Prietenii noi si vechi

De cateva zile am o stare mult mai buna. Marti la grupa de joaca am cunoscut 4 mamici cu copii de varsta lui David, ieri am fost invitate la a 5-a (de ziua baietelului ei), unde l-am serbat si pe David in acelasi timp, am pus tortulete cu cate 2 lumanarele pe masa, le-am cantat la baieti, s-au jucat pe rupte... Am fost in total 6 mamici cu 8 copii, dintre care cel mai "proaspat" era micutul Colin, de 6 saptamani!! L-am tinut in bratica si mi-a adormit pe umar, era asa de dulce si pufos, mi-a incalzit inima!!

Fetele astea m-au primit atat de calduros marti la grupa, cand am intrat acolo ele erau la micul dejun - dar ce mic dejun! Isi aduc singure (este un frigider acolo) paine, chifle, cornulete, unt, branza, cascaval, sunca, ridichi, castravete, un bol plin cu fructe taiate mici (mere, pepene, ananas, piersici, cirese etc.). Mamicile stau la masa, copiii pe langa ele, se mananca, se vorbeste, se rade, apoi copiii se joaca frumos intre ei in camera si mamicile raman in continuare intre ele - asa cum imi place mie, nu sa fiu dresata sa cant si sa dansez in cerc cu copilul in brate ca la una din celelalte grupe de activitati unde mai mergeam martea... Afara in curte avem leagan, tobogan, groapa de nisip, masinute, macarale, caluti, numai bine ca piticutii sa se joace si acolo in timp ce noi stam la palavre aproape 3 ore...

Si dintr-o data nu m-am mai simtit singura! Ne-am intretinut atat de bine incat dupa aceea am mai mers si in parc impreuna, apoi s-a hotarat ca voi merge si eu la ziua lui Emil (serbata ieri), desi pe mamica lui inca n-o cunoscusem (dar am participat la cadou!).

A fost tare frumos si ieri, ne-am simtit bine cu totii. Singura mica problema este cu unul din baieti (sunt in grupa 3 fete si 5 baieti), Kilian, fratele bebelusului de 6 saptamani (!), care manifesta o agresiune deosebita fata de toti ceilalti copii, pe care fie ii bruscheaza, ii loveste, fie ii "iubeste" cu forta, urcandu-se pe spatele lor si sugrumandu-i de gat etc. Mi-e clar ca pune in act o gelozie pe care nu stie sa si-o exprime altfel, iar mamica lui nu intelege nimic, a afirmat foarte raspicat ca "ah, asa era si inainte" (!). OK, am tacut si eu, nu are rost sa educi oamenii cu forta, nu? In fond o pot ignora si ma pot concentra pe celelalte mamici care sunt mai deschise la discutii. In plus, invat si eu sa fiu mai toleranta si sa las pe fiecare sa faca ce vrea - in fond ei suporta consecintele. Ah, ba nu, ieri a suportat si bietul David o parte din consecinte: Kilian l-a lovit cumva (nu stiu exact, ca n-am vazut faza), David a inceput sa planga, plangand alearga spre mine si se impiedica exact langa masa, cazand cu capul de coltul peretelui, asa ca acum are o vanataie pe frunte cat juma' de nuca :-(( Asa ca am sa-l urmaresc putin mai mult pe acest Kilian data viitoare, sa vad exact cum se manifesta si poate il ajutam sa se opreasca... In fond are abia 2 ani si el (cu exceptia uneia din fetite care are 3 ani, toti ceilalti sunt exact de varsta lui David - grupa perfecta!), se vede dintr-o data detronat din rolul principal pentru mama lui, fiindca ea este mult prea concentrata pe bebelus acum, el ce sa faca? Isi descarca furia si gelozia pe ceilalti copii... iar maica-sa il cearta! Eu am sa incerc tactica mea magica: deturnarea atentiei cu multa blandete.

De cand le-am cunoscut pe fetele astea (5 nemtoaice si o poloneza), parca mi-a revenit energia si pofta de viata! Si citesc in "Eltern & family" ("Parinti si familie") urmatorul citat care mi se potriveste ca o manusa pentru ultimul meu an negru:

"Cine se pierde pe el insusi din vedere risca sa-si piarda treptat si capacitatea de a identifica dorintele si nevoile celor pe care-i iubeste - spune consiliera de familie Harriet Lerner. Ba chiar mai mult, isi poate pierde baza de la care sa fie generos si empatic si fata de altii. In plus, nevoile proprii oricum nu se lasa asa usor ignorate. Mai devreme sau mai tarziu ele se manifesta tot mai puternic, adesea ca forme de dependenta sau constrangeri. Uneori ne apucam sa bem sau ne indopam cu dulciuri ca sa ne anesteziem sentimentele de singuratate, de dezamagire, alteori incepem sa facem orgii de curatenie si smotru ca sa ne canalizam furia in alta directie etc."

Imi dau seama ca si din cauza asta toate prietenele si amicele mele s-au indepartat si s-au racit de mine: pentru ca eu m-am indepartat de mine, eu devenisem total absenta in obsesia mea inconstienta, dar cu atat mai puternica, de a evada din propria mea existenta, de a evita suferinta sufleteasca pe care o intrezaream in diferite intensitati in multele faze si valuri ale depresiei...

Si totusi, nu ma pot opri sa ma intreb: asa trebuie sa fie o prietenie adevarata? Luam distanta cand celalalt se afla in bezna cea mai crunta a depresiei, cand abia isi mai gestioneaza propria viata si deci nu mai corespunde (o perioada!) asteptarilor noastre, cand celalalt nu mai poate oferi nimic fiindca se simte el insusi golit de viata? Eu, in naivitatea mea, as fi zis ca abia atunci este solicitata esenta prieteniei, abia atunci e mai multa nevoie decat oricand ca celalalt sa fie aproape, sprijinind, pana cand ne revenim. Caci nici o depresie nu dureaza o viata, nu? Chiar daca o perioada totul va fi o strada cu sens unic, candva se re-echilibreaza si reciprocitatea prieteniei... Probabil ca si aici e ca in dragoste, in cea mai mare parte a relatiilor: iubim pe cei care ne indeplinesc dorintele si nevoile. Nu exista nimic neconditionat.

Lectii de viata...

Totusi, binecuvantez ziua cand l-am cunoscut pe Bogdan, fiindca acest om este singurul care mi-a fost si imi este alaturi 100% si din toata inima lui si ma face sa ma simt iubita atat la bine cat mai ales la greu. Si numai eu stiu ce greu...

Cu capul sus si privirea limpede, iau din nou dealul in piept. Ne vedem in varf!