Ajutor si ajutoare

Ieri am fost la serbarea de Craciun a firmei si prompt azi-noapte m-au luat durerile de gat si acum m-a pocnit o raceala de toata frumusetea, cu curgeri de nas, stranuturi de 10 ori pe ora, arsuri pe gat si in nas, ochi lacrimand, frisoane etc.

Joi mi-a intins scumpa de Anto o mana de ajutor aurita si a venit dupa-amiaza sa stea cateva ore cu David. Eu si Bogdan am apucat sa ne uitam la un "Boston Legal" cat de cat in liniste.

Tot joi am primit de la Tini (colega mea, si ea mamica) sugestia de a solicita o "cura pentru mama si copil" la asigurarile medicale. E vorba de posibilitatea de a merge pentru 3 saptamani intr-o clinica specializata pe problemele mamicilor aflate in criza (depresii, epuizare, burn-out, tulburari de somn, probleme psihice sau psihosomatice, dureri cronice de coloana etc., probleme de greutate, probleme sociale si interpersonale etc.). Medicul de casa trebuie sa prescrie aceasta cura dupa o consultatie amanuntita, iar in clinica se ofera un tratament alcatuit din: consiliere psihologica, gimnastica medicala, masaje, inot, consiliere alimentara, odihna activa, ingrijire a copiilor etc. Culmea coincidentei: taximetristul care m-a dus azi-noapte acasa (pe banii firmei) de la petrecerea de Craciun mi-a recomandat o clinica unde a fost si sotia lui cu fetita lor de 6 ani, e pe malul Marii Baltice si se pare ca e un mic paradis de sanatate... Am sa merg saptamana viitoare sa discut amanuntit cu medicul de familie (care e si el roman) si sa vedem ce se poate face ca sa demaram cat mai repede procedura.

Ieri am vorbit cu terapeuta mea, care mi-a facut o propunere neobisnuita, rugandu-ma ca in perioada asta de depresie si disperare acuta s-o sun zilnic cate 15-20 de minute (fara bani) ca sa-i povestesc cum ma simt, fara sa relatez chestii concrete, ci doar sa-i spun cum ma simt, ce simt; a zis ca si daca timp de 3 saptamani ii voi spune zilnic ca ma simt rau, ca nu mai pot, este absolut ok, dar in timp rutina asta va da rezultate, fiindca voi simti ca am pe cineva care sa ma asculte, cineva competent si care ma cunoaste si care a trecut si el prin ceea ce trec eu acum.

E cumplit sa te simti atat de singur si neinteles, sa vorbesti cu oamenii si sa VEZI din reactia lor ca habar nu au despre ce vorbesti, sa VEZI cum rotitele se rotesc in capul lor fara sa faca clic acolo unde trebuie sau chiar cum expresia fetei li se schimba din cauza ca le este foarte neplacut sa poarte o conversatie autentica si atat de deschisa, in care sa ne aratam cu totii punctele vulnerabile. Nu vreau sa fiu aroganta, dar asta e realitatea: pentru aproape toti ceilalti, ceea ce povestesc eu este ca si cum as vorbi vietnameza cu dialect albanez. Ce-i drept, in cazul unora din parinti constat mai mereu ca de fiecare data abia cand deschid EU o tema delicata si sensibila de genul "Doamne, cat e de greu", apar si de partea cealalta mici, timide confesiuni... Mi se pare trista si tragica teama asta de a vorbi despre ce simtim, teama care este dublata de panica initiala de a observa in primul rand ceea ce simtim! Toti suntem intr-o fuga permanenta de noi insine!

* * * * *

"Stiu ce-mi doresc cu adevarat de Craciun. Imi doresc sa mi se dea copilaria inapoi. Nimeni nu mi-o daruieste... Stiu ca suna irational, dar ce are Craciunul de-a face cu ratiunea? Craciunul are de-a face cu un copil de tare demult si de tare departe si are de-a face cu un copil de acum. In tine si in mine. In dosul usii inimii noastre, acest copil asteapta sa se intample un miracol."

- Robert Fulghum -