Instinctul de mama, somatizarile, iesirea din negura

Motto: "Ca sa descoperi America, uneori e suficient sa pleci din Spania" (Jacques Salomé)

M-a uns la suflet ce a scris Roxana pentru Nelia pe DC:

nelia stii de ce polemizez eu cu tine atat de mult pe subiectul asta? Nu pentru a-ti schimba tie parerea, fiindca tu esti o mama minunata si nu gasesc ca e ceva de schimbat la tine, din contra, invat de la tine si te admir te combat insa pentru ca, fara sa-ti dai seama, poti induce un sentiment de vina si poti adanci sentimentul de frustrare pe care-l traiesc multe din mamele de la subiectul asta. Iti explic imediat in ce fel.

Ceea ce numesti tu instinct de mama este ceea ce simti tu ca vine din profundul fiintei tale, dar nu te-ai nascut cu el. L-ai dobandit prin interactiunea cu mama, cu persoanele semnificative din jurul tau, este defapt modelul tau parental, modelul tau de a fi mama. Este subconstient. (nu confunda modelul parental de care vorbesc eu cu modelul impus de societate sau carti, e vorba de modelul internalizat de tine). Tu l-ai lasat sa te conduca si ai devenit o mama buna pentru copiii tai. Fiindca modelul internalizat de tine era bun si functional si traducea protectia asa cum ai scris tu mai sus. D-aia pentru tine e ca un instinct. D-aia tu il accesezi natural, e acolo si nu stii sa-l fi invatat. Dar nu e instinct si nu te-ai nascut cu el.

Pe de alta parte sunt mame, si eu am fost printre ele, care nu au asemenea model pe care sa-l acceseze. Modelul internalizat de ele, instinctul lor, le face sa simta lucruri daunatoare copilului, de multe ori. Nu se pot lasa in voia lor. Isi iubesc copiii mai mult decat orice, dar nu stiu cum sa le fie mame suficient de bune si gresesc. Si nu-ti dai seama ce frustrare uriasa acumuleaza.
Si tu vii si le spui: ascultati-va instinctul de mame! Cum sa-l asculte? Ca nu le zice ce-ti zice tie! si ele stiu ca nu e bine ce le zice, dar nu stiu cum e bine. Si se invinovatesc, se pot crede "defecte", sufera, se desconsidera si devalorizeaza. Fiindca daca toate femeile se presupune ca au instinct de mama, ele de ce nu-l au?! Stii cata durere e in intrebarea asta?
Mamele abuzate in copilarie, care nu au avut parte de cineva care sa le oglindeasca autentic, sa le vada si sa le iubeasca asa cum erau ele, au internalizat, in mai mica sau mai mare masura, un model de a fi mama prost.


Are perfecta dreptate. O inteleg si pe Nelia, stiu exact ce vrea sa spuna, am simtit cand am vorbit si comunicat cu ea ca asa o mama mi-as fi dorit si pentru mine, nu m-am simtit frustrata de ce spune ea, dar presupun ca sunt multe mame care traiesc cu o caruta de remuscari de un milion de ori mai incarcata ca a mea...

Nici eu nu am simtit vreodata ca as avea vreun "instinct" de mama, mai ales ca am devenit mama la 40 de ani, dupa ce mi-am petrecut 36 de ani intr-o bezna emotionala completa. Da, am un bagaj de emotii, de senzatii (multe din ele infundate sau ciuntite, care nu trec de limita constientului), am cunostinte teoretice despre copii, am multe sentimente, dorinte, impulsuri, trairi, dar clasicul "instinct" despre care se presupune ca este arma infailibila a mamei perfecte nu-l am. DE UNDE sa-l am?? Mama era handicapata emotional (mi-a si spus ca m-a crescut asa cum a invatat de la parintii ei, dupa motto-ul "Copilul trebuie mangaiat doar cand doarme, altfel ii cresc cornite" - asa am ramas eu ingeras si a devenit ea varcolacul sef cu coarne doar de mine simtite, ca in societate si in familie ea era o doamna, mamica universala care dadea tuturor de toate, toti o iubeau si ma invidiam ca aveam o asemenea mama, numai ca ea era miere cu strainii si acid sulfuric cu mine!!).

Daca ne focusam prea mult pe ideea de instinct ca "reactie reflexa" si in mod ideal naturala (ceea ce nu este!), fara a constientiza si factorii adiacenti, riscam sa ne lasam prada reactiilor care vin ca din pistol dintr-un subconstient incarcat de abuz, din lectii invatate de la parinti abuzivi, invatate senzorial, simtite pe propria noastra piele si nu asimilate constient, riscam sa alunecam pe un tobogan al reinscenarii traumelor si al transferului imaginii parintilor nostri asupra copiilor. Terapeuta mi-a explicat ca - atunci cand imi pierd cumpatul fata de David si simt vreun impuls agresiv - o modalitate buna de a ma controla (am mai scris si in alta parte) este de a ma frana constient, de a-mi privi mainile si de a-mi spune "De fapt furia asta e adresata ALTCUIVA, de fapt pe altcineva vreau eu sa lovesc!".

Autocontrolul este singura carja pe care o avem, pana reusim sa ne facem temele si sa readucem in constient toate traumele alea ingropate, sa traim furia aia reprimata (ca aia tinde sa se manifeste oarba asupra copiilor nostri!), sa ne simtim durerea reprimata si apoi sa ne ingropam mortii, sa le facem slujba de rigoare si sa ne eliberam sufletele...

Cum bine spune Alice, parintii generatiei noastre au avut copilarii si mai cumplite, dar ei blocheaza la greu sentimente si au amnezii involuntare. Ei inca isi idealizeaza parintii (ce conteaza ca mama la 10 ani spala rufe de-i sangerau mainile, pentru ea asta a fost normalul, ca deh, bunica avusese enspe operatii, a avut 9 nasteri sau cam asa ceva - si cu ce erau copiii ei de vina sau responsabili de asta?? Aici nu mai e loc de discutie, mama avea intelegere doar pentru mama ei, nu si pentru fetita chinuita care a fost ea). Pai daca atunci cand eu aveam 36 de ani mama si-a justificat bataile si maltratarea cu explicatii precum "Da, am batut-o cu papucul si bine i-am facut!" (!!??) sau "De ce n-a venit sa-mi spuna in fata toate alea, ca o calcam in picioare!" - I rest my case.

In conditiile idealizarii mainii care te lovea, e logic ca nu vei ajunge niciodata sa privesti adevarul in fata, sa incepi sa-ti cureti locul din fata portii unde ti-au fost desertate toate mizeriile lor (o iubesc pe Ana pentru metafore din astea), nu vei reusi niciodata sa asezi raspunderea pe umerii cui trebuie, ca sa privesti spre copilul tau ca spre o fiinta cu totul noua, absolut paralela cu tot universul tau mostenit de la parinti.

Pentru ilia_99 (chiar daca nu stiu daca ma citeste sau nu): eu am multi ani de analiza si pot sa spun ca tocmai prin analiza am scapat de somatizari: durerile crunte de coloana (din cauza poverilor pe care le purtasem o viata), piatra din stomac unde se aduna furia neexprimata etc. A te prabusi sub imperiul descoperirilor de la terapie, a trece prin valuri de depresie paralizanta este tocmai opusul somatizarii. Nu somatizam decat atunci cand nu permitem o altfel de exprimare a problemelor, prin constientizarea lor. Somatizarea este cauzata de refuzul psihicului de a se confrunta cu problemele si traumele, de rezistenta prin mecanismele de defensa, moment in care intervine corpul si preia el - prin limbajul simptomelor, al somatizarii - volanul, incercand sa ne duca in directia buna.

De aceea am eu o furie uriasa pe toti medicii care "trateaza" simptomele, incercand adica sa le reduca la tacere. Asta e una din marile tragedii ale societatii noastre.

Ana, durerile de cap ti se trag de la faptul (acum am citit continuarea topicului) ca te-ai speriat RAU DE TOT de adevarurile care te asteapta si incerci acum sa bati in retragere! Eu asa simt, ca se manifesta in tine o dorinta salbatica de a-ti pastra iluziile de iubire de la familia ta, de a crede ca abuzul a avut partile lui bune, ca te-a format asa cum esti acum (inteligenta, curioasa, interesata de toate, activa intelectual, treaza spiritual etc., spune-i cum vrei). Esti in pericol de a calca intr-o mare capcana! Pentru a evada din cercul vicios al negarii/reprimarii/somatizarii/reinscenarii traumelor este necesar sa pleci definitiv din punctul in care esti acum; nu sa ti-l repictezi mai cu umor, nu sa te convingi ca poate ai exagerat cand ai avut atacul de panica (astfel, te negi pe tine insati si indesesti iar negura pe care tocmai uraganul inceput acum ti-a mai dat-o din fata ochilor!). Pericolul e mare, constientul vrea cu orice pret sa puna la loc capacul peste oala care clocoteste, constientul vrea sa te protejeze asa cum te-a protejat cand erai copil, numai ca acum esti adulta, acum poti suporta durerea (adultul suporta!!) si poti gestiona altfel problemele. Lasa furia aia sa se manifeste, las-o sa-ti netezeasca bine calea spre durerea vindecatoare.

Chestia cu autocontrolul e buna, DAR mai buna este prelucrarea terapeutica a traumelor, lucrand la subconstient reusim sa dezamorsam mecanismele alea adanci, dupa aceea nu mai e nevoie sa lucram la simptome si sa ne autocontrolam, fiindca vor disparea impulsurile distructive. Asta e marele avantaj al terapiei numita tiefenpsychologisch, ca merge in adancime, la cauzele problemelor. Pai sa-mi tina terapeutul prelegeri despre cum sa-mi controlez si sa-mi schimb comportamentul, nu numai ca suna a dresura si NU va functiona la triggerele emotionale puternice cum sunt cele care vin din trecutul nostru, DAR ma va termina psihic si senzatia ca IAR am dat-o in bara, ca uite, nici ca adulta nu reusesc sa fac treaba "cum trebuie"... de aici sursa infinita de frustrari si asa intram intr-o spirala de culpabilizare fara sfarsit... deci drumul asta e gresit.

Ma mai gandesc si la alte abordari si o sa mai scriu pe tema asta.

Tuturor copiilor captivi care ma citesc: capul sus si inima tare, curaj de a cere ajutor la terapie, negura se subtiaza, furia se diminueaza, incet-incet redevenim stapani asupra propriei noastre vieti si nu mai traim ca niste zombie programati de parinti!