"Oare stii ce inseamna a fi copil?
... inseamna sa crezi in iubire, sa crezi in frumusete, sa crezi in a crede;
inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa-ti poata sopti direct in ureche,
inseamna sa transformi dovleci in trasuri
si soricei in cai, sa transformi ceva mic in ceva maret si nimicul in tot,
caci fiecare copil poarta in suflet propria lui zana."
- Francis G. Thompson -
Demult voiam sa povestesc despre figura luminoasa din primii mei ani de scoala - Doina Popescu. Nu am sa-i spun "Doamna", fiindca in perioada aceea se purta "Tovarasa"; aveam un singur coleg in clasa, grasut si bondoc, care o striga "Doamna" si imi amintesc ca toti ceilalti ne uitam ciudat la el (din pacate, pentru noi cuvintele astea nu aveau nici o semnificatie, la fel de bine ar fi putut s-o cheme Tovarasa si in buletin, pentru noi era totuna, era doar un cuvant).
Eu veneam dupa o clasa a II-a unde pana atunci avusesem o invatatoare aproape de pensie, doamna Bodnea, o moldoveanca blanda si molcoma, care accepta s-o corectez la tabla ("se scrie mănusi, tovarasa, nu mînusi!"), dar care - desi eram cea mai buna din clasa - intotdeauna ma "parlea" cu 9 la desen ca sa ia premiul intai micul Vlad, a carei mamica (spre deosebire de a mea) era prezenta pe baricade zi de zi, de multe ori cu cafea, cu pungute frumos colorate pe care i le inmana doamnei Bodnea schimband zambete complice :-) Din pacate pentru el, dupa clasa a VIII-a Vlad a ratat examenul de admitere la liceu... dar asta deja e alta poveste.
Asa am ajuns eu intr-o clasa a III-a alcatuita din elevi "culesi" de la toate celelalte clase, s-a facut o clasa in plus fiindca eram in total prea multi copii (asta era prin '76, eram generatia "decreteilor"). Si am avut norocul si binecuvantarea s-o primim ca invatatoare pe Doina Popescu.
Doina Popescu era tanara, cand am
cunoscut-o cred ca nu avea mai mult de 26 de ani. Avea parul lung, negru
ca taciunele, avea ochii mari si verzi si un zambet cald, era inalta si supla, avea
unghiile lungi intotdeauna impecabil lacuite cu rosu, era un fel de
Alba-ca-Zapada moderna. Vazand-o acum vreo zece ani intr-o fotografie (promit s-o caut si s-o postez), am realizat ca era draguta, dar nu cine stie ce fotomodel, in schimb in amintirea mea ea va fi intotdeauna de o frumusete desavarsita, pentru ca aceasta frumusete venea din interior, din lumina pe care o radia bunatatea ei.
Aceasta invatatoare mi-a luminat si mi-a schimbat viata atat de radical in bine in cei doi ani cat mi-a fost dascal, incat nu voi putea niciodata sa-i multumesc indeajuns!
De cand ma
tin minte am fost ceea ce unii adulti considera a fi „un copil obraznic“. Disperarea
de a avea si eu ceva de spus, de a ma apara macar verbal, m-a invatat foarte
devreme cat de important este sa te articulezi bine, astfel incat la 2 ani nu
numai ca vorbeam aproape ca un adult, dar mi s-a spus ca recitam si poezii de
cate 4 strofe... Cica eram „data naibii“, scoteam perle pe banda rulanta si ii cuceream pe toti, lasandu-i cu gura cascata. Cica la 3 ani ma urcam cu matusa mea in tramvai si strigam
in gura mare „Buna dimineata, domnilor!“ (vai, ce incantati erau toti), pentru ca la coborare sa le adresez un „La
revedere, boilor!“... La 3 ani m-a luat mama cu ea la servici (mama era dactilografa) si in pauza de pranz am fost
prezentata directorului fabricii. El s-a aplecat spre mine si a incercat un small
talk, la care eu m-am proptit bine de mama si l-am intrebat „Tu esti
directorul?“, el raspunde vesel „Da“, iar eu ii intorc un „Atunci sa ma cac in
mustata ta!“... La 4 ani injuram, invatasem „in spatele blocului“, acolo unde
ne jucam zeci de copii, inclusiv cu tiganii, ca pe atunci nu avea nimeni nici o
jena sa ii
accepte. Ba, mai tarziu, imi amintesc ca in anul I de facultate singurul de la
care am primit o floare de 8 martie a fost un tigan din cartier (nu-i mai tin
minte numele, dar stiu ca a fost pe atunci singurul cu coloana vertebrala care l-a
pus cu botul pe labe si i-a tras o cafteala sora cu moartea celebrului Nicu
Gheara, care inca de atunci teroriza tot cartierul!). Dar asta e, din nou, alta
poveste...
La 5 ani
citeam si scriam cu litere de tipar, in clasele primare ma plictiseam de moarte
la scoala si eram total subsolicitata. In clasele I si a II-a am luat premiul
II din considerentele expuse mai sus, insa in clasele a III-a si a IV-a am luat
numai premiul I. Colegii mei de banca luau intotdeauna premiul II ;-) Ah, si
eram si comandanta de detasament... hehe... si ce mandra eram ca reprezentam
clasa mea...
Nu stiu cum
se mai procedeaza acum in scoli, dar pe vremea mea invatatoarea preda lectia si
scria pe tabla ideile principale pe care elevii le notau si ei in caietele lor.
Ei, la noi in clasa Doina Popescu ma lasa pe mine la tabla sa scriu, ea statea
in banca in locul meu si preda, iar eu notam pe tabla ideile principale asa cum
mi le dicta ea. Aveam o caligrafie impecabila si nu faceam niciodata greseli de
ortografie (de care am oroare pana in ziua de astazi).
La un
moment dat cineva s-o fi plans de aceasta stare de lucruri, fiindca intr-o buna
zi Doina Popescu a intrat in clasa si a spus ca a venit timpul sa mai iasa si
alt copil la tabla pentru a scrie lectia. Aoleu, ce scandal am facut!!! Am plans,
am dat din picioare, am tras pumni in pupitru, dar ea nu s-a lasat imblanzita.
Dupa aceea am schimbat strategia. In timp ce celalalt copil (nici nu-mi
amintesc cine era) scria la tabla, eu ii vanam greselile si strigam in gura
mare: „Haha, ai scris gresit acolo, idiotule, cuvantul ala se scrie cu cratima!
Habar nu ai de nimic, prostule!“ – de unde aveam eu oare aceste
manifestari?? Caci Doina Popescu nu ma tratase niciodata cu un asemenea
dispret, ea nu vorbea cu nici un elev pe un asemenea ton! Acum imi e clar ca eu
aduceam asemenea epitete de acasa, de la mama, la fel ca si furia pe care mi-o
revarsam uneori tot la scoala (eram mica, dar batausa, ma stiau si baietii de frica).
Se stie dealtfel
ca mai toti copiii care sunt abuzati acasa isi cauta la gradinita sau la scoala
cate un ventil prin care incearca sa-si mai elibereze din preaplinul de
frustrare acumulat in sufletul lor. Aproape toti copiii cu asa-zise „probleme“
sunt in realitate copii abuzati, cu sufletele si aripile frante, care pun in
act in cele mai diverse moduri exact ceea ce li se face lor – daca vrei cu
adevarat sa intelegi, daca stii sa privesti dincolo de suprafata si sa
descifrezi manifestarile si comportamentul lor, poti afla exact tot ce se
petrece in orice familie abuziva, copilul fiind oglinda perfecta a tuturor
disfunctiilor dintr-o familie.
In ciuda opiniei
foarte agresiv vehiculate in ultima vreme, cum ca acei copii cu probleme ar
avea nevoie de cate o mana ferma care sa ii disciplineze (mana aia care se
strange a pumn), in realitate tocmai copiii cu probleme au cea mai mare nevoie
de acceptare neconditionata, de indrumare calda si iubitoare si rabdatoare,
tocmai acei copii au nevoie de mai multa intelegere si afectiune de la adultii
din jurul lor. Alice Miller ii numea pe acestia “martori salvatori”, precizand
ca toti copiii abuzati care la maturitate nu au ajuns la randul lor abuzatori
au avut parte de cate un asemenea martor salvator! Si vin si va intreb: oare nu
e mai usor sa lasati naibii la o parte ego-ul ala imbecil si rationalizarea aia
incremenita in proiect si sa incercati sa va puneti in locul acelor copii
nevinovati?
Voi,
adultii aia atat de “adultizati” incat nici nu mai stiti cand v-a inghetat in
gat ultimul hohot de ras cristalin, stiti voi oare cata suferinta se aduna in
sufletul unui copil inainte ca acesta sa devina un “copil cu probleme”? Stiti
voi oare ca aceste probleme nu sunt niciodata vina lui?
Sa revin. In
final, Doina Popescu s-a pliat dorintelor mele si ale publicului larg, caci tin
minte ca m-am intors si spre clasa si i-am intrebat cu tupeu „Nu-i asa ca vreti
sa scriu eu la tabla?“ (da, stiu, eram un lider populist perfect ;-)), astfel
ca incepand cu urmatoarea ora mi-am reluat rolul de „scriitoare pe tabla“, spre
multumirea si linistea tuturor :-)
Prin asta
vreau sa subliniez ca eram un copil dificil, deranjam orele, puneam intrebari, vorbeam
cu voce tare, nu stateam smirna in banca, dar Doina Popescu nu a luat niciodata
vreo masura pentru a ma „disciplina“, in sensul pervertit in care este inteles
si aplicat acest cuvant in ziua de azi. Doina Popescu a fost o invatatoare
blanda, calma, iubitoare, care s-a priceput sa scoata tot ce era mai bun in
mine printr-o metoda foarte simpla: ma incuraja, ma lauda cand stiam ceva si
raspundeam, nu ma certa, nu ma critica, pe scurt ma accepta asa cum eram. Asta poate parea o banalitate, dar - pentru
un copil cu o mama abuziva si narcisista patologic - o invatatoare precum Doina
Popescu a reprezentat un colac de salvare extraordinar. Invatam de drag,
invatam ca sa-i castig aprecierea, invatam ca s-o vad multumita de mine si ca sa
raman preferata ei, invatam ca sa ma bucur si sa ma umplu de zambetul ei, caci eu
deja imi pierdusem demult zambetul meu...
Acum, mai ales cand
citesc elucubratii de genul „copilul trebuie criticat ca sa invete mai bine“ (!?)
sau „copiii trebuie tinuti in frau cumva“ (cumva, adica prin abuz??) si cand
vad ca majoritatea adultilor inca nu pricep nici in ziua de azi ca critica nu
face decat sa distruga, apreciez cu atat mai mult modul in care a inteles
dascalul Doina Popescu sa ne formeze.
Am si acum
o fotografie cu ea de la terminarea clasei a IV-a, pe spatele careia mi-a scris
cu caligrafia ei frumoasa urmatoarea dedicatie: „Fie ca succesele din primii
ani de scoala sa fie puntea de lansare intr-o viata plina de realizari si
impliniri“.
Draga Doina
Popescu (iti spun TU pentru ca in sufletul
meu vei ramane de-a pururea tanara frumoasa de 26 de ani care mi-a
luminat doi ani atat de importanti din viata), oriunde ai fi, stiu ca te va bucura sa afli ca
profetia ta de atunci s-a adeverit si ai avut, poate fara sa stii, o contributie majora
la toate realizarile si implinirile mele, la devenirea omului care sunt astazi. Nu am sa te uit niciodata si iti
multumesc din tot sufletul pentru ca mi-ai aratat o alta fateta a ideii de
„educatie“ decat teroarea si abuzurile la care eram supusa de propria mea mama
si la care sunt supusi multi copii in scolile de azi, iti multumesc ca nu m-ai
lovit, nu ai tipat la mine, iti multumesc ca nu m-ai jignit, nu m-ai umilit si nu
m-ai terorizat! Iti multumesc ca m-ai ajutat sa-mi pastrez macar o parte din
suflet intacta, acea parte unde inca zboara cocorii.
