedice unei activitati importante, facute cu pasiune, sa exploreze impreuna lumea si viata, sa fie creativi impreuna cu copiii. Este notabil faptul ca acei copii care petrec mult timp in aer liber, care sunt membri in clubul exploratorilor, au mult mai rar simptome definite ca ADHS; copiii care traiesc la tara, unde e mult de lucru, unde se ocupa mai multe persoane de acelasi lucru, de asemenea au mult mai rar manifestari care ar putea fi etichetate drept ADHS, iar studiile arata ca parintii care sunt putin mai in varsta se pricep ceva mai bine sa creeze un sistem familial in care copiii si parintii sa se ocupe impreuna de ceva important. Cred ca acestea sunt aspectele esentiale."