vineri, 31 decembrie 2010

LA MULTI ANI!!!


Va doresc din tot sufletul,
voua si celor dragi voua,
un an nou mai bun,
cu multa sanatate,
cu visuri implinite,
cu dragoste nesfarsita
si fericire neumbrita!


LA

MULTI

ANI!!



joi, 23 decembrie 2010

Merry Christmas!


For this holiday season,
may your days be crisp and clear
and filled with warm gatherings,
precious time spent with loved ones
and lovely walks in the white nature!
May your ears be filled with joyous sounds,
singing voices, laughter and chatter!
May you find the comforts of home
wherever you are and celebrate
in the spirit of traditions old and new:
baking cookies, window shopping, lighting candles,
exchanging gifts with family and good friends.
May you be surrounded with hearts aglow,
bringing fond memories
and a hopeful look toward the year to come...
May every face you see shine with the joy of giving,
the peace of mind and serenity of the heart.
May the new year bring you all that is good
and the realization of your hopes and dreams,
and the birth of new ones
as you grow and prosper at each step ...

Merry Christmas!!!

marți, 21 decembrie 2010

Continuare la povestea cu Kilian

Am vrut initial sa adaug ceva la comentariile de la postarea trecuta, dar mai bine scriu o postare noua.

In martea cand i-am trimis Ullei SMS-ul cu textul "Din diverse motive personale eu nu mai vin la grupa", am primit un telefon de la Miriam (mamica lui Noemi).

Despre Miriam trebuie sa spun ca imi aminteste de cumnata mea (amandoua Rac, amandoua vorbesc pe un ton fals si afectat, amandoua sunt foarte vanitoase si obsedate de fizic). Miriam asta are 2 copii (un baiat de 8-9 ani, Noemi de 2,5 ani) si al treilea e pe drum. Acum vreo 2 luni ma sunase cu lacrimile in gat si speriata in ultimul hal, avusese o noua cearta urata cu sotul ei (cu care nu se intelege deloc de ani de zile, de te intrebi DE CE mai toarna copii cu el!), care i-o luase pe Noemi si o amenintase c-o da afara din casa (ea era gravida in 6 luni atunci, iar de sarcina cica n-a stiut nimic pana in luna a 3-a sau a 4-a!! Dar nici de protectie n-a auzit???). In fine, am sarit in ajutor (sotul ei incuiase camera computerului si ea nu avea acces la internet), am cautat pe google, i-am facut rost de vreo 5 adrese si numere de telefon de la avocati pentru dreptul familiei, am incurajat-o, na, cum se procedeaza de obicei in aceste cazuri. Ea facuse si la politie un denunt impotriva sotului, se pare ca nu era prima oara etc. O saptamana mai tarziu erau "impacati". Iar o asemanare cu cumnata mea, care la fel se certa si se invinetea cu prietenul ei, pentru ca o ora mai tarziu sa se puna la usa si sa urle "Nu pleca, nu pleca!", iar doua ore mai tarziu sa gafaie amandoi transpirati in pat...

Deci Miriam ma suna (pusa de Ulla sub pretextul "Hai, ca tu esti mai diplomata"). Si incepe sa ma descoasa, evident stiind care era motivul pentru care nu mai mergeam la grupa. I-am spus in mare ce am scris si aici in postarea cealalta, i-am explicat ca pentru mine tot conflictul este mai mult decat o contradictie teoretica intre metodele diferite de a "educa" un copil, i-am spus ca imi pare rau si de Silke, ca e stresata si nu are nici un ajutor de la sotul ei, isi creste copiii singura, dar in fond ea e adulta, a fost alegerea ei, este responsabilitatea ei, iar eu ma identific cu Kilian si mi se rupe inima de mila lui si nu mai suport sa-l vad neglijat si maltratat verbal. Chiar mi-a venit si sa plang cand i-am spus asta... I-am amintit ca la un moment dat Silke facuse o cadere nervoasa si, de fata cu noi, l-a smucit pe Kilian si a plecat cu el val-vartej de la grupa, clipa in care mi se facuse MIE frica de ea si i-am spus lui Miriam ca mi-am amintit - fizic!! - de bataile furtunoase pe care le primisem de la mama, asa ca, indiferent ce mi-ar spune ea, eu sunt convinsa in sufletul meu ca Silke il si bate pe Kilian cand o mai lasa nervii (iar bietul copil probabil ca o "provoaca", avand nevoie de dramul ala de atentie!).

Miriam m-a aburit ca au vorbit si ele cu Silke, ca i-au reprosat ca din cauza ei nu am mai venit eu la grupa... Mi-a povestit ca inainte de mine ii mai facuse si Sabine reprosuri lui Silke (!?!), dar ea continuase sa vina, iar de la venirea mea nu am auzit-o niciodata pe Sabine sa mai comenteze ceva, deci intrase deja in jocul "hai sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic", iar Silke nu invatase nimic si continuase tot asa, ba chiar acum e si mai rau!! Si atunci, i-am spus lui Miriam, pentru ce sa-mi fac eu zile amare si sa ma simt prost, cand lupta asta de Don Juan nu duce la nimic? Ea a incercat sa-mi spuna ca vor mai discuta cu Silke (eu i-am spus ca insusi faptul ca m-a sunat EA si nu Silke demonstreaza ca nu se va schimba nimic, ca Silke nu e dispusa sa schimbe nimic!!!), apoi i-am trimis pe mail linkul spre blogul lui David, unde eu relatasem detaliat toata polologhia atat in germana cat si in engleza, si i-am scris ca - daca Silke mai are vreun interes, dupa ce citeste acolo - sa ne asezam toate si sa discutam si sa clarificam ceva, sa ma contacteze. Am adaugat ca si ele (Miriam si Ulla) vor trebui sa-si modifice comportamentul si mentalitatea din radacini, daca vor sa ma mai vada acolo la grupa, fiindca si ele au facut greseli enorme indemnandu-si copiii sa fie agresivi la randul lor...

Mai e cazul sa va spun ca de atunci nu a mai dat nici una din ele vreun semn de viata?

duminică, 19 decembrie 2010

marți, 30 noiembrie 2010

Pana unde sa merg cu toleranta?

Motto: Silke mon "amour"

Azi nu ne-am dus la grupa de activitati. Martea trecuta a fost un cosmar pentru mine si presupun ca nici pentru David n-a fost o incantare.

In primul rand ne-au mutat de la parter (unde aveam o camera mare de tot, pentru joaca si pentru micul dejun) la etajul unu, unde avem o camera mica pentru micul dejun (si ne inghesuim ca naiba, ca suntem 8 mamici cu 11 copii!) si alaturi o alta camera mica pentru joaca - unde sunt o canapea, niste perne, cateva jucarii si un tobogan din lemn pus in coltul camerei. Singura bucatarie este la parter (deci tb. sa ne caram pe niste scari inguste cu farfurii, cani, tacamuri, cana de cafea, lapte, mezeluri, branza si ce mai avem noi prin frigider).

In fine, prima impresie n-a fost prea favorabila, dar nu avem de ales, caci la parter s-a mutat acum mini-gradinita (aia vin zilnic si regulamentul pentru protectia impotriva incendiilor spune ca ei au prioritate sa se foloseasca de camera mare de jos).

Ei, ne-am pus noi la masa, am mancat micul dejun, insa David venea tot timpul la mine si nu parea sa aiba mare chef sa se joace in cealalta camera - unde pe copii nu-i vede nimeni!!

La un moment dat, vine Arian plangand in hohote si vrea sa fie consolat de mama lui fiindca - din nou - il batuse Kilian! Mama lui (care evident voia sa fie lasata in pace) ii raspunde absenta "Dar da si tu, atunci loveste-l si tu!". Iar am intervenit, rugand-o pe Ulla sa nu-i mai spuna copilului sa loveasca, apoi m-am uitat la Arian si i-am spus "Arian, tu sa nu lovesti, ca nu e bine sa lovesti! Mai bine pleci, te duci in alta parte si nu te mai joci cu cine te loveste!!".

Ei, atata mi-a fost, ca a sarit de bombeu coana Silke (mama lui Kilian) si m-a pus imediat la punct pe un ton foarte doct si directoral: "Feli, te rog, asa nu!! Nu excludem copilul, nu-l dam la o parte!". Eu, calmul intruchipat: "Ah, dar lovitul e ok?". Ea, pe acelasi ton: "Nu, dar te rog frumos, nu excludem copilul!!" - eu am repetat tot calma: "Bine, Silke, dar atunci lovitul inapoi este o optiune?? Te rog sa-mi raspunzi!!"

A intervenit o alta mamica, s-a aplanat cumva discutia, dar deja se simtea in atmosfera agresiunea...

Cateva minute mai tarziu, o alta mamica o intreaba pe Silke daca s-a gandit sa mearga la consiliere. Imi statea pe limba sa completez: "Pentru TINE, nu pentru copil!!" - dar am tacut. Silke raspunde, pe un ton agresiv-defensiv: "Mda, ne-am gandit, dar stii, asta e PROBLEMA MEA!". Din nou imi statea pe limba sa-i spun "Draga mea, cand spui ca asta e problema ta mi-e clar ca vrei sa ne inchizi gura, dar cand copilul tau ii bate pe ai nostri, asta nu mai e demult doar problema ta!" - dar am tacut din nou.

Dupa alte cateva minute, o alta mamica incearca penibil sa aplaneze lucrurile aruncand un cliseu: "Pai la varsta asta toti sunt asa...", la care am comentat: "Imi pare rau, dar nu e adevarat... David nu este asa, de exemplu..." - evident ca Silke nu putea sa rateze sa-mi raspunda pe un ton foarte intepat, din varful buzelor: "Ei, bravo tie, Feli, ca al tau copil este altfel!"...

Am simtit ca mi se urca sangele la cap. Cat de toleranta ar trebui (sa pot) sa mai fiu cu o asemenea persoana care geme de ignoranta si agresiune? Pentru ce sa suport, pe langa teama ca fi-su il va lovi pe David, si raspunsurile ei jignitoare cu care ea crede ca rezolva problema punandu-ma pe mine la punct? Si pana cand? M-am saturat pur si simplu sa bagatelizam chestiile astea si sa inchidem ochii si sa ne facem ca nu vedem, ca nu cumva sa ranim orgoliul mamicii iresponsabile si ignorante, care refuza sa se confrunte cu problemele pe care copilul ei le pune in act din ce in ce mai acut! M-am saturat sa le apucam pe asemenea mamici cu manusile de dantela in timp ce ele tipa/urla la copii sau ii ignora, ii smucesc, sau ii critica, ii pedepsesc trimitandu-i in camera lor sa stea acolo singuri (asta n-o mai deranja pe Silke, dar o deranja sfatul meu catre Arian sa se retraga de langa Kilian cand acesta il loveste!), m-am saturat de ifose, de superficialitate, de raspunsurile pline de o aroganta prost mascata cand tot lor le pute oala clocotind sub nas, m-am saturat sa ma fac ca nu vad, ca nu observ, sa tac, sa menajez, sa fiu draguta si sa fac conversatie ieftina ca nu cumva sa deranjez pe cineva cu vreun comentariu, m-am saturat sa tot simt in vocea si atitudinea lor o agresiune cuplata cu invidie la adresa mea, fiindca eu sunt aia care "le stie pe toate" si copilul meu nu face nici un fel de probleme!

Am decis ca voi vorbi cu sefa de acolo si o sa incerc sa schimb grupa, se pare ca mai sunt si joia si vinerea grupe de activitati cu copii de varsta lui David. Iar daca nu se poate, caut ceva in Offenbach sau in Frankfurt eventual. Trebuie sa gasesc altceva.

luni, 22 noiembrie 2010

Iesirea din matrice

V-ati gandit vreodata cat de inspaimantator de GENIAL este filmul "The Matrix"?

Pentru cei care inteleg, acest film este o metafora a vietii noastre. Noi toti suntem sau am fost intr-un anumit punct al vietii noastre Thomas A. Anderson, alias Neo, cel care are potentialul de a deveni THE ONE.

Trinity poate fi cumva jumatatea sufleteasca, cea care ofera iubire, sustinere morala si sacrificiu. Triada unei iubiri cu usoara tenta materna. Morpheus poate fi cumva terapeutul, indrumatorul, ghidul, mentorul, deschizatorul de drum. Neo traieste intr-o lume in care functioneaza ca un robot si in acelasi timp simte ca ceva nu e in regula cu lumea lui, fara a sti sa spuna exact CE anume nu este in regula. Toti am trecut prin faza asta. Eu chiar obisnuiam candva, acum vreo 15 ani, sa spun ca simt cum imi lipseste ceva, simt ca ar trebui sa stiu ceva si nu stiu, ar trebui sa am acces la ceva care-mi ramane innaccesibil, asta ma innebunea! Pe vremea aia credeam ca ceea ce-mi lipsea era empatia sau o anumita sensibilitate sufleteasca, o anumita forma de intuitie, ceva de genul asta...

Trinity: Stiu de ce esti aici, Neo. Stiu ce faci... de ce nu ai somn, de ce traiesti singur si de ce in fiecare noapte stai doar la computer. Il cauti pe el. Stiu, fiindca si eu candva cautam acelasi lucru. Si cand el m-a gasit, mi-a spus ca de fapt nu-l cautam pe el. Cautam un raspuns. Intrebarea este ceea ce ne impulsioneaza, Neo. Intrebarea te-a adus aici. Stii intrebarea, asa cum si eu am stiut-o.
Neo: Ce e matricea?
Trinity: Raspunsul e undeva acolo, Neo, si te cauta, si te va gasi daca doresti acest lucru.

Neo intreaba la un moment dat "Ai avut vreodata sentimentul ca nu stii daca dormi sau daca esti treaz?" - cam asa traiesc oamenii teleghidati de catre subconstient, oamenii-zombie care nu au acces la propria lor constiinta, oamenii care reactioneaza orbeste, reflex, la triggere si pun in act vechi traume pe care sunt constransi sa le reinsceneze deoarece nu sunt capabili sa le constientizeze, la fel ca si oamenii care traiesc ca niste oi usor de manipulat cu "adevaruri" cu gust puternic de "1984" a lui Orwell.

Un "curier" binevoitor ii aduce lui Neo la birou telefonul pe care-l suna Morpheus. Morpheus ii spune "Nu sunt sigur ca esti pregatit pentru ceea ce vreau sa-ti arat, insa din pacate ne fuge timpul printre degete!"
Mai stiti ce se intampla la scena din birou? Morpheus vrea sa-l ajute sa scape si-l indruma spre exteriorul cladirii - unde atarna mica schela de fatada pentru spalatorii de ferestre - dar Neo se sperie ingrozitor, se uita in jos de la fereastra si ameteste, se sperie de moarte in fata "abisului" (= in fata necunoscutului), asa ca isi spune "Nu pot sa fac asta" si se duce inapoi si se preda. Scena poate fi asemuita cu perioada de cumpana a unei crize existentiale majore, in care incepem sa cautam ajutor (sau il gasim si fara sa-l cautam) si totusi ne e teama, ne e o frica de moarte sa iesim "pe geam", sa ne agatam de o schelarie care atarna in aer, si atunci unii din noi prefera sa se intoarca la ceea ce cunosc deja si sa se "predea", reluandu-si locul in vechea puscarie.

Urmeaza interviul in care trebuie sa dea socoteala pentru rebeliune. E ceea ce se intampla uneori cand unii dintre noi (copiii captivi) incearca sa iasa din sistemul disfunctional al propriei familii. "Copilul" trebuie sa se decida, in fata unor amenintari tot mai putin voalate, pentru una din vieti, pentru una din identitati: cea de cetatean exemplar al matricei sau cea de hacker subversiv care vrea sa dauneze sistemului. Neo e la inceput curajos si ii arata celebrul deget mijlociu agentului Smith, dupa care cere sa dea un telefon. La care agentul Smith ii spune "La ce-ti foloseste telefonul daca nu vei putea sa vorbesti?" Aici va amintiti cu totii faza in care lui Neo i se lipeste gura in cel mai adevarat sens al cuvantului, de nu mai e capabil sa scoata nici un cuvant. Tot o metafora - ordinul indirect al parintilor, al stapanilor matricei: "Taci, nu vorbi, nu divulga nimic, tine-ti gura!!!". Dupa ce i se strecoara si dihonia aia electronica in buric, Neo se trezeste si crede ca totul n-a fost decat un vis - efectul spalarii creierilor, cand psihicul pur si simplu nu rezista la imaginea adevarului si atunci se refugiaza din nou in minciuna, in iluzie, in negare.

Cand Neo mai apoi e pregatit sa-l intalneasca pe Morpheus si vine limuzina cu Trinity sa-l ia, in masina i se scoate masinaria electronica ce-i fusese implantata inainte de a i se sterge din memorie episodul cu interviul si amenintarea... Socul nu poate fi mai mare cand isi da seama ca totul fusese real!!! Inainte de asta, si in masina Neo e gata sa mai arunce o data prosopul si sa renunte, iar Trinity ii spune "Nu pleca! Cunosti drumul ala, e acelasi dintotdeauna. Si stiu ca nu vrei sa mai fii acolo!!".

Apoi vine marea intalnire cu Morpheus, in camera cu paharul de apa pe masa.

Morpheus: Imi imaginez ca te simti cam ca Alice cand a cazut in gaura iepurelui. O vad in ochii tai. Pari un om care crede ceea ce vede doar fiindca se asteapta sa se trezeasca imediat. Intr-un mod ironic, asta nici nu e departe de adevar. Crezi in destin?
Neo: Nu, pentru ca nu-mi place sa nu am controlul asupra propriei mele vieti.
Morpheus: Stiu exact la ce te referi. Esti aici pentru ca stii ceva. Nu-ti poti explica ceea ce stii, dar o simti. Ai simtit-o o viata intreaga, ca ceva e in neregula cu lumea ta. Nu stii ce anume este, dar e acolo, ca un ciob in mintea ta care te innebuneste. Acest sentiment te-a adus la mine. Stii despre ce vorbesc?
Neo: Matricea?
Morpheus: Vrei sa stii ce este? Matricea e peste tot. Si acum, aici, in camera asta. O vezi cand te uiti pe fereastra sau dai drumul la televizor. O simti cand te duci la servici... la biserica... o simti cand iti platesti impozitele. Este lumea care ti-a fost trasa peste ochi ca sa te orbeasca in fata adevarului.
Neo: Care adevar?
Morpheus: Adevarul ca esti un sclav, Neo. Ca toata lumea, te-ai nascut in prizonierat. Intr-o puscarie pe care n-o poti pipai sau gusta sau mirosi. O puscarie pentru mintea ta.

Noi toti - pana sa vedem adevarul - traim sau am trait in matrice. Matricea inventata si bine organizata de parintii-papusari. Mintea noastra se invartea mereu doar in cusca aceluiasi prizonierat! Cei care raman in starea de zombie-ism, cu creierul spalat de parinti, sunt si cei care inghit pe nemestecate minciunile societatii si ale autoritatilor, pentru ca nu au invatat niciodata sa chestioneze pe cei care sunt la putere.

Morpheus: Din pacate nimeni nu poate fi invatat ce e matricea. Trebuie s-o vezi cu ochii tai.

Asa e. Cine nu a pus intrebarea si nu e pregatit, nu va intelege niciodata ca traieste intr-o matrice si nu va sti cum sa iasa. Ba mai mult, te va dusmani si te va elimina din viata lui cat de repede va putea, pentru ca nu va mai suporta sa i se arate un adevar atat de dureros. Mi-a luat ani de zile ca sa inteleg ca este o reactie absolut normala si am invatat acum sa ma detasez si sa accept ca multi oameni pur si simplu prefera sa ramana in iadul lor personal (matricea lor personala) decat sa faca eforturile supraomenesti de a iesi de acolo. Am invatat sa ma implic mai putin, singurul aspect unde nu mai doresc sa fac compromisuri este acela ca nu mai accept sa fiu cosul de gunoi al autocompatimirii nimanui.

Morpheus ii intinde lui Neo mana cu cele doua pastile si-i spune:

"Asta e ultima ta sansa. Dupa asta nu mai exista cale de intoarcere. Daca iei pastila albastra - povestea se incheie aici, te trezesti in patul tau si crezi ce vrei tu sa crezi. Daca iei pastila rosie - ramai in Tara Minunilor si iti voi arata cat de adanca e gaura iepurelui."

La o rascruce existentiala, intotdeauna avem sansa de a ne trezi la realitate si de a infrunta adevarul (inghitind pastila rosie) sau de a ne infunda din nou in negare si in reprimare, inghitind pastila albastra care ne da doar iluzia ca suntem din nou la pupitrul de control al propriei vieti.

Neo intinde mana dupa pastila rosie, iar Morpheus il atentioneaza:

"Retine, tot ce-ti ofer este adevarul. Nimic mai mult."

Da, exact asa e si cu terapia, cu drumul autocunoasterii. Singura rasplata imediata este adevarul. Iar adevarul vine intotdeauna cu durere, asa cum a descoperit si Neo cand adevarata lui fiinta a fost smulsa dintr-o data din coconul zombificat in care el se iluziona ca avea o viata!!

Apropos de simboluri, stiati ca exista in româna un cuvant "mătríce" a carui semnificatie invechita este uter, san matern?? Ei bine, Neo se trezeste din "coma matriceala" (simbolic, iese din cocon ca si cum s-ar naste pentru a doua oara) si pentru prima oara in viata e constient de cablurile care-l leaga de matrice, e constient de lanturile prizonieratului si de acea instalatie fixata de capul lui prin care i se insuflau gandurile, senzatiile, trairile, ca si cum ar fi fost ale lui - totul era un truc al celor care-i spalau mintea!! Cand i se demonteaza cablul din ceafa, toate celelalte cabluri care treceau prin corpul lui se desprind brutal si ele, iar Neo - cel real - aluneca intr-un canal care-l absoarbe cu toata forta, ajunge intr-un lac murdar unde trebuie sa se zbata ca sa poata ramane la suprafata si sa nu se inece pana cand e salvat de oamenii lui Morpheus, iar acesta il intampina cu cuvintele "Bine-ai venit in lumea reala!".

Asa si noi - traiam intr-un cocon caldut (in aparenta) care ne anulase personalitatea, vointa, insasi existenta, care ne dicta ce sa simtim si ce sa gandim... iar unii dintre noi au norocul extraordinar sa se trezeasca la realitate candva... alunecand mai intai intr-o mocirla (mizeria traumelor reprimate), unde trebuie sa ne zbatem, sa dam din maini si din picioare, sa ne punem in miscare instinctul de conservare, sa ne redefinim din temelii, pana cand reusim sa ne mentinem cat de cat la suprafata sau, mai tarziu, sa iesim de acolo si sa ne recapatam increderea in propria persoana, sa ne recastigam autonomia!

Munca de "reconstructie" incepe: Neo e pus pe o masa de operatie si, cu ajutorul impulsurilor electrice, i se pun in miscare din nou muschii atrofiati. La fel, in terapie invatam sa ne folosim de instrumente ale gandirii si simtirii noastre despre care nici nu stiam ca exista, erau atrofiate...

Neo: De ce ma dor ochii?
Morpheus: Pentru ca nu i-ai folosit niciodata!

Morpheus si echipa lui de "hackeri" simbolizeaza pentru mine toti aceia care au deschis drumul spre autocunoastere, cei care evident sunt huliti si dispretuiti (daca nu haituiti de-a dreptul) de catre societatea asta bolnava de sindromul "Respecta-ti parintii cu orice pret"... Acest sindrom l-a facut posibil pe Hitler si face posibile toate atrocitatile comise de autoritatile si guvernele corupte, de bancile si industriile criminale!

I se explica apoi lui Neo ce este matricea.

Imi place mult replica asta: "Matricea e un sistem, Neo. Acel sistem e dusmanul nostru. Dar cand esti inauntrul ei, ce vezi? Oameni de afaceri, profesori, avocati, tamplari. Insesi mintile oamenilor pe care incercam sa-i salvam. Trebuie sa intelegi ca majoritatea acestor oameni nu sunt inca pregatiti sa fie deconectati de la matrice. Iar multi dintre ei sunt atat de inerti, atat de definitiv dependenti de sistem, incat se vor lupta cu dintii ca sa-l protejeze."

Fraza asta de mai sus imi aminteste de provaccinalisti.

Morpheus il ia din nou pe Neo in matrice si-i spune ca ceea ce vede el acolo (un Neo fara cabluri infipte in corp, cu parul lung, imbracat elegant) se cheama "residual self-image, a mental projection of your digital self" - asta simbolizeaza falsul self pe care il dezvolta toti copiii captivi si care este intotdeauna foarte departe de fiinta lor adevarata. Este imaginea pe care ei ar dori s-o aiba, este ceea ce si-ar dori ei sa fie, DAR nu ceea ce sunt ei cu adevarat.

Lumea adevarata cea veche nu mai ramasese decat ca o simulare neurologica - asta e matricea: un simulacru de viata. Morpheus ii arata lui Neo si lumea noua, spunandu-i "Welcome to the desert of the real!". Din nou, asa este. Cand iesi din matrice, treci mai intai scurt printr-o furtuna, ca mai apoi sa ajungi intr-adevar intr-un desert, sa constati ca de fapt traiai inca de dinainte intr-un desert, ca de fapt nu aveai nimic din ce credeai ca ai...

Morpheus: "Matricea e un simulacru de viata construit artificial ca sa ne tina sub control, sa transforme o fiinta umana intr-o baterie, o sursa de energie".

Nu-i departe de adevar daca extrapolam putin si-i vedem pe parintii abuzivi in locul robotilor din Matrix. Narcisisti patologici, ei nu urmaresc niciodata altceva decat satisfacerea propriilor nevoi de combustibil narcisist. Noi nu suntem decat instrumentele cu care ei spera sa-si obtina fericirea, suntem laurii cu care ei simt nevoia sa se impodobeasca pentru a-si imbunatati propria imagine despre ei insisi, noi suntem "papusile" pe care ei sunt obsedati sa le controleze pana la ultima rasuflare.

Neo e ingrozit cand vede toate astea si nu ii vine sa creada.

Morpheus: "Nu ti-am spus niciodata ca va fi usor. Ti-am spus doar ca va fi adevarul!"

Prima reactie a lui Neo e una de spaima amestecata cu furie: "Lasa-ma sa plec, vreau sa ies de aici!" Mda, e greu de suportat adevarul cand se prabuseste asupra ta ca Niagara. Si la inceput de drum cam asa se intampla. Lui Neo i se face apoi rau si vomita si lesina.

Cand isi revine, prima intrebare este "Nu ma mai pot intoarce, nu-i asa?", iar Morpheus ii raspunde "Nu. Dar daca ai putea, chiar ai vrea?". Mie personal - am mai spus-o - asta mi se pare inca o victorie: faptul ca, odata ce ai deschis ochii si ai privit in jurul tau in afara matricei, nu mai exista cale de intoarcere! Sunt recunoscatoare pentru asta!

Urmeaza apoi antrenamentele de lupta, Neo invata jiu-jitsu si alte chestii asemanatoare, pentru mine asta simbolizeaza pregatirea de "lupta" pentru autoprotectie, invatarea unor metode pentru ca ceilalti sa ne respecte granitele si sa nu ne mai invadeze spatiul emotional.

Cand Morpheus il bate la jiu-jitsu, ii spune sa nu se mai gandeasca la cat de puternic si de rapid este, ci sa stie ca este mai puternic si mai rapid decat el. "Don't think you are faster, KNOW you are!"...

Morpheus: Incerc sa-ti eliberez mintea, Neo! Dar eu nu pot decat sa-ti arat usa. Tu esti cel care trebuie sa treaca prin ea.

Ii spune apoi lui Neo sa se elibereze de indoieli, de teama, sa-si limpezeasca mintea, ca sa-si dea seama de cate este cu adevarat capabil! Asta am invatat si invat si eu la terapie... E un proces foarte greu si indelungat, dar se poate, cu rabdare, pas cu pas...

Urmatorul antrenament: agentii - implanturile electronice care se pot misca libere prin matrice, luand absolut orice forma... Agentii sunt cei mai periculosi oponenti! Ce simbol mai clar aici al scriptului inoculat, implantat de parintii abuzivi, cu directivele preluate si integrate de subconstientul nostru, cu tiranii internalizati care aluneca pe sub orice bariera a constientului si ne dicteaza in continuare viata chiar si dupa ce (credem ca) ne-am desprins de controlul parintilor!!

Neo: Am asa multe amintiri din viata care de fapt n-a fost viata! Ce inseamna asta?
Trinity: Inseamna ca matricea nu-ti poate spune cine esti!

Urmeaza prima (re)intrare in matrice, vizita la oracol. Intre timp, unul din acolitii lui Morpheus ii tradase si negociase cu un agent al matricei sa-l vanda pe Morpheus contra reintoarcerii in matrice, unde voia sa manance bine si sa fie bogat si sa i se stearga din memorie orice secunda petrecuta in afara matricei (!). Alt simbol al celor care te parasesc si te tradeaza cand treci dincolo de baricadele cunoscute lor, al celor lasi si slabi sau lipsiti de caracter care o rup inapoi spre coconul caldut al minciunii fiindca adevarul le pute si ii sperie prea tare...

La intoarcerea de la oracol are loc faza cu acel déjà-vu care atrage pe scena agentii si toata armata matricei!! Eu vad aici un simbol al acelor triggere care declanseaza de la atacuri de panica pana la depresii, atacuri de plans, cand suferinta veche navaleste peste tine aproape fara avertisment! Din ambuscada nu scapa toti, asa cum si in viata reala platim prin suferinta, prin goluri sufletesti, si ne plangem pierderile...

La scena finala din statia de tren, Neo nu mai fuge de agentul care apare (Morpheus: "Incepe sa creada!"), ci il infrunta curajos si desi mananca bataie sanatos, nu moare.

Finalul este iar esential. Neo vorbeste in prezenta agentilor matricei: "Stiu ca sunteti acolo. Va simt acum. Stiu ca va temeti... va temeti de noi. Va temeti de schimbare. Nu cunosc viitorul. N-am venit sa va spun cum va lua sfarsit totul. Am venit sa va spun cum incepe. Eu voi inchide telefonul si am sa le arat acestor oameni ceea ce voi nu vreti ca ei sa vada. Am sa le arat o lume fara voi. O lume fara reguli si control, fara granite si limite. O lume in care totul e posibil. Unde mergem mai departe de acolo este alegerea fiecaruia!"

Acest film este atat de plin de semnificatii, de metafore, de simboluri... Sa-l mai vedeti odata si o sa intelegeti!

Esentialul este ca pana la urma iesirea din matrice nu este niciodata echivalenta cu salvarea definitiva, ci este doar inceputul unui drum, prin adevar, catre ceva mult mai inalt. Cu cuvintele lui Morpheus: "There's a difference between knowing the path and walking the path!"

Va doresc numai bine si puterea de a merge pe drumul bun!

vineri, 19 noiembrie 2010

O durere mare - cel mai frumos cadou de ziua mea


Titlul nu e ironic.

Ziua a inceput cu lacrimi: femeia care vine la curatenie mi-a adus de ziua mea un buchet superb cu 7 trandafiri din aia mari, lungi, catifelati, pe care-i iubesc eu cel mai mult.

Pe la 11:30 apare si Bogdan: fugise scurt de la servici ca sa-mi aduca un buchet imens de trandafiri rosii si albi si un gift card de la parfumeria Douglas, sa-mi aleg eu ceva de acolo... a urmat inca o repriza de plans...

Pe la ora 14 a venit Mutti ca sa stea cu David si eu am plecat la terapie. Am considerat ca asta e cel mai frumos cadou pe care mi l-as putea face de ziua mea: ceva pentru mine, pentru sufletul meu.

Cum am ajuns la Elfriede, doar m-a imbratisat si mi-a urat La Multi Ani si iar m-a lovit plansul.

Ii adusesem articolul meu despre Madalina Manole, ca sa i-l traduc, a urmat alta repriza de plans...

Am ajuns apoi si la marea mea durere, care pare ca s-a accentuat cumplit in ultimele cateva luni. I-am povestit ca fug si fug si fug si nu mai gasesc scapare niciunde, incerc sa scap de mine, din mine, dar nu mai reusesc sa ma ascund nicaieri. Ma simt oribil, ma urasc de moarte, ma privesc cu dispret, ma simt urata, batrana, grasa, consumata, plina de neajunsuri, terminata, ma simt ca si cum as fi ultimul om pe lumea asta, care efectiv nu merita sa traiasca... Nu sunt vorbe mari si nici nu cersesc compasiune, asta e ceea ce simt in sufletul meu fata de mine. Cred ca de aceea am si inteles atat de bine tragedia Madalinei Manole, fiindca toate acele vijelii interioare ale ei s-au suprapus peste ceva ce exista in aceeasi forma si in mine.

Nu, eu nu ma voi sinucide niciodata, sunt destul de puternica pentru a-mi continua drumul si cu sufletul asta hacuit, celalalt drum nu este o optiune... insa tot ca un nimic ma simt. De fiecare data cand Bogdan imi reproseaza ca nu mai suntem un cuplu, ca eu sunt absenta, ca sunt plecata pe alta lume, ma simt vinovata si totusi nu am puterea sa fac nimic ca sa schimb ceva si ma urasc pentru asta. Stiu ca are dreptate, stiu ca omul asta ma iubeste cu adevarat si de aceea inca lupta pentru relatia noastra, pe care eu nu mai pot s-o ingrijesc si pe care cred ca in adancul inimii mele deja am abandonat-o, fiindca am mereu sentimentul ca oricum nu il merit, de aceea il imping cat mai departe de mine, inconstient ii fortez mana sa-mi arate odata ca de fapt nu ma iubeste (asa actioneaza copilul neiubit din mine, care nu cunoaste alta realitate decat cea a lipsei de iubire si isi vrea inapoi realitatea aia pe care o cunoaste el), il indepartez pe Bogdan de mine si parca fac tot posibilul ca sa raman singura, ca sa dispar odata pentru totdeauna in neantul nefericirii, in zona mea cunoscuta...

Si mai ales mi se sfasie inima cand il vad pe David ca vine la mine cu ochi rugatori si-mi spune "Mama, komm' Ball kicken!" (Mami, hai sa ne jucam cu mingea), iar eu ma duc cu el pentru 5 minute, apoi ii distrag atentia cu Mickey Mouse la TV si plec iar la computer... sau ma asez cu el pe covorul de joaca si ii citesc dintr-o carticica, iar dupa max. 10 minute ma ridic si ma duc iar la computer... Sunt ca teleghidata, NU POT sa stau sa ma joc cu el, efectiv NU POT, e ceva in mine care ma franeaza, iar in acelasi timp imi vine sa urlu cand ma uit la el cum uneori isi ia o carticica, se aseaza pe covorasul de joaca si o rasfoieste singurel, isi citeste si isi explica singurel cum tractorul merge spre gara, cum pisica e in curte, cum calul e pe camp etc. Imi vine sa plang si acum, cand scriu si il am in fata ochilor...

La fel, cand vin noaptea de la servici de la gara spre casa plang singura pe strada si vorbesc cu mine de parca as fi o straina "Azi iar am fugit de toata lumea, iar m-am refugiat in creier si am fost total absenta, iar nu am putut sa petrec mai mult de o jumatate de ora timp constient cu David, acum plang de ma usuc si maine voi face exact la fel!! Ce fel de mama sunt, de fug de propriul meu copil?"

Am incercat de cateva ori sa raman in ciuda impulsurilor de a fugi si rezultatul a fost ca de fiecare data am izbucnit intr-un plans din ala cu tremuraturi si apoi nu am mai incercat, pentru ca si-asa copilul asta m-a vazut de prea multe ori plangand si deja stie cand mama e "traurig" (trista)! Vreau sa fiu autentica in fata lui, dar in nici un caz nu vreau sa ajunga sa se simta responsabil pentru starea mea de spirit sau obligat sa ma consoleze (Doamne fereste!!). Ori pentru asta trebuie uneori sa reprim ceea ce simt, sa ma controlez si sa nu-mi manifest sentimentele. Si atunci trebuie sa fug, trebuie sa ma inchid in lumea mea, sa fiu absenta mental in cea mai mare parte a timpului.

Elfriede mi-a spus ca dupa parerea ei exagerez (ne-a vazut impreuna de cateva ori anul asta), ca David e un copil extrem de fericit si echilibrat, caruia nu-i lipseste absolut nimic, ca insusi faptul ca se poate juca singur pana si o ora intreaga dovedeste ca el este sigur de prezenta iubitoare permanenta a mamei (altfel ar atarna lipit de mine cum stateam eu de mama cand eram mica, de nu putea sa se dezlipeasca nici un metru de mine fara ca eu sa incep sa urlu!). Degeaba, remuscarile si mustrarile mele de constiinta erau tot acolo.

Apoi am inceput incet-incet sa deznodam situatia. Cumva a venit vorba de tata si cum i-am trimis saptamana trecuta cateva poze cu David (de pe propria lui adresa de mail, ca sa n-o afle pe a mea) si am plans la comentariul lui "Asa arata ingerii? Danke." Apoi i-am povestit lui Elfriede ca Bogdan mi-a spus ca ma simte oarecum "pregatita" sa fac un pas spre tata si ca el in nici un caz nu ar avea nimic impotriva, asa ca sa procedez cum simt eu; chiar spunea ca poate n-ar fi rau sa merg in Romania iarna asta si sa ma duc cu David la tata. Eu stau insa permanent cu frica in oase ca nu cumva Feliuta cea mica sa fie din nou dezamagita, sa mearga cu speranta de a fi si ea vazuta asa cum este cu adevarat si aceasta speranta sa se naruie din nou in nisip. De exemplu, stiu ca pare absurd, dar imi pun intrebarea "Cum sa ma duc acolo cu 80 de kile??" - pentru ca stiu cat ma tocau ai mei la cap tot timpul sa slabesc, ce mare "grija" aveau sa-mi reaminteasca mereu ce greutate aveam si ca trebuia sa slabesc (pentru sanatate, nu-i asa, nu pentru ca ei nu ma suportau altfel decat perfecta!! S-o creada mutu'), stiu cum imi spunea mama ca doarme sub perna cu o poza de-a mea in care eram slaba (!!!???) si in permanenta reuseau prin asemenea manevre sa ma faca sa ma simt nedemna de iubirea lor, fiindca nu eram perfecta, nu eram frumoasa si supla si perfecta cum ma voiau ei si intotdeauna mai gaseau ceva de criticat!!

Elfriede mi-a povestit apoi cum a fost la ea cand tatal ei i-a vazut prima oara pe copiii ei, ca parca s-a aprins ceva, o luminita in el, ca si cum ar fi realizat pentru prima oara ceva, ca si cum ar fi constientizat ceva... ca si cum ar fi perceput-o pentru prima oara si pe ea... in orice caz ceva s-a intamplat si a fost ceva pozitiv. I-am spus ca nu stiu daca si la mine ar fi la fel, fiindca eu la tata nu am avut niciodata in copilarie sentimentul ca nu ma vedea, ca nu ma percepea, la el ma simteam acceptata asa cum eram (spre deosebire de mama). Apoi mi-am amintit ca practic relatia mea cu tata a inceput cand eu am inceput sa vorbesc. Aici s-a produs un clic si o rotita din trecut s-a suprapus perfect peste o rotita din prezent.

De vreo 2 luni David a inceput sa vorbeasca relativ fluent, in propozitii, si tot de atata timp durerea mea se accentueaza si fuga mea de el ia proportii tot mai dureroase. Cand mi-a cazut fisa ca totul are legatura cu asta, au inceput sa se lege bucatile de puzzle. Cand eu am inceput sa vorbesc (pe la 2 ani cica recitam poezele de cate 3-4 strofe!), a inceput si relatia mea cu tata, care a inceput sa se ocupe de mine, sa-mi stimuleze intelectul, sa fie mandru de mine, sa-si petreaca mai mult timp cu mine etc.

Ceea ce am realizat azi la terapie este ca, pentru Feliuta cea de doi ani, "castigarea" tatalui a echivalat cu pierderea mamei. Mama imi povestea intr-una din ultimele ei scrisori cum ne jucam noi doua cand eram eu mica-mititica, ea era magarusul si eu o calaream, ne alergam prin casa, ne cataram pe fotolii, ne jucam cu papusi etc. Dar asta a fost inainte ca eu sa incep sa vorbesc, inainte ca eu sa incep sa-mi afirm personalitatea si individualitatea, inainte ca eu sa incep sa ma apropii mai mult de tata!!!!!

Exact acolo, in exact acea perioada, s-a produs ruptura masiva intre mine si mama, acolo am pierdut-o pe "mama cea buna", mama care se juca mereu cu mine si nu ma batea... Din clipa cand am inceput sa vorbesc si deci sa comunic si m-am apropiat mai mult de tata, a aparut la suprafata tot mai des mama furioasa, mama dezamagita, mama geloasa (ea intotdeauna a fost geloasa pe tata!), iar de aici pana la mama violenta care imi arata doar ura n-a mai fost decat un pas foarte mic. Ea m-a pedepsit pentru ca mi-am permis sa cresc, sa ma dezvolt, sa nu mai fiu "papusica dulce" cu care se juca ea (chiar mi-a si spus odata ca ea nu avusese papusi in copilarie si s-a jucat cu mine ca si cu o papusa!!!), m-a pedepsit transformandu-se in persoana agresiva, frustrata, violenta pe care eu de atunci o cunosc ca mama.

In clipa cand am pronuntat la Elfriede cuvintele astea am simtit ca o flacara in piept si o durere sufleteasca atat de adanca si de sfasietoare cum n-am mai simtit niciodata in viata mea pana acum. Atunci am realizat ca David este acum exact in acea perioada in care eu in copilaria mea am pierdut-o definitiv pe mama, perioada in care am pierdut definitiv iubirea ei!!

Si am inteles (cu creierul si cu sufletul) ca durerea asta, neconstientizata pana azi, era atat de coplesitoare incat efectiv nu ma mai puteam apropia de David ca sa ma joc cu el de teama inconstienta ca voi exploda intr-un ocean de lacrimi care o sa ma inece... am inteles ca aici era acea bariera interioara uriasa care ma oprea, aici era punctul in care de fapt ma vedeam pe mine insami cea de la doi ani si fugeam de propria mea durere de atunci!!

Elfriede mi-a explicat atunci si mai clar ca eu NU sunt fata de David in nici un caz cum a fost mama mea fata de mine, intre mine si David nu s-a produs nici o ruptura, eu ii ofer constant iubirea mea, el se simte sigur de ea si pot sa stau linistita, ca nu ii lipseste absolut nimic, el simte ca il iubesc si ca sunt oricand langa el chiar daca nu ma joc cu el permanent! Elfriede m-a rugat sa recapitulez mental totul si sa-mi intiparesc in minte si in suflet acest adevar: ca durerea de care fug asumandu-mi niste remuscari fictive nu are nimic de-a face cu David sau cu mine ca mama, ci este de fapt durerea cumplita a copilului din mine care si-a pierdut mama la 2 ani, toata durerea aia este a mea si doar a mea...

Pe cat de dureroasa a fost aceasta sedinta, pe atat de revelatoare si eliberatoare am simtit-o. Dintr-o data mi-au disparut mustrarile de constiinta si am permis durerii vechi sa ma patrunda pana in ultima fibra a sufletului... si am plans... si am plans... am consumat vreo 3 pachete de servetele si am plecat de acolo cu ochii umflati in ultimul hal! Si acum plang de o ora buna scriind aici, noroc ca mi-au plecat acasa toate colegele (si in curand tb. sa plec si eu).

Acum durerea s-a asezat in raftul constient al mintii mele, o vad acolo, o identific in toate ramificatiile, o voi putea lua ca pe o carte si ma voi imprieteni cu ea, ma voi scufunda cu sufletul in ea de cate ori voi putea, atata timp pana cand voi scapa de ea definitiv!

Ma simt ca si cum as fi in purgatoriu, dar acum am vazut o luminita la capatul tunelului!

* * * * *


P.S. Va imbratisez pe toti cei care mi-ati urat toate cele bune azi, de ziua mea, pe toti cei care-mi purtati ganduri bune! Va multumesc din inima ca nu ma abandonati in mijlocul oceanului de suferinta!

marți, 16 noiembrie 2010

In cadere libera

Ar fi fost o zi prea frumoasa...

Azi la grupa de joaca David a fost relaxat ca niciodata, s-a dus langa ceilalti copii (inclusiv Kilian "batausul" si Arian cel care a invatat sa se "apere" lovind si imbrancind la randul lui ;-((), s-a jucat frumos, ce-i drept tot singurel, cu masinutele lui si stilul lui de a le parca toate intr-un rand, dar macar n-a mai stat tot timpul la o juma' de metru de mine. Am fost atat de fericita!

Apoi am iesit afara in curte si s-a dat drumul la masinute, triciclete, tractorase etc.

David a examinat mai intai cu mare atentie o baltoaca.



Apoi s-a urcat pe o "cvadricicleta". Inca era vesel...



Apoi s-a aplecat cu ea in fata pana cand a cazut cu nasul si cu gura in baltoaca pe care tocmai o examinase cu cateva minute inainte!!!!!! Nu va spun cat sange i-a curs si cate pietricele si nisip ud avea in gura, ca ma apuca iar nebunia! L-am sters cat am putut de bine, i-am pus servetele udate cu apa, ca sa nu se umfle prea tare, apoi am plecat la duamna doftor de copii.

Asa arata baiatul meu cand am intrat in sala de asteptare.



Dupa ce s-a uitat putin cu luminita in urechi, in gura, l-a pipait la dinti si m-a asigurat ca totul e ok, mi-a spus ca la varsta asta nasul oricum nu se poate sparge fiindca este prea cartilagios, deci ma linistisem. Am rugat-o sa-mi dea ceva dezinfectant si pansament, iar ea s-a dus la computerul ei de dupa colt, sa-mi scrie reteta.

In timp ce clampanea pe tastatura, o aud si cu intrebarea pe care o asteptam deja cu infrigurare: "E la zi cu vaccinurile, da?" ;-(( I-am raspuns ca nu e vaccinat si ca asa va ramane, ea incepe sa-mi bage iar fitilul cu tetanosul, eu ii raspund calma ca a sangerat abundent si din nas si din gura si deci, chiar daca ar exista tocmai in acea baltoaca bacteriile de tetanos (!!), ele nu s-ar putea inmulti si produce otrava specifica avand in vedere ca atat in sange cat si in saliva si mai ales in aer se gaseste suficient oxigen, iar sus-numitele Clostridium tetani nu se pot reproduce decat in lipsa oxigenului!! M-am saturat eu de cate ori am recitat informatiile astea si nimeni nu vrea sa-si deschida creierul ca sa le priceapa!

Duamna doftorita (care nici nu ma ascultase) imi replica "Dar daca ar fi asa sigur, nu am mai face chestia asta numita vaccinare", la care eu am ramas in continuare calma si i-am spus "Chestia asta numita vaccinare nu-l poate proteja de tetanos daca nici mama natura nu a prevazut imunitate dupa imbolnavire. Si apoi, nu exista nici un vaccin pe lumea asta care sa fie efectiv impotriva otravurilor, iar toxina produsa de Clostridium tetani este o otrava, la urma urmei... Asa ca lasati sa fie asta grija mea, dvs. dati-mi doar dezinfectant si pansament, va rog mult!". La final m-a pus sa-i mai semnez o data pe fisa medicala ca NU sunt de acord cu vaccinarea, i-am semnat, am luat reteta si am plecat...
P.S. Era sa uit sa mentionez ca duamna doftor putzea a transpiratie de la 2 metri!!

luni, 15 noiembrie 2010

Laternenumzug

Am fost si noi saptamana trecuta la Laternenumzug. Cum sa-i zicem pe romaneste? Plimbarea cu lampioanele ;-))

Am plecat de acasa asa.



Si, dupa ce ne-am "plimbat" o juma' de ora cu lampioanele intr-un parc in bezna si intr-o ploaie torentiala, am ajuns acasa cam asa.


Dar a fost misto, ne-au dat si covrigi ;-)

luni, 8 noiembrie 2010

Ruga pentru copii


A murit Adrian Paunescu. Poetul. Nu psihoterapeutul cu acelasi nume pe care l-am cunoscut in 2004 in Romania (si care a fost unul din fondatorii Asociatiei Romane de Terapie Centrata pe Persoana). De cel din urma chiar mi-a parut rau, era un suflet delicat si chinuit.

Pentru celalalt Paunescu, avem acum mare circ mass-media. Ca de obicei. A mai murit un "tatuc". Sau un simbol de tatuc. Sau un inaltator in slavi de tatuci si de "despoti luminati". Cel mai mult mi-a placut ce a scris Ana pe tema asta, asa ca nu mai insist.

Majoritatea popoarelor (sa-i luam doar pe romani si pe nemti) si-au adorat si "cinstit" dintotdeauna dictatorii si tortionarii. Cel putin cat acestia au fost la putere. S-a spus despre cei care au colaborat cu sistemul ca i-ar fi imbatat mirosul puterii. Ei bine, eu cred ca era doar sindromul Stockholm (adica pactul inconstient cu abuzatorul). Exact ca in familie.

Traditia spune sa-ti cinstesti parintii. Pe copii ii poti stalci in bataie cu papucii sau cu ce-ti pica in mana, daca a doua zi mergi la biserica si aprinzi cuminte o lumanarica, sa fie de sufletul maicutei moarte. Se vehiculeaza pana la dementa "Ruga pentru parinti" a lui Paunescu, a devenit imnul national al acestor zile. Ca intotdeauna cand oamenii fug de propriile lor abisuri, se indreapta privirea catre trecut, se ridica osanale raului infaptuit pe care refuzam sa-l vedem, pe care ne topim de dor sa-l retraim daca s-ar putea, ne place sa ne mintim si sa fim mintiti... Asta e poporul roman, imatur si narcisist, pregatit oricand sa sarute mana care sfichiuie biciul inca o data si inca o data peste spinarea deja sangeranda... Iar poporul roman e alcatuit din parinti care au fost odinioara copii abuzati.

La inceputul terapiei as fi spus ca sunt prosti cei care se comporta asa. Acum stiu ca sunt doar orbi si retezati de tulpina sufleteasca a propriei persoane, traiesc ca niste zombie si se alimenteaza doar din zeama otravita a unor crengi mucegaite de care inca se agata cu disperare... Pe undeva, pentru cineva caruia propriul suflet ii este complet strain este normal sa se agate de nostalgia iubirii (dorite si inchipuite) a parintilor, altceva nu le mai ramane ca sa nu infrunte prapastia din ei insisi. Vezi si cazul Madalina Manole. Desi, in cazul ei, adevarul interior nu a mai avut rabdare.

Ei bine, eu refuz sa ma rog pentru parinti. Ma voi ruga pentru copii.

Ruga pentru copii


Bucuria de a fi
O gasiti in glasul lor,
Muzica de drag si dor,
Dragii nostri, dragi copii!

Nu avem nimic pe veci,
Bani, masini, tot ce-adunam,
La zei falsi de ne-nchinam
Raman sufletele reci!

N-asteptati ca o minune
Sa va faca fericiti,
Cand voi nimic nu simtiti
Viata va e un taciune.

Pana cand nu veti mai fi
Pe pamant si in memorii,
Nu fiti doar educatorii,
Mangaiati-i pe copii!

Autentici si cuminti,
Unici in marinimie,
Pana cand mai mari sa fie
Au nevoie de parinti!

Ia priviti-i cum se tem,
Inima lor se infioara,
Cand de zi pana de seara
Vocea voastra-i un blestem!

Palma voastra este grea
Cand obrazul lor se-aprinde,
Peste inimi suferinde
Nu mai cade nici o nea.

Cei pe care i-ati facut
Sunt ai vostri orice-ar fi,
Mangaiati-i pe copii,
Regasiti timpul pierdut!

Niste suflete pustii
V-au distrus copilaria,
Parasiti voi puscaria,
Mangaiati-i pe copii!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Drumul e telul si telul e drumul

Vorbeam la telefon cu Cleo si veni vorba despre drumul asta al nostru, inceput printr-o criza existentiala de proportii cosmice, continuat cu avalanse de furie, terapie, constientizare, valuri de depresie si de durere...

De fapt, ea voia sa-mi spuna ca a avut revelatia ca acest drum nu se va sfarsi niciodata si ca a inceput sa faca pace cu acest gand. Ma bucur pentru ea si pentru oricine altcineva care realizeaza si accepta acest adevar. Intr-adevar, acest proces dureaza o viata intreaga, copii!

Sa nu ne amagim ca trecem printr-un episod de depresie, luam ceva medicamente sau mergem la 20 de sedinte de terapie sau citim 15 carti de psihologie sau toate la un loc si dupa aceea gata, ajungem in pajistea aia minunata cu lumini multicolore care se numeste vindecare! Nu functioneaza asa. Cine a adunat in juma' de viata infinituri de suferinta negata si reprimata, galaxii intregi de experiente negative ingropate in subconstient, nu se poate astepta sa le rezolve in 4-5 ani, cred ca e destul de logic, nu?

La fiecare colt si in fiecare secunda ne asteapta cate un trigger, cate o piedica pusa de trecut, care ne mai arunca inca o data cu dintii in praf, iar curatenia interioara este work in progress si puteti fi siguri ca va dura o viata intreaga!

Am insa si o veste buna, chiar foarte buna, care mie personal imi da mereu putere si pe care vreau sa v-o impartasesc cu drag: odata ce apucati pe drumul asta, nu mai exista cale de intoarcere! Bucurati-va si fiti mandri pentru asta!

miercuri, 27 octombrie 2010

Little macho wants to be a daddy ;-)

Un coleg al lui Bogdan pe nume Thorsten s-a casatorit de curand (planificase cu ani in urma nunta cu alta, trimisesera si invitatii si aia l-a lasat cu buzele umflate in ultima secunda) si acum cica vor si ei copil. Bogdan l-a avertizat prietenos cu privire la schimbarile majore din viata lui, la care 'mnealui zambeste superior si spune: "Ei, las' ca tot o sa primesc blow job-uri"...

Buddy, am o veste proasta si una buna pentru tine cand vei deveni tatic.

Vestea proasta: vei avea mai putin sex, orice forma de sex, decat pe vremea cand erai virgin!

Vestea buna: n-o sa-ti mai pese!

marți, 26 octombrie 2010

Ordine si disciplina - in zbor catre al patrulea Reich ;-(

Ieri au venit in vizita doua colege (Claudi si Susan) cu copiii lor, Christoph si Annabell.
Cu Claudi si Christoph ne vedem saptamanal si ne simtim minunat impreuna, fiecare din noi a gasit in cealalta o prietena buna si deschisa, putem discuta despre orice, suntem pe aceeasi lungime de unda in mai toate chestiunile esentiale (mai putin vaccinarea, insa ne toleram reciproc punctele de vedere) si fiecare din noi o intelege foarte bine pe cealalta cu problemele, grijile si durerile unei mamici... Si ea este un fost copil captiv, in sensul ca a avut parte de la parintii ei doar de raceala, critica, negativism, ceea ce a inhibat-o foarte mult si i-a subminat increderea in ea pe viata... E un om foarte placut, care stie sa asculte, iar cum mie imi place sa vorbesc mai mult decat pot sa ascult, ne-am gasit perfect ;-))
Ieri Claudi a ramas mai mult dupa ce Susan a plecat, amandoua am simtit nevoia s-o "forfecam" putin pe Susan pentru ceea ce ne prezentase la masa de pranz... Nu stiu cum venise vorba despre jucarii si stransul acestora, iar Susan ne povesteste ca ea nici nu concepe ca Annabell sa nu-si stranga mereu jucariile si ca ea considera ca e foarte important ca un copil sa invete de acum sa fie ordonat (!). Eu am zis ca gandesc altfel, ca in primul rand e mult prea devreme pentru asa ceva si apoi pentru mine viata inseamna dezordine, am spus ca am citit si la Bettelheim ca pana la 10 ani preocuparea principala a unui copil trebuie sa fie JOACA (nu ordinea!). Cand a vazut ca nu-i impartasim parerea, a plusat pe un ton si mai ferm: "E foarte important sa invete de acum regulile, uite, si eu am fost crescuta sever si nu mi-a daunat" (asa sustin toti care traiesc in denial si pe care-i auzi "Ei, lasa ca si eu am fost batut cand eram mic si uite ca nu am murit" - ZAU???).
Am comentat: "Pana la urma de ce consideri tu ca trebuie neaparat sa invete chestia asta la 2 ani? La ce-i va ajuta in viata? Te intreb nu din perspectiva ei, ci din perspectiva MEA, a unui copil maltratat, a carui mama era obsedata ca al ei 'cuibusor' sa arate ca un muzeu, aseptic si imaculat, totul ordonat si la locul lui... Pe mine nu m-a ajutat cu nimic asta, ba chiar am devenit alergica la toti oamenii care pun pret pe chestii din astea atat de moarte! E vorba de o nevoie bolnavicioasa de ordine ca surogat de siguranta, insa tot surogat este, ordinea nu aduce fericirea". Am debusolat-o pret de cateva secunde, apoi a continuat pe aceeasi tema, aducand ca argumente ca ea a fost "educata sever" si a reusit in viata spre deosebire de fratii ei care au fost crescuti mai "lejer" si care sunt iresponsabili financiar... OK, daca finantele sunt criteriul de baza pentru aceste clasificari, I rest my case. Ea oricum nu gusta discutiile cu iz psihologic ;-(
Eu am spus clar si raspicat ca nu ma deranjeaza dezordinea si ca nu-mi voi pierde timpul si energia obligandu-l pe David sa-si adune mereu jucariile, ca ma simt bine cand il vad pe el fericit si ca din partea mea poate sa-si imprastie jucariile prin toata casa... I-am spus ca si atunci cand ne adunam la grupa de activitati tot noi, mamele, strangem totul si facem curat, mi se pare cel mai normal lucru din lume. Abia atunci - cand nu-i obligam - incep si copiii sa ne ajute de bunavoie. De pilda, David uneori goleste sertarul deschis al comodei de infasat si arunca pe jos tot ce gaseste pe acolo. Eu il las in pace, iar 10 minute mai tarziu il rog frumos sa le puna la loc, ii multumesc ca ma ajuta, iar el o face. Dar il tratez cu respect si nu-l oblig, nu-l "educ" sa faca asta.
Pe parcursul intalnirii si eu si Claudi am simtit clar ca Susan o tine foarte din scurt pe Annabell, e cu ochii pe ea tot timpul, o dreseaza pur si simplu "Ce spui acum?", "Ce se spune acum?", "Nu mai face aia, nu mai face ailalta!" si tot asa, ca un mic robotel programat sa faca impresie buna in societate... Imi aminteste de mama, care era la fel de obsedata de imaginea ei in ochii lumii... Daca ar fi interesat-o atat de mult si imaginea ei in ochii MEI, ai copilului ei, azi as fi fost mai fericita.
La un moment dat am spus ca eu nu vreau sa-mi educ copilul sever si ca de fapt daca ma gandesc bine nu vreau sa-l EDUC deloc, mie educatia mi se pare un mare cacat, mai ales de cand am citit-o pe Alice Miller (D-zeu s-o odihneasca), "educatia" asa cum o concep aceia care o aplica nu este altceva decat un abuz de putere asupra unei fiinte pe care ar trebui s-o respectam si s-o insotim cu dragoste pe drumul propriei dezvoltari.
Susan relateaza apoi pe tonul cel mai normal ca ea ii mai arde cate una la fund lui Annabell ("cand nu mai merge altfel" - CE sa mearga altfel???), dar nu-si face griji deoarece "lasa, ca inca are pampersi, nu simte mai nimic" (!?!). Cum sa nu te cutremuri cand vezi atata ignoranta si lipsa de empatie? Pai durerea sufleteasca de a fi lovit de mama cantareste cu milioane de tone mai mult decat durerea fizica!! Nu mai vorbesc de orbirea care o impiedica sa vada ca ea de fapt da mai departe ceea ce i-au facut ei parintii ei! Exonerandu-i pe parinti de raspundere ("bine mi-au facut ca m-au educat sever"), furia reprimata din ea va fi canalizata catre fetita asta nevinovata, de mila careia mi se rupe inima...
Eu am spus ca o singura data mi-a alunecat mana de furie (cand David statea pe comoda de infasat si m-a lovit rau de tot cu picioarele in piept desi il rugam sa n-o mai faca - am probleme mari de tot sa ma stapanesc cand sunt lovita, atunci iese furia la suprafata!!) si atunci in mod reflex l-am pleznit pe David peste manuta, iar cand el si-a retras-o si a spus pe un ton plin de tristete "Aua!!", l-am luat in brate, mi-am cerut iertare, am plans minute in sir si m-am simtit ca ultima nenorocita si de atunci nu am mai facut niciodata un astfel de gest! Susan: "Ah, peste mana o pleznesc regulat!! Daca nu ma asculta!!" - aici a fost clipa cand m-am ridicat si am inceput sa strang farfuriile de pe masa si am schimbat subiectul. E ultima oara cand aceasta persoana mai intra la mine in casa.

vineri, 22 octombrie 2010

Madalina Manole - anatomia unui suflet distrus


Azi am aflat intamplator ca in vara a murit Madalina Manole. Si am tot gugalit cateva ore bune. Am citit articole, am vazut filmulete, am vazut si filmuletul facut de ea in oglinda, unde isi ia ramas bun in acel mod halucinant...

Sunt complet intoarsa pe dos, simt deja cum fac febra. Poate ma paste si o raceala, nu stiu, dar ma simt efectiv rascolita, m-a dat peste cap tot ce am vazut si ce am citit. Simt ca imi arde sufletul!

La inceput, nestiind eu mare lucru despre Madalina Manole decat ca i se zicea "fata cu parul de foc", m-am intrebat "Cum poate sa se sinucida o mama a unui copil de un an"? Ei, uite ca poate.

Primele beculete mi s-au aprins cand am aflat ca Madalina Manole a fost zodia Racului. Da, stiu, prejudecatile mele, bla-bla-bla... Dar se potrivesc SI aici al naibii cu tot ce cunosc eu despre zodia asta si se aplica mai ales la narcisistii patologici carora li s-a distrus sufletul de catre parinti, narcisistii patologici macinati de perfectionism, de aparente si de obsesia de a controla totul in jurul lor, narcisistii patologici care ajung sa se urasca intr-un asemenea hal incat uneori sinuciderea pare unica scapare.

Madalina Manole pare sa fi fost un astfel de om, de suflet distrus. Din sinuciderea ei, din mesajele lasate de ea este evident ca a trait toata viata ei o mare minciuna, pe care in final nu a mai avut puterea de a o sustine si care s-a prabusit asupra ei ca un castel de carti. Singurele aspecte autentice din viata ei au fost probabil dragostea sotului si a copilului ei, dar uite ca acestea nu au fost de ajuns. Succesul, cariera, banii, totul era doar un surogat pentru dragostea pe care nu a avut-o niciodata si care nu poate fi inlocuita cu nimic in lumea si in viata asta, dragostea parintilor.

Pe un site in engleza am gasit un articol despre sinuciderea Madalinei, din care citez: "She had a one year-old son. She had a prosperous career (with a comeback album released in 2010) but depression is a disease that blinds people to hope and can leave them flailing for meaning and ultimately grasping for the means to end it all." (articolul AICI)
"Testamentul de suflet" al Madalinei Manole este in realitate un document acuzator la adresa parintilor ei. Pentru mine e clar ca lumina zilei si m-am cutremurat cand am vazut ca nimeni nu vrea sa priceapa asta - nici psihologii, nici ziaristii, nici oamenii de televiziune care se tot intreaba "vai, oare de ce s-o fi sinucis?" si cauta un motiv imediat, concret, gen refuzul caselor de discuri sau o cearta cu sotul - ca si cum astea ar fi vreodata motive pentru ca cineva sa-si ia viata! Da, s-a vorbit de depresie, dar doar in clisee si intotdeauna in aceeasi fraza cu "vai, dar avea tot ce-si dorise, sot iubitor, copil, casa, bani, succes" - ei, uite ca NU AVEA tot ce-si dorise deoarece depresia este intotdeauna manifestarea unor traume mult mai vechi, din copilarie, traume pe care credem ca le-am ingropat in subconstient si care intotdeauna vin sa ne bantuie atunci cand apar in viata noastra triggerele potrivite - iar aparitia unui copil este cel mai puternic trigger, asa cum poate confirma orice psiholog competent.
Madalina pur si simplu nu a mai putut duce atata suferinta si durere sufleteasca si nu a mai vrut sa joace rolul jucat pana atunci, asta a impins-o la suicid. Era o perfectionista atat de crancena incat niciodata nu ar fi vorbit cu cineva despre ceea ce o framanta, ea nici nu voia sa identifice, daramite sa accepte acele aspecte din viata ei care nu erau perfecte.
E evident ca in societate juca teatru si purta o masca (mai toti o facem, iar la ea era mult mai greu, fiind persoana publica, "entertainer" de profesie, trebuia sa raspandeasca veselie si voie buna!). In plus, mai multe persoane care au cunoscut-o spun ca vorbea usor fals, afectat, ca si cum ar fi interpretat un rol... E semnul tipic al narcisistilor, al oamenilor care se valorifica doar prin ceea ce li se oglindeste de catre altii si de aceea obsesia lor majora este sa apara perfecti in ochii celorlalti!
Imaginea ei in exterior era o minciuna dubla: cantareata si femeia fericita. Toata lumea o descrie acum ca "radiind de fericire" - nimeni nu vrea sa-si imagineze ce pret se plateste pentru mentinerea unor asemenea aparente. Ea voia sa se "recompuna sufleteste", voia sa fie asa cum parea in aparenta, insa nu era... Prea multa presiune pentru un suflet atat de distrus, greutatea mastii a rapus-o in final pentru ca nu a avut puterea sa se elibereze de minciuna...
E evident ca se mintea singura ca pentru ea relatia cu parintii era buna si parintii ei erau "minunati" (altfel subconstientul nu ar fi presat-o sa se sinucida ca sa scape de marea minciuna pe care o traia!), omul care traieste in negare se comporta exact asa, insa daca ea ar fi avut puterea si posibilitatea si ar fi fost ajutata sa vada dincolo de minciuna poate ca s-ar fi rupt de parinti si ar fi trait si acum.
Bianca Brad, care si-a pierdut fetita in luna a noua, a marturisit ca si ea a avut de gand sa se sinucida acum doi ani si jumatate. Fiind insa confruntata cu situatia, fiind nevoita sa vorbeasca, sa discute despre trauma, sa se informeze despre contextul respectiv, presupun ca a inceput sa constientizeze ce se intampla cu ea dpdv emotional si asta a ajutat-o sa treaca pragul inapoi si sa nu mai faca gestul final.
Sa analizam putin textul ramas de la Madalina.

"Mi-a daruit Dumnezeu cel mai frumos si curat suflet din lume, Puiu al meu, cel mai mare si minunat dar, copilasul nostru; cei mai buni si sacrificati parinti din lume, frate drag, nepoti dragi, rude, prieteni, atata lume cu suflet curat in jurul meu. Nu le merit, nu stiu ce sa fac, sa am grija de ele, cum sa am grija de ele, cum sa le fiu de folos."
- de ce "cei mai buni si SACRIFICATI parinti din lume" daca nu asta e imaginea pe care ei i-o inoculasera toata viata, ca s-o poata folosi cum voiau ei (ceea ce au si facut!)? Si de ce o obseda sa "fie de folos" ca si cum asta era rostul ei in viata si nu acela de a fi fericita ea insasi?? Cunosc exact simptomul: sa dau si sa dau si sa am grija si sa fiu de folos, poate intr-un final, dupa un milion de ani, voi primi si eu o farama de iubire...


"Sunt o neputincioasa, o nevrednica, o complexata, am un milion de defecte si astea ma fac sa ma gandesc ca trebuie sa ma opresc aici! Nimeni altcineva nu e vinovat de starea mea, doar eu! Voi toti ma iubiti, si mi-ati aratat asta, mereu. Si totusi eu gandesc ca trebuie sa ma opresc aici cu viata!"
- nu realiza deloc paradoxul, ca daca ar fi fost iubita cu adevarat de catre parinti (aceea este singura iubire care ne defineste fiinta!!) nu ar fi ajuns la un asemenea grad de disperare si nebunie incat sa nu mai vada alta scapare decat sa-si ia viata! Oare de unde ii venea convingerea ca era o neputincioasa, o nevrednica??? Ea in realitate era o cantareata de succes, era independenta financiar, tanara, frumoasa, casatorita cu un barbat care o iubea, mama unui copil mic, deci de unde veneau complexele si "milionul de defecte" daca nu de la imaginea pe care o aveau de fapt parintii ei despre ea si pe care i-o transmisesera hipnotic o viata intreaga, incat ea o preluase cu atata succes si nu mai vedea altceva cand se privea in oglinda? Dealtfel tragedia Madalinei e inca o dovada ca NU CONTEAZA cate ai realizat in viata, NU CONTEAZA ce partener ti-ai ales si cat de fericita esti cu el la maturitate, NU CONTEAZA ce copil minunat ti-a fost dat sa ai, NU CONTEAZA cum te privesc altii, daca tu insati dintotdeauna te simti ca un gunoi, ca un "rebut"... Daca ea se considera defecta, nevrednica de sufletele curate din jurul ei, nu trebuie sa se mai mire nimeni ca in mintea ei viata tuturor celorlalti ar fi fost mai buna si mai frumoasa fara ea!! Ea le-a lasat banii, considerand ca doar de asta e buna, sa faca bani ca sa aiba grija de altii, sa fie de folos! Cunosc perfect sentimentul acesta... si cat de zadarnic e totul, fiindca e ca si cum ai incerca sa umpli o gaura neagra... niciodata nu e de ajuns, indiferent cat ai da!!


"Sunt de neiertat. Ma gandesc la VOI TOTI DAR SI LA CE SA FAC SA NU MAI FIU!
Pui mic sa ramana o perioada la Botosani, cu mama si tata. Poate ma va ierta mai tarziu, cand va fi mare."
- deci Madalina si-a dorit ca baietelul ei sa ramana dupa moartea ei la Botosani, la socrii ei!!!! Instinctul a indemnat-o sa nu-si lase copilul pe mana propriilor ei parinti, inca o dovada ca de fapt in adancul sufletului ei stia ce fel de oameni erau parintii ei, insa nu a putut darama bariera reprimarii si sa constientizeze tot raul, toata durerea!!


"Puiucu meu - ai grija de tot, atat cat poti! Nu uita de banii de la BRD in cont Euro!!"
- ii pune pe umeri toata raspunderea sotului, incercand in acelasi timp sa se scuze si sa se justifice si sa-si reduca la tacere remuscarile, pomenind banii. Era probabil atat de obisnuita sa-si cumpere "dragostea" parintilor, rudelor, incat asta era singura valuta prin care se valorifica ea insasi.


"SI AI MEI SCUMPI sa ma ierte,
atat pot sa gandesc, am ajuns
aici NUMAI DIN VINA MEA"
- observati ce nu e in regula cu aceasta bucata de text? Da, lipseste cuvantul PARINTI, subconstientul Madalinei l-a sarit, l-a omis pur si simplu!! Imediat vine insa si lovitura de gratie a tiranului interior integrat de ea, prin care isi asuma in intregime raspunderea pentru nefericirea care a dus-o la sinucidere! Simte nevoia sa sustina pana si in fata mortii minciuna, si in fata mortii se simte tot mica si insignifianta si proasta ("atat pot sa gandesc") in fata parintilor, pe care ii mai si roaga s-o ierte, de parca ei ar fi victimele!! In asa hal ii spalasera creierul...


"SI SA-L IUBEASCA MULT PE PUIU, RAMANE SUFLETUL MEU PTR. TOT CE A FACUT PENTRU MINE, PTR. SUFLETUL LUI!"
- da, Puiu avea suflet bun si a iubit-o (a iubit-o atat de mult incat poate fara el s-ar fi sinucis mai devreme si in orice caz nu s-ar fi incumetat sa aiba ea insasi un copil), insa ea intuia ca parintii ei nu-l inghiteau pe Puiu, deoarece el ii oferea iubire autentica, nu simulacrul pe care ea il primise de la ei!
Cunosc si acest sentiment, fiindca si eu am incercat din rasputeri, ani de zile, sa-i determin pe ai mei sa-l accepte pe Bogdan spunandu-le ca ma iubeste si ma face fericita... Naiva de mine credea ca asa ii voi face sa-l priveasca mai binevoitor, cand in realitate exact asta il facea insuportabil in ochii lor, faptul ca el imi oferea dragoste adevarata si ei simteau ca eu in curand as fi realizat diferenta intre ceea ce primeam de la Bogdan si modul cum ma manipulau ei in mod narcisist, ceea ce imi SPUNEAU ei ca imi ofera (vezi miorlaiturile mamei la telefon, cu "iubi" in sus si "iubi" in jos, de ii spusesem si in fata sa nu-mi mai zica asa pentru ca suna FALS!).
Puiucu ei era deci singurul ei sprijin, insa cand, dupa nastere, a navalit depresia cea mai cumplita peste ea, nici iubirea lui Puiu n-a mai putut salva nimic, pentru ca ea oricum se simtea dintotdeauna un rebut...

"Nu ma judecati, nu va judecati, dragii mei parinti si frate, mergeti inainte!
DE DRAGUL COPILULUI NOSTRU SI DE DRAGUL LUI MIHAITA, VA IMPLOR!!!"

- ce naiva, sa creada ca parintii s-ar putea judeca pe ei insisi? Dupa cum nici pentru maltratarile din copilaria Madalinei nu si-au asumat vreodata responsabilitatea, s-a vazut mai tarziu ca nici prin gand nu le trecea sa-si asume vreo raspundere pentru sinuciderea ei, ei au dat vina pe Puiu!! Evident, intotdeauna cineva "din afara" e vinovat... Fi-mi-ar scarba!
Madalina ii implora pe parinti ca macar de dragul copilului ei sa nu o judece, ea nu simtea ca persoana ei ar fi avut vreo valoare in ochii lor pentru ca ei s-o "ierte" de dragul ei, de mila suferintei ei... In realitate subconstientul ii arata Madalinei clar ca lumina zilei cine sunt adevaratii vinovati, iar ea simte nevoia din nou sa-i apere, sa-i exonereze de orice vina! E cumplit, cat de oarba era! Ce trist, sa nu fi avut pe nimeni in anturajul ei care sa-i deschida ochii!!

Toata lumea a cautat febril explicatii, dar toti au avut grija sa ocoleasca acel camp minat al adevarului, toti au vrut explicatii logice, care sa nu le darame propriul esafodaj de minciuni si negare.

Aceeasi minciuna in care a trait Madalina iese la suprafata si in SMS-ul de adio:

"Nimeni nu are vreo vina. Toti ma iubiti enorm si ati facut totul pentru mine."
- da, toti ma iubiti, dar eu de aceea simt nevoia sa mor??? Ea repeta papagaliceste ceea ce si-a spus constient toata viata, ca de fapt parintii o iubisera si facusera totul pentru ea, insa in realitate sufletul ei era convins de contrariu, altfel nu s-ar fi simtit toata viata "defecta" si "un rebut" si nu ar fi simtit nevoia sa-si ia viata ca sa scape odata de calvar!!! In plus, de fapt EA era cea care facea demult totul pentru parintii ei, insa copilul din ea care nu primise dragoste nu vedea decat ca nu face destul, ca oricat ar fi facut pentru ei nu era de ajuns, ea tot "neputincioasa si nevrednica" ramanea!!

"Motivul este acesta: nu ma mai pot suporta FIZIC vorbind, sint defecta, un rebut, asa am fost mereu, dar acum abia realizez cu adevarat."
- oh, unde esti, draga noastra Alice Miller? Nu se mai putea suporta fiindca niciodata nu invatase sa se iubeasca pe ea insasi, propria ei persoana ii crea repulsie, se simtea "defecta", un "rebut" - ASA CUM A FOST MEREU??? De unde convingerea asta atat de adanca daca nu fusese inoculata de parinti in modul cel mai clar cu putinta si preluata de ea inca din frageda copilarie?
Nici un copil care primeste iubire nu creste ca sa se simta toata viata un rebut!! Aceste cuvinte arata cel mai clar adancimea prapastiei sufletesti in care se gasea Madalina inca din copilarie... Cu Serban Georgescu, primul ei sot care era cu 15 ani mai in varsta decat ea, s-a casatorit intr-o intentie inconstienta de a obtine siguranta emotionala in persoana unui surogat de tata. Acest proiect de viata a esuat lamentabil, sotul o insela si o folosea (reinscenarea dezamagirii cu parintii!), iar asta a impins-o si mai aproape de catastrofa finala... Apoi, l-a cunoscut mai bine pe Petru, s-a apropiat omeneste de el (probabil n-a fost dragoste la prima vedere, ci abia cand a realizat ca el o iubea!) si prin el a reusit sa obtina un mic respiro, un mic timeout de la demonii depresiei, depresie care o chinuia demult dar ramasese latenta!!! Dupa nasterea copilului a venit declinul final: in clipa cand se rup zagazurile constientului deoarece un copil iti produce o avalansa de emotii pe care nu o mai poti controla, Madalina si-a pierdut pamantul de sub picioare. Catastrofa era programata. Departe de a constitui o "salvare", asa cum probabil spera ea (si cum spera din pacate multe alte femei), aparitia copilului multdorit a accelerat tragedia!


- nota pentru ziaristii imbecili care au interpretat "nu ma mai pot suporta, fizic vorbind" ca fiind echivalent cu "vai, nu ma mai simt frumoasa, tzatzo" (!!??): atata prostie, ignoranta, superficialitate este chiar de nesuportat, chiar daca vine de la mass-media romaneasca! Strigator la cer! Boilor si cretinilor, e vorba de acea sila existentiala pe care o au oamenii a caror depresie atinge limita suportabilului, e vorba de acea dorinta de a evada din propriul corp fiindca nu te mai suporti, nu mai vrei sa fii cine esti, nu mai vrei sa fii, FIZIC vorbind, ceea ce nu are nici o legatura cu fizicul ca infatisare, dobitocilor, ci doar cu starea sufleteasca!!


"Te iubesc, Puiucul meu, ai facut totul pentru mine.
Te iubesc, ingerasul nostru!"
- pentru mine textul asta denota ca Madalina isi iubea mai mult sotul decat copilul, mai bine zis ca avea mai mare nevoie de sot si de iubirea lui decat de copil si cred ca nu reusise nici sa creeze o legatura emotionala stabila cu copilul, asa cum sperase si isi dorise si isi imaginase. E normal, cand fugi de tine insuti si te refugiezi in negare, nu poti stabili nici o legatura sufleteasca autentica si profunda cu nimeni... Depresia s-a adancit si s-a agravat prin aparitia copilului, ea se identifica din ce in ce mai mult cu micutul si asta incepuse sa scoata la iveala toate traumele reprimate din propria ei copilarie, durerea sufleteasca de a nu fi fost iubita, de a se vedea "defecta", "un rebut"! Cunosc senzatiile astea prea bine, exact asa ma simt si eu, desi copilul meu nu are nici o vina. Eu incerc sa ma lupt cu demonii trecutului si sa-i inving unul cate unul si in acelasi timp fac tot posibilul ca David sa nu simta prea mult din durerea mea... Din pacate, Madalina nu a constientizat adevarata sursa a durerii care o coplesea si asta a dus la tragedia sinuciderii.

"Va iubesc, mami, tati, Marian, Mihaela, Mihaita,
matusa, tata Botosani, Dana, George. Ati facut totul
pentru mine si toti ceilalti ati fost buni cu mine.
Puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu..."

- pe mine ultimele cuvinte ma termina, sunt ca o jelanie, ca un urlet de durere inabusit, din nou inabusit, de data asta definitiv prin pactul cu otrava!

Dupa cateva luni de la sinuciderea Madalinei a izbucnit scandalul (normal si inevitabil, dupa cum intuisem) intre sotul si parintii ei. Parintii au aparut foc si para la Petru Mircea acasa, mama Madalinei a dat cu pumnul in masina, spunand "masina mea!!", apoi "casa mea!!", afirmand ca n-o intereseaza nimic altceva decat ca totul a fost facut din munca Madalinei si deci le apartine acum lor!! Isi luasera si avocat (o blonda spalacita care abia se articula in fata camerelor de luat vederi) si voiau neaparat sa puna mana pe averea Madalinei.

Petru Mircea povesteste apoi intr-un interviu ca DE FAPT relatia Madalinei cu mama ei nu a fost una buna, fiindca - atentie! - mama ei o batuse foarte mult in copilarie (surprise??), mi-a fost confirmat indirect de o cunostinta a Madalinei din adolescenta ca viata acesteia pe vremea aceea ar fi fost un calvar!!! Iar Madalina foarte probabil reprimase totul (cum am facut si eu pana la ruptura de tata in 2003), continuand astfel sa-si idealizeze parintii care vai, iata ce mult au iubit-o si ce mult i-au aratat iubirea, incat ea o viata intreaga s-a simtit "neputincioasa", "nevrednica", "defecta", "un rebut"... Pentru cine e dispus sa vada adevarul, sechelele sufletesti ale Madalinei din cea mai frageda copilarie sunt vizibile ca lumina zilei! Un om care a fost candva un copil iubit nu se va simti niciodata asa cum se descria Madalina!

In plus, departe de minciuna de care se agata sufletul ei cum ca "ati facut totul pentru mine", in realitate Madalina fusese cea care-i tinuse in carca pe parinti (si pe fratele ei) pana la moarte! Ei nu faceau nimic, doar o mulgeau pe Madalina. Casa, masa, datorii platite, fata era mai ceva decat o banca... Citat Petru Mircea: "O viata intreaga Madalina si-a ajutat parintii, poate mai mult... mai mult decat pe ea!"

Doamne, cat de cunoscut imi pare totul, mai ales cum un fost copil lipsit de iubire se minte cu disperare ca a fost totusi iubit, dar incearca si la maturitate cu aceeasi disperare sa-si castige dragostea parintilor, mai ales a mamei - fie si cu bani daca e nevoie! Cine isi muncea mainile pana la sangerare frecand cuptoare la brutarie pentru 6 marci pe ora ca sa trimita bani in plic acasa la mamica si taticul, sa-i faca mandri de ea? Cine se lasa umilita de patroana frantuzoaica de la bar ca sa trimita bani acasa? ("Hm, tu scrii in franceza mai corect ca mine, dar uite, tu faci curat la mine si eu imi fac concediile la Mi-à-mi" - pronuntat cu accent frantuzesc si exact asa cum l-am scris: mì-a-mì ca vizavi!). Cine se lasa pe ea la o parte ca sa le trimita bani si cadouri lui mamica si lui taticul? Cine avea datorii cu miile de marci, dar se ducea in Romania cu 40kg de cadouri dupa ea? Cine nu a pus un ban deoparte in toti anii in care a castigat bine si in schimb trimitea mereu cadouri la parinti, la rude, la prietene, la copiii prietenelor, la parintii prietenelor, la prietenii prietenelor? Cine era atat de oarba incat nu se supara nici atunci cand unii dintre cei de mai sus nici nu se mai gandeau sa spuna "multumesc" cand primeau ceva? Cine tot dadea si dadea si dadea si spera inconstient ca intr-un final va primi macar o farama de iubire inapoi? Stiti cine? Da, stiti.

Fiindca tot spuneam in postarea precedenta ca nu ne cunoastem cu adevarat, iata si ce scria Madalina pe blogul ei cu foarte putin timp inainte de a-si lua viata: "M-am recompus sufleteşte şi merg mai departe, preţuind cu toată fiinţa mea tot ceea ce am primit şi primesc de la viaţă!" - Mda... QED. Inca o dovada ca nu ne salveaza nimic din ceea ce realizam la maturitate (casnicie fericita, copil, cariera, bani) daca purtam cu noi dintotdeauna o imagine ciobita a propriei noastre persoane, un suflet sfasiat de durerea de a nu fi primit iubirea materna, daca ne lipseste acea dragoste originara fara de care sufletul nostru nu poate supravietui.

"Nimeni nu are vreo vina"?? Daca Madalina ar fi realizat cine era de fapt de vina pentru intreaga ei suferinta reprimata, poate nu ar mai fi simtit presiunea dementa de a se sinucide pentru a scapa din iadul care devenise viata ei interioara.

Odihneste-te in pace, fata draga si trista, suflet curat si chinuit care ai fost, si fie ca baietelul tau sa aiba un inger pazitor care sa-l ajute sa treaca peste aceasta trauma cu cat mai putine sechele!