joi, 30 septembrie 2010

Despre petele oarbe

Cand am vorbit cu Elfriede (mai mult plangand din cauza durerii de la ureche) despre somatizare, despre cum ma simteam, despre Silke si modul cum se poarta ea cu Kilian, despre faptul ca ma identific cu Kilian si sub nici o forma nu ma pot supara pe el (ba chiar dimpotriva, observ ca langa mine e mereu vesel si se simte bagat in seama si reactioneaza pozitiv), am spus la un moment dat ceva de genul "Mda, Silke este total depasita de situatie, nu as vrea sa fiu in pielea ei, mi-e mila si de ea", la care Elfriede mi-a atras atentia ca somatizarea poate fi cauzata printre altele si de faptul ca - DIN NOU - dovedesc intelegere fata de mama (asa cum am procedat in copilarie si cu mama mea!), in loc sa fiu 100% de partea copilului, deoarece aici NUMAI copilul este victima. Mama este o adulta, care poarta raspunderea si pentru viata ei si pentru viata si fericirea copilului.

Atunci mi-am dat seama cata dreptate are Elfriede. De fiecare data cand am tendinta s-o scuz sau s-o "inteleg" sau s-o compatimesc pe Silke, ma tradez pe mine insami, pe fetita din mine care a fost tratata la fel ca si Kilian si care n-a avut nici un aliat care s-o apere de mama agresiva si "depasita de situatie".

Alt factor care ma apasa este constrangerea de a participa la activitati cu aceste mamici cu care am prea putine in comun, dar o fac pentru ca altfel bietul David n-ar avea nici o posibilitate sa socializeze mai mult de o data pe saptamana cand ne viziteaza colega mea, Claudi, cu baietelul ei Christoph (care e nascut la o zi dupa David). Ma apasa cand vad la ele atata ignoranta, incapatanare, egoism, totul pe socoteala copiilor...

Ce sa le spui? Ca acum primesc factura pentru greseli pe care le-au tot comis si le-au tot comis in ultimii 2 ani? Ca nu copilul e problema, ci ele si numai ele? Cine e pregatit sa auda aceste adevaruri? Asa ca tac si ma tin tot mai deoparte, iar David deja nici nu se mai joaca in camera aia decat singur si la un metru de mine, nu se mai apropie de Kilian, Arian sau Noemi decat cand ma simte pe mine prin preajma... Noemi, fetita care l-a muscat pe Arian pana la sange, este o papusica atunci cand vine langa David: il pupa pe botic, ii tine haina, ii tine sticla cu apa cand David vrea sa bea... Deci se poate si altfel, daca un copil ii arata ca se poate si altfel, nu numai cu trantit unii peste altii, cu tras de par, cu strans de gat, cu lovit... Eu le atrag mereu atentia mamicilor cand vad cate o scena de "tandrete" intre Noemi si David, doar-doar or pricepe si ele diferenta. Mai mult nu pot sa fac. Datorita terapiei mi-au mai disparut impulsurile alea puternice de a ajuta cu forta, adica acum identific mai devreme zidul si nu mai insist, dar asta nu inseamna ca nu ma consum, mai ales cand copilul meu e afectat.

Doamne, sa treaca mai repede timpul pana cand va merge la gradinita... Desi am eu asa niste presimtiri ca nici acolo nu va fi mai bine, caci majoritatea parintilor sunt zombie care nu-si constientizeaza actiunile si refuza sa vada repercursiunile acestora asupra copiilor...

marți, 28 septembrie 2010

Somatizam la greu ;-(

Inca nu mi-am revenit dupa o otita oribila. Am fost la o doctorita din apropiere (o tipa cam la 55 de ani, cu studii facute in Afghanistan!), mi-a dat niste picaturi, insa am ramas zile in sir cu durerile. Maine ma duc sa-mi dea antibiotice, se pare ca nu se mai poate fara. M-au mai lasat pulsatiile alea violente de credeam ca-mi trece cineva fierul rosu prin tampla, dar tot ma doare.

In orice caz, durerile astea cumplite de ureche, cu intepaturi si fulgeraturi in toata jumatatea dreapta a capului, par a fi fost declansate si intretinute si de alti factori.

La grupa noastra de joaca se cam imput lucrurile. Alice (scumpa de ea!) ma avertizase ca acest "coridor de toleranta" pe care ma balansez eu acum se va ingusta si se va ingusta pana cand nu voi mai avea incotro si va trebui sa cotesc stanga sau dreapta.

Kilian, baietelul care este agresiv cu zambetul pe buze (sociopat in formare daca maica-sa nu se trezeste la realitate), a devenit si mai agresiv, iar martea trecuta maica-sa a admis pentru prima oara ca a inceput sa devina violent si fata de fratiorul de 4 luni. Din punctul meu de vedere e un progres, macar isi directioneaza corect gelozia. Maica-sa nu vrea insa deloc sa vada unde e adevarata problema si continua sa tipe la Kilian, sa-l ameninte, sa-l pedepseasca (ultima oara l-a insfacat de brau si a iesit val-vartej cu el cu tot, avand pe fata expresia pe care o cunosc atat de bine de la mama mea: "Vai, ma face copilul de ras in societate" ;-((). Il critica in permanenta, il trimite in camera lui, practic ii da feedback-ul acela negativ cu care Kilian s-a obisnuit ca forma de atentie si acum normal ca provoaca si provoaca in continuare, fiindca el are nevoie de atentie, indiferent sub ce forma!! Ea nu vrea sa auda nimic din ce i-ar putea zdruncina iluziile (ca asa e copilul ei si ea nu are ce sa faca), ea se vrea confirmata in postura de victima...

Am obosit sa discut si sa incerc sa ajut si sa aud vechea placa "Ah, nu, el a fost dintotdeauna asa" sau "Draga, nu te supara, dar aici trebuie sa intervin si sa-i pun limite!"... Asa e, dupa ce ca e neglijat, exact limite si pedepse si urlat la el ii trebuie! Of, Doamne...

Cert este ca exact in perioada cand ne-am vazut de 2 ori in constelatia asta (acum 2 duminici am facut o excursie cu familiile tuturor celor de la grupa si marti ne-am intalnit la gradinita noastra obisnuita), m-au apucat pe mine durerile de ureche si de cap... Am vorbit si cu Elfriede o ora pe tema asta si am constatat ca imi aduc aminte de faptul ca mama ma trata pe mine la fel, tot numai cu critica, tipete, lovituri (nu garantez ca Silke nu-l loveste pe Kilian, la cat e de terminata psihic!). Si durerile de ureche m-au luat si fiindca nu mai vreau sa aud asa ceva si pe de alta parte ma simt fortata sa-mi tin gura, de teama ca voi pierde si aceasta bruma de contact pe care o are David cu alti copii.

Se ingusteaza coridorul pe zi ce trece. Ce ma fac?

Martea trecuta fetele dadusera jos pernele de pe canapea si copiii sareau intr-o veselie pe acolo... David ar fi vrut si el, dar vazandu-i pe Kilian, Arian si Noemi cum se lovesc si se imbrancesc (acu' vreo 2 saptamani Arian a muscat-o pe Noemi de falca pana i-a dat sangele!), David ezita si ma chema pe mine... Fetele se uitau la mine si eu am spus clar si raspicat: "Mda, copilul stie cand trebuie sa se teama, nu?" - si l-am tinut langa mine. E mai safe asa.

La fel, odata cand Kilian l-a strans putin de gat si David s-a speriat si a inceput sa planga, eu l-am luat pe David in brate si am spus cu voce tare: "E totul ok, David, Kilian n-a vrut sa-ti faca rau, Kilian e de fapt un baiat bun si iubitor, el nu vrea sa faca rau la nimeni". Una la mana ca efectiv nu ma pot supara pe un baietel demn de compasiune, a doua la mana ca ma identific cu el fiindca se vede clar ca pune in act toata frustrarea pe care o simte fiindca mama lui il neglijeaza din cauza celui mai mic, apoi imi doresc ca celelalte mamici sa-si puna macar niste mici semne de intrebare vazandu-ma cu cat calm reactionez eu si cum ma port eu cu Kilian (sunt singura de acolo care vorbeste normal cu el, care-l intreaba daca vrea si el o jucarie etc.).

In alta ordine de idei, nu stiu altii cum sunt, dar eu nu vad la David nici celebra faza de rebeliune de la 2 ani, David e bland, calm, cooperant, iar eu sunt sigura ca e asa deoarece eu il tratez intotdeauna cu iubire si cu respect, ii explic cu mult calm totul... Cred ca respectul e totul; nu simte nevoia sa se enerveze, sa fie frustrat, sa loveasca, sa faca crize... Si sa nu va imaginati ca ar fi vreun "pampalau" (unde-am mai auzit eu expresia asta? hehe...). E cuminte, insa e un copil plin de viata si de energie, e vesel, vorbeste mult, se joaca mereu frumos, canta uneori, rade in continuare si in somn, e fericit si zambitor...

Din negura depresiei mele (care inca nu s-a incheiat) ma uit la el si imi canta inima: am un copil care se simte iubit si fericit, asa ca sunt si eu ok.

vineri, 10 septembrie 2010