miercuri, 16 ianuarie 2013

Nu mai fugiti de raspundere!

Motto - Culmea absurdului:
Intrebare catre un bolnav de cancer: "Cum te simti?"
Raspuns: "Doctorita a spus ca acum e ok."

Oh, Doamne, unde si cu ce sa incep, cand sunt atatea de spus?

Inca de cand eram adolescenta si aflasem ca ai mei urmeaza sa divorteze, incepuse sa ma dispere autovictimizarea mamei mele, care tot incerca sa-mi inoculeze ideea ca oricine altcineva era responsabil de nefericirea ei (mama ei, sotul ei, copilul ei, adica eu), numai ea - victimutza - nu purta nici o raspundere. Imi aduc aminte de discutiile inflacarate in care o rugam inca de atunci sa nu mai puna in carca altora deciziile ei de viata, sau mai bine zis faptul ca nu fusese in stare sa ia decizii bune pentru viata ei. Aveam 18 ani, dar am recunoscut instinctiv adevarul. Sustinea mai tarziu ca a stat cu tata pana mi-am croit eu un drum in viata (pe dracu', in realitate au divortat exact in perioada cand eu aveam examenele de admitere la facultate!!), asa ca ii reaminteam ca pe mine ma avusese la 7 ani de la casatorie, deci practic avusese deja destul timp ca sa se lamureasca daca era sau nu fericita. Apoi sustinea ca o obligase ma-sa sa ramana la tata, sa nu-i faca de rusine in Ploiesti, asa ca ii reaminteam ca si pe vremea aia, prin anii '60, se divorta fara probleme, dar ei i-a convenit mai mult sa se complaca decat sa-si asume riscul unei stigmatizari fictive; ca dovada ca realitatea in care traia ii convenea. Toti oamenii care se complac o fac pentru ca le convine!

Apoi, era mandra ca pe mine ma crescuse "dupa carte" - evident, cartea trebuia sa-i spuna cate lingurite de lapte sa-mi dea (da, nici macar biberon nu am primit, descreierata ma hranea cu lingurita, ca asa citise ea undeva ca trebuie hraniti bebelusii!!!), cartea trebuia sa-i spuna sa ma lase sa dorm singura in patutul meu si in camera mea, singura in bezna, sa nu cumva sa devin prea dependenta si s-o stresez pe ea prea tare, cartea trebuia s-o invete de toate, caci ea era un zombie fara creier si fara suflet, fara intuitie si simtire, o carcasa goala!  In fine, sustinea ea multe alte idiotenii menite s-o exonereze, dar adevarul a fost si a ramas ca ea niciodata nu si-a asumat raspunderea pentru propria viata si propriile greseli.

Eu in schimb dintotdeauna am fost un control freak si o rebela, am urat tot ceea era legat de ideea de supunere fara a cracni, de mers cu turma, de ascultat fara a intelege si fara a critica - ehei, cate batai am incasat pe chestia asta de la mama, dar tot nu m-am schimbat! Si acum urasc tot ce inseamna idei impuse autoritar si fara sens, urasc dogmele, urasc tot ce este infipt cu forta pe gatul oamenilor, urasc manipularea si minciuna, dar pe de alta parte urasc si scuzele si pretextele ieftine ale oamenilor pentru a nu face nimic care le cere cel mai mic efort, urasc gandirea limitata, capul plecat, frica de autoritati si "autoritati", urasc minciunile pe care oamenii si le spun lor insile, urasc inertia aia paguboasa, urasc tot ceea ce inseamna fuga de raspundere!

De cand ma preocupa problema vaccinarii si, mai nou, problematica bolilor grave cum ar fi cancerul, am constatat si am descifrat in comportamentul tot mai multor oameni aceasta fuga de raspundere, aceasta panica totala urmata de resemnare in fata conflictului luarii unei adevarate decizii! Spun intentionat "adevarata decizie" fiindca, sa fie clar, a merge frumos ca oita la vaccinarea "obligatorie" sau la citostatice NU inseamna o adevarata decizie, dragilor, inseamna a pasa raspunderea altuia, respectiv celui care infige seringa. A-ti asuma raspunderea inseamna a-ti conduce sau schimba viata in favoarea sanatatii obtinute natural, a echilibrului interior, inseamna a-ti curata ranile emotionale din trecut si a elimina conflictele vechi care constrang la repetarea greselilor parintilor, inseamna a-ti schimba modul de alimentare, inseamna a ajunge la o greutate corporala sanatoasa, inseamna a avea grija sa asiguri copilului tau o alimentatie sanatoasa, cat mai naturala (nu carnaraie peste carnaraie si fast food peste fast food!), sa-i asiguri un mediu sanatos si echilibrat din toate punctele de vedere in care sa se dezvolte armonios si nu sa-i destabilizezi sistemul imunitar prin vaccinuri in asa hal incat dupa aceea sa devina client constant al medicilor si al farmaciilor! And don't get me started on those motherfucking pharmacies!

Despre vaccinare, iata ca a aparut o carte intitulata "Vaccine Illusion" (deocamdata doar pt. Kindle). De ce este tocmai asta mai interesanta decat altele? Simplu. Pentru ca autoarea este Dr. Tetyana Obukhanych, medic specialist imunolog, absolventa a Universitatii Rockefeller, New York, cu cercetari postdoctorale la Harvard Medical School, Boston, si Stanford University School of Medicine, Stanford.  De asemenea, este co-autoarea mai multor publicatii stiintifice "peer-reviewed" in domeniul imunologiei si al disciplinelor de cercetare legate de imunologieAm sa-mi cumpar cartea nu atat fiindca as mai avea nevoie sa citesc si alte argumente despre cat de periculoasa si inutila este vaccinarea, ci pentru a-i rasplati acestei femei CURAJUL de a-si periclita cariera pentru a spune adevarul! Fiindca e un mare curaj si o mare raspundere, in lumea medicala corupta din prezent, sa ridici o voce de expert impotriva sistemului si impotriva "matricei".     

Ca sa revin la durerea mea (fiindca este o durere pentru mine, misionara idioata ce sunt, ca nu ma invat minte!), de ce, mai oameni buni, puneti vietile voastre si vietile copiilor vostri in mainile unora care nu platesc nici un pret cand o dau in bara si care isi umplu buzunarele omorandu-va cu zile prin "tratamentele" lor? Numai fiindca au invatat pe de rost niste manuale invechite si fiindca urmeaza la litera "schema recomandata", fara a chestiona sistemul asta corupt si imputit? Iar cand intalniti pareri diferite la alti medici, pe aia ii considerati brainwashed sau conspirationisti? De ce nu vreti sa va puneti la contributie propriul discernamant si propria gandire cand va confruntati cu un aspect controversat? De ce tot cautati cu disperare "surse"? De ce nu aveti incredere in propriul instinct si in propria intuitie, care va fac pentru copilul vostru un medic mai bun decat orice pediatru care-l vede 10 minute, il examineaza 5 minute si apoi ii prescrie antibiotice sau vine cu seringa la maneca deja ridicata?

Asteptati ca autoritatile medicale sa va spuna adevarul despre statisticile lor masluite, despre mita si coruptia care isi intind bratele de caracatite peste tot in sistemul medical? Asteptati sa va spuna producatorii de vaccinuri "Da, dom'le, falsificam testele, testam vaccin contra alt vaccin si astfel studiile nu au nici o relevanta stiintifica, publicam doar ce ne convine, schimbam prospectele la vaccinuri dupa cum ni se nazare, avem 'colaboratori onorifici' in toate comisiile de vaccinare din lume si vaccinurile nu sunt sigure fiindca nu suntem dispusi sa facem studii cu copii nevaccinati de frica rezultatelor"?? Asta asteptati? Sau asteptati ca un sistem medical care traieste din radioterapie si citostatice sa va spuna "Ah, sigur, stim ca citostaticele va distrug sistemul imunitar si echilibrul celular si va omoara mai repede decat orice forma de cancer, dar nu avem altceva la dispozitie si asta e painea noastra, deci de ce vreti sa ne-o luati de la gura?" Asta asteptati? Sau asteptati de la un oncolog care traieste din prescrierea de "tratamente" chimioterapeutice sa va spuna "Ah, daca va schimbati complet modul de viata, daca va rezolvati conflictele emotionale interioare si treceti pe hrana vie imediat si daca faceti un efort imens poate ca organismul are o sansa sa se vindece!"?? Asta asteptati? Pai sa asteptati mult si bine!

La aceasta fuga de raspundere generalizata se adauga si panica exagerata in fata bolii, a oricarei boli. Parintii din ziua de azi doresc ca o raceala sa treaca in 5 ore, o gripa in 2 zile, copiii lor sa nu aiba niciodata febra (de-aia ii indoapa cu siropuri si siropele ca sa astupe simptomele), copiii sa nu tuseasca (din nou siropuri si medicamente, tot pentru inhibarea simptomelor), copiii sa nu aiba muci (din nou enspe mii de medicamente!), lumea nu mai are rabdare nici macar sa astepte ca o boala banala cum e raceala sa-si incheie ciclul normal. Fugim imediat la farmacie sa ne indopam cu chimicale, in speranta iluzorie a restabilirii sanatatii. Iar cand boala nu mai e banala, ci devine cancer, fugim de frica la dom' doctor cu radiatiile, cu chimioterapia si imediat ridicam manecuta sa ni se infiga in vena otravurile care sa ne "vindece" fara cel mai mic efort din partea noastra!

Oameni buni, asumati-va raspunderea pentru propria viata si pentru viata copiilor vostri! Treziti-va la realitate, pana nu e prea tarziu! Sanatatea nu vine din exterior, din pastile, siropuri, injectii, chimicale etc. Sanatatea nu poate veni decat din interior. Iar pentru asta e nevoie de un efort! Nu mai fugiti de raspundere si mai bine faceti acest efort pana nu e prea tarziu!

34 de comentarii:

  1. Dania: Ce-ar fi sa isi vada fiecare de copilul lui? Ce-ar fi sa nu ne mai erijam in dumnezei si sa dam sentinte?Ce-ar fi sa lasam fiecaruia dreptul de a-si trata boala si copilul cum crede mai bine? Ce-ar fi sa nu mai judecam?Ce-ar fi sa nu mai punem semnul egal intre antibiotic pentru o raceala si antibiotic pentru o boala puternica? Sau intre sirop de tuse si vaccin? Ce-ar fi sa nu mai fim asa convinsa ca stim totul?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Astea sunt intrebari pe care ti le pui tie, nu?

      Ștergere
  2. Dania, ce-ar fi sa nu mai citesti bloguri care te agaseaza?

    RăspundețiȘtergere
  3. Feli, Feli, pentru cine te citeste cu mintea deschisa si fara musca pe caciula este chiar bine ca nu te lasi de misionarisme, fata draga! Esti incomoda rau de tot, dar tine-o tot asa! :-)
    Iti trimit o imbratisare calda, pe mine m-ai ajutat tare mult!
    Alina B.

    RăspundețiȘtergere
  4. Alina, multumesc mult! Te imbratisez si eu!

    RăspundețiȘtergere
  5. Feli, mi-esti tare draga si esti una din putinele voci cu CONSTIINTA in blogosfera, dar te rog mult, nu uita de autoprotectie, da?
    Te pup, Nina

    RăspundețiȘtergere
  6. salut, pe mine nu ma agaseaza informatiile si nici stilul, bravo si tineti-o tot asa, e un blog minunat, dar am o.. nici nu stiu cum sa-i spun- nelamurire- nu ca nu-i treaba mea, .. poate o..parere de rau: de ce vorbiti atat de urat de mama dumneavoastra? inteleg cum va simtiti pentru ca m-am recunoscut in poveste- tocmia de-aia am zis sa scriu aici, si nu va condamn, -inclusiv cu rebeliunea copilului nascuta ca raspuns la prea multe ,,ca la carte,,. Cu siguranta nu a fost usor si probabil sunt si alte lucruri grele pe care nu le mentionati aici dar care v-au marcat (si in cazul meu sunt), dar felul in care vorbiti de mama dvs. arata ca nu sunteti pe deplin multumita cu ce sunteti azi. incercati sa integrati trecutul :); mai mult ca sigur, daca mama dvs. nu era asa cum a fost, astazi dvs. nu erati interesata de toate aceste lucruri alternative si nu va formati in acest fel frumos, creativ. nici eu nu am primit vreo farama de dragoste neconditionata de la mama mea- nu prea primesc nici acum-, dar mi-am dat seama ca are si ea ranile ei, saraca; a foacut tot ce-a putut cu mintea si sufletul ei de atunci/de acum. sa nu vorbim asa urat de mamele noastre.
    cu drag, si va rog sa nu mi-o luati in nume de rau, toate blogurile acestea cu informatii de la mame curajoase imi plac mult si multumesc pt toate- nu am inca copii (poate mi-e prea teama sa nu fiu o mama buna :D) dar informatiile sunt de folos si ajuta multe mamici
    zile luminoase

    RăspundețiȘtergere
  7. @Nina, mii de multumiri pt. gandurile bune! Da, se pare ca sunt acum intr-o faza de autorisipire pe care tb. s-o mai stavilesc cumva...

    @Anonim, unde e multa furie e de 10 ori mai multa durere. De 8 ani tot curat, prelucrez, integrez, dar durerea originara de a nu fi primit nici o farama de iubire nu se va vindeca niciodata. Copilul tot vrea sa iubeasca, dar nu are pe cine :-( O mama abuziva care si acum e mandra ca ma rupea in bataie?? Care si acum sustine ca ea m-a crescut cum trebuia?? O mama care ma calca in picioare si nu ma scotea din "putoare ordinara" si care ma teroriza cu ura ei?? O mama care nici dupa 8 ani de la ruptura nu este capabila sa REALIZEZE si sa ADMITA cum si-a distrus copilul?? O mama careia ii este mai important ego-ul decat propriul copil?? O mama care-si iubeste mai mult minciunile despre propria ei viata?? O mama care nu da doi bani pe fericirea copilului ei?? O mama care nici al doispelea ceas nu vrea sa repare raul facut?? Nu prea e nimic de integrat acolo. Intelectul intelege tot, evident, i-am disecat povestea vietii in toate detaliile posibile (inclusiv unele de care ea insasi nu avea habar), intelectual si rational stiu de ce a facut ce a facut, dar asta nu scuza nimic faptul ca mi-a strivit sufletul si mi-a distrus inocenta si fericirea neumbrita la care as fi avut dreptul in copilarie!

    A doua mea mare durere, pe langa durerea inabusita a copilului din mine, este acum legata de relatia mea cu propriul meu copil, pe care uneori o simt umbrita de demonii trecutului, care nu ma lasa sa ma bucur in intregime de prezent asa cum as vrea s-o fac... Sunt tare multe de spus...
    In orice caz, multumesc pentru cuvintele si gandurile bune, zile luminoase sa avem cu totii!

    RăspundețiȘtergere
  8. La fel a fost si mama mea, dar,la fel ca anonima dinainte am fost cam socata de felul in care vorbesti despre ea. Cred ca mamele astea au suferit si ele, dar vremurile erau altele si nici ele nu s-ar fi dus la psihoterapeut .Cind m-am plins unei prietene de bataile primite, mi-a raspuns ca pe atunci toti copiii eram batuti...trist
    Si eu le invidiez pe mamele care au avut parte de multa iubire din partea propriilor mame, asa incit acum li-e normal sa fie mame, in timp ce pentru mine e mult mai greu, si, de multe ori, cind sunt nervoasa, imi stau pe limba cuvintele pe care le auzeam cind eram copil...
    Oricum, asa rea cum a fost ea, ii datorezi mamei tale viata.
    Mai cred ca atunci cind esti sanatos e usor sa spui ca in caz de ceva grav te tratezi naturist(apropo, am auzit de persoane care s-au tratat natusris si au murit), dar cineva bolnav se agata de orice pentru a ramine in viata. Si poate isi spune ca daca tot nu mai are mult de trait, de ce sa nu manince bine, ca doar mincatul e una din placerile vietii.
    Cu drag, Ana

    RăspundețiȘtergere
  9. Ana, pe mine personal m-ar soca mai mult abuzul in sine decat vorbitul despre abuzator... Dar asta mi-a luat ani de zile, sa-mi refocusez atentia asupra durerii mele, fiindca pana la 36 de ani tot pe mama eram focusata, pe motivele ei, pe suferinta ei, pe scuzele ei, pe manipularile ei. Abia la terapie am invatat ca trebuie mai intai sa-mi inteleg suferinta mea. Si atunci a inceput vindecarea. Altfel copilul meu nu ar fi existat in ziua de azi.
    De asemenea, daca te surprinzi cu manifestari invatate in copilarie, inseamna ca ai inca multe traume neconstientizate si te asigur ca bagatelizarea lor nu va duce la rezolvare.
    Stii, eu inteleg si mecanismul psihologic al criminalilor gen Adam Lanza sau al pedofililor si criminalilor in serie, TOTI au fost candva victime, dar asta nu inseamna sa scuzi crimele. Eu am incercat s-o ajut pe mama sa vada adevarata cauza a modului ei de a fi (asta inainte de ruptura), dar m-a respins cu o agresivitate de neimaginat, spunand ca m-am "luat de familia ei" (!?!?) - observi ceva in neregula aici?? Adica nu eu, copilul ei (sange din sangele ei) eram familia ei, ci parintii si fratii ei pe care eu imi permiteam sa-i "murdaresc" cu analiza mea, in disperarea de a scoate de sub covor gunoiul mucegait de atatea decenii. Nu ma face sa intru in alte amanunte, e vorba de abuzuri fizice, psihice, emotionale, sexuale, e vorba de incest prelungit si ramificat, e vorba de o violenta pe care cei mai multi nu o cunosc decat din filme.

    Ca mama la randul meu, pot sa te asigur insa de un lucru pe care il vei afla si tu, poate, candva: un copil nu datoreaza NIMIC parintilor lui! Obligatiile parintilor fata de copii sunt o strada cu sens unic! Copilul nu a cerut sa fie adus pe lume sau (in cazul meu si poate al tau) sa fie batut, umilit, torturat! Nici un copil nu datoreaza nimic parintilor, iar parintii care gandesc altfel sunt egoisti narcisisti si imaturi.

    Cand un adult isi face curatenie interioara si ajunge la concluzia ca are de unde sa DEA NELIMITAT fara sa ceara NIMIC in schimb, atunci abia e pregatit sa fie parinte.

    Iti recomand din suflet, pentru propria ta vindecare si maturizare, sa citesti articolul "Despartirea de parinti" al lui Thomas Gruner (chiar azi l-am postat, special pentru tine!), el explica minunat.

    Cu drag, Feli

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ...''un copil nu datoreaza NIMIC parintilor lui! Obligatiile parintilor fata de copii sunt o strada cu sens unic! Copilul nu a cerut sa fie adus pe lume sau (in cazul meu si poate al tau) sa fie batut, umilit, torturat! Nici un copil nu datoreaza nimic parintilor, iar parintii care gandesc altfel sunt egoisti narcisisti si imaturi.

      Cand un adult isi face curatenie interioara si ajunge la concluzia ca are de unde sa DEA NELIMITAT fara sa ceara NIMIC in schimb, atunci abia e pregatit sa fie parinte.''

      RESPECT FELI ! Asa ceva nu am auzit decat din gura mamei mele :*

      Ștergere
  10. O sa citesc articolul, multumesc. Mie personal cartile lui Alice Miller nu mi-au placut, mi se pare ca ea e in cealalta extrema si ca totusi adevarul e undeva la ijloc.
    Am gresit spunind ca ii datorezi viata, stiu si eu ca nu datoram nimic parintilor, chiar daca ni s-a inoculat tot timpul contrariul, voiam sa spun ca esti aici pentru ca te-a nascut. Mie mi se pare ca esti prea inversunata, si ura , dupa cum am citit e tot o formaa de iubire...
    Fac psihanaliza de ani buni si indraznesc sa cred ca sunt macar pe jumatate vindecata, dar e drept ca mai am de lucru.
    Cu drag, Ana

    RăspundețiȘtergere
  11. Ana, mie lectura cartilor lui Alice Miller mi-a salvat viata! Nu exista cale de mijloc si zona gri cand e vorba de abuz (aia e zona unde se fofileaza faptasii), iar Alice Miller ti-ar raspunde ca inversunarea este un motor necesar al schimbarii :-)

    Ai dreptate ca ura este o forma a "iubirii", mai bine zis a dependentei emotionale, stiu ca ura este intotdeauna manifestarea copilului neiubit din mine, din cand in cand am nevoie sa permit sa se manifeste aceasta ura si spre avantajul meu ca adulta, 1) pt. a constientiza si mai clar lipsa totala de iubire din partea mamei, dar si 2) pt. a acoperi putin acea durere imensa pe care nu o pot lasa sa iasa toata la suprafata, fiindca altfel as cadea intr-o depresie din care nu m-ar mai salva nimeni, ori eu abia mi-am revenit dintr-o depresie cumplita care m-a paralizat in ultimii 4 ani si ceva!

    Pentru mine psihanaliza este o abordare prea centrata pe intelect, pe ratiune, in timp ce terapia non-directiva centrata pe client (dupa Carl Rogers) se concentreaza pe aspectul emotional, pe eliberarea sufletului - cel putin asa am simtit-o eu dintotdeauna, mai ales ca terapeuta mea mi-a oferit acel cadru de acceptare totala pe care nici un psihanalist nu il poate oferi, prin insasi natura directiva a pregatirii respective. Caci intelectual stiam dintotdeauna ca mama era cea defecta si nu eu, insa eram betriebsblind (aveam orbire functionala), ma invarteam ca si cobaiul in rotita eterna fara sa reusesc sa-mi schimb mecanismele de gandire si de actiune.

    Si ce daca sunt aici pentru ca m-a nascut? Unde e meritul ei? Nu este. Ba dimpotriva, fiindca m-a nascut din motive egoiste, legate doar de persoana ei. Ea si-a dorit o "papusa perfecta", un obiect de joaca, doar al ei, o fiinta nevinovata care sa-i ofere iubire neconditionata cat sa compenseze toata lipsa de care suferise ea o viata intreaga. Si-apoi, cand lucrurile nu au functionat cum astepta ea, a inceput razbunarea. Si distrugerea.

    Daca te sperie inversunarea mea inseamna ca te sperie inversunarea ta, cea pe care poate te temi sa-ti permiti s-o traiesti. Asa am fost si eu cu ani in urma, ma speria propria mea furie, dar am constatat ca pe masura ce o traiam si o constientizam, ea se micsora si se manifesta tot mai rar. Acum, in clipa de fata, furia mea se manifesta fiindca am avut iar in Romania un motiv concret, un trigger... altfel sunt destul de calma si impacata cu mine ;-)

    RăspundețiȘtergere
  12. Inversunata am fost acum citiva ani, acum am depasit faza aia si cea mai mare parte a timpului ma gindesc ce viata saraca sufleteasca are si a avut mama, ca n-a stiut sa aprecieze ce a avut si ca nici macar acum nu regreta nimic din ce-a facut. O vreme am tot asteptat in zadar macar o scuza, acum stiu ca a fost inutil sa astept , n-o s-o faca niciodata, pentru ca in viziunea ei ea a fost mama perfecta si eu am fost aia rea.
    Dar e drept ca fiecare are propria lui experienta si propriile mijloace de a depasi traumele.
    Cu drag, Ana


    RăspundețiȘtergere
  13. Bună, Feli, sunt total total de acord cu afirmația ta: "un copil nu datoreaza NIMIC parintilor lui! Obligatiile parintilor fata de copii sunt o strada cu sens unic! Copilul nu a cerut sa fie adus pe lume."! Așa simt și eu chiar dacă sunt mamă și doar gândul că fiul meu acum destul de dependent de mine va avea la maturitate o viață independentă de mine mă umple de bucurie și de convingerea că am făcut bine ce am făcut.
    Ați citit "Toxic Parents" de Susan Forward? (întrebarea e și pentru Ana de mai sus). E o carte care mie mi-a schimbat viața și m-a învățat un lucru eliberator: to let go! Merită citită cartea. (autoarea a deschis în SUA prima clinică pentru victimele abuzului sexual - ea fiind la rândul ei o victimă - și a pionierat terapia în cazul acestui fel de abuz.)
    Vă doresc multă putere tuturor!
    Feli, te citesc de multă vreme și...îmi place tare mult CE spui!

    RăspundețiȘtergere
  14. Of, Ana, iti doresc din toata inima sa te fi detasat de consecintele abuzului, iti doresc o viata cat mai frumoasa si implinita de acum incolo!

    Anca, "Toxic Parents" a fost una din primele carti pe care le-am citit cand am inceput actiunea de curatenie interioara, chiar inainte de a o descoperi pe Alice Miller. M-a ajutat si pe mine enorm, mai ales pasajul asta:
    "Nu e necesar sa va iertati parintii pentru a va simti mai bine si pentru a va schimba viata! Principiile religioase, filozofice si psihologice va spun de cele mai multe ori ca iertarea este primul pas spre linistea sufleteasca (uneori chiar unicul), dar eu nu cred asta. La inceputul carierei mele am facut aceasta greseala si le-am cerut clientilor mei sa-i ierte pe cei care le facusera rau, mai ales pe parinti. Alti clienti sustineau inca de la inceputul terapiei ca si-au iertat deja parintii pentru raul facut, dar ulterior constatam ca asta nu-i ajuta deloc sa se simta mai bine! Unii se simteau chiar si mai complexati, si mai vinovati, gandeau "poate nu i-am iertat suficient" etc. Am inceput sa examinez cu atentie conceptul de iertare si sa ma intreb daca nu cumva iertarea chiar incetineste procesul vindecarii.
    Am concluzionat ca iertarea cuprinde doua aspecte: renuntarea la dorinta de razbunare si absolvirea vinovatului de raspundere. Am acceptat ca trebuie sa renuntam la gandul de razbunare. Dorinta de razbunare este un sentiment normal, dar negativ, creeaza nefericire si frustrare si lucreaza impotriva starii emotionale de bine. O razbunare ofera o satisfactie efemera si produce in schimb haos emotional. Este o pierdere de energie si de timp. Renuntarea la dorinta de razbunare este un pas dificil dar sanatos.
    Celalalt aspect nu este insa atat de clar definit. Totusi aveam senzatia ca ceva nu este in regula, din moment ce ni se sugereaza sa ignoram responsabilitatea unui om care a maltratat alt om, mai ales un copil. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, am ierta un parinte care a batut si a terorizat? Un parinte care a chinuit si a facut viata altora un iad? Acest gen de iertare nu este decat o alta forma de negare: "Daca te iert, ne putem preface in continuare ca ceea ce s-a intamplat n-a fost asa grav." Aceasta componenta a iertarii ii impiedica pe multi oameni sa-si recastige controlul asupra propriei vieti.
    Unul din cele mai periculoase aspecte ale "iertarii" este ca influenteaza capacitatea de a elimina emotiile/sentimentele acumulate si tinute la adapost atata timp. Cum poti sa mai fii furios pe un parinte pe care l-ai iertat? Responsabilitatea nu poate merge decat in doua directii: in exterior, catre oamenii care ne-au facut rau, sau in interior, catre propria persoana. Cineva trebuie sa poarte raspunderea. Deci puteti sa-i iertati pe parinti, dar va veti uri pe Dvs. insiva si mai mult. Iertarea nu e o scurtatura ca sa suferiti mai putin in timpul terapiei. O perioada trebuie sa va pastrati furia vie daca doriti rezultate. Ii putem ierta pe parintii "toxici", dar mai bine s-o facem la sfarsitul decat la inceputul perioadei de curatenie emotionala.
    Este normal sa fim furiosi pentru ce s-a intamplat. Este normal sa fim tristi pentru ca nu am primit dragostea pe care ne-am fi dorit-o. Trebuie sa incetam a minimaliza sau a ignora suferinta care ne-a fost provocata. "A ierta si a uita" se traduce mult prea des prin "a ne preface ca nu s-a intamplat nimic". Iertarea este acceptabila numai atunci cand parintele care v-a facut un rau face ceva ca sa merite iertarea; el trebuie sa recunoasca ce a facut, sa-si asume intreaga responsabilitate si sa demonstreze prin fapte ca vrea sa-si repare greseala. [...] Linistea sufleteasca v-o veti recapata atunci cand va veti desprinde de controlul parintilor toxici, chiar si fara a-i ierta."

    RăspundețiȘtergere
  15. Feli, îmi aduc aminte de citatul despre iertare foarte bine (știu exact și unde eram când l-am citit). Sunt perfect de acord cu el, pentru că, din păcate, a ierta înseamnă de a sări peste niște etape esențiale în vindecare: furia, tristețea, doliul, etc.
    Din punctul meu de vedere "let go" nu e iertare, e altceva. E un nivel de împăcare cu situația în care, ca adult, nu mai caut iubirea și înțelegerea pe care nu am avut-o în copilărie. Vizual, e întoarcerea în trecut a adultului pentru a lua de mână copilul care a fost și pentru a-i spune: "Știu că ai suferit foarte mult și că ai fost singur și că nu ai fost iubit și poate ai crezut că nu ai meritat lucruri bune. DAR AI MERITAT! Și nu a fost vina ta, a fost incapacitatea unor adulți de a-ți da ceea ce aveai tu nevoie. Nici un moment nu ai fost tu vinovat pentru că era responsabilitatea lor."
    Cam așa ceva :). "To let go" pentru mine e momentul în care copilul abuzat, acum ajuns la maturitate înțelege că s-ar putea ca nici în al 12-lea ceas să nu mai primească un dram de înțelegere, acceptare, iubire, etc. Adică tot ce a dorit în copilărie. Și să se împace cu asta, dar înțelegând că NU E VINA LUI.
    E un proces lung (uneori cu mici regrese) și greu.
    (am impresia că am explicat tare încâlcit, dar sper că m-am făcut înțeleasă)

    RăspundețiȘtergere
  16. La tatal meu s-a aplicat perfect citatul asta: "Iertarea este acceptabila numai atunci cand parintele care v-a facut un rau face ceva ca sa merite iertarea; el trebuie sa recunoasca ce a facut, sa-si asume intreaga responsabilitate si sa demonstreze prin fapte ca vrea sa-si repare greseala".
    Tatal meu a avut puterea (si iubirea fata de mine, nota bene!!) pentru a-si cere iertare, pentru a arata ca regreta sincer ruptura, iar comportamentul lui fata de mine a redevenit cel pe care-l stiam eu din "tinerete", cand eram cei mai buni prieteni si ma confesam mereu la el pt. ca nu ma judeca niciodata si ma accepta asa cum eram...
    In schimb cu mama cred ca si eu va trebui, ca si tine, sa ajung singura la acest "let go" pe care-l descrii tu, Anca. Iar asta nu se va intampla decat f. probabil dupa moartea mamei, abia atunci cred ca va putea (si va trebui) copilul interior sa priceapa, sa integreze imposibilitatea finala a unei reconcilieri.
    Cred, ca si tine, ca e un proces lung, care va dura probabil atat timp cat vom trai, iar micile victorii vor fi reprezentate de ceea ce reusim sa schimbam in interiorul nostru, pas cu pas. Eu sunt multumita si asa, daca asta se reflecta pozitiv in viata mea de toate zilele si daca prin asta invat in fiecare zi sa ma iubesc un pic mai mult pe mine insami :-)

    RăspundețiȘtergere
  17. Intr-un discurs foarte emotionat tinut la ceva universitate, J.K. Rowling spune o chestie foarte desteapta: "There is an expiration date for blaming your parents". Nu ne putem petrece toata viata aruncand toata mizeria din viata noastra pe seama lor. Si nu uita ca ura te consuma.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga Anonim, asa ai facut tu, ai dat vina pe parinti pentru mizeria din viata ta si te-ai convins ca asta nu-ti elimina mizeria din viata? Intreb de curiozitate, deoarece eu nu am mizerie in viata mea, deci nu ma pricep sa descriu fenomenul.

      Nu uita ca ceea ce te consuma este ura reprimata (la care, din moment ce este reprimata, nu ai acces constient). Ura reactiva, perfect justificata, se micsoreaza in timp pe masura ce iti permiti s-o constientizezi. Poate ar trebui sa urmaresti mai multe discursuri psihologice si mai putine ale unor autori de carti pentru copii.

      Sau citeste Alice Miller, caci ea explica cel mai bine:
      "Si eu sunt de parere ca ura ne poate otravi, dar numai atata vreme cat aceasta ura ramane inconstienta si este indreptata in mod delegativ spre personaje-substitut sau tapi ispasitori. In acest caz ura nu poate fi rezolvata. Sa presupunem de exemplu ca eu urasc negrii sau tiganii dar nu mi-am permis niciodata sa constientizez cum m-au tratat parintii mei cand eram copil, cum m-au lasat ore intregi sa plang in propria mea urina sau in propriile fecale, cum nu am primit de la ei nici macar o privire plina de iubire. Intr-un asemenea caz voi suferi din cauza unei forme latente de ura care ma poate urmari toata viata si imi va cauza tot felul de simptome fizice. In schimb, daca stiu ce mi-au facut parintii in ignoranta lor si imi constientizez indignarea perfect justificata fata de comportamentul lor, atunci nu mai am nici un motiv sa-mi redirectionez ura asupra altor persoane. In timp, ura fata de parintii mei se va atenua sau va disparea temporar pentru a renaste ca rezultat al unor evenimente prezente sau al unor noi amintiri. Dar acum stiu ce este cu aceasta ura. Datorita sentimentelor pe care le-am simtit in mod activ, ma pot cunoaste bine pe mine insami si NU MAI SIMT NICI O CONSTRANGERE DE A FACE RAU CUIVA DIN CAUZA SENTIMENTELOR MELE NECONSTIENTIZATE DE URA.
      Adesea intalnim oameni care sunt recunoscatori parintilor pentru bataile incasate cand erau mici sau care afirma ca au uitat demult abuzurile (sexuale si nu numai) ale caror victime au fost. Ei afirma ca prin rugaciuni i-au iertat pe parinti pentru „pacatele” acestora. Concomitent insa aceiasi oameni simt constrangerea de a recurge la violenta fizica in cresterea propriilor lor copii si de a abuza de acesti copii intr-un fel sau altul. Orice pedofil isi expune deschis „iubirea” fata de copii si nu realizeaza ca in adancul sufletului lui el se razbuna pentru ceea ce i s-a facut lui cand era copil. Desi nu e constient de ura pe care o are in el, el ramane sclavul si marioneta acestei uri. O asemenea ura latenta este intr-adevar periculoasa si greu de rezolvat deoarece nu este indreptata asupra persoanei care a cauzat-o, ci asupra unor persoane-substitut. Cimentata in diverse forme de perversiune, aceasta ura se poate intretine singura o viata intreaga si reprezinta o amenintare serioasa, nu numai pentru anturajul persoanei care o nutreste, dar si pentru persoana insasi. Ura constienta, reactiva este cu totul altceva. Ca orice alt sentiment, aceasta se poate retrage si poate slabi in intensitate odata ce am trait-o activ si constient. Daca parintii nostri ne-au maltratat, poate chiar cu sadism, si daca suntem capabili sa acceptam acest adevar, evident ca vom trai sentimente de ura. Dupa cum spuneam, asemenea sentimente se pot atenua sau pot disparea in timp, desi acest lucru nu se intampla niciodata de pe o zi pe alta. Intreaga dimensiune a maltratarii si abuzului comis asupra unui copil nu poate fi rezolvata dintr-o data. O „impacare cu situatia” este un proces indelungat in care aspecte ale maltratarii patrund unul dupa altul in constientul nostru, reaprinzand mereu sentimentele de ura. Dar in acest caz ura nu este periculoasa, ci chiar total necesara. Este consecinta logica a celor ce ni s-au intamplat, o consecinta perceputa in totalitate numai de adult, in timp ce copilul fusese fortat sa tolereze totul in tacere ani de-a randul."

      De-aia o iubesc eu pe Alice Miller, fiindca explica atat de bine, pe intelesul tuturor...

      Ștergere
  18. Toti ne dorim iertare. Impacare. Liniste.
    Dar cred ca pana la iertare e cale lunga, mai intai e furia, lacrimile, intelegerea, accceptarea, iertarea propriului suflet, si apoi iertarea catre ceilalti. Dupa aia vine indiferentza.Sau intre timp.

    Totul este relativ, totul depinde de sufletul propriu. Fiecare etapa este absolut necesara, durerile trebuie planse la timpul lor, altfel se aduna ca foile de ceapa, si cu cat is mai multe, cu atat lacrimile sunt mai multe.

    Citeam zilele trecute ca traumele puternice pot lasa urme atat de adanci, incat deseori victima isi reconstituie atmosfera traumei, inconstient, uneori din obisnuinta traumei, alteori din reactia organismului de a rezolva/descarca, desfasura durerea de acolo. Dar e ceva mai rau decat trauma respectiva: NEGAREA, de catre victima, sau de catre cei din jur.
    Dilema este ca traumele sunt puternice functie de caz - sunt experiente ingrozitoare si altele mai putin ingrozitoare, diferenta o face sufletul victimei si cat de marcat e de asta.

    si eu cred ca ura,razbunarea consuma. Indiferenta e stadiul ideal. Cel mai rau este ca se intoarce inpotriva victimei. Cred ca multe pers. din victime devin luptatoare cu inversunare - dar asta nu e o solutie - ura se transforma si directioneaza in alte directii lasand in urma un santz adanc.

    Un pas f. important pe calea catre lumina este sa invete victima sa se iubeasca. Sa se auto-iubeasca.

    RăspundețiȘtergere
  19. Cleutule, categoric cei care neaga isi reconstituie inconstient cadrul vechilor traume, deoarece subconstientul preseaza si constrange spre rezolvare, numai ca daca nu reusesti sa aduci in constient adevarata trauma, ramai cu ura asta proiectata pe tapi ispasitori, de care vorbeste Alice Miller. Ura reactiva la un rau care ti s-a facut se estompeaza in timp daca e traita, constientizata, acceptata. Ceea ce consuma este doar ura neconstientizata, ori majoritatea oamenilor se tem de sentimentele negative fiindca au fost dresati de mici sa exteriorizeze doar sentimente pozitive, care sa fie pe placul adultilor de referinta.

    Din ce am invatat eu de la terapeuta mea, nu indiferenta este stadiul ideal, ci pacea si armonia sufleteasca deplina, care apar atunci cand ti-ai incheiat curatenia interioara :-)

    RăspundețiȘtergere
  20. Buna,
    In aceasta dimineata ti-am descoperit blogul citind despre vaccinare. Ce vreau sa-ti spun, de fapt sa te intreb este daca ai avut un apropiat bolnav de cancer? Nu contest ce spui, sunt de acord cu tine (acum dupa aproape 4 ani de cand mama mea s-a stins rapusa de aceasta boala), dar daca nu ti s-a intamplat atunci nu poti intelege frica ce te incremeneste in fata acestei bolii. Nu stii atunci ce inseamna sa iei niste hotarari care pot insemna moartea cuiva atat de drag. Ce vreau sa spun este ca e foarte usor de acuzat, insa e infinit mai greu atunci cand ti se intampla asa ceva.
    Oricum, voi continua sa citesc blogul, sunt extrem de multe informatii pt care iti multumesc.
    Ana

    RăspundețiȘtergere
  21. Ana (nu stiu de ce am senzatia ca majoritatea anonimilor se semneaza cu Ana ;-)), am avut mai multe cazuri de cancer in familie (bunicul meu si toti cei 4 frati ai mamei, sora tatalui meu), dar nu ma tem de aspectul genetic al acestei boli pentru ca nu cred in asa ceva. Daca vei urmari prelegerea dr. Calin Marginean intitulata "Cancerul, fatalitate sau vina?", ai sa intelegi cum vad eu lucrurile.
    De curand chiar am pierdut o prietena care a ales drumul chimioterapiei si a intrerupt contactul cu mine, iar asta m-a durut mai mult decat pierderea rudelor, cu care oricum nu aveam o relatie stransa.
    De asemenea, am o prietena buna care a trecut printr-o chimioterapie si radiatii DEGEABA, avusese diagnostic fals pozitiv!!! Ea este dealtfel cea care mi-a deschis ochii asupra a ceea ce se intampla cu adevarat in medicina alopata si cum oamenii sunt "ajutati" sa moara mai repede prin "tratamentele" lor nenorocite! Cum sa nu te infurie asa ceva?
    Imi cer scuze ca par foarte dura cand militez pentru asumarea raspunderii (eu sunt Scorpion din ala extremist uneori), imi dau seama si ce frica apare in sufletul cuiva cand aude cuvantul cancer, dar nu acuz pe nimeni, ci tocmai pentru ca sufar cand vad oameni care-si distrug viata cu decizii gresite (si, in cazul vaccinarii, o distrug si pe cea a copiilor lor), militez pentru informare, pentru rationament, pentru adevar!
    Numai bine iti doresc!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Probabil ca multi anonimi se semneaza Ana, dar eu chiar sunt Ana. Doar ca mi-a fost mai usor sa aleg anonim. Si sa stii ca nu ma tem neaparat de aspectul genetic, desi nu pot sa nu ma gandesc ce ar insemna pt copilul meu sa treaca prin ce am trecut eu cu mama, mi-e mai mult teama sa nu se intample cuiva drag.

      Ana-Maria Paun (Ana)

      Ștergere
  22. Feli, cred ca Ana se referea la apropiati. Sa vezi zi de zi bolnavul in spital/in pat acasa cum se duce, cum sufera, sa incerci sa il ingrijesti pt al mai ajuta un timp, pt al mai tine in viata cateva zile/ore, pt ai usura si de ce nu curma suferinta... asta nu poti descrie in cuvinte. Am mai multe cazuri in jur, dar cu care nu am avut legatura directa, ii stiu dar nu i-am vazut decat in treacat.
    In comparatie, Ana, cu mama ei bolnava, a ajuns sa spele/ingrijeasca/hraneasca un om bolnav. E cu totul si cu totul diferit fata sa aud ca uite, si matusa a patit la fel.

    Acest istoric familial poate duce la schimbarea igienei alimentatiei intregii familii, un echilibru in viata, dar experienta directa, cea de a sta, trai, respira aerul de om bolnav, muribund schimba complet perspectiva. Prin cele care le spui tu, Feli, cu lupta impotriva chimioterapiei, mi-ai re-adus amintiri din spitale... unde am vazut oameni, multi oameni ( numai femei - ca pe etajul de femei urcam) suferind, cu suferinta in ochii lor.
    La asta m-am referit cand ti-am zis ca ceea ce scrii e complet diferit de cele traite intr-un spital. Romanesc, ca tu scrii in romana, asta e publicul tinta.

    Ca o concluzie, personala, in momentul asta chimioterapia este singura arma forte contra cancerului. Chiar daca efectele secundare sutn crunte, cunoscute. Pt prevenire: echilibru in viata, asa cum afirmi.

    RăspundețiȘtergere
  23. moama, ce bine e sa pot sa comentez iar pe blogspot :)) 1 an nu m-a lasat calc. anterior afurisit :D

    RăspundețiȘtergere
  24. Ah, acum inteleg ce voiai sa spui, Cleo, insa nu cred ca a vedea un om care se zbate in lupta crunta cu cancerul mi-ar schimba inversunarea impotriva chimioterapiei, ba chiar dimpotriva, m-ar infuria si mai tare sa vad atata suferinta inutila.
    Chimioterapia NU este singura arma forte impotriva cancerului, este singura arma forte impotriva VIETII! Urmareste filmul "Burzynski" si ai sa intelegi mai bine la ce ma refer!
    In medicina alopata se considera un succes daca chimioterapia micsoreaza o tumoare cu 2 mm - iuhuu, ce mai succes, dar i-am bombardat organismul bietului om si i-am otravit si celelalte celule sanatoase, astfel incat dupa o juma' de an moare de pneumonie in spital si nu mai intra in statistici ca mort de cancer, ci mort de pneumonie!!!
    O tumoare NU este cancerul, o tumoare este doar un SIMPTOM al cancerului, daca nu descoperi si nu rezolvi CAUZA, degeaba bombardezi toate tumorile din lume, ele vor reveni intotdeauna daca nu-ti schimbi total modul de viata!
    In plus, se stie deja de atatea cazuri de oameni care s-au vindecat fara chimioterapie, fara sa ajunga la chinuri groaznice din cauza organelor distruse de chimioterapie, fara suferinta exacerbata de toata otravurile alea injectate in organism! Eu militez pentru informare, pentru alternative!
    Si-apoi, unele cazuri pur si simplu sunt atat de fatale incat nu mai ajuta nimic, iar la aceste cazuri chiar ca chimioterapia scurteaza viata in mod si mai violent. De-aceea pledez si pentru ASUMAREA RASPUNDERII pentru propria viata, pentru grija fata de noi insine tocmai ca sa nu se ajunga la o asemenea boala fatala:
    - alimentatie corecta (deci nu fast food, nu carnaraie si alte asa-zise "alimente" care naclaiesc organismul si ii distrug vitalitatea!!),
    - igiena sufleteasca si psihica,
    - armonie interioara, verticalitate,
    - rezolvarea traumelor reprimate,
    - cultivarea echilibrului personal etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. felicia, ca si Nadia, dupa experienta vazuta in spital, pot sa zic ca nu am inversunare.
      Am detasare, cunosc efectele, le-am pipait,le-am mangaiat, le-am pupat si am crezut ca se pot depasi.

      Stiu ce sa fac pt un corp sanatos - echilibrul e totul. Psihic, fizic. Daca as fi in situatia de boala, insa, as sti ce sa fac, la fel.

      Ștergere
    2. Adica daca ai fi diagnosticata cu vreo tumoare ai merge la citostatice? Sunt curioasa.

      Ai citit despre experienta Laurei Popescu? E pe FB: http://www.facebook.com/LauraOtiliaMariaPopescu
      "Laura-povestea ei e simpla...a descoperit muzica tarziu ,prin clasa a 7-a...a muncit cu indarjire si a intrat la un liceu de muzica ,apoi la conservator.A obtinut o bursa Erasmus si in ajunul plecarii a fost diagnosticata cu leucemie acuta limfoblastica-4 sept 2009!A inceput o alta lupta -pentru viata-nimeni nu ne-a dat vreo sansa!Dupa cateva luni de chimioterapie si dexametazona a reusit sa intre in remisiune, sustinuta de un regim alimentar sever si de voia Domnului.Lunile petrecute in spital iau daramat corpul dar iau intarit spiritul.Ajunsese la 38 de kg ,cu miopatie,o purtam in brate,dar gasea puterea sa ajute pe toti din jurul ei,si pe noi care eram in prejma ei.Dupa o cura crunta de citostatice(din care nu stiu cum a scapat cu viata) a decis ca intrerupe tratamentul..Am plecat la Hippocrates in Florida!A invatat sa manance crud,sa bea suc de iarba de grau,sa traiasca armonios.Rezultatul a fost spectaculos.In numai cateva luni si-a refacut corpul,si-a recapatat energia si a intrat din nou in viata..si mai tumultuosa acum...A inceput scoala.a inceput sa creasca vlastari,a inceput sa ajute multi oameni bolnavi,am subestimat boala si rezultatul a fost o recadere crunta.Leucemia are evolutie rapida-nu-ti da timp -cu tot efortul nostru pe 24 decembrie 2010 am ajuns la spital .A inceput din nou chimioterapie, iar la a-2-a cura (foarte agresiva) organismul ei a cedat.Ne-a lasat mostenire dorinta de a ajuta oamenii si de a creste mai departe vlastari.Dupa recadere le-a spus tuturor ca mancarea este importanta dar sa nu uitam ca organismul este un tot-minte,trup,suflet.Doar armonia lor ,luate ca un intreg,poate sa aduca vindecarea!"

      Pentru mine personal, inca o dovada ca chimioterapia distruge vieti! Sunt convinsa ca daca ar fi mers de la bun inceput la Institutul Hippocrate, daca s-ar fi tinut cu sfintenie de tratamentul natural inceput acolo care deja ii redase o parte din viata (pentru ca am inteles ca nu a putut sa se tina!!), poate ar mai fi fost in viata. Nu putem sti cu siguranta, evident, dar pentru mine este suficient ce stiu despre ea ca sa-mi confirme ce gandesc pe tema asta.
      Si mai sunt multe, multe cazuri.

      Ștergere
  25. si rumeg de nu stiu cat timp sa comentez despre ura si blamarea parintilor.

    Copiii acumuleaza frustrari inca din copilaria timpurie. E in firea vietii. Functie de parinte, sensibilitatea copilului, situatie etc, unii acumuleaza mai multe altele mai putine. Cauzele sunt diverse, eu vreau sa vorbesc de efecte si solutii. Primele efecte se vad in adolescenta, cand ORICE tanar, viitor matur incepe sa se revolte (are el motivele lui, de la aceeasi ciorba care a primit-o prea des pana la moartea padurii ecuatoriale). Este in firma omului ca adolescenta sa fie o perioada de revolta, de afirmare teritoriala, de afirmare a personalitatii si parerii proprii, de provocare uneori inutila, coltzi aratatzi etc. Se intampla si la animale, si la om.

    Acum, aducem factorul abuz. Copiii abuzati au o problema mult mai complexa. E ca un nor negru continuu, de nepatruns peste toata nebuloasa anterior descrisa. E ca un uragan peste vremea dificila deja existenta.

    Si cu ce ramane copilul? cu o frustrare continua, cu o ura, agitatie, tensiune.. nu stiu nici ce nume sa ii dau pt a le descrie, a le pronuntza, a le izola. Unii traiesc toata viata cu asta, si ajung sa perpetue, sa caute, sa reproduca tensiunea cu care s-au obisnuit; altii se mint in continuare si ascund. Mai exista probabil si alte cai, dar sunt unii care nu mai pot suporta, care incep sa scuipe, sa o afirme, sa o verse.
    Cred ca durerile trebuie consumate, planse, cred ca frustrarile trebuie eliberate, revarsate. Altfel, incep sa manance in interior, la unii dau boli, la altii se revarsa peste cei din jur, la altii duc la cautarea unui partener cu hibe sufletesti, la multe persoane duc la depresii, si actiuni auto-distructive, etc etc etc.
    La Felicia, cu atat mai mult cat protestul asta adolescentin a inceput...tarziu, la pe la 30 ani. Atunci a iesit din negura, a vazut spartura din uraganul din jurul ei. La altii de pe la 12-14 ani. Eu la 19 ani. Fiecare caz e unic, nu e nicio regula. Faptul ca unele pers. au stiut sa isi manager-ieze frustrarile, asta nu inseamna ca e aplica si cazului vecin.

    Eu incerc sa estimez cam cati ani am fost in perioada de... furie. Cred ca 10 ani. Dupa aceea, lucrurile s-au limpezit mult mai mult, m-am obisnuit cu ideea, am reusit sa judec din ce in ce mai des limpede.

    Acum, ma suprind pe mine, cum unele rani s-au cicatrizat, si pot vorbi cu mama la tel. si sunt absolut indiferenta, desi sunt constienta ca la aceeasi discutie, acum 10 ani, cu siguranta!!! as fi inceput sa plang si sa urlu la ea ca de ce iubeste mai mult pe fratele meu, si sa sufar cateva saptamani dupa aia, sa ma intreb si sa caut explicatii.
    Acum nu imi mai pasa. Ma deranjeaza, dar nu ma mai doare.

    Consider ca sufletul suferind este ca o ceapa. La unii anumite foi sunt inofensive. La altii, foi dureroase, lacrimogene se acopera una peste alta. Si noi tre sa dezvelim pe rand, sa lasam ( si ajutam, da?) sa se cicatrizeze fiecare. Dar fiecare trebuie tratata ca atare, altfel noile foi ce vor veni, vor fi si ele contaminate.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cleutule, de ceva vreme rumeg si eu sa-ti zic altceva: imi pari mult schimbata in ultimii doi ani, parca simt ca te desensibilizezi voit cumva. Ai impresia ca o indiferenta autoimpusa va anula unele dureri, trecute sau prezente? Eu nu cred asta. Te imbratisez cu drag si mi-as dori sa mai vorbim la telefon candva, cand avem amandoua timp.

      Ștergere
  26. Doamne, Feli, imi este si mai evident ca "intamplarea" nu are de a face cu faptul ca te-am descoperit. Si parintii mei au divortat cand eu era clasa a 12-a, inainte de bac. Am avut identic aceeasi relatie cu mama mea, avand, totusi, norocul ca de la 6-7 luni pana la 3-4 ani sa cresc la bunica, mama mamei, la tara. Toata viata mea a fost o lupta impotriva parintilor, imi imaginam ca sunt infiata si imi voi descoperi adevaratii parinti, faceam scenarii cu cat de fericita as fi daca ei ar muri. Parca te cutremuri doar cand citesti ca cineva ar fi putut gandi asa ceva. Ei bine, eu am gandit toate acestea in cele mai mici detalii. Si asa mi-am trait adolescenta si prima parte a tineretii. In schimb, ii multumesc lui Dumnezeu, ca niciodata nu mi-a dat putere s-o "parasesc" pe mama. Adica, indiferent de ce consider ca mi-a facut, zis, ca m-a batut, ca m-a jignit, atunci cand am fost in pozitia sa nu o mai vad, am vazut-o, uneori chiar impotriva vointei ei.
    Si eu mai am mult de lucrat pentru a ma impaca cu trecutul meu din sanul familiei, dar acum stiu ca eu mi-am ales parintii, ca am un contract cu fiecare dintre ei.
    Desi, uneori, ma enervez si acum cand merg la mama in vizita, ea are aceeasi tendinta de a controla, si acum stie mai bine decat oricine ce e corect si ce nu, dar parca mai cu putina verva ca in anii ei de tinerete. Si asta nu neaparat din cauza varstei sau a cancerului pe care l-a avut, ci pentru ca incet si cu rabdarea lumina si iubirea isi fac loc si in sufletul ei.
    Si am mai intels un lucru, mama mea INTOTDEAUNA a facut ceea ce ea a crezut ca e mai bine pentru mine, cu capacitatea ei din acele momente. Chiar daca nu imi vin in minte repede momentele in care mama mea a ales corect pentru mine, asta pentru ca sunt mult prea coplesita de amintirile nu tocmai frumoase, sunt convinsa ca aceste momente au existat.
    Si mai sunt convinsa de un lucru, ca eu datorez onorarea contractelor pentru care m-am nascut, iar parintii sunt primii nosti parteneri de contract.
    Daca ei nu invata de la noi, e treaba lor, dar eu stiu si pot ca am de invatat din relatia cu ei.

    RăspundețiȘtergere
  27. A fi indiferent in relatia cu un parinte care te-a abuzat nu suna a fi in legatura cu sentimente profunde, mai degraba suna a fugi de copilul de tine si nevoile sale, imi suna a amortire emotionala.
    Am trecut si eu prin asta si consider ca nu asta e calea, asta mi-a spus si terapeutul, pt a trece peste trauma e necesar sa o traiesti, nu sa fugi de ea, ori a trai trauma implica ura, revolta, depresie, nu poti ramane senin cand realizezi ca ai avut un monstru in loc de parinte.

    Imi cer scuze daca tonul meu e mai aprig dar m-a iritat mult sa citesc cum datoram noi nu stiu ce parintilor sau cum nu trebuie sa fim aspre cu ei, nimeni nu stie experienta mea de viata, nu inteleg de ce victima nu are voie sa simta conform traumelor, pai atunci hai sa nu mai plangem nevestele abuzate de soti, ca doar ce conteaza?

    Atata vreme cat nimeni nu a mers in pantofii mei nu vad de ce s-ar pune vina si presiune tot pe umerii victimei facand-o si mai mult sa se simta inadecvat, adica tot victima e de vina ca simte resentimente fata de calaul de parinte.
    Mama mea nu mi-a aratat nici un semn de iubire, nu mi-a zis o vorba frumoasa niciodata, nu m-a imbratisat sau sarutat, m-a chinuit constant, cum e posibil ca eu sa fiu nepasatoare si sa cant si zambesc si sa pretind ca totul e ok, cum e normal sa nu fii curpins de o senzatie de nedreptate si sa te revolti cand citesti despre asa ceva?

    Doar daca nu esti in legatura cu sinele tau nu te revolta lucrurile astea, ma intreb oare, daca cineva ar vedea un copil batut de parinte pe strada tot la fel de indiferenti ar fi, si ce e cel mai tragic ca nici macar bataia nu cred sa fie cel mai rau lucru, cel mai rau lucru e sa te simti neiubit, si atunci, copil fiind, iti imaginezi ca e ceva in neregula cu tine, ca nu esti vrednic de iubire.

    Cat despre cancer..cred ca e o lupta pierduta, mai nou insasi industria recunoaste ca marele tratament chimio hraneste celulele canceroase, chimioterapia face celulele sanatoase sa sintetizeze o proteina care va folosi drept combustibil celulelor canceroase, e un studiu din vara trecuta facut la centrul de cercetare al cancerului din seattle, si totusi pamantul inca se invarte, lumea face coada la pupat mana medicului care prescrie chimio si maine va rasari iar soarele, vor fi altii care se vor mutila singuri din cauza deciziilor lor (si aici e discutabil, pt ca gandirea maselor e conditionata de adevaratii conducatori ai planetei prin manipulare mentala si propaganda).
    E de plans stadiul in care a ajuns umanitatea, sa fie atat de batjocorita si chinuita, totul in numele stiintei.

    Apropo, intr-un interviu cu medici oncologi din statele unite cand au fost intrebati de metodele pe care le-ar alege daca ar avea cancer toti au raspuns ca pt ei si familia lor nu ar alege chimioterapie!
    In familia mea au murit 2 persoane de "cancer", aiurea, 1 a amurit din cauza chimioterapiei iar cealalta a murit din cauza operatiei si a faptului ca fost tinuta prea mult in spital cu mancare din aia de hraneste cancerul, nu mai zic cat de mulsi de bani au fost.
    Ma irita sa citesc ca ori nu ai avut pe cineva bolnav de cancer si de aceea nu intelegi, ori ca in fata bolii te sperii si dai fuguta la dr, ca si cum atunci vei avea o lobotomie si vei uita tot ceea ce stii, tot ceea ce crezi, tot ceea ce esti si te vei duce la mafia medicala pt o bataie pe umar.

    Eu am fost mutilata de mafia medicala, numai cate probleme am avut as putea scrie romane, norocul meu ca Dumnezeu ma iubeste si cumva a incoltit o indoiala in sufletul meu de am inceput sa caut pe net remedii naturale si asa am ajuns sa inteleg toata conspiratia asta care e mult mult mai urata si adanca decat vaccinurile si tratamentul pt cancer.
    Numai cine a fost distrus de mafia medicala intelege in profunzime cum functioneaza sistemul si nu va mai avea incerdere veci pururi in alopatie.

    A.

    RăspundețiȘtergere