miercuri, 23 noiembrie 2011

Bucata lipsa din mine

Pe 19 noiembrie am implinit 44 de ani. Ce cifra urata, daca ma gandesc ca la asiatici cifra 4 este simbolul mortii (cei care cred in feng-shui evita sa locuiasca la numarul 4, cele mai multe case sunt numerotate 4a si 4b). In fine, sa nu ne impiedicam de superstitii...

Pe 19 noiembrie am fost 3 ore la terapie. Nu am avut, ce-i drept, nici o revelatie zguduitoare precum cea de anul trecut, dar cred ca am reusit sa mai dau la o parte ceva bolovani din drum.

Am inceput prin a povesti ca a sosit momentul reconcilierii personale cu tata! Mda, surprise surprise! Poate ca totul a fost accelerat si de faptul ca matusa mea cea mai draga (Motisoara, sora lui tata) a avut un accident vascular in vara, iar tata a luat-o la el s-o ingrijeasca si se ocupa de ea in aceste clipe grele, cand la ea se apropie sfarsitul... Mi se strange inima numai cand mi-i imaginez impreuna, ea la 89 de ani si inca relativ vitala (sunt convinsa: curatenia si puritatea ei sufleteasca au adus-o pana la aceasta varsta!), el la 75 de ani pe care-i implineste luna viitoare, sanatos si in forma (mersul pe jos si activitatea intelectuala il tin fit) si parca in acelasi timp ii vad undeva, proiectati in timp, la finele razboiului, pe cand Motisoara avea 22-23 de ani si se prostitua ca sa aduca bani acasa si sa-si hraneasca fratii mai mici (bunicul meu - fost legionar - era in inchisoare, iar bunica se imbata si isi ignora complet copiii, in afara momentelor cand ii batea cu cate 2 curele sau ii dadea cu capul de pereti sau le smulgea parul din cap!), iar tata avea vreo 8 ani, plangea de foame si il gasea Motisoara mancand molozul din zidul casei...

Incepusem deja din iarna trecuta sa-i mai trimit lui tata niste poze cu David, am si corespondat putin in primavara, mai bine zis am schimbat cateva scrisori, dar eu am lasat-o mai moale cand am vazut ca sarise de la "abia acum incep sa realizez cat rau ti-am facut" (in prima scrisoare) la sfaturi de genul "terapia nu-ti aduce nimic bun, ca nu a fost totul asa cum spui tu acum ca a fost" (parafrazez, evident) sau "cred ca nu am cunoscut-o niciodata pe Felicia care zici tu acum ca ai fost" sau eternul "hai, concentreaza-te pe ceea ce ai pozitiv in viata", bla-bla-bla... Asta e, atata poate el sa cuprinda cu mintea si cu inima lui...

In cea mai infocata scrisoare, la inceput, ii scrisesem mult despre mama. Se pare ca Feliuta aia mica tot mai avea nevoie de confirmari, de intelegere, de compasiune. Nu m-a contrazis el la multe, dar aspectul cu bataile e prea periculos pentru constientul lui si atunci il neaga: "Hai, mai, cum poti totusi sa spui ca te batea bestial? Pai eram si eu acolo, crezi ca as fi permis asa ceva?" - pai tocmai asta e, taticule, ca tu nu erai niciodata acolo cand ma batea ea bestial! Cum si-ar fi permis ea sa se arate asa in fata lui tata si sa-si piarda atuurile morale si sa-i cada masca de "doamna perfecta" pe care o afisa fata de toata lumea? El a tinut sa-i trimita scrisoarea si mamei, spunand ca pe el l-a pus pe ganduri ceea ce i-am scris, cum ca in copilarie mi-era mereu frica de mama, dar de el nu. Ei, de parca nu stia dinainte, dar cred ca a avut si el un impuls de orgoliu care l-a determinat sa-i trimita mamei scrisoarea din motivele lui proprii; asta fiindca eu oricum ii scrisesem din prima sa nu incerce sa intermedieze sau sa medieze cumva, ca nu e loc de nici un fel de manevre de genul asta in ce-o priveste pe mama. Dealtfel mama insasi stie prea bine ca odata ce am vazut dincolo de masca nu mai are cum sa ma manipuleze si sa ma pacaleasca, de aceea nici nu incearca.

Ei, nu stiu ce reactie i-o fi provocat scrisoarea mea, dar pe urmatoarea l-a rugat pe tata sa nu i-o mai trimita. M-am amuzat copios de cuvintele ei: "Daca are ceva sa-mi spuna, de ce n-o face direct?" - hahaha, mommy dear, well fuck you, you selfish narcissistic piece of shit! Uite ca nu am nimic sa-ti mai spun! De atunci nici ca am mai simtit impulsul de a-i scrie lui tata, de a ma re-re-re-justifica si re-re-re-explica, de a-l zgaltai din nou ca sa-l atrag de partea mea, de a-l face sa vada adevarul trait de mine cu nenorocita aia... pur si simplu am realizat, calma, ca nu il mai pot schimba acum, ca am evoluat la nivelul unde il pot accepta asa cum e fara sa mai simt nevoia (nevoia Feliutei din mine) de a bate cu pumnii si picioarele la un zid de piatra inaccesibil... si am renuntat... ceea ce pentru mine este un mare progres.

Revenind la sedinta de terapie, i-am povestit Elfriedei despre ce-mi scrisese tata in ultima scrisoare, cea referitoare la Motisoara. De cand stau impreuna, mama nu a dat nici macar un singur telefon ca sa se intereseze cum se simte Motisoara sau sa vorbeasca macar 3 minute cu ea. Motivul e binecunoscut: "Imi face rau sa vorbesc cu ea in starea ei" - exact aceleasi cuvinte le-a spus si in 1990 dupa ce am plecat eu in Germania, cand imi trimitea 2 scrisori pe an: "Imi face rau sa ma gandesc la ea!" - once more, the selfish narcissistic piece of shit isi arata adevarata fata! Imi pare bine ca de data asta tata a simtit pe propria lui piele cum se simte cineva in aceasta situatie. Dealtfel mi-a scris ca tot de atunci nu a mai dat nici el vreun semn de viata la mama - ei, se pare ca el a invatat mai repede ca mine sa aplice consecintele...

OK, asa stand lucrurile, am hotarat ca la sfarsitul lui decembrie plec in Romania cu David. Am rezervat deja avionul si hotelul :-))

Elfriede m-a intrebat ce sentimente am vizavi de mama in toata constelatia asta si daca cred ca mai exista in furia mea sau dincolo de furia mea si o anumita doza de disperare, din cauza ca nu stiu cum sa fac ca sa obtin totusi iubirea materna pe care si-o doreste Feliuta. Am stat si m-am analizat, am privit inauntru, am pipait pe dinauntru prin toate partile, dar nu prea am gasit asa ceva. Dincolo de furie se ascunde clar durerea, suferinta de a nu fi fost iubita, insa disperare nu am simtit, nu am gasit. Altfel as avea inca impulsul de a face ceva. Sau as avea speranta. Cred pur si simplu ca am reusit in ultimii ani sa integrez complet adevarul despre imposibilitatea totala si atotcuprinzatoare de a mai obtine vreo forma cat de mica de iubire materna in viata asta... In schimb furia ma fereste de durere si de fiecare data cand se manifesta furia, intrezaresc si muntele de durere care abia asteapta sa se prabuseasca asupra mea daca slabesc controlul fie si un singur minut.

Ideea ei, pentru care tatona, era sa-mi transmita ca exista o cale de reintregire, o cale de mijloc intre doua extreme, pentru a evita atat "disperarea" (daca o exista) cat si ideea de iertare, care in situatia data oricum nu este aplicabila (adica N/A). Mi-a relatat o intamplare din copilaria ei, pe care abia in urma cu 6 luni a reusit s-o recompuna si s-o reintegreze emotional. A avut un impact atat de puternic incat pur si simplu a simtit cum isi regaseste o bucata lipsa din ea insasi (povestea tinandu-si mainile pe stomac, ca si cum bucata lipsa s-ar fi lipit la loc de unde lipsise ;-)). Acolo voia sa ma conduca si pe mine, sa imi deschid antenele ca sa incerc sa regasesc bucata lipsa din mine, bucata de legatura dintre Feliuta care am fost si Felicia care sunt.

Paralel cu aceste aspecte am discutat si despre relatia mea cu David, despre faptul ca imi este in continuare foarte greu sa raman ancorata in prezent in mod activ. Cand ne uitam impreuna la un film si se cuibareste la mine in brate, imi pot lasa mintea sa zboare si sa ridice scutul protector si mi-e bine. Cand mergem la gradinita si ne intoarcem acasa si vorbim pe drum, nu am nici un fel de probleme. Cand citim carticele nu am probleme. Cand stau langa el in pat seara si astept sa adoarma si ne dragalim, nu am nici un fel de probleme. Cand ma solicita mai serios si il simt ca se agata, deja blochez si opun rezistenta. Am facut legatura cu mine cea de 3 ani si jumatate, cand mama imi solicita toata fiinta mea, ma absorbea cu totul in gaura aia neagra care era sufletul ei si ma teroriza ca nu-i adusesem fericirea multvisata. Aceeasi rezistenta o opun si cand Bogdan ma solicita in acelasi mod - e singurul fel in care ma pot apara cand simt ca se vrea prea insistent ceva de la mine. Nu pot altfel, simt constrangerea de a ma apara, de a ma inchide in mine, de a-mi proteja granitele prea des incalcate.

Elfriede mi-a spus ca in clipa cand voi descoperi bucata lipsa se va schimba si relatia cu David, el va simti schimbarea si totul va fi mult mai bine. Nu ca acum ar fi rau, dar se poate si mult mai bine. La un moment dat mi-a venit sa plang (impulsul a venit de la mustrarile de constiinta vizavi de David si apoi, cand s-a rupt zagazul, am plans si pentru durerea mea veche). Am plans si am tot repetat printre sughituri "Unde e bucata aia lipsa? Unde e bucata aia lipsa?"
Cam asta a fost... S-ar putea sa mai fi omis cate ceva din ceea ce am discutat timp de 3 ore, apoi sunt constienta ca relatarea mea e fragmentata si cam prea cerebrala, dar tocmai ma recuperez dupa o raceala tare grea (am tusit zile in sir de ma dureau si plamanii) si sunt obosita, nu ma pot concentra...

Am sa incerc sa raman vigilenta si cu antenele deschise, sa vad ce mai bucati de puzzle se aranjeaza. Si apoi, indiferent ce-o fi scris tata in scrisori, cand voi fi in fata lui si nu-si va mai putea controla sentimentele o sa stam altfel de vorba. Poate am noroc si reusesc sa-mi mai recuperez cate ceva din trecut. Motisoara e si ea acolo si e un martor important, fiindca am inteles ca nu prea mai stie bine cine e tata si unde se afla (el vine de la piata si ea il intreaba "Cand vine Nelu de la piata?"), insa in acelasi timp isi aminteste cu o precizie uimitoare totul din tineretea ei. Mi-as dori ca vizita mea in Romania sa aduca multa pace si numai bine in sufletul meu, al lui tata si al Motisoarei mele dragi.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Noiembrie neobisnuit

Am avut parte de o toamna de aur, un noiembrie atat de cald si insorit, incat obisnuita mea depresie de toamna (aia accentuata, nu aia normala, de-o car cu mine de 3 ani incoace!) nu a avut inca sansa de a se manifesta. Poate scap mai usor anul asta.


De ziua mea ma voi rasfata astfel: pe 18 ma duc la coafor sa-mi aranjez suvitele, iar pe 19 ma duc la o sedinta prelungita de terapie. Nu exista alt cadou mai bun pe care mi l-as putea face.


De cand fac 4 drumuri pe zi pana la gradinita lui David (cam o ora in ritm vioi), am slabit aproape 2 kilograme fara a face altceva special. Ma simt mai usoara, mai in forma, am constatat chiar ca am mai putina pofta de dulciuri... Doamne-ajuta sa o pot tine tot asa si poate la primavara imi revin si eu la un numar de kilograme mai prezentabil...


Duminica trecuta am chemat babysittera sa iasa la parculet cu David ca sa avem si noi 2 ore de intimitate. Dupa pregatiri intense cu geluri de dus si spume de ras parfumate (:-)), ne-am regasit la orizontala si la prima imbratisare pe mine m-a umflat plansul, asa ca am plans in bratele lui Bogdan pana mi s-au umflat ochii si m-a luat ameteala si am celebrat o altfel de intimitate decat cea planificata... o intimitate mult mai valoroasa...


Incerc sa ma regasesc si sa ma recompun.