De curand am sesizat o mare si grava anomalie in limba romana, mai precis in limbajul parintilor (mostenit de la propriii parinti) in comunicarea cu copiii.
Prima oara mi-a atras atentia fetita turcoaica de 11 ani, Adile, cu care ne mai jucam toamna trecuta, cand m-a auzit spunandu-i lui David in romaneste ceva de genul "David, stai cuminte, vino incoace, mama!" - Adile a facut niste ochi mari si apoi m-a intrebat "Ii spui mama lui David??? Pai nu esti tu mama lui, de ce ii zici lui mama?" - hopa! Pe moment nu m-am gandit mai intens la acest aspect, i-am explicat lui Adile ca asa e la noi, in Romania, ca asa ne "alintam" noi copiii, insa intre timp am fost atenta si la Bogdan, care si el i se adreseaza constant lui David cu "Ce faci acolo, taticule??" si tot asa...
De curand m-am surprins spunand ceva asemanator si la terapie, iar terapeuta nu m-a lasat cu simpla explicatie ca asa e la noi, in Romania ;-) In plus, odata l-am intrebat pe David unde e David si el a aratat spre el, pentru ca la intrebarea "unde e mama?" sa se arate tot pe el (!?!).
Deci de unde vine acest "obicei" (= reflex = reactie inconstienta!) de a ne adresa copiilor nostri ca si cum ar fi parintii nostri??? Poate tocmai din motivul care este evident, anume ca inconstient ii vedem uneori pe parintii nostri in persoana copiilor nostri? Poate tocmai aceasta motivatie ii determina pe unii parinti sa-si bata copiii fara mila, avand impulsuri negative si violente fiindca iese la suprafata furia fata de propriii parinti, dar ei nu constientizeaza nimic si isi descarca furia si agresivitatea asupra propriilor copii!
Eu am avut nevoie de 3 saptamani ca sa ma dezobisnuiesc sa-i mai zic lui David asa, Bogdan inca mai are nevoie de timp si ii vine foarte greu...
La voi cum e? Sau la cei din jurul vostru?
Prima oara mi-a atras atentia fetita turcoaica de 11 ani, Adile, cu care ne mai jucam toamna trecuta, cand m-a auzit spunandu-i lui David in romaneste ceva de genul "David, stai cuminte, vino incoace, mama!" - Adile a facut niste ochi mari si apoi m-a intrebat "Ii spui mama lui David??? Pai nu esti tu mama lui, de ce ii zici lui mama?" - hopa! Pe moment nu m-am gandit mai intens la acest aspect, i-am explicat lui Adile ca asa e la noi, in Romania, ca asa ne "alintam" noi copiii, insa intre timp am fost atenta si la Bogdan, care si el i se adreseaza constant lui David cu "Ce faci acolo, taticule??" si tot asa...
De curand m-am surprins spunand ceva asemanator si la terapie, iar terapeuta nu m-a lasat cu simpla explicatie ca asa e la noi, in Romania ;-) In plus, odata l-am intrebat pe David unde e David si el a aratat spre el, pentru ca la intrebarea "unde e mama?" sa se arate tot pe el (!?!).
Deci de unde vine acest "obicei" (= reflex = reactie inconstienta!) de a ne adresa copiilor nostri ca si cum ar fi parintii nostri??? Poate tocmai din motivul care este evident, anume ca inconstient ii vedem uneori pe parintii nostri in persoana copiilor nostri? Poate tocmai aceasta motivatie ii determina pe unii parinti sa-si bata copiii fara mila, avand impulsuri negative si violente fiindca iese la suprafata furia fata de propriii parinti, dar ei nu constientizeaza nimic si isi descarca furia si agresivitatea asupra propriilor copii!
Eu am avut nevoie de 3 saptamani ca sa ma dezobisnuiesc sa-i mai zic lui David asa, Bogdan inca mai are nevoie de timp si ii vine foarte greu...
La voi cum e? Sau la cei din jurul vostru?
Buna,
RăspundețiȘtergereSi eu am remarcat acest lucru,si bineinteles tot datorita copilului.Cand il intrebam cum il cheama de foarte multe ori raspunsul lui era...."mama".Si eu incerc sa-mi scot din limbaj aceasta forma de exprimare, dar recunosc ca-mi este putin cam greu.Eu cred ca arata un fel de posesie.
Toate bune!
Lizi
Cand David al nostru a inceput sa faca diverse combinatii de silabe, ma striga foarte des cu "mam" si de atunci aproape toti cei din familie il strigam asa. Nu mereu, dar destu de des. Ne-a placut cum suna in gura lui si l-am preluat.
RăspundețiȘtergereSi-l mai alint cu "Mami scump" sau altele de genul asta.
M-am gandit si eu de multe ori ca nu e chiar ok, dar sunt chestii reflexe de care scap greu
Eu nu m-am adresat gazei niciodata asa... Si nici nu-mi aduc aminte sa o fi facut parintii mei, la vremea lor cu noi. Eu am crezut multa vreme ca e un "tic" regional, specific Munteniei si Olteniei.
RăspundețiȘtergereşi eu credeam că e un tic regional, în orice caz eu nu l-am folosit niciodată şi nici nu l-am auzit în jurul meu...totuşi soţul a avut la un moment dat tendinţa să-mi spună mama (după naşterea copilului), dar după ce i-am explicat de câteva ori că nu sunt eu mama lui :) s-a lăsat păgubaş.
RăspundețiȘtergereo fi tic si din Moldova?
RăspundețiȘtergerenu.
evident ca nu...
si uite asa, Mara zice ca o cheama Mama/tati. De ce oare?
Nu stiu de ce dar mereu mi-a displacut expresia...mie mi se parea ca iti atribui un aer de superioritate cu apelativul asta...Cred ca doar cand eram turbo l-am folosit...so nu a fost de placere, ci la nervi...Eu cu mama tot cu apelativu fata sau mitzo...
RăspundețiȘtergereApropos...dar de Mitza ce spuneti? Oare de unde ni se trage? De la nenea Luca?
Remarcasem si eu la un moment dat. Pe urma am uitat, nu i-am mai dat importanta...
RăspundețiȘtergereSi eu inclin sa cred ca e vorba de o forma de exprimare a posesiei. Nu ca ar fi OK treaba asta, dar na...
Referitor la ce spuneai tu ca persoanele care-l folosesc isi vad in copii parintii, ma gandeam ca mi se pare la fel de probabil sa se vada in copil pe ei insisi. Adica sa fie suparati pe ei, nu pe parintii lor. E si asta o varianta, nu?
N-as prea crede ca e semn de posesie, ci - dupa cum am si spus - de o falsa identificare inconstienta.
RăspundețiȘtergereIlana, daca ne-am vedea in copil pe noi insine nu ne-am adresa cu "mama" si "tata", cel putin asa vad eu lucrurile. Uneori e drept ca ne luptam inconstient sa anulam in copilul nostru anumite "slabiciuni" sau "defecte" pe care le identificam din propriul nostru trecut (e un proces psihologic extrem de frecvent, care poate ajunge pana la abuz), insa de cele mai multe ori transferam inconstient asupra copilului anumite sentimente (in general negative) pe care le avem de fapt fata de propriii nostri parinti.
Paste fericit si La multi ani alaturi de cei dragi!
RăspundețiȘtergereAm reflectat putin asupra acestui transfer parental. Apoi am auzit-o pe mama mea intrebandu-l pe fiul meu la telefon: "Ce faci, mamaitza?" si atunci m-am gandit ca, bun, se poate transfera de la parinte-copil-parinte, dar poate functiona si transferul bunica-copil-bunica? Cred ca e prea fortat acest aspect, caci in felul asta putem merge mai departe cu logica...Daca fiul meu ar avea strabunica, probabil ca i-ar zice copilului "Ce faci, strabunica sau "esti cuminte, mamaie" ..In cazul asta despre ce transfer este vorba?
RăspundețiȘtergereCu mult respect,
Adriana Zikkou
eu cred ca e mai degraba un simptom al transferui asteptarilor noastre de la noi asupra copilului (gen "daca eu n-am putut sa fac aia sau aia, macar tu sa-mi implinesti visele") ceea ce este, evident, gresit fata de copil si ar trebui constientizat si corectat. Nu doar apelativul in sine ci intreg transferul.
RăspundețiȘtergereCred ca e ceva specific limbii romane, am dubii serioase ca parintii isi bat copiii din cauza unui transfer emotional al carui traseu logic nu il vad in cazul de fata.
RăspundețiȘtergereSi eu cred ca e ceva specific limbii romane, dar DE CE? Apoi, parintii isi bat copiii in primul rand datorita furiei deviate, ei sunt furiosi (furie reprimata) pe propriii lor parinti care i-au maltratat, iar cand copiii le ofera un trigger al acestei furii, parintii se transfera brusc in fostii copii abuzati si apoi tot copiii lor sunt obiectul revarsarii furiei. Asa ca in opinia mea acest transfer inconstient al imaginii propriilor parinti asupra copiilor este o realitate si de multe ori cauza batailor. Parintii isi descarca pe copii furia acumulata impotriva altcuiva (acest altcuiva fiind in 99% din cazuri parintii abuzatori). Iar verbalizarea aceasta aparent "inocenta" este o dovada a faptului ca transferul se petrece inconstient si majoritatea oamenilor nici nu realizeaza ca de fapt isi identifica in propriul copil nu numai propria lor copilarie, dar si imaginea parintelui care le-a facut rau. E foarte complicat, asta e numai o fateta mica-mititica a intregului puzzle.
RăspundețiȘtergereFoarte interesant! Imi amintesc ca in perioada cand eram insarcinata am auzit-o pe prietena mea adresandu-i-se astfel fetitei ei si mi s-a parut cumva in neregula. Chiar i-am spus ca nu va stii copilul cum o cheama A. sau mama. Intre timp a venit bebe si ma surprind deseori zicandu-i "mami". Dar mi-am propus sa renunt la acest obicei.
RăspundețiȘtergereSi eu ii spun fetitei mele "ce faci acolo, mamica?", e un reflex, dar nu mi se pare nimic in neregula. Iar daca este intrebata unde e mami, arata spre mine. Sincer, mi se pare ca in ultima vreme am inceput sa disecam firul in saispe acolo unde nu e cazul si sa exageram, sa vedem pericole ascunse peste tot. Nu vad cu ce afecteaza dezvoltarea emotionala a copilului un apelativ. Daca arata spre el insusi, atunci poate trebuie sa ne punem alte intrebari, nu sa ne invinovatim ca ne-am stricat copilul...
RăspundețiȘtergereLaura, cam asa suna negarea. Bagam capul in nisip, ne facem ca nu vedem nimic, nu observam nimic (ce atata despicat firul in patru si in saispe?), doar-doar problemele vor disparea... Daca ar fi asa simplu...
RăspundețiȘtergereSi la noi aici in ardeal se mai foloseste apelativul asta pe care nu l-am inteles niciodata.La fel cum nu inteleg nici de ce isi pupa parintii copiii pe gura!!
RăspundețiȘtergerePoate aveti vreo explicatie ca eu una nu gasesc si mor cand vad asta in jurul meu.