Vulpi, caini si lilieci - Cine turbeaza si de ce

~~ autor: Dr. Johann Loibner (2009) ~~ 

Exista o tendinta foarte raspandita la oameni, de a-i speria pe cei mici si mai slabi de inger. Inca din frageda copilarie fiecare din noi a invatat ce este teama, prin povestile de groaza auzite de la adulti. In cercul familiei, asa ceva este de multe ori doar un joc inofensiv, in finalul caruia copiii sunt calmati si li se explica in liniste ca totul a fost doar o gluma.

Cine se teme de omul negru?

In cadrul familial, astfel de povesti sunt spuse uneori si in scopuri bune. De exemplu, pe copiii care locuiesc in apropierea raurilor sau iazurilor este bine sa-i prevenim ca vine „Varsatorul”, care isi intinde bratele lungi pentru a-i cuprinde pe copii si pentru a-i trage in adancime pe cei care nu pot inota inca. Si basmele pentru copii sunt despre lupul mare si rau in padurea intunecata sau lupul cu vocea prefacuta.

La fel incearca si conducatorii si detinatorii puterii in stat sa-si tina supusii si cetatenii sub control prin povesti similare. Astazi, exista mai ales grupari economice care vor sa sperie oamenii, pentru a-si vinde produsele. Foarte eficiente sunt in acest context alarmele de epidemii, cum ar fi variola, iar in 2009 fictiva pandemie de gripa porcina, cu care ne-au tot amenintat ca va matura milioane de oameni de pe tot globul [iar acum – cu voia dumneavoastra, cea mai recenta pe lista – Ebola – n.m.].

Fabule in loc de cunoastere

Rabia este un exemplu de manual pentru modul in care se reuseste, prin fabule si superstitii care vizeaza temerile profunde ale oamenilor, sa se raspandeasca spaima. Ideile false despre rabie sunt alimentate cu ajutorul romanelor si filmelor de groaza, prin povestiri populare si limbajul plin de fantezie morbida al vanatorilor. Se tes la un loc toate miturile si legendele vechi despre varcolaci, vampiri, Dracula si lilieci. La aceasta se adauga imaginile de lupi feroce, caini vagabonzi si vulpi raioase care apoi in imaginatia oamenilor ignoranti creeaza tabloul unei boli infricosatoare.

Absolventilor de medicina le lipsesc cunostintele reale, practice. Au invatat la facultate cel mult despre spasme musculare in zona gatului, convulsii, hidrofobie, salivatie si spume la gura, plus un comportament ciudat al animalelor afectate. Desigur, elevii de la medicina au auzit si de corpusculii Babes-Negri in hipocampus (o parte a creierului), care ar aparea numai la „infectarea” cu „virusul” rabiei. Un medic amic al meu, care practica deja de multi ani, mi-a povestit odata ca isi cumparase un catel mic de rasa, foarte delicat. Intr-o zi, catelandrul –care avea vreo sase luni- a inceput sa urle ciudat. Evident, incerca sa exerseze si el urlatul tipic al cainilor. Imediat medicului i-a dat prin cap teama ca ar putea fi rabie! Intr-atat suntem de spalati pe creier.

Ce este cu adevarat rabia?

Cuvantul rabia vine din latina „rabiere”: a fi violent. [de cand este asta o boala?? - n.m.]

Inca din antichitate, se pomenea de hidrofobie: frica puternica de apa.

Spasmele musculare ale gatului la caini, lupi si vulpi sunt –biologic vorbind- mult mai violente decat la alte animale. Aceste mamifere inghit mancarea aproape pe nemestecate, spre deosebire de vaci, de exemplu, care mesteca mancarea aproape la nesfarsit inainte de a o inghiti.

"Oroarea" de apa si spasmele musculare la gat sunt interdependente. Oamenii care au caini observa de multe ori ca animalele lor, inainte de a muri, sunt tot mai putin in stare sa bea apa. Se aseaza in fata vasului cu apa si se chinuie sa ia cateva inghitituri, apoi se opresc. Cauza acestui simptom este o vatamare a trunchiului cerebral. Acolo isi au originea nervii cranieni responsabili cu inghititul, adica IX., X. si XI (nervul glosofaringian, nervul vag si nervul spinal accesor, adica N. glossopharyngeus, N. vagus si N. accsessorius). Aceasta vatamare poate fi declansata de o intreaga varietate de boli, care includ procese generale degenerative ale creierului, accidente vasculare cerebrale, sangerari in urma unor traume, tumori, paraziti, abcese, diferite forme de inflamare a creierului, care la randul lor pot avea mai multe cauze: otravire, intoxicare metabolica (toxicoza) etc.

In orice caz, spasmele musculare din zona gatului si incapacitatea de a bea sunt simptome in numeroase boli ale creierului si ele nu sunt tipice atunci cand se suspecteaza turbarea. De foarte multe ori, astfel de simptome apar numai in ultimele etape ale unor boli fatale. Acesta este motivul pentru care turbarea este considerata incurabila si fatala.

Fluxul crescut de saliva si chiar si spumele la gura sunt necesare dpdv biologic pentru umidificarea hranei sau a prazii, astfel incat mancarea sa poate fi inghitita mai usor. Deci, in cazul in care animalele isi ataca victimele sau inamicii, este produsa mai multa saliva. Acest fenomen il gasim si la oamenii sensibili, cand se simt iritati; de aici vine expresia "cineva face spume de furie". 

In experimentele lui, Pasteur lega cainii de o scandura, introducea un tub de sticla subtire in gura animalelor imobilizate, in scopul de a obtine saliva pentru producerea unui vaccin. La acea vreme oamenii banuiau ca virusul trebuie musai sa fie in saliva animalului agresiv. Aceasta idee a ramas pana in ziua de azi, ca o doctrina. In intreg regnul animal, doar serpii au anumite substante in saliva care sunt necesare pentru digestia animalelor capturate. Aceste otravuri, de fapt, contin substante menite sa dizolve tesuturile victimei. Ideea ca lupii si vulpile flamande si multi alti locuitori ai padurii ar avea in gura un virus (in latina = otrava) este pura speculatie si, evident, un produs al superstitiilor propagate intentionat.

Chimist si mester de vaccinuri pus pe soclu

Pasteur a renuntat la un moment dat la incercarile de a extrage „virusul” din saliva cainilor si a inceput sa extraga cainilor masa cerebrala prin trepanatie (!?), deci facand foraj in creierul cainilor care in opinia lui sufereau de rabie [cat sadism trebuie sa aiba un asemenea „om de stiinta”, pentru a supune niste animale nevinovate la asemenea torturi inimaginabile?? – n.m.]. Acea materie cenusie obtinuta in acest mod absolut pervers, Pasteur o procesa obtinand o suspensie (un fel de "namol" din tesut cerebral si solventi) si apoi injecta totul unor caini sanatosi direct in creier!!! Daca acesti caini mureau in chinuri groaznice cu simptome de meningita, paralizii, convulsii si delir, asta era pentru Pasteur dovada ca avusesera rabie (!!); evident, nu experimentele lui sinistre erau de vina pentru vatamarile neurologice, ci ca intotdeauna un "virus". Dar cum a putut Pasteur folosi „virusul” rabiei pentru productia vaccinului, cand abia cu vreo suta de ani mai tarziu a fost posibil sa se vada "particule virale" in microscopul electronic? Ce intelegea Pasteur prin "virus"? Ce stia el pana la urma despre "turbare"?

Pasteur nu era medic si este foarte surprinzator modul in care mass-media de atunci l-a celebrat deja ca pe mantuitorul turbarii, ridicandu-l in Olimpul medical. Intr-adevar, trebuie sa abordam in continuare si intrebarea: ce au inteles medicii si celebratul chimist al secolului al XIX-lea prin rabie?

Cine este turbat?

Numele rabiei („nebunie”) se refera in primul rand la comportamentul emotional al pacientului. Tipete, urlete, plansete, muscaturi, zgarieturi, lovituri, dezechilibre fizice, confuzii temporale sau locale, un medic psihiatru cu experienta poate identifica aceste simptome si le poate ordona unui numar variat de afectiuni. Acestea pot fi cauzate de droguri, alcool sau diverse intoxicatii. Astfel de conditii pot aparea, de asemenea, in psihoze, in procesul unor tulburari metabolice severe sau in cazul unor raniri grave, in situatii de insomnie grava etc. Dar ceea ce se presupunea ca provoaca turbarea era o muscatura, o zgarietura sau cel putin un contact cu un animal turbat. Cu sute de ani in urma, oamenii cu comportament emotional ciudat erau inchisi in custi si lasati acolo mai multe zile, pentru a vedea daca erau bolnavi de turbare. Un contact cu un animal turbat putea sa fi avut loc si cu un an inainte, nu conta. Iar in cursul unui an aproape fiecare om avea si are contact cu animale, cel putin cu caini sau pisici.

Cu ajutorul microscopului nu se poate diagnostica turbarea, intrucat infiltrate inflamatorii in trunchiul cerebral putem gasi la nenumarate alte forme de encefalita (inflamarea creierului) si ele nu pot fi diferentiate in acest mod. De fapt nici cu metodele moderne de virusologie, imunologie, teste PCR, examinarea imunohistochimica a biopsiilor luate din ceafa, obtinerea de dovezi concludente pentru diagnosticul de „rabie” nu este posibila. Pentru a pune un diagnostic definitiv, care insa este afirmat doar post-mortem, in ziua de azi este suficient contactul cu un animal suspect de a fi turbat, o inflamare a creierului care duce la moarte, plus rezultatul unui "laborator de referinta". Aici trebuie fie amintit faptul ca un test de laborator este doar o constatare auxiliara care spune prea putin despre gravitatea unei boli. Ceea ce trebuie sa constientizam este ca diagnosticul indubitabil al rabiei nu este posibil.

Rabia pe prima pagina a ziarelor

Cu ani in urma, a facut mare valva in mass-media o stire potrivit careia moartea neasteptata a unor pacienti care primisera transplant de inima ar fi fost cauzata de o rabie a donatorilor, care trecuse neobservata. In realitate, suspiciunea de rabie pare sa fi fost binevenita pentru a distrage atentia de la transplantele esuate, caci rabia nu a putut fi dovedita.

Tot pe prima pagina a mai ajuns un alt caz de rabie in Graz, in 2004. In timpul unui sejur de mai multe luni in Maroc, un tanar de 23 de ani pe nume Niko s-a plans intr-o zi de dureri de cap severe, dureri de ceafa si febra mare. De asemenea, tanarul saliva abundent. A ajuns la un spital, unde a declarat ca se jucase (cu saptamani inainte) cu un catel pe plaja, care il „rontaise” putin cu dintisorii. Niko a fost imediat vaccinat cu vaccinul antirabic. La scurt timp dupa vaccin tanarul a intrat in coma (!). Cu ambulanta aeriana a fost transportat la Graz. La aeroport, o turma de fotografi de presa il astepta pe pacientul in coma si in toata lumea acest caz de „turbare” a fost pe prima pagina a ziarelor. Cateva saptamani mai tarziu, tanarul a murit in sectia de boli infectioase de la Clinica Universitara din Graz.

Mie personal, ca medic cu experienta, mi-a dat de gandit faptul ca nimeni nu parea sa se indoiasca de diagnosticul prezentat in mass media. Dupa moartea lui, m-am decis sa investighez putin. Am reusit sa gasesc persoana care il insotise pe Niko pe perioada sederii in Maroc. De la ea am aflat in detaliu circumstantele. Niko suferise in adolescenta de encefalita. Dupa aceea, nu mai fusese capabil sa-si gaseasca de lucru si incet-incet pierduse contactul si cu familia lui. Incepuse sa duca o viata agitata, neregulata, ajungand sa traiasca in Maroc ca un vagabond. De multe ori dormea afara, sub soarele puternic. Cand incepusera durerile de cap mentionate anterior, Niko i-a relatat insotitoarei lui ca are dureri si in bratul stang si in ceafa. A mentionat ca la fel incepusera si simptomele de encefalita cu ani in urma. Se pare deci ca in realitate Niko era intr-o faza de encefalita acuta, iar vaccinul antirabic este posibil sa-i fi agravat starea, cauzand astfel moartea. Astfel, propaganda mass media a produs cazuri de „turbare” care se bazau exclusiv pe presupuneri.

Cine are nevoie de rabie?

Este ciudat ca medicilor veterinari nu li se permite sa trateze animalele suspecte de rabie. De asemenea, mi se pare suspect ca rabia este considerata in mod dogmatic ca fiind inevitabil letala. In fond, mai exista si alte tipuri de inflamare a creierului care se vindeca si pot fi tratate, cum ar fi meningoencefalita de vara.

Este oare aceasta boala -care practic nu este boala de sine statatoare, ci este alcatuita dintr-un mozaic de mituri infricosatoare- atat de debilitanta, incat medicii abandoneaza de la bun inceput orice speranta de salvare a pacientului? Sau este acceptabil ca animalele sa fie impuscate la prima suspiciune de rabie de catre medicii veterinari? Acest lucru s-a intamplat unui cunoscut, a carui vaca sanatoasa a fost „banuita” de rabie si impuscata de medicul veterinar sub ochii proprietarului.

Sau exista cumva alte scopuri pentru care o astfel de boala ingrozitoare poate fi folosita pe post de sperietoare?

Proprietarii de paduri nu se supara daca tot mai putini oameni merg in paduri. Nici pe vanatori nu-i va deranja sa fie lasati in pace in activitatile lor. Este posibil ca din cauza inmultirii excesive a vulpilor managementul forestier sa fie afectat? Oare amatorii vanatorilor de vulpi au nevoie de pretextul vulpilor turbate pentru a continua sa le vaneze? - Sau mai sunt cumva si alte motive pentru a tot flutura acest baubau numit rabie?

Armata si puterea

Este de netagaduit ca frica ii face pe oameni incapabili sa se apere. Manevrele acestea de manipulare care declanseaza panica la oameni au fost dintotdeauna niste strategii de razboi care au avut succes. Ce asociatii trezeste un elicopter care arunca momeli deasupra padurilor pentru a atrage vulpile „turbate”? Ce sentimente si imagini trezesc inscriptiile pe care scrie "zona restrictionata - animale turbate"? Legea care prevede ca, atunci cand este localizat un animal turbat, zona respectiva sa fie restrictionata pe un diametru de cativa kilometri ar avea sens doar in cazul in care „virusul” acuzat s-ar raspandi ca o grenada care explodeaza „infectand” totul in jur. Sau se pleaca de la ideea ca vulpea turbata muribunda se apuca sa infecteze zona scuipand „virusurile” ca din spray pe mai multi kilometri patrati? Oare de aceea se considera ca restrictia trebuie sa dureze saptamani intregi, fiindca toate rozatoarele, vulpile, vanatorii si pana si liliecii din zona au fost toti „impregnati” cu „virusuri”? Si exista cumva teama ca acest val de virusuri de turbare s-ar revarsa si asupra oamenilor?

Mit si Adevar

Despre rabie exista diferite idei si, in acelasi timp, prea putine cunostinte reale. Simptomele clasice ale rabiei (spasmele musculare in zona gatului, hidrofobia, salivatia accentuata si spumele la gura, comportamentul agresiv sau ciudat) au fost in timp combinate propagandistic ca la carte pentru a crea un singur diagnostic clinic al unei asa-zise „boli” infioratoare. In acest diagnostic si-au dat intalnire multe elemente din lumea miturilor si legendelor.

Opinia predominanta este ca animalele turbate ataca alte animale si, de asemenea, oameni, iar dupa aceea victimele devin si ele turbate si agresive (!).

La o examinare mai atenta, se dovedeste insa ca simptomele care au fost asociate in secolele trecute cu rabia pot fi gasite si in diverse alte boli ale sistemului nervos. In lumina medicinei moderne chiar trebuie sa admitem ca ipoteza ca rabia sa fie o boala separata, cu un virus specific ca si cauza, nu mai poate fi sustinuta. Pana in ziua de astazi nu este posibil sa se puna 100% diagnosticul de rabie nici macar prin investigatii microscopice si de laborator.

Avem de-a face in realitate cu o fantoma mitologica, pe care doar oamenii superstitiosi si creduli o preiau ca atare.

Grupuri puternice de interese incearca sa mentina vie „credinta” in mitul turbarii prin propaganda permanenta. Printre grupurile de interes, cea mai puternica este industria vaccinurilor. Amenintarea permanenta cu acest bau-bau ne arata clar tot ce a mai ramas din „turbare”: vaccinarea impotriva rabiei.

___________
Surse:
"Istoria culturala a epidemiilor", Stefan Winkle, 1997
"Analiza critica a problematicii vaccinarii", Anita Petek-Dimmer, 2005
"Travel-associated Rabies in Austrian Man", Robert Krause, Zoltán Bagó, Sandra Revilla-Fernández, Angelica Loitsch, Franz Allerberger, Peter Kaufmann, Karl-Heinz Smolle, Gernot Brunner si Guenter J. Krejs
Emerging Infectious Diseases www.cdc.gov / Eid Vol. 11, No. 5, mai 2005
Roberto Rotondo (Hamburg), www.transplantation-information.de la 22/02/2005

***************

Louis (mad dog) Pasteur a fost inventatorul vaccinului antirabic. Si-a incercat mana initial vaccinand oile impotriva anthrax-ului, dar primea prea multe plangeri de la proprietarii oilor moarte, incat ura sa-si mai deschida scrisorile.

"Treptat, la nici un an de la miracolul din Pouilly-Le-Fort, a inceput sa devina tot mai clar ca Pasteur, desi era un vanator de microbi foarte original, nu era un zeu infailibil. Tot mai multe scrisori nemultumite se adunau in teancuri pe biroul lui; plangeri de la Montpothier si inca o duzina de orase din Franta, de asemenea din Packisch si Kapuvar din Ungaria.
Oile mureau de anthrax -- dar nu anthrax luat de pe campii, ci anthrax de la vaccinurile care ar fi trebuit sa le salveze! Si din alte locuri se inmulteau relatarile despre cum vaccinurile nu functionau -- vaccinul fusese achitat, intregi turme de oi fusesera injectate, fermierii se dusesera la culcare cantand in gand imnul "Sa multumim lui Dzeu pentru marele nostru Pasteur", iar dimineata se trezisera cu privelistea de cadavre ale oilor moarte pe camp, aceleasi oi care ar fi trebuit sa fie imune la anthrax... Pasteur incepuse sa urasca sa-si deschida scrisorile; voia sa-si astupe urechile ca sa nu mai auda toate vestile proaste care veneau din toate colturile... si tocmai atunci --- cea mai mare catastrofa posibila pentru el -- a aparut un raport stiintific rece si teribil de precis din laboratorul acelui mic ticalos german Koch din Berlin, iar acest raport a spulberat toata frumusetea de teorie a vaccinului impotriva anthrax-ului.
Pasteur stia ca Koch era cel mai precis vanator de microbi din lume. Sigur, Pasteur a pierdut multe oi ca urmare a "glorioasei" lui descoperiri, dar era o persoana galanta, in fond. Nu ii statea in caracter sa admita, nici in fata publicului, nici in fata propriei persoane, ca pretentiile lui navalnice fusesera gresite.
(The Microbe Hunters, p. 165 -166)"

Dand gres cu salvarea oilor, Pasteur si-a incercat apoi mana cautand un remediu pentru turbare (rabie). In loc sa realizeze ca de fapt PROPRIETARII cainilor ii duceau pe acestia la nebunie, acest experimentator dezgustator a inceput sa se joace cu asa-zisul "virus" al hidrofobiei:

"Intr-un final au gasit un mod de a "atenua" asa-zisul virus salbatic de hidrofobie -- prin extragerea unei bucati din maduva spinarii unui iepure mort de rabie si punand la uscat acel material pentru 14 zile intr-un borcan (?!). Dupa 14 zile au luat aceasta zbarcitura de tesut nervos care fusese "fatala" iepurelui si au injectat-o in creierul unor caini sanatosi -- si cainii tot nu mureau... (Microbe Hunters, p. 176)."

Intr-un final, Pasteur a fost gata cu cura lui pentru rabie:

"Initial, Pasteur se gandise sa injecteze "rabia atenuata" in toti cainii din Franta, intr-o serie de-a dreptul napoleonica: "Trebuie sa retinem ca niciun om nu este atacat de rabie decat dupa ce este muscat de un caine turbat... Deci daca eliminam rabia din toti cainii cu ajutorul vaccinului nostru..." - asta era sugestia lui fata de celebru medic veterinar Nocard, care a ras copios. "Doar in Paris sunt peste o suta de mii de caini, ogari si catelusi", i-a raspuns Nocard, "si doua milioane cinci sute de mii in intreaga Franta -- iar daca fiecare animal ar trebui sa primeasca paisprezece vaccinuri in paisprezece zile la rand ... de unde ii luam pe executantii vaccinurilor? De unde iei timpul? De unde naiba iei iepurii? De unde iei atata substanta de maduva ca sa faci macar a mia parte din vaccinurile necesare?"
Atunci lui Pasteur i-a venit cea mai simpla idee:  "Nu cainii trebuie vaccinati cu paisprezece doze de vaccin, ci doar oamenii care au fost muscati de caini turbati". . . .
(Microbe Hunters, p. 177)."

Iata si solutia: pentru Pasteur nu exista nicio diferenta intre oameni, despre care sustinea ca au fost creati de Dumnezeu, si ...caini! El voia sa injecteze tesut putrefiat de la iepuri bolnavi si de la caini direct in organismul oamenilor!! 

"Pasteur a murit in 1895 intr-o casuta de langa cotetele unde iti tinea cainii turbati, in Villeneuve L'Etang, o suburbie a Parisului. Sfarsitul lui lumesc a fost cel al catolicului devotat, al misticului care fusese el dintotdeauna. Intr-o mana tinea crucifixul, iar in cealalta mana celei mai rabdatoare, obscure si importante colaboratoare a sa -- Madam Pasteur(Microbe Hunters, p. 182)."

---

Surse:

De Kruif, Paul, Microbe Hunters, Harcourt, Brace and World, New York, 1926.

Hume, Ethel Douglas, Pasteur Exposed, The False Foundations of Modern Medicine, Bookreal, Australia, 1989.