Dorinta si durere

Ieri am profitat de ocazie ca a iesit Bogdan in parculet cu David si mi-am sunat terapeuta. Am facut o sedinta prelungita si, Doamne, cata nevoie aveam de asta...

I-am povestit despre corespondenta dintre tata si cumnata mea si cum m-a rascolit iar toata povestea asta.

De fapt, totul a inceput cu altceva si ea m-a ajutat sa recunosc asta. Totul a inceput cand am primit de la cumnata mea invitatia la botezul copilului ei. Primele straturi emotionale care s-au manifestat la mine au fost batjocura, ironia, cinismul, dorinta de a ma distanta si mai tare de aceasta persoana otravitoare, toate acestea acopereau furia, care la randul ei, ca intotdeauna, acoperea durerea (o durere care nu e legata de cumnata mea, dar a fost declansata in mod foarte subtil de ea). Terapeuta mi-a atras atentia asupra unor cuvinte din invitatie care si-au facut loc pe nesimtite inca de atunci in sufletul meu si au inceput sa faca ravagii: "La botez va veni toata familia, cele doua bunici, nasii X si Y si evident mami si tati si vom petrece si ne vom veseli cu totii."

Acolo s-a deschis pentru mine o rana. De aceea am simtit nevoia cateva saptamani mai tarziu sa citesc mailurile lui tata. De parca intuiam ca e ceva acolo de care am nevoie. Terapeuta m-a intrebat de ce cred eu ca simt nevoia din cand in cand sa citesc acele mailuri. Eu am glumit spunand ca e masochism ;-) I-am spus ca simt nevoia din cand in cand sa-mi mai confirm in felul asta ca am actionat corect si sanatos pentru mine rupand relatiile cu aceste persoane otravitoare care mi-au distrus destul din viata si carora nu vreau sa le permit sa-mi mai distruga nici o singura zi. Ea mi-a spus: "Eu va ofer o alta solutie, prin care veti ajunge la acelasi rezultat dureros, dar fara sa mai simtiti nevoia pe viitor sa va cautati confirmarea la ei".

Si am ajuns la buba bubelor: dorinta de a avea parinti iubitori. Indiferent cat as fugi sau cat as nega, aceasta dorinta este o lege a naturii si deci va fi mereu prezenta in mine, cat voi trai. Orice om pe lumea asta isi doreste parinti care sa-l iubeasca, isi doreste o familie iubitoare. De aceea ne doare tot ce constatam a fi altfel, de aceea am simtit un cutit in inima citind in invitatia cumnatei despre cum va fi prezenta toata familia ("vom petrece si ne vom veseli cu totii")... Chiar daca stiu (cu ratiunea adultului) ca relatia ei cu mama ei este o minciuna si nu se bazeaza pe iubire, chiar daca stiu ca relatia mea cu parintii mei ar fi una la fel de otravitoare si de falsa si de vatamatoare pentru mine, DORINTA unei familii iubitoare este o durere prezenta mereu in inima mea, indiferent cat as incerca eu s-o ignor sau s-o neg, de teama suferintei.

Si in ce-l priveste pe David exista o durere asemanatoare: indiferent cat de frumos s-ar purta Mutti cu el si cat de fericit ar fi el in prezenta ei, ea nu este totusi bunica lui. Ma doare cu atat mai mult cu cat constat mereu ca Mutti este o bunica de milioane de ori mai buna si mai iubitoare cu David decat ar fi fost bunicile lui reale.

Cumnata mea are un dar aparte de a rani oamenii exact acolo unde-i doare mai tare, intuieste punctele vulnerabile si loveste cu o precizie demonica, fara greseala, pentru ca o face instinctiv, nu are nevoie sa calculeze ceva. Asa si cu sublinierea ca la botez va fi prezenta toata familia, cele doua bunici, plus imaginea creata de ea, cum ca la ea (spre deosebire de noi) se va petrece si se va veseli lumea pana la lesin si vai, ce fericiti vor fi cu totii... Indraznesc sa formulez si ipoteza ca ea in realitate nici nu ne voia prezenti la botez, a vrut doar sa ne anunte mandra ca, vai, draga, uite ca acum are si ea in sfarsit multdoritul cuibusor de familie, cu sot si copil, dupa care a tot suspinat o viata intreaga... Constientul si ratiunea mea stiu ca toata povestea asta cu botezul si cu veselia e o mare pacaleala, dar copilul din mine inca tanjeste dupa o familie, simt asta la fiecare sarbatoare, la fiecare ocazie unde imi inchipui cum altii petrec timp frumos in familie, simt asta de fiecare data cand citesc la Jesper Juul despre cum trebuie sa fie o familie iubitoare...

Citind mailurile dintre cumnata si tata si vazand cat de transparente sunt din perspectiva faptului ca ei sunt constienti ca eu am acces la acele mailuri (in realitate ei ni se adreseaza numai mie si lui Bogdan, fiindca ei unul altuia nu au de fapt ceva autentic si personal sa-si spuna), am realizat inca o data perfidia extrema a cumnatei mele, modul insinuant cum se pricepe sa picure otrava in inimile tuturor. La prima vedere, pare sa o intereseze o alianta cu tata si cu mama (careia ii transmite salutari, ha!), ca doar "suntem toti persona non grata in ochii familiei Popescu si trebuie sa fim alaturi pentru a contracara efectul nefast al situatiei" (cuvintele lui tata). Dar apoi cumnata face greseala strategica (si de atunci tata nu i-a mai raspuns!!) sa ma acuze pe mine de schimbarea si "incetosarea mintii" lui Bogdan, ceea ce nu se potriveste deloc cu postura de regizor de vendeta familiala in care vrea tata sa-l vada pe Bogdan. Nu putem fi amandoi in acelasi timp ori regizori, ori marionete, deci pana si ei au realizat ca ceva e putred rau de tot in scenariul lor...

Tata ardea de curiozitate sa stie de ce a rupt-o Bogdan cu ea si ii scrie "nu inteleg nici acum de ce v-ati despartit, la frati e altfel decit la copil si parinti." Poftim???? Da, iata inca o confirmare ca in ochii lui relatia copil-parinti nu valoreaza nici cat o ceapa degerata. Asta daca mai era nevoie. Cumnata la randul ei isi mai demonstreaza odata cabotinismul desavarsit si nu uita sa mai faca o incercare de a-i crea lui Bogdan mustrari de constiinta, mentionandu-l pe tatal lor, care "se rasuceste in mormant cand vede ca eu si Bogdan nu mai vorbim unul cu celalalt", ea joaca toate registrele melodramei pe care le stapaneste la perfectie. Si totusi, pe Bogdan totul l-a lasat rece. El cand incheie un capitol, e incheiat pe viata. Good for him! Imi amintesc de ultima vizita in Romania, cand cumnata ii reprosa in ultima zi a sederii noastre "Vai, odata n-ai fost si tu la cimitir la tata", iar Bogdan i-a raspuns calm: "Eu il am pe tata in inima, nu am nevoie sa ma duc la cimitir"...

Terapeuta mi-a deschis ochii asupra inca unui aspect la care eu nu ma gandisem. Asa cum parintii mei traiesc intr-o lume virtuala (dupa motto-ul "Bucuresti-Ploiesti, pe chat ne intelegem de minune dar sa nu ne vedem mai mult de o zi la 3 luni, ca ne-am sparge capetele"), acum prin corespondenta cu cumnata mea, care si ea e la distanta si deci nu sunt nevoiti sa se intalneasca, au primit ocazia nesperata de a-si halucina o fiica-surogat si (bonus!) un nepot-surogat, acum se uita la fotografiile cu copilul cumnatei si in mintile lor bolnave gata, au un "nepot" mai palpabil decat cel real, asta le diminueaza putin presiunea patologica si le mai da putin combustibil narcisist (e apa chioara si "motorul" nu porneste cu el, dar tot e mai bine decat nimic, in ochii lor)!

Vorbind apoi de furie, i-am spus terapeutei ca la mine furia inca persista din mai multe motive, unul din ele fiind acela ca refuz sa am intelegere sau mila pentru incapacitatea acestor oameni de a ma iubi, pentru incapacitatea lor de a darui ceva din sufletul lor, pentru incapacitatea lor de a ma respecta, dar si pentru lipsa lor de bunavointa in a INCERCA sa priceapa, in a INCERCA sa-si deschida putin orizontul, sa evolueze putin mai sus decat gaura lor de soareci existentiali care nu au decat bucata de "branza" in fata ochilor.

Elfriede mi-a facut o radiografie psihologica rapida: mama m-a vrut bebelus etern (by the way, exact asta va trai si cumnata mea, cu gaura neagra de neumplut din ea, si VAI de copilul ei cand ea va depasi faza de ingrijire biologica devotata si va simti ca cererile si nevoile copilului sunt mult mai mari si mai insistente decat ale ei , atunci va incepe, ca si la mama, actiunea de nimicire a sufletului copilului!!); in ciuda blocajului si franelor puse de mama, eu am crescut si m-am dezvoltat avand permisiunea indirecta de la tata (ca lui nu-i trebuia un bebelus); ei, dar tata m-a vrut adolescenta eterna, pentru el nu am mai avut voie sa evoluez dupa aceea, nu am mai avut voie sa depasesc stadiul de uitat la meciuri de fotbal impreuna, stadiul de facut politica de doi lei si de discutat numai despre chestii impersonale, de speculat despre tragerile la sorti la campionatele mondiale de fotbal sau de fredonat melodii country si copiat topurile din Billboard pe caiete cu patratele...

Ori eu m-am schimbat enorm, eu am facut progrese personale, odata cu aparitia lui Bogdan in viata mea am prins si gustul iubirii adevarate si atunci mascarada lor a luat sfarsit, nu au mai avut cum sa ma pacaleasca dandu-mi otrava si manipulandu-ma sa cred ca e dragoste parinteasca. Eu am evoluat apoi enorm si atunci cand, in ciuda educatiei inoculate de ai mei ca sa ma faca dependenta emotional de toti ceilalti, am indraznit sa-mi ascult sentimentele si m-am rupt rand pe rand de toti impostorii din viata mea, am renuntat rand pe rand la toti cei care au refuzat sa mearga pe acelasi drum pe care-l gasisem eu, al descoperirii adevarului personal. Daca nu ma schimbam radical, eram si acum "preferata lu' tata".

I-am spus lui Elfriede ca m-am luptat prea mult cu parintii mei ca sa le deschid ochii, sa-i fac sa ma VADA, sa ma inteleaga si sa ma respecte si ma infurie foarte tare sa vad ca am esuat, ma infurie sa vad atata ignoranta, atata orbire, atata egoism, atata incapatanare si incremenire in proiect. De aceea nu am inca distanta si detasarea de care poate as avea nevoie ca sa-mi gasesc linistea sufleteasca. Varul meu mi-a scris ca am un suflet mai sensibil decat al altora si crede ca toata stradania si zbaterea mea isi trag seva de la aceasta. Elfriede mi-a explicat mai altfel: in ce priveste evolutia in viata, eu sunt acum la facultate, iar tata abia invata sa scrie literele de tipar. Deci ce pretentii sa am? Ei, de la distanta as putea avea si eu o astfel de atitudine zen, sau daca ar fi vorba de parintii altcuiva as da si eu sfaturi (ha!) gen "Dar nu poti sa-i intelegi si tu pe ei, ca atata ii duce capul?" - ehe, daca ar fi atat de simplu...

Sa revin la DORINTA de a avea parinti iubitori. Cand am spus cu voce tare de mai multe ori ca da, dorinta e acolo, in inima mea, cand realitatea interioara s-a cristalizat si s-a intins cu toate tentaculele in sufletul meu, am izbucnit in plans la telefon. Si am tot plans... Era ca si cum mi-as fi imbratisat inima pe dinauntru, ca si cum o parte din mine ar fi reinviat dupa ani de zile de coma, ca si cum o caldura fierbinte m-ar fi cuprins in tot corpul, am simtit durerea cum ma patrunde, am simtit cum ma copleseste imensa suferinta care ma va insoti toata viata din cauza faptului ca nu am avut si nu voi avea niciodata parinti care sa ma iubeasca. Pare atat de simplu cand e pus in cuvinte, dar oamenii fug o viata intreaga de admiterea si simtirea unei astfel de dureri. E nimicitoare. Simti cum te sfasie, cum te arde pur si simplu ceva in zona pieptului, simti cum parca ti se pulverizeaza inima in milioane de bucatele...

Ii spuneam Elfriedei dupa aceea ca m-am tot temut sa accept chestia asta fiindca aveam impresia ca daca accept ca dorinta exista, asta i-ar mai exonera pe ai mei de pacate sau cel putin i-ar face sa apara intr-o lumina mai blanda si nu voiam asta, nu voiam sa risc sa ma cuprinda vreo slabiciune la adresa lor (stiu cum e, dorinta si iluziile copilului din noi abia asteapta orice ocazie ca sa se manifeste si sa duca la o noua dezamagire - am trecut prin asta in vara la vizita neanuntata a lui tata). Elfriede mi-a explicat apoi ca, daca permit durerii sa ma cuprinda, daca accept aceasta dorinta ca fiind o parte vitala din mine, nu voi mai avea nevoie de furie in acest aspect, ca sa ma apar. Si cata dreptate a avut. In plus, mi-a spus ca, permitand dorintei sa existe in mine si luand contact cu ea uneori, nu o sa mai am nevoie de confirmari prin furie ca am actionat bine cand am rupt relatiile cu niste parinti abuzivi si incapabili de iubire, voi ramane ferma pe pozitie si fara a mai simti nevoia din cand in cand de confirmari prin lectura mailurilor lui tata, voi pastra in continuare siguranta ca am actionat cum trebuia si am avut dreptate sa rup legaturile otravitoare cu parintii.

Realitatea lipsita de iubire pe care o ofera parintii nu are nici o legatura cu dorinta oricarui copil de a avea parinti care sa-l iubeasca, dorinta e intotdeauna acolo, independent de realitate si de experientele copilului sau de cat tare incearca el sa reprime si sa se minta ca are controlul total asupra propriei vieti interioare, dorinta e intotdeauna acolo si ne va macina toata viata, iar cu cat o putem accepta si integra in fiinta noastra mai repede (asa neimplinita cum este!), cu atat mai bine.