Neurosis is always a substitute for the actual suffering
- C.G. Jung -
- C.G. Jung -
OK, we all know what Attachment Parenting is about. If you don't have the slightest idea, please go away from this blog!
But how about self parenting for those of us who have grown up being victims of abusive parents day in day out? How do we take care of ourselves? How do we finally learn to respect ourselves, to give ourselves the equal dignity that Jesper Juul asks us to give our children? How do we come out of the vicious circle of anger, pain, shame, guilt, perfectionism and feelings of inadequacy?
After 6 years of therapy and knowing that the only way out is through the pain, I still have to ask myself: how do we confront and endure so much pain? How do we finally get rid of the idealised and internalised parents? How do we dare to be ourselves when we have been manipulated our whole life to be someone else? How do we learn to trust ourselves and our feelings again? How do we learn to accept ourselves the way we are, to love and nurture ourselves the way we are? How do we stop feeling lost and abandoned? How do heal?
Mi-am pus si eu de multe ori aceste intrebari…
RăspundețiȘtergereDaca mergem la mecanismul abuzului, practic toata viata noastra am fost obligate sa ne formam sisteme de aparare care sa ne permita sa supravietuim lucrurilor care ni s-au intamplat. Nu e vorba numai de ceea ce am luat de la parintii nostri, pe care i-am idealizat, de la care am fi facut orice sa obtinem dragoste, aprobare, respect... E vorba de un sistem intreg de valori pe care ne-am cladit, in mod gresit, viata. Pe undeva pe la inceputurile drumului meu catre vindecare, m-am intrebat: „Cine sunt eu dincolo de toate astea? Dincolo de ideile in care am fost formata de parintii mei, dincolo de compromisurile pe care le-am facut ca sa obtin dragostea lor... Cine sunt eu cu adevarat? Ce anume mai exista din mine si care e numai al meu?” Am fost extrem de bulversata. Dar am realizat ca, din momentul in care am ales sa ma vindec, sa ridic ochii spre ei si sa-i vad cum sunt ei cu adevarat, exista foarte mult din mine inauntrul meu. Si pot sa traiesc si dincolo de parintii mei.
Respect de sine nu prea a existat. M-am luptat cu mine in fiecare zi, incercand sa realizez ca sunt un om ca oricare altul, ca am slabiciuni - ca oricine altcineva, ca gresesc si am voie sa fac asta, ca sunt judecata de oamenii din jurul meu dar toti ceilalti sunt judecati la fel... Si am inceput sa ma port mai natural, sa nu mai fiu atat de crispata, sa las adevarata mea fire sa iasa la iveala...
Iubirea de sine s-a pierdut undeva pe drum, foarte devreme. Si ani de zile am compensat asta iubindu-i pe cei de langa mine, punandu-i mai presus de mine si de interesele mele, ajutandu-i cat de mult am putut, lingandu-mi ranile in tacere cand, in loc de multumiri, primeam insulte, cand mi se pretindea ceea ce nimeni nu mai dadea intr-o relatie, pentru ca daruisem intotdeauna mult prea mult iar oamenii au invatat ca pot sa vina nu sa ceara, ci sa pretinda orice, pentru ca eu nu cunosc cuvantul „nu”... Practic eu n-am fost invatata sa ma iubesc pe mine si ani la randul am crezut ca nu merit sa fiu iubita. Nu numai de catre mine, de nimeni! E si greu, intr-o lume in care fiecare isi vede propriul interes, sa ajunga sa te iubeasca cineva asa cum esti, sa te accepte din tot sufletul, neconditionat. Practic am pierdut exact partea aceea de „neconditionare”, care ar trebui sa existe in iubirea parintilor pentru copiii lor, cu care nu te mai intalnesti niciodata. Dar asta e tot ce am pierdut. OK, nu exista pentru mine iubire neconditionata. Dar exista motive ca oamenii sa ma iubeasca. Exista motive, in special dupa ce am reluat legatura cu copilul napastuit din mine, sa ma iubesc si sa incerc sa-mi vindec ranile de-o viata...
Ar mai fi multe de spus de cercul acesta al depresiilor, furiei, vinovatiei, dar nu cred ca spatiul imi permite sa mai vorbesc si despre ele. Ideea este ca adevarul pe care-l stiu despre mine, despre parintii mei, despre oamenii care m-au ranit, adevarul pe care acum am curajul sa-l privesc in fata, este singurul in stare sa ma vindece. Fiecare mecanism al abuzului si al lucrurilor create in mine din cauza abuzului poate fi demontat, cu rabdare, cu acceptare, cu intelegere...
Si, dincolo de toate, stiu ca n-am sa fiu niciodata un om la fel cu ceilalti oameni, care s-au bucurat de o copilarie fericita (desi, incet-incet ajung la concluzia ca sunt tot mai putini astfel de oameni). Dar a fi „altfel” decat ei nu inseamna neaparat „mai rau”. Am in mine o putere uriasa de compasiune si empatie, o mare sensibilitate, pe care o folosesc acolo unde pot fi de ajutor. Si sunt constienta ca, daca n-as fi trait asa cum am trait, daca nu mi s-ar fi intamplat acele lucruri, astazi n-as fi fost ceea ce sunt! As fi fost doar un om obisnuit, menit sa se multumeasca cu viata lui marginita... „Vindecare totala” nu cred ca exista. Exista doar felul in care alegem sa ne raportam la ceea ce ni s-a intamplat si sa scoatem din asta tot ceea ce este mai bun. Dar tu deja stii lucrurile astea... :)
O imbratisare calda
de la
Saruni
Draga Saruni, draga,
RăspundețiȘtergereOf, imi citesti gandurile si imi stii sentimentele, probabil ca tuturor copiilor abuzati le este asa, daca isi dau permisiunea sa vada si sa simta adevarul...
Si eu mi-am pastrat intacta acea substanta vitala care defineste fiinta noastra adevarata, insa ma ingrozeste gandul ca mai e atat de mult de munca (si atat de multa piatra de inlaturat) pana sa ajung la statuia aia perfecta care ma reprezinta pe mine cu samburele fiintei mele... Ma recunosc si in descrierile tale ref. la respectul si iubirea de sine pe care parintii ni le-au anulat in ignoranta si egoismul lor disperat (la mine mai mult mama).
Eu nici acum nu cred ca merit sa fiu iubita. Poate in raport cu David e un avantaj, fiindca efectiv nu astept nimic, nu imi doresc ca acest copil sa suplineasca sau sa compenseze ceea ce mi-a lipsit de la parinti, insa in ce ma priveste pe mine este un mare autogol, caci imi torpilez treptat mai toate relatiile, subconstientul tot testandu-i pe toti si tot vrand sa-si confirme ca intr-adevar nu merit iubire...
Da, oamenii neabuzati sunt exceptia, nu regula, desi multi nu vor sa accepte asta.
La un punct te contrazic insa: daca nu ni s-ar fi intamplat traumele, poate ca am fi fost mai fericite, mai libere de constrangeri si de lupte interioare, mai putin perfectioniste si mai echilibrate sufleteste... Poate ca am fi avut acces la destinul nostru personal fara o lupta crancena care sa ne coste toata viata!
Te imbratisez si eu virtual, dar cu aceeasi caldura!
Eu am, "CADOU", de la parinti mei, furia... Si cand ma supar nu ma supar, ci ma infurii...
RăspundețiȘtergereSe intampla cu toti, chiar si cu copilul meu.
Nicio mama din jurul meu nu vorbeste despre asa ceva. Toate sunt calme, blande, senine si plutesc in lumea lor "perfecta".
Asa ca ma simt monstruasa si port cu mine, aproape in permanenta, un sentiment de vinovaie... cumplit...
Ma intreb si eu, ca si tine; asta cum se vindeca?
Imi place foarte mult metafora de privire asupra. Cred ca suntem foarte mult definiti de privirile celorlalti, in copilarie, pe care le pastram ulterior ca doar asta am invatat. De aceea daca gasim o privire buna asupra noastra pe care s-o cultivam, s-o interiorizam, ea va vindeca de la sine. Asta e experienta mea. Suna simplu insa m-am chinuit multi ani ca sa pot scrie asta acum.
RăspundețiȘtergere