O durere mare - cel mai frumos cadou de ziua mea

Titlul nu e ironic.

Ziua a inceput cu lacrimi: femeia care vine la curatenie mi-a adus de ziua mea un buchet superb cu 7 trandafiri din aia mari, lungi, catifelati, pe care-i iubesc eu cel mai mult.

Pe la 11:30 apare si Bogdan: fugise scurt de la servici ca sa-mi aduca un buchet imens de trandafiri rosii si albi si un gift card de la parfumeria Douglas, sa-mi aleg eu ceva de acolo... a urmat inca o repriza de plans...

Pe la ora 14 a venit Mutti ca sa stea cu David si eu am plecat la terapie. Am considerat ca asta e cel mai frumos cadou pe care mi l-as putea face de ziua mea: ceva pentru mine, pentru sufletul meu.

Cum am ajuns la Elfriede, doar m-a imbratisat si mi-a urat La Multi Ani si iar m-a lovit plansul.

Ii adusesem articolul meu despre Madalina Manole, ca sa i-l traduc, a urmat alta repriza de plans...

Am ajuns apoi si la marea mea durere, care pare ca s-a accentuat cumplit in ultimele cateva luni. I-am povestit ca fug si fug si fug si nu mai gasesc scapare niciunde, incerc sa scap de mine, din mine, dar nu mai reusesc sa ma ascund nicaieri. Ma simt oribil, ma urasc de moarte, ma privesc cu dispret, ma simt urata, batrana, grasa, consumata, plina de neajunsuri, terminata, ma simt ca si cum as fi ultimul om pe lumea asta, care efectiv nu merita sa traiasca... Nu sunt vorbe mari si nici nu cersesc compasiune, asta e ceea ce simt in sufletul meu fata de mine. Cred ca de aceea am si inteles atat de bine tragedia Madalinei Manole, fiindca toate acele vijelii interioare ale ei s-au suprapus peste ceva ce exista in aceeasi forma si in mine.

Nu, eu nu ma voi sinucide niciodata, sunt destul de puternica pentru a-mi continua drumul si cu sufletul asta hacuit, celalalt drum nu este o optiune... insa tot ca un nimic ma simt. De fiecare data cand Bogdan imi reproseaza ca nu mai suntem un cuplu, ca eu sunt absenta, ca sunt plecata pe alta lume, ma simt vinovata si totusi nu am puterea sa fac nimic ca sa schimb ceva si ma urasc pentru asta. Stiu ca are dreptate, stiu ca omul asta ma iubeste cu adevarat si de aceea inca lupta pentru relatia noastra, pe care eu nu mai pot s-o ingrijesc si pe care cred ca in adancul inimii mele deja am abandonat-o, fiindca am mereu sentimentul ca oricum nu il merit, de aceea il imping cat mai departe de mine, inconstient ii fortez mana sa-mi arate odata ca de fapt nu ma iubeste (asa actioneaza copilul neiubit din mine, care nu cunoaste alta realitate decat cea a lipsei de iubire si isi vrea inapoi realitatea aia pe care o cunoaste el), il indepartez pe Bogdan de mine si parca fac tot posibilul ca sa raman singura, ca sa dispar odata pentru totdeauna in neantul nefericirii, in zona mea cunoscuta...

Si mai ales mi se sfasie inima cand il vad pe David ca vine la mine cu ochi rugatori si-mi spune "Mama, komm' Ball kicken!" (Mami, hai sa ne jucam cu mingea), iar eu ma duc cu el pentru 5 minute, apoi ii distrag atentia cu Mickey Mouse la TV si plec iar la computer... sau ma asez cu el pe covorul de joaca si ii citesc dintr-o carticica, iar dupa max. 10 minute ma ridic si ma duc iar la computer... Sunt ca teleghidata, NU POT sa stau sa ma joc cu el, efectiv NU POT, e ceva in mine care ma franeaza, iar in acelasi timp imi vine sa urlu cand ma uit la el cum uneori isi ia o carticica, se aseaza pe covorasul de joaca si o rasfoieste singurel, isi citeste si isi explica singurel cum tractorul merge spre gara, cum pisica e in curte, cum calul e pe camp etc. Imi vine sa plang si acum, cand scriu si il am in fata ochilor...

La fel, cand vin noaptea de la servici de la gara spre casa plang singura pe strada si vorbesc cu mine de parca as fi o straina "Azi iar am fugit de toata lumea, iar m-am refugiat in creier si am fost total absenta, iar nu am putut sa petrec mai mult de o jumatate de ora timp constient cu David, acum plang de ma usuc si maine voi face exact la fel!! Ce fel de mama sunt, de fug de propriul meu copil?"

Am incercat de cateva ori sa raman in ciuda impulsurilor de a fugi si rezultatul a fost ca de fiecare data am izbucnit intr-un plans din ala cu tremuraturi si apoi nu am mai incercat, pentru ca si-asa copilul asta m-a vazut de prea multe ori plangand si deja stie cand mama e "traurig" (trista)! Vreau sa fiu autentica in fata lui, dar in nici un caz nu vreau sa ajunga sa se simta responsabil pentru starea mea de spirit sau obligat sa ma consoleze (Doamne fereste!!). Ori pentru asta trebuie uneori sa reprim ceea ce simt, sa ma controlez si sa nu-mi manifest sentimentele. Si atunci trebuie sa fug, trebuie sa ma inchid in lumea mea, sa fiu absenta mental in cea mai mare parte a timpului.

Elfriede mi-a spus ca dupa parerea ei exagerez (ne-a vazut impreuna de cateva ori anul asta), ca David e un copil extrem de fericit si echilibrat, caruia nu-i lipseste absolut nimic, ca insusi faptul ca se poate juca singur pana si o ora intreaga dovedeste ca el este sigur de prezenta iubitoare permanenta a mamei (altfel ar atarna lipit de mine cum stateam eu de mama cand eram mica, de nu putea sa se dezlipeasca nici un metru de mine fara ca eu sa incep sa urlu!). Degeaba, remuscarile si mustrarile mele de constiinta erau tot acolo.

Apoi am inceput incet-incet sa deznodam situatia. Cumva a venit vorba de tata si cum i-am trimis saptamana trecuta cateva poze cu David (de pe propria lui adresa de mail, ca sa n-o afle pe a mea) si am plans la comentariul lui "Asa arata ingerii? Danke." Apoi i-am povestit lui Elfriede ca Bogdan mi-a spus ca ma simte oarecum "pregatita" sa fac un pas spre tata si ca el in nici un caz nu ar avea nimic impotriva, asa ca sa procedez cum simt eu; chiar spunea ca poate n-ar fi rau sa merg in Romania iarna asta si sa ma duc cu David la tata. Eu stau insa permanent cu frica in oase ca nu cumva Feliuta cea mica sa fie din nou dezamagita, sa mearga cu speranta de a fi si ea vazuta asa cum este cu adevarat si aceasta speranta sa se naruie din nou in nisip. De exemplu, stiu ca pare absurd, dar imi pun intrebarea "Cum sa ma duc acolo cu 80 de kile??" - pentru ca stiu cat ma tocau ai mei la cap tot timpul sa slabesc, ce mare "grija" aveau sa-mi reaminteasca mereu ce greutate aveam si ca trebuia sa slabesc (pentru sanatate, nu-i asa, nu pentru ca ei nu ma suportau altfel decat perfecta!! S-o creada mutu'), stiu cum imi spunea mama ca doarme sub perna cu o poza de-a mea in care eram slaba (!!!???) si in permanenta reuseau prin asemenea manevre sa ma faca sa ma simt nedemna de iubirea lor, fiindca nu eram perfecta, nu eram frumoasa si supla si perfecta cum ma voiau ei si intotdeauna mai gaseau ceva de criticat!!

Elfriede mi-a povestit apoi cum a fost la ea cand tatal ei i-a vazut prima oara pe copiii ei, ca parca s-a aprins ceva, o luminita in el, ca si cum ar fi realizat pentru prima oara ceva, ca si cum ar fi constientizat ceva... ca si cum ar fi perceput-o pentru prima oara si pe ea... in orice caz ceva s-a intamplat si a fost ceva pozitiv. I-am spus ca nu stiu daca si la mine ar fi la fel, fiindca eu la tata nu am avut niciodata in copilarie sentimentul ca nu ma vedea, ca nu ma percepea, la el ma simteam acceptata asa cum eram (spre deosebire de mama). Apoi mi-am amintit ca practic relatia mea cu tata a inceput cand eu am inceput sa vorbesc. Aici s-a produs un clic si o rotita din trecut s-a suprapus perfect peste o rotita din prezent.

De vreo 2 luni David a inceput sa vorbeasca relativ fluent, in propozitii, si tot de atata timp durerea mea se accentueaza si fuga mea de el ia proportii tot mai dureroase. Cand mi-a cazut fisa ca totul are legatura cu asta, au inceput sa se lege bucatile de puzzle. Cand eu am inceput sa vorbesc (pe la 2 ani cica recitam poezele de cate 3-4 strofe!), a inceput si relatia mea cu tata, care a inceput sa se ocupe de mine, sa-mi stimuleze intelectul, sa fie mandru de mine, sa-si petreaca mai mult timp cu mine etc.

Ceea ce am realizat azi la terapie este ca, pentru Feliuta cea de doi ani, "castigarea" tatalui a echivalat cu pierderea mamei. Mama imi povestea intr-una din ultimele ei scrisori cum ne jucam noi doua cand eram eu mica-mititica, ea era magarusul si eu o calaream, ne alergam prin casa, ne cataram pe fotolii, ne jucam cu papusi etc. Dar asta a fost inainte ca eu sa incep sa vorbesc, inainte ca eu sa incep sa-mi afirm personalitatea si individualitatea, inainte ca eu sa incep sa ma apropii mai mult de tata!!!!!

Exact acolo, in exact acea perioada, s-a produs ruptura masiva intre mine si mama, acolo am pierdut-o pe "mama cea buna", mama care se juca mereu cu mine si nu ma batea... Din clipa cand am inceput sa vorbesc si deci sa comunic si m-am apropiat mai mult de tata, a aparut la suprafata tot mai des mama furioasa, mama dezamagita, mama geloasa (ea intotdeauna a fost geloasa pe tata!), iar de aici pana la mama violenta care imi arata doar ura n-a mai fost decat un pas foarte mic. Ea m-a pedepsit pentru ca mi-am permis sa cresc, sa ma dezvolt, sa nu mai fiu "papusica dulce" cu care se juca ea (chiar mi-a si spus odata ca ea nu avusese papusi in copilarie si s-a jucat cu mine ca si cu o papusa!!!), m-a pedepsit transformandu-se in persoana agresiva, frustrata, violenta pe care eu de atunci o cunosc ca mama.

In clipa cand am pronuntat la Elfriede cuvintele astea am simtit ca o flacara in piept si o durere sufleteasca atat de adanca si de sfasietoare cum n-am mai simtit niciodata in viata mea pana acum. Atunci am realizat ca David este acum exact in acea perioada in care eu in copilaria mea am pierdut-o definitiv pe mama, perioada in care am pierdut definitiv iubirea ei!!

Si am inteles (cu creierul si cu sufletul) ca durerea asta, neconstientizata pana azi, era atat de coplesitoare incat efectiv nu ma mai puteam apropia de David ca sa ma joc cu el de teama inconstienta ca voi exploda intr-un ocean de lacrimi care o sa ma inece... am inteles ca aici era acea bariera interioara uriasa care ma oprea, aici era punctul in care de fapt ma vedeam pe mine insami cea de la doi ani si fugeam de propria mea durere de atunci!!

Elfriede mi-a explicat atunci si mai clar ca eu NU sunt fata de David in nici un caz cum a fost mama mea fata de mine, intre mine si David nu s-a produs nici o ruptura, eu ii ofer constant iubirea mea, el se simte sigur de ea si pot sa stau linistita, ca nu ii lipseste absolut nimic, el simte ca il iubesc si ca sunt oricand langa el chiar daca nu ma joc cu el permanent! Elfriede m-a rugat sa recapitulez mental totul si sa-mi intiparesc in minte si in suflet acest adevar: ca durerea de care fug asumandu-mi niste remuscari fictive nu are nimic de-a face cu David sau cu mine ca mama, ci este de fapt durerea cumplita a copilului din mine care si-a pierdut mama la 2 ani, toata durerea aia este a mea si doar a mea...

Pe cat de dureroasa a fost aceasta sedinta, pe atat de revelatoare si eliberatoare am simtit-o. Dintr-o data mi-au disparut mustrarile de constiinta si am permis durerii vechi sa ma patrunda pana in ultima fibra a sufletului... si am plans... si am plans... am consumat vreo 3 pachete de servetele si am plecat de acolo cu ochii umflati in ultimul hal! Si acum plang de o ora buna scriind aici, noroc ca mi-au plecat acasa toate colegele (si in curand tb. sa plec si eu).

Acum durerea s-a asezat in raftul constient al mintii mele, o vad acolo, o identific in toate ramificatiile, o voi putea lua ca pe o carte si ma voi imprieteni cu ea, ma voi scufunda cu sufletul in ea de cate ori voi putea, atata timp pana cand voi scapa de ea definitiv!

Ma simt ca si cum as fi in purgatoriu, dar acum am vazut o luminita la capatul tunelului!

* * * * *

P.S. Va imbratisez pe toti cei care mi-ati urat toate cele bune azi, de ziua mea, pe toti cei care-mi purtati ganduri bune! Va multumesc din inima ca nu ma abandonati in mijlocul oceanului de suferinta!