Se apropie ziua mea si n-am in privinta asta nici un fel de sentiment deosebit, nici un fel de emotii, de anticipare de bucurie, nimic.
Mai multe emotii (negative) mi-au starnit 2 plicuri recomandate care ma asteptau zilele trecute la posta: maronii, mari, vatuite, cu multe timbre si litere mari scrise cu o carioca aproape uscata, cel mai cunoscut scris din lume: al tatalui meu. Simteam deja cum mi se inmoaie picioarele. Apoi am vazut ca pe unul din plicuri era trecut la expeditor numele mamei mele. Cu adresa si cu scrisul tatalui meu. In clipa aceea m-am linistit.
Nu s-a schimbat absolut nimic. Exact ca pe vremuri, dumneaei este mult prea comoda pentru a merge la o librarie si a cumpara o carte pentru mine, mult prea comoda pentru a merge la un oficiu postal ca s-o expedieze. Exact ca pe vremuri, el se ofera sa-i rezolve problemele si s-o slujeasca precum cainele credincios. Nu m-ar mira ca toata actiunea sa fi fost oricum doar ideea lui: "Hai, ca eu ii trimit o carte politista - cu un biletel pe care scriu ca e o carte cu si despre copii abuzati - iar din partea ta ii trimit ultimul Coelho - ca probabil ea a ramas intepenita cu gusturile literare in vremea cand inca mai era copilasul nostru cel mai perfect intru perfectiune! Poate o pacalim si o induiosam cu manevra asta, sa vada ca ne gandim la ea de ziua ei"...
Un singur aspect pozitiv in toata povestea: in cartea de la tata am gasit còpii ale certificatelor de nastere ale parintilor mei si ale bunicilor din partea mamei, plus - notate pe spate, de mana - datele si locul nasterii ale bunicilor din partea tatei. Se vede treaba ca, dupa cativa ani, in sfarsit tata a luat in serios dorinta mea de a-mi reconstitui arborele genealogic. E un inceput.
De curand am fost intrebata de o prietena ce ar trebui sa faca parintii mei pentru ca eu sa nu mai fiu asa furioasa pe ei. Nota bene: prietena provine si ea dintr-o familie cu abuzuri (tatal alcoolic isi batea copiii si ii punea si sa se bata intre ei in fata lui!!), dar ea s-a "impacat" cu situatia (cu un pret mare, adaug eu, dar nu intru in amanunte) si acum o suna pe mama ei cam o data pe luna ca sa schimbe 2 vorbe si 3 banalitati si astfel sa-si linisteasca putin constiinta.
M-am tot gandit la chestia asta. Pentru mine o solutie superficiala de genul asta nu e acceptabila, am trait 36 de ani intr-o ceata de autopacaleala (un copil are nevoie sa creada ca parintii il iubesc, altfel nu poate supravietui!), dar din clipa cand incepi sa vezi clar lumina adevarului nu mai poti dori altceva, chiar daca la inceput acea lumina iti raneste retina. Numai cine nu suporta lumina puternica a adevarului si nu e dispus sa-si schimbe mentalitatea din radacini isi poate dori sa se intoarca la bezna minciunilor. Fostul meu sot e un astfel de caz.
Ce ar trebui sa faca ai mei? Nu e greu. 1) Sa-si asume raspunderea pentru propriile fapte, sa regrete sincer si autocritic tot ceea ce s-a intamplat intre noi atat in copilaria mea cat si la maturitate, sa-si faca mea culpa in mod autentic si permanent. Prin autentic inteleg orice altceva in afara de autocompatimirea aia gretoasa ("Da, am fost o nenorocita si am facut numai greseli, spun orice numai sa ma ierti"), autocompatimirea aia siropoasa care de fapt cere negare din partea celuilalt (si eventual si consolare: "Da, bine, hai ca totusi n-ai fost asa rea"...). 2) Sa-si schimbe consistent comportamentul si atitudinea fata de mine, sa ma respecte si sa ma trateze ca pe un adult.
Cineva se poate intreba "Pai bine, dar tatal tau ti-a scris, a incercat sa te sune, a venit pana in Germania ca sa se impace cu tine, de ce nu conteaza toate astea?".
E simplu. Incercarile lui tata de "impacare" sunt doar niste actiuni oarbe, egoiste, pornite din dorinta lui de a-si impaca o constiinta vinovata si din aceeasi constrangere care-l determina pe vremuri sa-mi scrie cate o scrisoare pe saptamana (ca un jurnal, ca o spovedanie mai degraba), cand avea foaia de hartie permanent in masina de scris si scria zilnic, un jurnal obsesiv, ce facea, ce manca, ce visa, ce manca, ce filme vedea, era doar o eliberare a unei presiuni interioare a lui, nu o comunicare in adevaratul sens al cuvantului.
Orice tentativa de "impacare" venita din partea unor asemenea oameni urmareste un singur scop: sa "trecem peste" (cum se exprima doamna Sperietoare), sa ne prefacem colectiv ca nu s-a intamplat nimic si, inevitabil cand oamenii nu-si asuma responsabilitatea pentru propriile fapte, sa o luam de la capat cu toata mizeria. Ei bine, nu cu mine.
De unde stiu ca nu e ceva autentic in dorintele de impacare de genul asta? Pentru ca SIMT asta. As simti daca aceste actiuni ar avea vreo greutate, vreo semnificatie autentica si sincera si mai ales as simti daca ar avea ceva de-a face cu mine si nu doar cu ei.
La vreun an dupa ce incepusem terapia, terapeuta m-a intrebat cum imi dau seama cand cineva nu are sentimente pozitive fata de mine, cand cineva e nesincer sau imi vrea chiar raul. Eu am raspuns corect la intrebare, dar inainte de terapie as fi dat acelasi raspuns gresit pe care l-am primit de la varul meu cand i-am pasat mai departe intrebarea si el a spus: "Pai imi dau seama din vocea respectivului, din ton, din intonatie etc.".
Nimic mai gresit, pentru ca asta presupune sa te orientezi tot spre exterior, sa crezi tot ceea ce-ti spun altii, asa cum ai invatat din copilaria in care parintii te-au mintit si s-au mintit in ce priveste "iubirea" lor fata de tine! Raspunsul corect este: iti dai seama ca cineva nu e sincer cu tine atunci cand esti capabil sa iei contact cu propriile sentimente si constati ca devii furios, ca nu te simti bine in pielea ta, ca te deranjeaza ceva, cand pur si simplu simti ca ceva nu e in ordine!!
Asta e intotdeauna singura metoda de a afla adevarul despre alti oameni, despre cum sunt ei cu adevarat: priviti intotdeauna in interiorul vostru si aveti incredere in ceea ce simtiti voi, nu neaparat in ceea ce vi se spune, pentru ca foarte multi oameni au o imagine denaturata despre propria persoana, foarte multi oameni mint pentru ca se mint pe ei insisi! Poate ca vi se pare o banalitate (si bagatelizarea este un mecanism psihic defensiv!), dar pentru fostii copii abuzati care suntem majoritatea dintre noi este poate cel mai greu lucru sa aiba incredere in ceea ce simt, deoarece supravietuirea noastra in copilarie a depins de masura in care ne puteam minti, in care ne puteam nega propriile sentimente care ne spuneau ca ceva este in neregula si astfel continuam sa ne agatam de iluzia ca parintii ne-ar iubi. La maturitate nu mai avem nevoie de aceste iluzii nocive, in copilarie ele ne-au ajutat sa supravietuim, insa in viata de adult ne fac mai mult rau.
Tot la terapie am invatat ceva esential: eu sunt unitatea de masura. De aceea stiu ca in clipa asta parintii mei nu merita iertare, impacare, reluarea relatiilor samd. SIMT ca asa ceva mi-ar face mai mult rau si ca atare trebuie ma protejez.
Mai multe emotii (negative) mi-au starnit 2 plicuri recomandate care ma asteptau zilele trecute la posta: maronii, mari, vatuite, cu multe timbre si litere mari scrise cu o carioca aproape uscata, cel mai cunoscut scris din lume: al tatalui meu. Simteam deja cum mi se inmoaie picioarele. Apoi am vazut ca pe unul din plicuri era trecut la expeditor numele mamei mele. Cu adresa si cu scrisul tatalui meu. In clipa aceea m-am linistit.
Nu s-a schimbat absolut nimic. Exact ca pe vremuri, dumneaei este mult prea comoda pentru a merge la o librarie si a cumpara o carte pentru mine, mult prea comoda pentru a merge la un oficiu postal ca s-o expedieze. Exact ca pe vremuri, el se ofera sa-i rezolve problemele si s-o slujeasca precum cainele credincios. Nu m-ar mira ca toata actiunea sa fi fost oricum doar ideea lui: "Hai, ca eu ii trimit o carte politista - cu un biletel pe care scriu ca e o carte cu si despre copii abuzati - iar din partea ta ii trimit ultimul Coelho - ca probabil ea a ramas intepenita cu gusturile literare in vremea cand inca mai era copilasul nostru cel mai perfect intru perfectiune! Poate o pacalim si o induiosam cu manevra asta, sa vada ca ne gandim la ea de ziua ei"...
Un singur aspect pozitiv in toata povestea: in cartea de la tata am gasit còpii ale certificatelor de nastere ale parintilor mei si ale bunicilor din partea mamei, plus - notate pe spate, de mana - datele si locul nasterii ale bunicilor din partea tatei. Se vede treaba ca, dupa cativa ani, in sfarsit tata a luat in serios dorinta mea de a-mi reconstitui arborele genealogic. E un inceput.
De curand am fost intrebata de o prietena ce ar trebui sa faca parintii mei pentru ca eu sa nu mai fiu asa furioasa pe ei. Nota bene: prietena provine si ea dintr-o familie cu abuzuri (tatal alcoolic isi batea copiii si ii punea si sa se bata intre ei in fata lui!!), dar ea s-a "impacat" cu situatia (cu un pret mare, adaug eu, dar nu intru in amanunte) si acum o suna pe mama ei cam o data pe luna ca sa schimbe 2 vorbe si 3 banalitati si astfel sa-si linisteasca putin constiinta.
M-am tot gandit la chestia asta. Pentru mine o solutie superficiala de genul asta nu e acceptabila, am trait 36 de ani intr-o ceata de autopacaleala (un copil are nevoie sa creada ca parintii il iubesc, altfel nu poate supravietui!), dar din clipa cand incepi sa vezi clar lumina adevarului nu mai poti dori altceva, chiar daca la inceput acea lumina iti raneste retina. Numai cine nu suporta lumina puternica a adevarului si nu e dispus sa-si schimbe mentalitatea din radacini isi poate dori sa se intoarca la bezna minciunilor. Fostul meu sot e un astfel de caz.
Ce ar trebui sa faca ai mei? Nu e greu. 1) Sa-si asume raspunderea pentru propriile fapte, sa regrete sincer si autocritic tot ceea ce s-a intamplat intre noi atat in copilaria mea cat si la maturitate, sa-si faca mea culpa in mod autentic si permanent. Prin autentic inteleg orice altceva in afara de autocompatimirea aia gretoasa ("Da, am fost o nenorocita si am facut numai greseli, spun orice numai sa ma ierti"), autocompatimirea aia siropoasa care de fapt cere negare din partea celuilalt (si eventual si consolare: "Da, bine, hai ca totusi n-ai fost asa rea"...). 2) Sa-si schimbe consistent comportamentul si atitudinea fata de mine, sa ma respecte si sa ma trateze ca pe un adult.
Cineva se poate intreba "Pai bine, dar tatal tau ti-a scris, a incercat sa te sune, a venit pana in Germania ca sa se impace cu tine, de ce nu conteaza toate astea?".
E simplu. Incercarile lui tata de "impacare" sunt doar niste actiuni oarbe, egoiste, pornite din dorinta lui de a-si impaca o constiinta vinovata si din aceeasi constrangere care-l determina pe vremuri sa-mi scrie cate o scrisoare pe saptamana (ca un jurnal, ca o spovedanie mai degraba), cand avea foaia de hartie permanent in masina de scris si scria zilnic, un jurnal obsesiv, ce facea, ce manca, ce visa, ce manca, ce filme vedea, era doar o eliberare a unei presiuni interioare a lui, nu o comunicare in adevaratul sens al cuvantului.
Orice tentativa de "impacare" venita din partea unor asemenea oameni urmareste un singur scop: sa "trecem peste" (cum se exprima doamna Sperietoare), sa ne prefacem colectiv ca nu s-a intamplat nimic si, inevitabil cand oamenii nu-si asuma responsabilitatea pentru propriile fapte, sa o luam de la capat cu toata mizeria. Ei bine, nu cu mine.
De unde stiu ca nu e ceva autentic in dorintele de impacare de genul asta? Pentru ca SIMT asta. As simti daca aceste actiuni ar avea vreo greutate, vreo semnificatie autentica si sincera si mai ales as simti daca ar avea ceva de-a face cu mine si nu doar cu ei.
La vreun an dupa ce incepusem terapia, terapeuta m-a intrebat cum imi dau seama cand cineva nu are sentimente pozitive fata de mine, cand cineva e nesincer sau imi vrea chiar raul. Eu am raspuns corect la intrebare, dar inainte de terapie as fi dat acelasi raspuns gresit pe care l-am primit de la varul meu cand i-am pasat mai departe intrebarea si el a spus: "Pai imi dau seama din vocea respectivului, din ton, din intonatie etc.".
Nimic mai gresit, pentru ca asta presupune sa te orientezi tot spre exterior, sa crezi tot ceea ce-ti spun altii, asa cum ai invatat din copilaria in care parintii te-au mintit si s-au mintit in ce priveste "iubirea" lor fata de tine! Raspunsul corect este: iti dai seama ca cineva nu e sincer cu tine atunci cand esti capabil sa iei contact cu propriile sentimente si constati ca devii furios, ca nu te simti bine in pielea ta, ca te deranjeaza ceva, cand pur si simplu simti ca ceva nu e in ordine!!
Asta e intotdeauna singura metoda de a afla adevarul despre alti oameni, despre cum sunt ei cu adevarat: priviti intotdeauna in interiorul vostru si aveti incredere in ceea ce simtiti voi, nu neaparat in ceea ce vi se spune, pentru ca foarte multi oameni au o imagine denaturata despre propria persoana, foarte multi oameni mint pentru ca se mint pe ei insisi! Poate ca vi se pare o banalitate (si bagatelizarea este un mecanism psihic defensiv!), dar pentru fostii copii abuzati care suntem majoritatea dintre noi este poate cel mai greu lucru sa aiba incredere in ceea ce simt, deoarece supravietuirea noastra in copilarie a depins de masura in care ne puteam minti, in care ne puteam nega propriile sentimente care ne spuneau ca ceva este in neregula si astfel continuam sa ne agatam de iluzia ca parintii ne-ar iubi. La maturitate nu mai avem nevoie de aceste iluzii nocive, in copilarie ele ne-au ajutat sa supravietuim, insa in viata de adult ne fac mai mult rau.
Tot la terapie am invatat ceva esential: eu sunt unitatea de masura. De aceea stiu ca in clipa asta parintii mei nu merita iertare, impacare, reluarea relatiilor samd. SIMT ca asa ceva mi-ar face mai mult rau si ca atare trebuie ma protejez.
Sti...in randurile tale eu vad speranta. Tu chiar crezi ca oamenilor (ma rog, parintilor) le pasa. Pentru ca spui revoltata ceva gen "la mine nu se intampla asa, deci nu merita sa-i iert".
RăspundețiȘtergereEu cred ca 99% din oameni nu simt nimic si se gandesc numai la pilea lor. Si mai cred ca cel mai simplu nu este sa simti ci sa nu-ti mai pese. Sa nu mai astepti NIMIC NIMICUT de la nimeni. Sa pricepi ca te nasti singura si mori singura si ca cei pe care tu-i iubesti te iubesc si ei cum pot, schiopatat si ciuntit.
Mama mea e tot ata de varza ca si a ta. Nu recunoaste nimic, se face ca ploua si schimba vorba. Dar sti ce? Tot asa fac si eu cand vine vorba de nevoile ei ceea ce-mi da o mare satisfactie. Face cat 100 de terapii.
Interesant insa este ca mama mea, desi a fost o mama execrabila pentru mine, s-a transformat intr-o bunica mult mai rezonabila decat iti vine sa crezi. Nu mi-a iesit niciodata din cuvant cand a venit vorba de copilul meu si face numai ce spun eu ca trebuie sa faca. Derapajele au fost foarte putine si remediabile. Dar gandeste-te ca-mi ia copilul de la scoala, ii da o supa calda, il plimba prin parc, sta cu el uneori in weekend cand vreau o zi libera numai pentru mine, etc. Pana la urma, consumata cu lingurita de dulceata, mama mea a devenit dupa retragerea la pensie chiar OK.
Daca taiam toate puntile nu mai aveam de cine sa ma folosesc la o adica. Si sti ce? Macar atat imi datoreaza.
Alice, poate ca de asta ma tem cel mai tare, de ziua cand nu voi mai rezista intru adevar, de ziua cand speranta ma va ucide... caci eu pe ea nu o pot ucide, se vede, nu? Multi ma considera aroganta si nemiloasa, de fapt sunt toata doar o rana insangerata care nu se mai vindeca.
RăspundețiȘtergereE bine pentru tine daca poti trai cu compromisul de a o accepta pe mama ta doar pe post de bunica. Sufletul meu nu ar putea accepta asa ceva, iar pentru mine asta e un semn ca mama nu ar fi in nici un caz o bunica buna; o persoana paranoica, narcisista, alcoolica si care fumeaza in dusmanie nu poate fi o companie sanatoasa pentru nimeni pe lume, cu atat mai putin pentru un copilas. E mai bine ca ne despart 1700km.
Iubire schiopatata si ciuntita NU EXISTA. Iubirea ori exista asa cum trebuie (si cum trebuie s-o simta destinatarul!!), ori nu e iubire.
Felicia eu in aproape 30 de ani pe lumea asta am invatat ca e bine sa faci numai si numai ce SIMTI...am pierdut cinci ani din viata aiurea facand ce TREBUIE si cand am vazut cat timp, efort si suflet am pus in ceva putred din start nu mi-a picat bine absolut deloc...
RăspundețiȘtergereLasa draga sa fim noi alea nemiloase, dar intregi la minte pe lumea asta!
Te pup
Mihaser
Este un hop acum, dupa ce ai devenit tu insati mama. Te uiti la copilul tau, simti cat de mult il iubesti si furia revine mai puternica ca niciodata. Pentru ca te intrebi "cine dracu' poate avea un copil atat de dragut, fragil, emotionant, si sa nu-i pese de el?". Pare ilogic totul. Cum au putut ai tai? Maternitatea in loc sa te transforme intr-un om mai tolerant si intelegator fata de greselile parintilor tai te face in realitate si mai intolerant pentru ca realizezi ca in realitate NU AI CE SA INTELEGI SI NU ESTE NIMIC DE IERTAT AICI.
RăspundețiȘtergereDupa cativa ani de zvarcoliri de-astea la mine, intr-o zi, a venit nepasarea. Nu stiu daca e de bine sau de rau. Stiu insa ca acum simt ca majoritatea oamenilor pot fi priviti si ca simple unelte cu care-ti poti face treaba daca le manevrezi inteligent si fara sa te tai.
Draga Mihaser, uite ca am aproape 6 ani de terapie si am invatat sa suport mult mai bine conflictele si faptul ca nu mai pot fi "everybody's darling" fara a ma rani pe mine insami si a-mi pierde integritatea personala. Totusi, iti multumesc din suflet pentru ca ma intelegi si iti faci timp sa-mi scrii, cuvintele tale imi mangaie sufletul! Daca intri pe mailul comun de la odisee ai sa gasesti adresa mea de mail, te rog scrie-mi si da-mi si tu adresa ta!
RăspundețiȘtergereTe pup mult, Feli