In valtoarea unei varste false

Ploua neintrerupt afara, ca in sufletul meu...

In ultimele 3 zile am trecut prin multe stari alternative de furie si durere. Sambata am fost la terapie. Mi-a facut tare bine sa ies din casa mai multe ore, sa mai vad si eu alti oameni prin Frankfurt, desi pe de alta parte totul mi s-a parut ca pe o planeta straina, ciudata... Ma simt ca si cum as fi fost decupata dintr-o carte si lipita in alta, ale carei pagini nu se mai potrivesc cu nimic din ceea ce cunosteam pana acum...

Am povestit la terapie despre noiembrie (luna mortilor, conform traditiei), despre depresia mea pronuntata pe care o traiesc doar printre picaturi si pe apucate, despre "cadoul" parintilor mei de ziua mea (care nici nu putea fi o dovada mai buna ca acesti oameni sunt pur si simplu incapabili de schimbare si nu au ce cauta in viata mea),

Apoi am ajuns la o discutie avuta cu Mutti zilele trecute. Mutti m-a vazut trista si m-a intrebat ce am. I-am spus ca sunt depresiva, iar la raspunsul ei pe care l-am simtit ca o acuzatie ("Dar parca ti-era mai bine, nu ti-era mai bine????"), i-am explicat pentru a 185.397-a oara ca o depresie nu e ca o raceala care se vindeca in cateva saptamani, ci vine in valuri - mai mici sau mai mari - in functie de diverse triggere care provoaca diferite reactii emotionale. Asta in cazul fericit cand ti-ai deschis canalele sufletului si nu te anesteziezi cu antidepresive, cum face ea (care reuseste "performanta" de a fi depresiva in ciuda antidepresivelor!).

I-am relatat despre plicurile de la tata si despre mascarada de "cadouri", iar in timp ce povesteam simteam cum creste din nou furia in mine pe acesti doi zombie care imi sunt parinti, dar care imi sunt atat de straini de parca nu ne-am fi cunoscut niciodata in viata asta. Am izbucnit, am perorat in disperare, dupa care m-a pocnit iar plansul. In starea asta m-am dus la terapie.

N-am avut nici o revelatie zguduitoare, durerea este tot cea veche, aceeasi care face ravagii in mine de o viata intreaga... Singura constatare suplimentara a fost ca eu in perioada asta par a fi prizoniera unei varste emotionale aflate intre 10 si 18 ani. Am identificat granitele astfel: cam pe la 10 ani am inceput eu sa realizez ca ceva nu era in ordine in acea familie, ca nu primeam iubire, pe la 10 ani am inceput sa reprim tot mai mult, in timp ce ma revoltam tot mai mult impotriva mamei, care raspundea cu tipicele revarsari de ura si violenta a caror intensitate psihicul meu a ingropat-o atat de adanc incat nu stiu daca voi mai avea vreodata acces la acele amintiri; 18 ani este varsta la care tata a vrut ca eu sa ma opresc din evolutie, varsta "ideala" de prietena a lui de stadion si de meciuri la TV, varsta la care el continua sa ma vada si acum, deoarece ii lipseste capacitatea de a ma percepe asa cum sunt, cum am devenit, cum m-am schimbat.

Se poate spune ca mama m-a vrut toata viata ca pe o fetita de maximum 10 ani (ideal la vreo 3-4 ani, inca usor de manipulat si de mintit, inca suficient de dulcica si papusica pentru a-i trezi ei o oarecare "afectiune" de mama-maimuta - vezi expresia potrivita in germana, aceea de Affenliebe), iar tata m-a vrut si ma vrea si acum ca pe o eterna adolescenta care sa-i insenineze lui zilele impartasindu-i pasiunea pentru fotbal si muzica... De aceea eu acum, cand incerc sa evadez din prezent fiindca nu mai suport atata durere, ma refugiez emotional in stadiul (pre-)adolescentin si ma dedic hobby-ului meu de scrapping pana la pierderea de sine, pana la anestezierea totala.

Lucrez la iesirea din capcana.