Ordine si disciplina - in zbor catre al patrulea Reich ;-(

Ieri au venit in vizita doua colege (Claudi si Susan) cu copiii lor, Christoph si Annabell.

Cu Claudi si Christoph ne vedem saptamanal si ne simtim minunat impreuna, fiecare din noi a gasit in cealalta o prietena buna si deschisa, putem discuta despre orice, suntem pe aceeasi lungime de unda in mai toate chestiunile esentiale (mai putin vaccinarea, insa ne toleram reciproc punctele de vedere) si fiecare din noi o intelege foarte bine pe cealalta cu problemele, grijile si durerile unei mamici... Si ea este un fost copil captiv, in sensul ca a avut parte de la parintii ei doar de raceala, critica, negativism, ceea ce a inhibat-o foarte mult si i-a subminat increderea in ea pe viata... E un om foarte placut, care stie sa asculte, iar cum mie imi place sa vorbesc mai mult decat pot sa ascult, ne-am gasit perfect ;-))

Ieri Claudi a ramas mai mult dupa ce Susan a plecat, amandoua am simtit nevoia s-o "forfecam" putin pe Susan pentru ceea ce ne prezentase la masa de pranz... Nu stiu cum venise vorba despre jucarii si stransul acestora, iar Susan ne povesteste ca ea nici nu concepe ca Annabell sa nu-si stranga mereu jucariile si ca ea considera ca e foarte important ca un copil sa invete de acum sa fie ordonat (!). Eu am zis ca gandesc altfel, ca in primul rand e mult prea devreme pentru asa ceva si apoi pentru mine viata inseamna dezordine, am spus ca am citit si la Bettelheim ca pana la 10 ani preocuparea principala a unui copil trebuie sa fie JOACA (nu ordinea!). Cand a vazut ca nu-i impartasim parerea, a plusat pe un ton si mai ferm: "E foarte important sa invete de acum regulile, uite, si eu am fost crescuta sever si nu mi-a daunat" (asa sustin toti care traiesc in denial si pe care-i auzi "Ei, lasa ca si eu am fost batut cand eram mic si uite ca nu am murit" - ZAU???).

Am comentat: "Pana la urma de ce consideri tu ca trebuie neaparat sa invete chestia asta la 2 ani? La ce-i va ajuta in viata? Te intreb nu din perspectiva ei, ci din perspectiva MEA, a unui copil maltratat, a carui mama era obsedata ca al ei 'cuibusor' sa arate ca un muzeu, aseptic si imaculat, totul ordonat si la locul lui... Pe mine nu m-a ajutat cu nimic asta, ba chiar am devenit alergica la toti oamenii care pun pret pe chestii din astea atat de moarte! E vorba de o nevoie bolnavicioasa de ordine ca surogat de siguranta, insa tot surogat este, ordinea nu aduce fericirea". Am debusolat-o pret de cateva secunde, apoi a continuat pe aceeasi tema, aducand ca argumente ca ea a fost "educata sever" si a reusit in viata spre deosebire de fratii ei care au fost crescuti mai "lejer" si care sunt iresponsabili financiar... OK, daca finantele sunt criteriul de baza pentru aceste clasificari, I rest my case. Ea oricum nu gusta discutiile cu iz psihologic ;-(

Eu am spus clar si raspicat ca nu ma deranjeaza dezordinea si ca nu-mi voi pierde timpul si energia obligandu-l pe David sa-si adune mereu jucariile, ca ma simt bine cand il vad pe el fericit si ca din partea mea poate sa-si imprastie jucariile prin toata casa... I-am spus ca si atunci cand ne adunam la grupa de activitati tot noi, mamele, strangem totul si facem curat, mi se pare cel mai normal lucru din lume. Abia atunci - cand nu-i obligam - incep si copiii sa ne ajute de bunavoie. De pilda, David uneori goleste sertarul deschis al comodei de infasat si arunca pe jos tot ce gaseste pe acolo. Eu il las in pace, iar 10 minute mai tarziu il rog frumos sa le puna la loc, ii multumesc ca ma ajuta, iar el o face. Dar il tratez cu respect si nu-l oblig, nu-l "educ" sa faca asta.

Pe parcursul intalnirii si eu si Claudi am simtit clar ca Susan o tine foarte din scurt pe Annabell, e cu ochii pe ea tot timpul, o dreseaza pur si simplu "Ce spui acum?", "Ce se spune acum?", "Nu mai face aia, nu mai face ailalta!" si tot asa, ca un mic robotel programat sa faca impresie buna in societate... Imi aminteste de mama, care era la fel de obsedata de imaginea ei in ochii lumii... Daca ar fi interesat-o atat de mult si imaginea ei in ochii MEI, ai copilului ei, azi as fi fost mai fericita.

La un moment dat am spus ca eu nu vreau sa-mi educ copilul sever si ca de fapt daca ma gandesc bine nu vreau sa-l EDUC deloc, mie educatia mi se pare un mare cacat, mai ales de cand am citit-o pe Alice Miller (D-zeu s-o odihneasca), "educatia" asa cum o concep aceia care o aplica nu este altceva decat un abuz de putere asupra unei fiinte pe care ar trebui s-o respectam si s-o insotim cu dragoste pe drumul propriei dezvoltari.

Susan relateaza apoi pe tonul cel mai normal ca ea ii mai arde cate una la fund lui Annabell ("cand nu mai merge altfel" - CE sa mearga altfel???), dar nu-si face griji deoarece "lasa, ca inca are pampersi, nu simte mai nimic" (!?!). Cum sa nu te cutremuri cand vezi atata ignoranta si lipsa de empatie? Pai durerea sufleteasca de a fi lovit de mama cantareste cu milioane de tone mai mult decat durerea fizica!! Nu mai vorbesc de orbirea care o impiedica sa vada ca ea de fapt da mai departe ceea ce i-au facut ei parintii ei! Exonerandu-i pe parinti de raspundere ("bine mi-au facut ca m-au educat sever"), furia reprimata din ea va fi canalizata catre fetita asta nevinovata, de mila careia mi se rupe inima...

Eu am spus ca o singura data mi-a alunecat mana de furie (cand David statea pe comoda de infasat si m-a lovit rau de tot cu picioarele in piept desi il rugam sa n-o mai faca - am probleme mari de tot sa ma stapanesc cand sunt lovita, atunci iese furia la suprafata!!) si atunci in mod reflex l-am pleznit pe David peste manuta, iar cand el si-a retras-o si a spus pe un ton plin de tristete "Aua!!", l-am luat in brate, mi-am cerut iertare, am plans minute in sir si m-am simtit ca ultima nenorocita si de atunci nu am mai facut niciodata un astfel de gest! Susan: "Ah, peste mana o pleznesc regulat!! Daca nu ma asculta!!" - aici a fost clipa cand m-am ridicat si am inceput sa strang farfuriile de pe masa si am schimbat subiectul. E ultima oara cand aceasta persoana mai intra la mine in casa.

Madalina Manole - anatomia unui suflet distrus

Azi am aflat intamplator ca in vara a murit Madalina Manole. Si am tot gugalit cateva ore bune. Am citit articole, am vazut filmulete, am vazut si filmuletul facut de ea in oglinda, unde isi ia ramas bun in acel mod halucinant...

Sunt complet intoarsa pe dos, simt deja cum fac febra. Poate ma paste si o raceala, nu stiu, dar ma simt efectiv rascolita, m-a dat peste cap tot ce am vazut si ce am citit. Simt ca imi arde sufletul!

La inceput, nestiind eu mare lucru despre Madalina Manole decat ca i se zicea "fata cu parul de foc", m-am intrebat "Cum poate sa se sinucida o mama a unui copil de un an"? Ei, uite ca poate.

Primele beculete mi s-au aprins cand am aflat ca Madalina Manole a fost zodia Racului. Da, stiu, prejudecatile mele, bla-bla-bla... Dar se potrivesc SI aici al naibii cu tot ce cunosc eu despre zodia asta si se aplica mai ales la narcisistii patologici carora li s-a distrus sufletul de catre parinti, narcisistii patologici macinati de perfectionism, de aparente si de obsesia de a controla totul in jurul lor, narcisistii patologici care ajung sa se urasca intr-un asemenea hal incat uneori sinuciderea pare unica scapare.

Madalina Manole pare sa fi fost un astfel de om, de suflet distrus. Din sinuciderea ei, din mesajele lasate de ea este evident ca a trait toata viata ei o mare minciuna, pe care in final nu a mai avut puterea de a o sustine si care s-a prabusit asupra ei ca un castel de carti. Singurele aspecte autentice din viata ei au fost probabil dragostea sotului si a copilului ei, dar uite ca acestea nu au fost de ajuns. Succesul, cariera, banii, totul era doar un surogat pentru dragostea pe care nu a avut-o niciodata si care nu poate fi inlocuita cu nimic in lumea si in viata asta, dragostea parintilor.

Pe un site in engleza am gasit un articol despre sinuciderea Madalinei, din care citez: "She had a one year-old son. She had a prosperous career (with a comeback album released in 2010) but depression is a disease that blinds people to hope and can leave them flailing for meaning and ultimately grasping for the means to end it all." (articolul AICI)

"Testamentul de suflet" al Madalinei Manole este in realitate un document acuzator la adresa parintilor ei. Pentru mine e clar ca lumina zilei si m-am cutremurat cand am vazut ca nimeni nu vrea sa priceapa asta - nici psihologii, nici ziaristii, nici oamenii de televiziune care se tot intreaba "vai, oare de ce s-o fi sinucis?" si cauta un motiv imediat, concret, gen refuzul caselor de discuri sau o cearta cu sotul - ca si cum astea ar fi vreodata motive pentru ca cineva sa-si ia viata! Da, s-a vorbit de depresie, dar doar in clisee si intotdeauna in aceeasi fraza cu "vai, dar avea tot ce-si dorise, sot iubitor, copil, casa, bani, succes" - ei, uite ca NU AVEA tot ce-si dorise deoarece depresia este intotdeauna manifestarea unor traume mult mai vechi, din copilarie, traume pe care credem ca le-am ingropat in subconstient si care intotdeauna vin sa ne bantuie atunci cand apar in viata noastra triggerele potrivite - iar aparitia unui copil este cel mai puternic trigger, asa cum poate confirma orice psiholog competent.

Madalina pur si simplu nu a mai putut duce atata suferinta si durere sufleteasca si nu a mai vrut sa joace rolul jucat pana atunci, asta a impins-o la suicid. Era o perfectionista atat de crancena incat niciodata nu ar fi vorbit cu cineva despre ceea ce o framanta, ea nici nu voia sa identifice, daramite sa accepte acele aspecte din viata ei care nu erau perfecte.

E evident ca in societate juca teatru si purta o masca (mai toti o facem, iar la ea era mult mai greu, fiind persoana publica, "entertainer" de profesie, trebuia sa raspandeasca veselie si voie buna!). In plus, mai multe persoane care au cunoscut-o spun ca vorbea usor fals, afectat, ca si cum ar fi interpretat un rol... E semnul tipic al narcisistilor, al oamenilor care se valorifica doar prin ceea ce li se oglindeste de catre altii si de aceea obsesia lor majora este sa apara perfecti in ochii celorlalti!

Imaginea ei in exterior era o minciuna dubla: cantareata si femeia fericita. Toata lumea o descrie acum ca "radiind de fericire" - nimeni nu vrea sa-si imagineze ce pret se plateste pentru mentinerea unor asemenea aparente. Ea voia sa se "recompuna sufleteste", voia sa fie asa cum parea in aparenta, insa nu era... Prea multa presiune pentru un suflet atat de distrus, greutatea mastii a rapus-o in final pentru ca nu a avut puterea sa se elibereze de minciuna...

E evident ca se mintea singura ca pentru ea relatia cu parintii era buna si parintii ei erau "minunati" (altfel subconstientul nu ar fi presat-o sa se sinucida ca sa scape de marea minciuna pe care o traia!), omul care traieste in negare se comporta exact asa, insa daca ea ar fi avut puterea si posibilitatea si ar fi fost ajutata sa vada dincolo de minciuna poate ca s-ar fi rupt de parinti si ar fi trait si acum.

Bianca Brad, care si-a pierdut fetita in luna a noua, a marturisit ca si ea a avut de gand sa se sinucida acum doi ani si jumatate. Fiind insa confruntata cu situatia, fiind nevoita sa vorbeasca, sa discute despre trauma, sa se informeze despre contextul respectiv, presupun ca a inceput sa constientizeze ce se intampla cu ea dpdv emotional si asta a ajutat-o sa treaca pragul inapoi si sa nu mai faca gestul final.

Sa analizam putin textul ramas de la Madalina.

"Mi-a daruit Dumnezeu cel mai frumos si curat suflet din lume, Puiu al meu, cel mai mare si minunat dar, copilasul nostru; cei mai buni si sacrificati parinti din lume, frate drag, nepoti dragi, rude, prieteni, atata lume cu suflet curat in jurul meu. Nu le merit, nu stiu ce sa fac, sa am grija de ele, cum sa am grija de ele, cum sa le fiu de folos."

- de ce "cei mai buni si SACRIFICATI parinti din lume" daca nu asta e imaginea pe care ei i-o inoculasera toata viata, ca s-o poata folosi cum voiau ei (ceea ce au si facut!)? Si de ce o obseda sa "fie de folos" ca si cum asta era rostul ei in viata si nu acela de a fi fericita ea insasi?? Cunosc exact simptomul: sa dau si sa dau si sa am grija si sa fiu de folos, poate intr-un final, dupa un milion de ani, voi primi si eu o farama de iubire...

"Sunt o neputincioasa, o nevrednica, o complexata, am un milion de defecte si astea ma fac sa ma gandesc ca trebuie sa ma opresc aici! Nimeni altcineva nu e vinovat de starea mea, doar eu! Voi toti ma iubiti, si mi-ati aratat asta, mereu. Si totusi eu gandesc ca trebuie sa ma opresc aici cu viata!"

- nu realiza deloc paradoxul, ca daca ar fi fost iubita cu adevarat de catre parinti (aceea este singura iubire care ne defineste fiinta!!) nu ar fi ajuns la un asemenea grad de disperare si nebunie incat sa nu mai vada alta scapare decat sa-si ia viata! Oare de unde ii venea convingerea ca era o neputincioasa, o nevrednica??? Ea in realitate era o cantareata de succes, era independenta financiar, tanara, frumoasa, casatorita cu un barbat care o iubea, mama unui copil mic, deci de unde veneau complexele si "milionul de defecte" daca nu de la imaginea pe care o aveau de fapt parintii ei despre ea si pe care i-o transmisesera hipnotic o viata intreaga, incat ea o preluase cu atata succes si nu mai vedea altceva cand se privea in oglinda? Dealtfel tragedia Madalinei e inca o dovada ca NU CONTEAZA cate ai realizat in viata, NU CONTEAZA ce partener ti-ai ales si cat de fericita esti cu el la maturitate, NU CONTEAZA ce copil minunat ti-a fost dat sa ai, NU CONTEAZA cum te privesc altii, daca tu insati dintotdeauna te simti ca un gunoi, ca un "rebut"... Daca ea se considera defecta, nevrednica de sufletele curate din jurul ei, nu trebuie sa se mai mire nimeni ca in mintea ei viata tuturor celorlalti ar fi fost mai buna si mai frumoasa fara ea!! Ea le-a lasat banii, considerand ca doar de asta e buna, sa faca bani ca sa aiba grija de altii, sa fie de folos! Cunosc perfect sentimentul acesta... si cat de zadarnic e totul, fiindca e ca si cum ai incerca sa umpli o gaura neagra... niciodata nu e de ajuns, indiferent cat ai da!!

"Sunt de neiertat. Ma gandesc la VOI TOTI DAR SI LA CE SA FAC SA NU MAI FIU!
Pui mic sa ramana o perioada la Botosani, cu mama si tata. Poate ma va ierta mai tarziu, cand va fi mare."

- deci Madalina si-a dorit ca baietelul ei sa ramana dupa moartea ei la Botosani, la socrii ei!!!! Instinctul a indemnat-o sa nu-si lase copilul pe mana propriilor ei parinti, inca o dovada ca de fapt in adancul sufletului ei stia ce fel de oameni erau parintii ei, insa nu a putut darama bariera reprimarii si sa constientizeze tot raul, toata durerea!!

"Puiucu meu - ai grija de tot, atat cat poti! Nu uita de banii de la BRD in cont Euro!!"

- ii pune pe umeri toata raspunderea sotului, incercand in acelasi timp sa se scuze si sa se justifice si sa-si reduca la tacere remuscarile, pomenind banii. Era probabil atat de obisnuita sa-si cumpere "dragostea" parintilor, rudelor, incat asta era singura valuta prin care se valorifica ea insasi.

"SI AI MEI SCUMPI sa ma ierte,

atat pot sa gandesc, am ajuns

aici NUMAI DIN VINA MEA"

- observati ce nu e in regula cu aceasta bucata de text? Da, lipseste cuvantul PARINTI, subconstientul Madalinei l-a sarit, l-a omis pur si simplu!! Imediat vine insa si lovitura de gratie a tiranului interior integrat de ea, prin care isi asuma in intregime raspunderea pentru nefericirea care a dus-o la sinucidere! Simte nevoia sa sustina pana si in fata mortii minciuna, si in fata mortii se simte tot mica si insignifianta si proasta ("atat pot sa gandesc") in fata parintilor, pe care ii mai si roaga s-o ierte, de parca ei ar fi victimele!! In asa hal ii spalasera creierul...

"SI SA-L IUBEASCA MULT PE PUIU, RAMANE SUFLETUL MEU PTR. TOT CE A FACUT PENTRU MINE, PTR. SUFLETUL LUI!"

- da, Puiu avea suflet bun si a iubit-o (a iubit-o atat de mult incat poate fara el s-ar fi sinucis mai devreme si in orice caz nu s-ar fi incumetat sa aiba ea insasi un copil), insa ea intuia ca parintii ei nu-l inghiteau pe Puiu, deoarece el ii oferea iubire autentica, nu simulacrul pe care ea il primise de la ei!
Cunosc si acest sentiment, fiindca si eu am incercat din rasputeri, ani de zile, sa-i determin pe ai mei sa-l accepte pe Bogdan spunandu-le ca ma iubeste si ma face fericita... Naiva de mine credea ca asa ii voi face sa-l priveasca mai binevoitor, cand in realitate exact asta il facea insuportabil in ochii lor, faptul ca el imi oferea dragoste adevarata si ei simteau ca eu in curand as fi realizat diferenta intre ceea ce primeam de la Bogdan si modul cum ma manipulau ei in mod narcisist, ceea ce imi SPUNEAU ei ca imi ofera (vezi miorlaiturile mamei la telefon, cu "iubi" in sus si "iubi" in jos, de ii spusesem si in fata sa nu-mi mai zica asa pentru ca suna FALS!).
Puiucu ei era deci singurul ei sprijin, insa cand, dupa nastere, a navalit depresia cea mai cumplita peste ea, nici iubirea lui Puiu n-a mai putut salva nimic, pentru ca ea oricum se simtea dintotdeauna un rebut...

"Nu ma judecati, nu va judecati, dragii mei parinti si frate, mergeti inainte!
DE DRAGUL COPILULUI NOSTRU SI DE DRAGUL LUI MIHAITA, VA IMPLOR!!!"

- ce naiva, sa creada ca parintii s-ar putea judeca pe ei insisi? Dupa cum nici pentru maltratarile din copilaria Madalinei nu si-au asumat vreodata responsabilitatea, s-a vazut mai tarziu ca nici prin gand nu le trecea sa-si asume vreo raspundere pentru sinuciderea ei, ei au dat vina pe Puiu!! Evident, intotdeauna cineva "din afara" e vinovat... Fi-mi-ar scarba!
Madalina ii implora pe parinti ca macar de dragul copilului ei sa nu o judece, ea nu simtea ca persoana ei ar fi avut vreo valoare in ochii lor pentru ca ei s-o "ierte" de dragul ei, de mila suferintei ei... In realitate subconstientul ii arata Madalinei clar ca lumina zilei cine sunt adevaratii vinovati, iar ea simte nevoia din nou sa-i apere, sa-i exonereze de orice vina! E cumplit, cat de oarba era! Ce trist, sa nu fi avut pe nimeni in anturajul ei care sa-i deschida ochii!!

Toata lumea a cautat febril explicatii, dar toti au avut grija sa ocoleasca acel camp minat al adevarului, toti au vrut explicatii logice, care sa nu le darame propriul esafodaj de minciuni si negare.

Aceeasi minciuna in care a trait Madalina iese la suprafata si in SMS-ul de adio:

"Nimeni nu are vreo vina. Toti ma iubiti enorm si ati facut totul pentru mine."

- da, toti ma iubiti, dar eu de aceea simt nevoia sa mor??? Ea repeta papagaliceste ceea ce si-a spus constient toata viata, ca de fapt parintii o iubisera si facusera totul pentru ea, insa in realitate sufletul ei era convins de contrariu, altfel nu s-ar fi simtit toata viata "defecta" si "un rebut" si nu ar fi simtit nevoia sa-si ia viata ca sa scape odata de calvar!!! In plus, de fapt EA era cea care facea demult totul pentru parintii ei, insa copilul din ea care nu primise dragoste nu vedea decat ca nu face destul, ca oricat ar fi facut pentru ei nu era de ajuns, ea tot "neputincioasa si nevrednica" ramanea!!

"Motivul este acesta: nu ma mai pot suporta FIZIC vorbind, sint defecta, un rebut, asa am fost mereu, dar acum abia realizez cu adevarat."

- oh, unde esti, draga noastra Alice Miller? Nu se mai putea suporta fiindca niciodata nu invatase sa se iubeasca pe ea insasi, propria ei persoana ii crea repulsie, se simtea "defecta", un "rebut" - ASA CUM A FOST MEREU??? De unde convingerea asta atat de adanca daca nu fusese inoculata de parinti in modul cel mai clar cu putinta si preluata de ea inca din frageda copilarie?
Nici un copil care primeste iubire nu creste ca sa se simta toata viata un rebut!! Aceste cuvinte arata cel mai clar adancimea prapastiei sufletesti in care se gasea Madalina inca din copilarie... Cu Serban Georgescu, primul ei sot care era cu 15 ani mai in varsta decat ea, s-a casatorit intr-o intentie inconstienta de a obtine siguranta emotionala in persoana unui surogat de tata. Acest proiect de viata a esuat lamentabil, sotul o insela si o folosea (reinscenarea dezamagirii cu parintii!), iar asta a impins-o si mai aproape de catastrofa finala... Apoi, l-a cunoscut mai bine pe Petru, s-a apropiat omeneste de el (probabil n-a fost dragoste la prima vedere, ci abia cand a realizat ca el o iubea!) si prin el a reusit sa obtina un mic respiro, un mic timeout de la demonii depresiei, depresie care o chinuia demult dar ramasese latenta!!! Dupa nasterea copilului a venit declinul final: in clipa cand se rup zagazurile constientului deoarece un copil iti produce o avalansa de emotii pe care nu o mai poti controla, Madalina si-a pierdut pamantul de sub picioare. Catastrofa era programata. Departe de a constitui o "salvare", asa cum probabil spera ea (si cum spera din pacate multe alte femei), aparitia copilului multdorit a accelerat tragedia!

- nota pentru ziaristii imbecili care au interpretat "nu ma mai pot suporta, fizic vorbind" ca fiind echivalent cu "vai, nu ma mai simt frumoasa, tzatzo" (!!??): atata prostie, ignoranta, superficialitate este chiar de nesuportat, chiar daca vine de la mass-media romaneasca! Strigator la cer! Boilor si cretinilor, e vorba de acea sila existentiala pe care o au oamenii a caror depresie atinge limita suportabilului, e vorba de acea dorinta de a evada din propriul corp fiindca nu te mai suporti, nu mai vrei sa fii cine esti, nu mai vrei sa fii, FIZIC vorbind, ceea ce nu are nici o legatura cu fizicul ca infatisare, dobitocilor, ci doar cu starea sufleteasca!!

"Te iubesc, Puiucul meu, ai facut totul pentru mine.

Te iubesc, ingerasul nostru!"

- pentru mine textul asta denota ca Madalina isi iubea mai mult sotul decat copilul, mai bine zis ca avea mai mare nevoie de sot si de iubirea lui decat de copil si cred ca nu reusise nici sa creeze o legatura emotionala stabila cu copilul, asa cum sperase si isi dorise si isi imaginase. E normal, cand fugi de tine insuti si te refugiezi in negare, nu poti stabili nici o legatura sufleteasca autentica si profunda cu nimeni... Depresia s-a adancit si s-a agravat prin aparitia copilului, ea se identifica din ce in ce mai mult cu micutul si asta incepuse sa scoata la iveala toate traumele reprimate din propria ei copilarie, durerea sufleteasca de a nu fi fost iubita, de a se vedea "defecta", "un rebut"! Cunosc senzatiile astea prea bine, exact asa ma simt si eu, desi copilul meu nu are nici o vina. Eu incerc sa ma lupt cu demonii trecutului si sa-i inving unul cate unul si in acelasi timp fac tot posibilul ca David sa nu simta prea mult din durerea mea... Din pacate, Madalina nu a constientizat adevarata sursa a durerii care o coplesea si asta a dus la tragedia sinuciderii.

"Va iubesc, mami, tati, Marian, Mihaela, Mihaita,

matusa, tata Botosani, Dana, George. Ati facut totul

pentru mine si toti ceilalti ati fost buni cu mine.

Puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu..."

- pe mine ultimele cuvinte ma termina, sunt ca o jelanie, ca un urlet de durere inabusit, din nou inabusit, de data asta definitiv prin pactul cu otrava!

Dupa cateva luni de la sinuciderea Madalinei a izbucnit scandalul (normal si inevitabil, dupa cum intuisem) intre sotul si parintii ei. Parintii au aparut foc si para la Petru Mircea acasa, mama Madalinei a dat cu pumnul in masina, spunand "masina mea!!", apoi "casa mea!!", afirmand ca n-o intereseaza nimic altceva decat ca totul a fost facut din munca Madalinei si deci le apartine acum lor!! Isi luasera si avocat (o blonda spalacita care abia se articula in fata camerelor de luat vederi) si voiau neaparat sa puna mana pe averea Madalinei.

Petru Mircea povesteste apoi intr-un interviu ca DE FAPT relatia Madalinei cu mama ei nu a fost una buna, fiindca - atentie! - mama ei o batuse foarte mult in copilarie (surprise??), mi-a fost confirmat indirect de o cunostinta a Madalinei din adolescenta ca viata acesteia pe vremea aceea ar fi fost un calvar!!! Iar Madalina foarte probabil reprimase totul (cum am facut si eu pana la ruptura de tata in 2003), continuand astfel sa-si idealizeze parintii care vai, iata ce mult au iubit-o si ce mult i-au aratat iubirea, incat ea o viata intreaga s-a simtit "neputincioasa", "nevrednica", "defecta", "un rebut"... Pentru cine e dispus sa vada adevarul, sechelele sufletesti ale Madalinei din cea mai frageda copilarie sunt vizibile ca lumina zilei! Un om care a fost candva un copil iubit nu se va simti niciodata asa cum se descria Madalina!

In plus, departe de minciuna de care se agata sufletul ei cum ca "ati facut totul pentru mine", in realitate Madalina fusese cea care-i tinuse in carca pe parinti (si pe fratele ei) pana la moarte! Ei nu faceau nimic, doar o mulgeau pe Madalina. Casa, masa, datorii platite, fata era mai ceva decat o banca... Citat Petru Mircea: "O viata intreaga Madalina si-a ajutat parintii, poate mai mult... mai mult decat pe ea!"

Doamne, cat de cunoscut imi pare totul, mai ales cum un fost copil lipsit de iubire se minte cu disperare ca a fost totusi iubit, dar incearca si la maturitate cu aceeasi disperare sa-si castige dragostea parintilor, mai ales a mamei - fie si cu bani daca e nevoie! Cine isi muncea mainile pana la sangerare frecand cuptoare la brutarie pentru 6 marci pe ora ca sa trimita bani in plic acasa la mamica si taticul, sa-i faca mandri de ea? Cine se lasa umilita de patroana frantuzoaica de la bar ca sa trimita bani acasa? ("Hm, tu scrii in franceza mai corect ca mine, dar uite, tu faci curat la mine si eu imi fac concediile la Mi-à-mi" - pronuntat cu accent frantuzesc si exact asa cum l-am scris: mì-a-mì ca vizavi!). Cine se lasa pe ea la o parte ca sa le trimita bani si cadouri lui mamica si lui taticul? Cine avea datorii cu miile de marci, dar se ducea in Romania cu 40kg de cadouri dupa ea? Cine nu a pus un ban deoparte in toti anii in care a castigat bine si in schimb trimitea mereu cadouri la parinti, la rude, la prietene, la copiii prietenelor, la parintii prietenelor, la prietenii prietenelor? Cine era atat de oarba incat nu se supara nici atunci cand unii dintre cei de mai sus nici nu se mai gandeau sa spuna "multumesc" cand primeau ceva? Cine tot dadea si dadea si dadea si spera inconstient ca intr-un final va primi macar o farama de iubire inapoi? Stiti cine? Da, stiti.

Fiindca tot spuneam in postarea precedenta ca nu ne cunoastem cu adevarat, iata si ce scria Madalina pe blogul ei cu foarte putin timp inainte de a-si lua viata: "M-am recompus sufleteşte şi merg mai departe, preţuind cu toată fiinţa mea tot ceea ce am primit şi primesc de la viaţă!" - Mda... QED. Inca o dovada ca nu ne salveaza nimic din ceea ce realizam la maturitate (casnicie fericita, copil, cariera, bani) daca purtam cu noi dintotdeauna o imagine ciobita a propriei noastre persoane, un suflet sfasiat de durerea de a nu fi primit iubirea materna, daca ne lipseste acea dragoste originara fara de care sufletul nostru nu poate supravietui.

"Nimeni nu are vreo vina"?? Daca Madalina ar fi realizat cine era de fapt de vina pentru intreaga ei suferinta reprimata, poate nu ar mai fi simtit presiunea dementa de a se sinucide pentru a scapa din iadul care devenise viata ei interioara.

Odihneste-te in pace, fata draga si trista, suflet curat si chinuit care ai fost, si fie ca baietelul tau sa aiba un inger pazitor care sa-l ajute sa treaca peste aceasta trauma cu cat mai putine sechele!

Cat de bine ne cunoastem?

Discutam mai alaltaieri cu o prietena buna despre diferenta (oarecum considerabila) de varsta dintre ea si noul ei prieten, asa am ajuns la diferenta de varsta dintre mine si Bogdan, care e de 6 ani... Si ea imi spune "Dar atunci, la inceput, n-ai spus ca te deranja, ba chiar ai accentuat ca nu te deranjeaza deloc"... iar cand i-am spus ca totusi ma deranja si ma simteam complexata, ea a adaugat "pai atunci ce sa zic... daca nu spui ce simti sau ce gandesti..."

Oare e asa neobisnuit faptul ca nu spunem intotdeauna ce simtim si ce gandim? In realitate asta e regula, de cele mai multe ori noi insine nu stim ce simtim si ce gandim... cel putin pana nu parcurgem o analiza personala cu ajutorul careia sa incepem sa ne privim ceva mai obiectiv si mai realist...

Cand facem afirmatii despre noi insine, de multe ori ne exprimam doar dorinta de a fi asa cum spunem ca suntem, ne transpunem inconstient intr-un ideal cu care avem prea putin in comun. Oamenii se mint aproape permanent. Narcisistii patologici mint fara a constientiza ca mint (Doamne, cat timp mi-a luat ca sa accept acest adevar).

Mama obisnuia sa "potriveasca" mereu adevarul asa cum ii convenea ei pe moment (mai ales cand o lua putin pe ulei). Si ar fi jurat pe viata oricui ca spune 100% adevarul si numai adevarul... Tata nu inceta sa se minuneze: "Mai, dar ce mai fabulezi!"... Culmea e ca eu pe vremea aia aveam incredere oarba in mama si il condamnam pe tata. Intre timp am realizat ca avea mare dreptate.

Adevarul este ca nu ne cunoastem pe noi insine nici cat negru sub unghie fata de cat am vrea sau pretindem ca o facem. De cate ori nu auzim "Ah, eu in locul lui cutare"... Mda, ce noroc ca nu suntem in locul lui cutare, altfel categoric am reactiona altfel decat spunem si decat credem... iar in lipsa situatiei respective ne putem amagi in continuare ca noi ne-am fi comportat Y in situatia X... e unul din jocurile mentale favorite ale speciei umane.

In general nu ne cunoastem pe noi insine cu adevarat (si asta ne ingreuneaza orice tentativa de a cunoaste si pe altcineva), ne mintim pe noi insine (si automat ii mintim si pe cei din jur, chiar daca involuntar) si traim de cele mai multe ori intr-o lume inchipuita si de aceea cei mai multi fac BUF cand dau cu nasul de lumea reala...

Imi aduc aminte ca la inceputul relatiei mele cu Bogdan am avut cateva discutii foarte edificatoare despre diverse subiecte, in decursul carora el ma tot "demasca" pentru modul naiv cum il idealizam si mereu imi spunea "Feli, nu ma idealiza fiindca vei fi permanent dezamagita... Nimeni nu este perfect, fiecare are defectele lui... important este sa ne cunoastem si sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem"... Mare dreptate avea si mult am progresat datorita lui si datorita terapiei... am ajuns in sfarsit sa nu mai vad totul in alb si negru, cum faceam inainte... Si sunt nespus de fericita ca in ciuda defectelor pe care le avem amandoi, iubirea noastra este inca alive and kicking, dankeschön...

Yes, yes, yes!!

Humpaidi si humpaida - veni si ciclu' asa!

Mai frate, da' ce mai dereglare, sa-mi intarzie chiar 3 saptamani!! In fine, calu' de dar nu se cauta la chiloti, asa ca ma bucur si mai bifez o grija rezolvata!

Test de sarcina

Io-te cum mai facui in viata asta un alt test de sarcina!

Dar s-o iau cu inceputul.

In august mi s-au terminat anticonceptionalele si nu am avut timp sa ma duc la ginecoloaga din Hanau ca sa-mi iau reteta pentru altele, am tot amanat pana cand nu s-a mai putut. Am zis ca stau pe bara o luna (si cu pastilele si cu sexul) si incep dupa aia un pachet nou - reteta mi-a ridicat-o Mutti din Hanau, caci inca nu am gasit un ginecolog prin apropiere si oricum mi-am jurat ca nu ma mai duc la barbati.

Booon...

Pe 28 septembrie m-am dus la noua doctorita de cartier (locuieste aproape vizavi) din cauza otitei. A doua zi mi-a facut analizele de sange si de urina, iar asistenta mi-a zis ca am ceva sange in urina, semn ca urma sa-mi vina ciclul...

Pe 3 octombrie (pentru cine nu stie, pe 3 octombrie 2007 l-am conceput pe David) am "sarbatorit" cu Bogdan evenimentul, eu crezandu-ma 100% in perioada safe, ca doar urma sa-mi vina ciclul, nu?

Ei, asta a fost pe 3 octombrie si pana in ziua de azi nu a venit nici urma de ciclu!!!

Azi mi-am facut asadar un test de sarcina (din ala Clearblue electronic, sigur-sigur si precis-precis, de-ti spune si cate zile s-au scurs de la data conceptiei).

Rezultatul este: nicht schwanger.

Da' atunci ce face ciclul ala, de ce nu vine? Si de unde era sangele ala in urina? Ca m-am cam speriat...

Mi-am pus centura de razbel

Am reusit aseara sa formulez o frumusete de scrisoare, cu argumente beton si o formulare de superclasa germana, catre rahatul de comisie de la asigurarile medicale care mi-a respins cererea de cura pentru mama si copil.

Nenorocitii au "verificat" urgent documentele mele si mi-au scris ca ei nu considera aceasta cura ca fiind "zielführend" (= nu duce la realizarea scopului!). Fara nici o explicatie suplimentara despre cum au ajuns ei la concluzia asta, fara nici un alt cuvant.

Pe alt paragraf imi scriu ca da, necesitatea unui tratament exista, DAR ia sa fac eu bine si sa ma internez la clinica de psihiatrie din Hohe Mark, sa ma tratez acolo (!). Asta dupa ce eu scrisesem in cererea mea clar si raspicat ca nu avem nici un ajutor de zi cu zi pentru David si deci nu as avea unde sa-l las!! Ce atenti au citit cererea mea, nu? De fapt stiu ce urmaresc ei: imi ofera o asa-numita "Scheinlösung" (= solutie falsa), la care ei sunt constienti ca NU voi apela, dar profita de asta ca sa-mi refuze cererea de cura.

Ah, in final imi sugereaza ca dupa ce ma externez de la Hohe Mark (!) sa incep o "Traumatherapie" (nu mai traduc, ca se intelege) si sa ma consult cu medicul meu.

Unde sa incep cu explicatiile, ca si acum mi se urca sangele la cap?

Le-am formulat (politicos, intr-o germana de ambasada ;-)) ca nu sunt de acord cu faptul ca imi refuza cererea si ca fac apel in conformitate cu legea X. Apoi le-am cerut sa-mi trimita o copie a expertizei comisiei. Am scris ca din epistola lor nu reiese sub ce forma si pe baza caror criterii au decis ei ca eu nu indeplinesc conditiile pentru aprobarea unei astfel de cure. Motivul ca aceasta cura nu ar duce la realizarea scopului este pentru mine insuficient.

Am spus apoi ca sunt dispusa sa discut cu orice medic pe care mi-l recomanda ei, pentru a explica mai detaliat situatia si pentru a elimina orice indoieli ale comisiei ca am nevoie urgenta de aceasta cura.

Am mentionat apoi ca actuala mea doctorita si cu mine suntem de parere ca tocmai aceasta cura este absolut necesara si ideala datorita faptului ca este un ajutor compact, intens si practicabil. Azi ma duc la ea sa-i arat ce am formulat eu si sa-i cer o trimitere de urgenta (Dringlichkeitsattest) pentru chestia asta.

Apoi le-am explicat asa: "Propunerea dvs. de a ma interna in alta clinica nu poate fi realizata din motive usor de inteles. Dupa cum am mentionat deja in cererea mea, sotul meu si cu mine nu avem absolut nici o posibilitate de a-l incredinta pe copilul nostru unei persoane care sa aiba grija de el pe perioada cat eu as fi internata. In plus, din august am reluat serviciul ca asistenta intr-o firma de avocatura si nu doresc in nici un caz sa-mi periclitez situatia socio-profesionala stabila printr-o internare intr-o clinica psihiatrica. Veti intelege ca doar ideea in sine e suficienta pentru a-mi declansa stari de angoasa existentiala care nu fac decat sa-mi adanceasca depresia."

Am continuat asa: "Prin aceasta cura imi doresc sa ma distantez putin de stresul de zi cu zi si sa imi incarc bateriile, pentru a-mi putea gestiona mai bine viata. Cura aceasta este absolut necesara pentru mine deoarece este singura posibilitate prin care as avea 3 saptamani timp sa ma ocup intens de sanatatea mea SI de cea a copilului. O asemenea cura ar fi o experienta importanta si m-ar motiva, mi-ar oferi modalitati de abordare pe care le-as putea aplica si in viata mea de zi cu zi." (in fine, in germana suna ca la carte ;-))

"Cu multa placere sunt dispusa ca dupa aceea sa va urmez sfatul si sa incep o Traumatherapie cu un terapeut competent. Va rog sa-mi dati cateva recomandari de terapeuti in zona Frankfurt/Offenbach" (pai daca ei imi dau sfatul asta, atunci imi iau trimitere de la doctorita si ei imi vor plati terapia, iar eu paralel ma duc si la Elfriede pe banii mei!). Elfriede mi-a povestit ca fiica ei practica aceasta Traumatherapie (la nevoie o rog si pe ea sa-mi recomande pe cineva), e vorba despre un tip specific de terapie care se ocupa cu retrairea traumelor vechi de atatea ori pana cand dispar triggerele si trauma este in intregime prelucrata. Dupa cum suna teoretic, e ceva bun, iar daca asigurarea se ofera atat de generos sa-mi plateasca o astfel de terapie, cum as putea eu sa-i refuz? ;-))

La final am pus asa: "Cererea mea ramane valabila. Va rog sa verificati din nou raportul medical initial si scrisoarea aceasta, precum si trimiterea doamnei dr. X si sa-mi aprobati cererea."

Scrisoarea are 2 pagini si va spun ca mi-a transpirat creierasul pana cand am formulat-o intr-un fel care sa ma multumeasca. Insa acum sunt optimista ca nu-mi vor refuza cererea!

V-am pupat, acum plec la doamna doftor ca sa-mi dea acea trimitere.

Va servesc cu un mamelone? ;-))

Stati asa si nu va inghesuiti pana nu aflati ce inseamna. E vorba de varianta à la David a pepenelui verde (in germana = Wassermelone).

Pofta buna ;-)

Despre petele oarbe

Cand am vorbit cu Elfriede (mai mult plangand din cauza durerii de la ureche) despre somatizare, despre cum ma simteam, despre Silke si modul cum se poarta ea cu Kilian, despre faptul ca ma identific cu Kilian si sub nici o forma nu ma pot supara pe el (ba chiar dimpotriva, observ ca langa mine e mereu vesel si se simte bagat in seama si reactioneaza pozitiv), am spus la un moment dat ceva de genul "Mda, Silke este total depasita de situatie, nu as vrea sa fiu in pielea ei, mi-e mila si de ea", la care Elfriede mi-a atras atentia ca somatizarea poate fi cauzata printre altele si de faptul ca - DIN NOU - dovedesc intelegere fata de mama (asa cum am procedat in copilarie si cu mama mea!), in loc sa fiu 100% de partea copilului, deoarece aici NUMAI copilul este victima. Mama este o adulta, care poarta raspunderea si pentru viata ei si pentru viata si fericirea copilului.

Atunci mi-am dat seama cata dreptate are Elfriede. De fiecare data cand am tendinta s-o scuz sau s-o "inteleg" sau s-o compatimesc pe Silke, ma tradez pe mine insami, pe fetita din mine care a fost tratata la fel ca si Kilian si care n-a avut nici un aliat care s-o apere de mama agresiva si "depasita de situatie".

Alt factor care ma apasa este constrangerea de a participa la activitati cu aceste mamici cu care am prea putine in comun, dar o fac pentru ca altfel bietul David n-ar avea nici o posibilitate sa socializeze mai mult de o data pe saptamana cand ne viziteaza colega mea, Claudi, cu baietelul ei Christoph (care e nascut la o zi dupa David). Ma apasa cand vad la ele atata ignoranta, incapatanare, egoism, totul pe socoteala copiilor...

Ce sa le spui? Ca acum primesc factura pentru greseli pe care le-au tot comis si le-au tot comis in ultimii 2 ani? Ca nu copilul e problema, ci ele si numai ele? Cine e pregatit sa auda aceste adevaruri? Asa ca tac si ma tin tot mai deoparte, iar David deja nici nu se mai joaca in camera aia decat singur si la un metru de mine, nu se mai apropie de Kilian, Arian sau Noemi decat cand ma simte pe mine prin preajma... Noemi, fetita care l-a muscat pe Arian pana la sange, este o papusica atunci cand vine langa David: il pupa pe botic, ii tine haina, ii tine sticla cu apa cand David vrea sa bea... Deci se poate si altfel, daca un copil ii arata ca se poate si altfel, nu numai cu trantit unii peste altii, cu tras de par, cu strans de gat, cu lovit... Eu le atrag mereu atentia mamicilor cand vad cate o scena de "tandrete" intre Noemi si David, doar-doar or pricepe si ele diferenta. Mai mult nu pot sa fac. Datorita terapiei mi-au mai disparut impulsurile alea puternice de a ajuta cu forta, adica acum identific mai devreme zidul si nu mai insist, dar asta nu inseamna ca nu ma consum, mai ales cand copilul meu e afectat.

Doamne, sa treaca mai repede timpul pana cand va merge la gradinita... Desi am eu asa niste presimtiri ca nici acolo nu va fi mai bine, caci majoritatea parintilor sunt zombie care nu-si constientizeaza actiunile si refuza sa vada repercursiunile acestora asupra copiilor...

Somatizam la greu ;-(

Inca nu mi-am revenit dupa o otita oribila. Am fost la o doctorita din apropiere (o tipa cam la 55 de ani, cu studii facute in Afghanistan!), mi-a dat niste picaturi, insa am ramas zile in sir cu durerile. Maine ma duc sa-mi dea antibiotice, se pare ca nu se mai poate fara. M-au mai lasat pulsatiile alea violente de credeam ca-mi trece cineva fierul rosu prin tampla, dar tot ma doare.

In orice caz, durerile astea cumplite de ureche, cu intepaturi si fulgeraturi in toata jumatatea dreapta a capului, par a fi fost declansate si intretinute si de alti factori.

La grupa noastra de joaca se cam imput lucrurile. Alice (scumpa de ea!) ma avertizase ca acest "coridor de toleranta" pe care ma balansez eu acum se va ingusta si se va ingusta pana cand nu voi mai avea incotro si va trebui sa cotesc stanga sau dreapta.

Kilian, baietelul care este agresiv cu zambetul pe buze (sociopat in formare daca maica-sa nu se trezeste la realitate), a devenit si mai agresiv, iar martea trecuta maica-sa a admis pentru prima oara ca a inceput sa devina violent si fata de fratiorul de 4 luni. Din punctul meu de vedere e un progres, macar isi directioneaza corect gelozia. Maica-sa nu vrea insa deloc sa vada unde e adevarata problema si continua sa tipe la Kilian, sa-l ameninte, sa-l pedepseasca (ultima oara l-a insfacat de brau si a iesit val-vartej cu el cu tot, avand pe fata expresia pe care o cunosc atat de bine de la mama mea: "Vai, ma face copilul de ras in societate" ;-((). Il critica in permanenta, il trimite in camera lui, practic ii da feedback-ul acela negativ cu care Kilian s-a obisnuit ca forma de atentie si acum normal ca provoaca si provoaca in continuare, fiindca el are nevoie de atentie, indiferent sub ce forma!! Ea nu vrea sa auda nimic din ce i-ar putea zdruncina iluziile (ca asa e copilul ei si ea nu are ce sa faca), ea se vrea confirmata in postura de victima...

Am obosit sa discut si sa incerc sa ajut si sa aud vechea placa "Ah, nu, el a fost dintotdeauna asa" sau "Draga, nu te supara, dar aici trebuie sa intervin si sa-i pun limite!"... Asa e, dupa ce ca e neglijat, exact limite si pedepse si urlat la el ii trebuie! Of, Doamne...

Cert este ca exact in perioada cand ne-am vazut de 2 ori in constelatia asta (acum 2 duminici am facut o excursie cu familiile tuturor celor de la grupa si marti ne-am intalnit la gradinita noastra obisnuita), m-au apucat pe mine durerile de ureche si de cap... Am vorbit si cu Elfriede o ora pe tema asta si am constatat ca imi aduc aminte de faptul ca mama ma trata pe mine la fel, tot numai cu critica, tipete, lovituri (nu garantez ca Silke nu-l loveste pe Kilian, la cat e de terminata psihic!). Si durerile de ureche m-au luat si fiindca nu mai vreau sa aud asa ceva si pe de alta parte ma simt fortata sa-mi tin gura, de teama ca voi pierde si aceasta bruma de contact pe care o are David cu alti copii.

Se ingusteaza coridorul pe zi ce trece. Ce ma fac?

Martea trecuta fetele dadusera jos pernele de pe canapea si copiii sareau intr-o veselie pe acolo... David ar fi vrut si el, dar vazandu-i pe Kilian, Arian si Noemi cum se lovesc si se imbrancesc (acu' vreo 2 saptamani Arian a muscat-o pe Noemi de falca pana i-a dat sangele!), David ezita si ma chema pe mine... Fetele se uitau la mine si eu am spus clar si raspicat: "Mda, copilul stie cand trebuie sa se teama, nu?" - si l-am tinut langa mine. E mai safe asa.

La fel, odata cand Kilian l-a strans putin de gat si David s-a speriat si a inceput sa planga, eu l-am luat pe David in brate si am spus cu voce tare: "E totul ok, David, Kilian n-a vrut sa-ti faca rau, Kilian e de fapt un baiat bun si iubitor, el nu vrea sa faca rau la nimeni". Una la mana ca efectiv nu ma pot supara pe un baietel demn de compasiune, a doua la mana ca ma identific cu el fiindca se vede clar ca pune in act toata frustrarea pe care o simte fiindca mama lui il neglijeaza din cauza celui mai mic, apoi imi doresc ca celelalte mamici sa-si puna macar niste mici semne de intrebare vazandu-ma cu cat calm reactionez eu si cum ma port eu cu Kilian (sunt singura de acolo care vorbeste normal cu el, care-l intreaba daca vrea si el o jucarie etc.).

In alta ordine de idei, nu stiu altii cum sunt, dar eu nu vad la David nici celebra faza de rebeliune de la 2 ani, David e bland, calm, cooperant, iar eu sunt sigura ca e asa deoarece eu il tratez intotdeauna cu iubire si cu respect, ii explic cu mult calm totul... Cred ca respectul e totul; nu simte nevoia sa se enerveze, sa fie frustrat, sa loveasca, sa faca crize... Si sa nu va imaginati ca ar fi vreun "pampalau" (unde-am mai auzit eu expresia asta? hehe...). E cuminte, insa e un copil plin de viata si de energie, e vesel, vorbeste mult, se joaca mereu frumos, canta uneori, rade in continuare si in somn, e fericit si zambitor...

Din negura depresiei mele (care inca nu s-a incheiat) ma uit la el si imi canta inima: am un copil care se simte iubit si fericit, asa ca sunt si eu ok.

Welcome to hell!

Contraste

Duminica trecuta in Miltenberg.

Tragedii cotidiene

2 fotografii facute in Frankfurt luna trecuta. Culmea, ambele in Piata Operei.

Raportul de vacanta - finally ;-)

Pentru cine are timp si chef, am terminat in sfarsit raportul de vacanta (cu poze, detalii etc.).

Il gasiti aici:

Sautens 2010

Pupici

A fi mama: goana dupa fericire si echilibrul interior

Am citit un articol foarte interesant, pe care vi-l recomand calduros:

Do children really make you happier?

Sa spicuiesc cateva idei.

Este foarte adevarat ca parintii aleg sa uite sau sa nege momentele negative din viata lor de zi cu zi ca parinti.

Faptul de a avea copii nu contribuie absolut deloc la fericirea parintilor, ba dimpotriva: starea de fericire cea mai accentuata este traita in ultimele 6 luni dinainte de nasterea copilului, iar parintii par fericiti si in primul an dupa nastere, dar dupa aceea ... the only way is downhill! Sa clarificam pentru cei care se pregatesc sa urle "Ba nu e asa" - din cate inteleg eu, aici e vorba doar de rolul direct al copiilor asupra starii de fericire a parintilor! Adica, daca pana implineste piticul un an parintele (adultul!) nu si-a recuperat capacitatea de a fi fericit cu sine si prin sine insusi, el se va prabusi si mai adanc in depresie (sau whatever), caci prezenta copilului in viata lui in nici un caz nu-i va ridica standardul de fericire.

Un studiu efectuat de sociologul american Robin Simon, care a intervievat pentru asta 13.000 de americani, arata ca nici un grup de parinti nu a experimentat vreo bunastare emotionala semnificativa de la aparitia copiilor in viata lor.

Foarte adesea, a constatat si psiholoaga Jacqui Marson, femeile cu o cariera profesionala de invidiat sunt cele mai dezamagite de mamicie, ele abordand chestiunea cu aceeasi fermitate ca si meeting-urile lor de succes si realizand ca un bebelus este singurul lucru pe care nu-l pot controla. Psiholoaga este de parere ca a fi parinte in ziua de azi este un aspect al vietii moderne care a fost simplificat, reimpachetat si este vandut acum ca un fel de mers la cumparaturi in magazinul fericirii - lucru care accentueaza nefericirea parintilor (si in mod special a mamelor) cand realitatea se face simtita.

Psihologul Daniel Gilbert sustine ca oamenii nu vor sa admita ca a fi parinte cauzeaza foarte mult stres si nefericire, deoarece se tem sa nu se interpreteze ca nu-si iubesc indeajuns copiii. Vicky, mama unui baietel de 4 ani, pune punctul pe i: "Il iubesc pe James din tot sufletul. Nu despre asta e vorba. Fericirea mea nu e responsabilitatea lui James - fericirea lui este responsabilitatea mea. De aceea imi este atat de greu."

De asemenea, a fi parinte in ziua de azi nu mai inseamna doar a creste copii sanatosi si echilibrati, inseamna proiecte de perfectionare: sa fie produsi copii atat de reusiti incat sa fie justificata decizia (si sacrificiul!) de a-i avea.

In final vine si nota care ne consoleaza: da, eliminam din memorie durerile nasterii, stresul cumplit al noptilor nedormite, micutele crize de nervi care ne pun creierii pe moate. Fericirea noastra, a parintilor, este si-asa foarte fragila, fiindca ea este legata pentru totdeauna de fericirea copiilor nostri... Dar asta e pretul iubirii.

"Parintii nu au dreptul la fericire", afirma Jacqui Marson. "Nu exista o astfel de stare, exista doar momente trecatoare de bucurie pe care trebuie sa stim sau sa invatam sa le recunoastem". Albumele noastre de poze sunt pline de astfel de momente.

* * * * *

Acu', ce am constatat eu la mult prea multe femei (si nu neaparat la alea de cariera) este ca ele se avanta in mamicie cu niste sperante total absurde (evident, fara a fi constiente de asta!!), ele sunt convinse ca un copil le va asigura un abonament pe viata la fericire si apoi raman siderate cand constata ca totul a fost o iluzie. De aceea de multe ori vine bb2 si bb3 si bb4, in cazurile cand ele tot nu vor sa accepte ca un copil nu este o scurtatura spre fericire. Ma uit la celebritatile gen Madonna, Angelina Jolie, care tot nasc si adopta juma' de planeta in speranta de a obtine in sfarsit o bucatica de fericire. Numai ca fericirea aia nu vine asa.

Imi aduc aminte si de ardoarea cu care m-a dorit mama pe mine. Aceeasi obsesie naiva de a-si obtine propria portie de fericire pe care nu o avusese niciodata. Aceeasi iluzie nascatoare de tragedii... caci sa te fereasca Dumnezeu de furia dezlantuita a unei asemenea femei cu asteptarile inselate...

Da, cert este ca femeile care nu au in ele insele capacitatea de a fi fericite, care nu pot gasi in ele insele rezervele necesare pentru a-si umple rezervorul afectiv si fara un copil, femeile care spera si asteapta (si ulterior pretind!) combustibil afectiv nelimitat de la copii, aceste femei sunt cele mai distructive mame. Trist, dar adevarat...

Thriller pe strada porcilor

- tradus si adaptat din revista Spiegel -

Pana de curand Mechelen era un orasel de provincie curat din zona flamanda a Belgiei. Pe 24 iunie 2010, ziua conferintei episcopale belgiene, la usa arhiepiscopului Leonard a sunat un judecator care venise cu 20 de anchetatori. In ordinea de zi a conferintei unul din puncte se referea la o tema foarte delicata: unde sa fie arhivate toate documentele si dosarele despre preotii belgieni care au abuzat de copii.

Exact aceste dosare ii interesau si pe anchetatorii belgieni. Informatia o primisera de la un preot pensionat, care de ani de zile le tot trimisese superiorilor lui dosare secrete ca marturie despre abuzurile practicate de preotii belgieni asupra copiilor care le erau incredintati in grija. Anchetatorii au confiscat celulare, agende si 55 de computere, apoi i-au interogat pe preoti pana seara tarziu. Razzia inca nu se terminase cand, cateva sute de metri mai departe, pe strada Varkenstraat 6 (strada porcilor, un nume foarte potrivit), alti anchetatori au intrat in biroul cardinalului Godfried Danneels, „pastorul“-sef al oitelor belgiene pana in ianuarie 2010. Si acesta a fost nevoit sa deschida dulapurile cu documente si sa predea laptop-ul si computerul si sa ii lase pe anchetatori sa intre in catedrala. Conform altor informatii, se pare ca in timpul renovarii catedralei anumite morminte au fost transformate in arhive secrete. Anchetatorii au gaurit sarcofagele a doi arhiepiscopi, au introdus camere video minuscule prin gaurile respective, insa nu au gasit nimic.

Putem sa ne imaginam asa ceva? Episcopi care ascund dovezi ale abuzului preotilor in morminte din catedrala, de parca ar fi personaje ale unui roman de Dan Brown? Sa fi fost anchetatorii prea motivati sau sa fie actiunea din Mechelen doar un nou episod in drama tragic de reala despre biserica catolica si modul cum gestioneaza aceasta abuzul sexual asupra copiilor?

Biserica catolica nu mai are dreptul sa fie menajata. Nici in Belgia, nici in SUA, unde de asemenea de curand Curtea Suprema a decis ca, in cazul acuzatiilor de abuz sexual impotriva preotilor, Vaticanul nu se mai bucura de nici o imunitate, astfel incat teoretic pana si papa Benedict poate fi dat in judecata.

Vaticanul a reactionat la fel ca in timpul crizei din martie – si-a strans randurile. Scaunul sfant a criticat justitia belgiana si si-a chemat inapoi ambasadorul.

Luni de zile a durat pana cand papa Benedict a vorbit despre scandalurile de abuz sexual din Germania si Irlanda. In aprilie a avut loc o intalnire a lui in Malta cu unele victime ale abuzului, in iunie a cerut iertare pentru pacatele preotilor lui si a promis ca va face totul pentru ca asa ceva sa nu se mai intample.

Acum insa, cand anchetatorii au vrut sa continue procesul de aflare a adevarului, papa a condamnat razzia acestora, accentuand dreptul bisericii la o ancheta interna.

La fel de repede au reactionat si aliatii lui Benedict din Roma. Revista episcopala „Avvenire“ a descris actiunea justitiei belgiene ca pe „un act de violenta care loveste in inima bisericii“.

Acum vine si partea care mi-a ridicat mie parul in cap. Cardinalul secretar de stat Tarcisio Bertone (dupa papa cel mai puternic om in Vatican) a fost foarte indignat pentru modul in care onorabilii episcopi belgieni au fost tinuti noua ore fara mancare si bautura, „de parca ar fi fost copii“. Nici macar sub comunisti nu ar fi fost oamenii bisericii tratati atat de inuman. Ei, ce ne spune aceasta scapare verbala a cardinalului? Ca in ochii lui este normal ca niste copii sa fie tinuti ore intregi fara mancare si bautura, DAR este chiar strigator la cer ca niste onorabili episcopi sa fie tratati atat de inuman... Notabil, nu?

In final, nu s-a schimbat nimic in sanul bisericii.

La cateva zile dupa actiunea din Mechelen, 12 barbati s-au prezentat la catedrala din Bruxelles pentru a face cunoscut un fapt pe care il mai prezentasera si acum 10 ani: in ianuarie 2000 ei il informasera pe arhiepiscopul Danneels ca au fost abuzati sexual de preoti belgieni. Danneels n-a vrut atunci sa auda nimic despre asta, declarand ca nu are de unde sa stie daca barbatii spuneau adevarul, dupa care i-a atentionat sa taca, spunandu-le ca „barfele“ lor ar putea dauna enorm bisericii.

Ce sa mai comentezi aici? Nu mai e nimic de adaugat.

Ah, ba da. Care este tratamentul crestin ideal care trebuie aplicat „fratilor cazuti“ din randurile preotilor? Papa Benedict a oferit exemplul perfect: a anuntat ca episcopul Mixa (acuzat in Germania de abuzuri) va sta - „dupa o perioada de vindecare si impacare“ - din nou la dispozitie, ca si alti episcopi emeriti, pentru sarcinile legate de „salvarea sufletelor“ enoriasilor.

Citandu-l pe Caragiale: "Ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica"...

O dulceata de 2 ani

De cand se traduce "Apara-te" prin "Loveste si tu"???

La grupa noastra de joaca, am mai povestit, il avem pe dulcelul de Kilian care nu reuseste sa se impace cu faptul ca mamica lui se ocupa mai mult de bebe Colin si ca atare se manifesta usor agresiv fata de ceilalti copii, dupa care se tavaleste pe jos ca sa apara tot el ca victima, chestii din astea menite sa atraga atentia mamei, care intr-un sfarsit il cheama in brate (moment cand el se linisteste ca prin minune, evident).

Am obiectat (cu mult tact) la strategiile mamicilor, care dupa ce tipa la bietul Kilian de-l zapacesc de cap, isi tot sfatuiesc copiii sa se "apere", indemnandu-i asa: "Da-i si tu una!" si "Dar loveste-l si tu!". Am incercat sa explic ca metoda asta "stralucita" nu duce decat la escaladarea conflictelor, la o spirala de violenta tot mai grava, intrucat nu numai ca ceilalti copii vor incepe sa-l loveasca si ei pe Kilian (lucru pe care altfel nu l-ar fi facut), DAR si Kilian va crede ca este OK ce face el, din moment ce ceilalti sunt indemnati sa faca acelasi lucru. Mie mi se pare atat de logic si usor de inteles. De ce celelalte mamici sunt oarbe?

Azi a venit in vizita amica Tini (for the 2nd time graviduta) impreuna cu baietelul ei, Felix. In cealalta grupa a noastra (a colegelor de servici), Felix este cam ca si Kilian: bruscheaza copiii care ii stau in drum (!), se infige sa le smulga toate jucariile, este agresiv etc. O mica paranteza haioasa (pentru mine): l-am pus pe David sa zica Felix si a iesit "ekelic" (in germana Ekel inseamna scarba ;-)))).
 

Ce sa va spun... Felix lua permanent cate 5-6 masinute ale lui David si le buncarea pe canapea, iar cand venea si David sa se joace cu ele sau sa-si ia una din ele primea frumos un cot in stomac, la un moment dat Felix chiar l-a impins si David a cazut (dar nu i-a trecut prin cap sa impinga si el, sunt mandra de el pentru asta), dar eu am reusit sa-i distrag atentia spunandu-i sa-i lase masinutele lui Felix si sa se joace cu bobbycar-ul...

Nu mai spun ca special l-am indemnat pe David de vreo 3-4 ori sa-i dea si lui Felix motocicleta sau tractorul sau diferite masinute, iar David de fiecare data s-a dus frumos si i le-a intins prietenos... Tini l-a indemnat si ea pe Felix o data sa-i dea ceva lui David, iar David a spus "danke" (nu mai e nevoie sa traduc, da?).

Ei, povestindu-i lui Tini despre cum vad eu situatia de la grupa cu Kilian si agresivitatea asta perpetuata, ma trezesc cu un raspuns: "Ei, ba eu zic la fel, ca daca vine unul si-l loveste, trebuie sa riposteze!". "Ce-i aia sa riposteze? Sa loveasca la randul lui?? Pai bine, Tini, dar nu obtinem decat si mai multa violenta!". "Nu, ca la varsta asta copiii nu inteleg cand le spui sa se apere verbal, sa zica NU celui care-i loveste etc.". "Pai bine, nu inteleg o data, nu inteleg de 3 ori, dar a 100-a oara vor intelege - asa cum au inteles pana acum orice li s-a explicat de mai multe ori!! - si atunci se va aplana un conflict in loc de a se pune gaz peste foc".

I-am dat-o de exemplu pe Noemi, o fetita din grupa noastra, care - invatata de mamica ei sa se "apere" lovind si ea - a facut-o lata acum o saptamana si l-a muscat pe alt baietel (deci nu pe Kilian) de umar pana cand aceluia i-a dat sangele si i se facuse o vanataie cat nuca si a urlat de durere 10 minute!! Dar deh, fetita s-a "aparat" - si asta chiar cand nu era cazul, eram toti la acel baietel acasa si el a vrut doar sa-si reia in posesie masinuta... I-am spus si eu mamei baietelului (mai in soapta, ce-i drept): "Uite, Ulla, asta e una din consecintele de care vorbeam daca-i indemnam sa se ''apere''...

Apoi Tini a sarit la afirmatii tot mai cretinoide (sorry!) de genul "Dar mie nu mi se pare normal sa vina tot timpul cineva sa-i ia jucariile si el sa cedeze mereu!!" (v-am spus ca Felix este cel care le ia MEREU si TUTUROR jucariile si e cel mai agresiv si cel mai egoist dintre toti???) sau "Pai el trebuie sa invete sa se afirme" (smulgand altora jucariile din mana si impingandu-i pana cad jos!!??) sau "Las' ca e bine pentru mai tarziu, sa nu fie un papa-lapte, ca in viata trebuie sa te afirmi"...

Mi se urcase sangele la cap auzind astfel de ineptii. N-am putut decat s-o intrerup din cand in cand din tirada si i-am atras atentia ca aici vorbim despre OBIECTE, fratioare, si ca a construi increderea in sine a unui copil inseamna exact contrariul, adica a nu-l face dependent de obiecte, i-am spus ca a tine la obiectele proprii ca la sfintele moaste sau a smulge jucariile altor copii din mana nu inseamna in nici un caz a se afirma si a-si intari increderea in sine (ba chiar dimpotriva!).

Si acum stau ca proasta si ma intreb: de unde, frate, obsesia asta sa nu cumva sa ramana plodul zece minute fara jucarii? Sa nu imparta nimic, sa nu rateze nimic, sa nu fie cumva pe locul doi cu o jucarie mai putin dorita, sa nu suporte un miligram de frustrare ca vai, uite cum mai tarziu plodul-minune va rata postul de managerul sulii (ma scuzati, sunt furioasa!)... Cum poate contribui treaba asta la dezvoltarea unui adult care sa traiasca in armonie cu el insusi si care sa nu fie sclavul societatii materialiste din ziua de azi?

Tini imi tot povestea ca Felix are ursuletul de plus preferat fara de care nu doarme si nu pleaca nicaieri, are masinutele preferate fara de care nu iese din casa etc. Ei bine, David nu are nici un "obiect preferat", se vede treaba ca nu simte nevoia sa se lege afectiv de obiecte. Poate de aceea eu nu inteleg mentalitatea asta posesiva... mai ales ca si eu in copilarie eram darnica si nu ma deranja sa impart cu altii ce aveam eu (in scoala generala furam bani de la tata si imi invitam colegele la cofetarie, nu cumparam nimic pentru mine!!). Ia te uita, un copil singur la parinti care era generos si darnic, asa mai spargem niste clisee ;-)

In final, dupa ce Tini imi povestise cum Felix o incaseaza si el de la altii si vezi Doamne de-aia loveste si el (de parca eu nu-l cunosc de cand venea mereu cu el si nu stiu ca EL era singurul agresiv din toata grupa noastra de 5 copii, el era singurul care lovea si imbrancea!!), i-am spus si eu: "Pai atunci in locul tau m-as mai gandi daca atitudinea mea e corecta, pentru ca uite, de cand tot merg in tot felul de grupe si cunoastem tot felul de copii, David nu a lovit si nu a fost lovit NICIODATA de nimeni!".

Raspunsul ei este incheierea perfecta pentru aceasta postare: "Ei, unii copii sunt asa si altii sunt altfel". Deci e o chestie genetica, ptiu, bat-o vina!

Fuseram si la noua pediatra

Am fost ieri la pediatra din Obertshausen, sa facem controlul de 2 ani la baiat.

O tipa baietoasa, directa, cam prea vorbareata (ma tot intrerupea!), insa in principiu relativ ok. Asistenta ma intrebase diverse chestii in timp ce eu il dezbracam pe David pentru masuratori (11,7 kile, 89cm inaltime, 48cm capsorul) si tot scria in fisa electronica. Uitase monitorul deschis si cand am ramas singuri m-am uitat sa vad ce scrisese: date concrete, "bla-bla-bla, neurodermita in primul an de viata, mama foarte multumita", iar pe ultimul rand: "mama nu doreste nici un fel de vaccin!!!!!" (cu 5 semne de exclamare). Ei, i-am sters si eu 2 semne de exclamare, sa-i mai piara mirarea ;-)

Dupa aia m-a luat (finesco) si doamna dottore, mai intai m-a pus sa-i semnez ca nu doresc vaccin pentru David, i-am spus ca m-am informat 9 luni de zile in timpul sarcinii, am citit mii de linkuri cu informatii, am fost pe enspe forumuri, am citit zeci de carti (inclusiv despre biografia lui Pasteur si inselaciunile lui) si am luat o decizie dupa ce am cercetat subiectul pe toate partile, o decizie cu care pot foarte bine sa traiesc... i-am spus ca nu exista nici un fel de studii de lunga durata care sa dovedeasca efectivitatea vaccinurilor, ca riscurile efectelor secundare imi sunt prea mari, ca nu am chef sa i se injecteze copilului meu tot felul de chimicale in corp de genul hidroxid de aluminiu, mercur, formaldehida, sulfati, fosfati, plus proteine straine crescute pe embrion de pui, pe celule fetale umane sau pe rinichi de maimuta etc. etc. etc. I-am recitat scurt si concis ceea ce stiu despre vaccinuri...

La un moment dat crede ea ca ma pune la punct: "Da, trebuie sa-mi semnati ca va asumati riscurile si ca nu este din cauza ca nu v-am informat eu indeajuns... ca stiti, eu sunt medicul, dvs. nu sunteti medic..." - iar eu am intrerupt-o cu zambetul pe buze si i-am spus: "Mda, dar intre timp sunt zeci de mii de medici care se declara impotriva vaccinurilor, asa ca..."

La plecare, in timp ce ea mai completa ceva in fisa ei si eu il imbracam pe David, statea cu spatele la mine (!) si imi mai arunca o bombonica: "Stiti, tocmai am avut un pacient baietel care a murit de pojar"... Hahaha! Oare imi arata fisa medicala daca i-o ceream? Sau macar un articol din ziar? Ca nu ar pierde astia ocazia sa faca propaganda daca intr-adevar ar muri vreodata un copil de la pojar!

Am oftat ca la vizionarea reluarii unui film de proasta calitate (cunosc mult prea bine poezioarele astea, fosta pediatra cunostea ea pe cineva care murise de la HiB) si i-am spus calma: "Unu la mana, nu puteti sti sigur ca a murit de pojar. Poate a murit in urma pojarului tocmai din cauza ca vaccinurile anterioare ii distrusesera in asa hal organismul incat, poate si pe fondul unei alte imbolnaviri, corpul nu a mai fost capabil sa faca fata unei boli relativ simple cum este pojarul. Doi la mana, exista si cazuri de copii decedati direct dupa vaccinuri. Asa ca intotdeauna medalia are doua fete, credeti-ma ca nu ma mai sperie de mult bau-baul asta"... Apoi am adaugat ca - din toti copiii pe care-i cunosc - David este cel mai sanatos, a fost cel mai rar bolnav, cand eu sau Bogdan am fost 2 saptamani cu gripa/raceala, David n-a mai avut nimic dupa 4 zile, n-a avut niciodata puroi in nas sau gat, nici o infectie, n-a avut niciodata nevoie de antibiotice, e sanatos tun.  

Q E D

A tacut putin si apoi a simtit nevoia sa ma "avertizeze" ca in Hessen s-au inasprit putin conditiile de acceptare la gradinita si risc sa-l excluda pe David... Hahaha, i-am spus direct ca sunt informata, cunosc legea si nu exista nici un paragraf care sa permita asa ceva. Mi-a dat ea 2 foi de brosurica sa citesc, despre controalele obligatorii (asta e altceva) si despre legea pentru protectia fata de infectii (§34), care prevede de exemplu ca al meu copil sa fie trimis acasa in caz ca alt copil se imbolnaveste de o boala infectioasa impotriva careia copilul meu nu e vaccinat. Pai asta e altceva si e vorba numai de niste cazuri specifice si concrete. Ok, e alegerea dumnealor sa-l trimita acasa in caz de vreo epidemie, plus ca oricum in cazul izbucnirii unei boli infectioase TOTI copiii sunt trimisi acasa - inca o dovada ca nici ei nu cred in efectivitatea vaccinurilor!, deci care e problema?? Ca de acceptat la inceput sunt OBLIGATI sa mi-l accepte, nu exista nici o lege care sa ma oblige pe mine sa-mi vaccinez copilul. Iar daca vin cu discriminari pe baza carnetului de vaccinuri (depinde peste ce minte ingusta dau), ii amenint ca-i dau in judecata. Sa indrazneasca sa-mi faca probleme!

La pediatra oricum am sa ma duc doar pentru controalele obligatorii, ca pentru restul mergem eventual la urgenta, oricum noua ni se intampla toate alea in weekend ;-) Apropo, v-am zis ca dintisorul lui Daviduc si-a revenit aproape complet? Manca-l-ar mama pe el de frumusel!

P.S. Ieri si azi a simtit ca mama pleaca si ea la servici. Ieri dimineata a fost mai innebunit dupa atentie ca oricand, pentru prima oara mi-a daramat ghivecele si a imprastiat pamantul de la flori pe jos prin sufragerie, a aruncat cu masinutele de geam, apoi a stat mai mult lipit de mine, ma pupa pe brate si se ghemuia in bratele mele... Azi la pranz s-a trezit dupa o ora in urlete (el care doarme intotdeauna aproape 3 ore!!), se vede treaba ca a inregistrat ca si mama mai pleaca acum cateva dupa-amieze pe saptamana si azi n-a vrut sa ma rateze... Of, of, of, saracutul de el, dar si de mine, ca azi am plecat cu lacrimile in gat cand Bogdan il tinea pe David in brate pe balcon si David scancea "Mama... mama..."

Maine merg cu el la Frankfurt, la Opera au loc niste serbari haioase pentru copii, au montat leagane, jucarii, fantanele, caluti, trambuline etc. si vreau sa ne petrecem cateva ore acolo doar noi doi... Dupa aceea mancam de pranz niste sandwichuri si apoi ma intalnesc cu Elfriede in parcul Operei la o sedinta de terapie, timp in care sper ca David - epuizat de joaca ;-)) - va dormi ca un prunc.

Va tin la curent. Weekend placut tuturor!

Back to work

Hehe... Marti a fost prima mea zi de lucru dupa 2 ani si 4 luni de pauza...

Ieri am lucrat si azi ma duc iar...

Ce impresii am? Sa le scriu repede pana nu le reprim iar ;-)

Marti am plecat acasa cu nasul si cu gatul complet uscate - efectul dragului de aer conditionat. Acum imi dau seama de diferenta, dupa o absenta asa indelungata.

Aseara am constatat ca mi se umflase burta si aveam umerii tari ca piatra si uitasem sa beau suficienta apa... Simptomul asta il aveam inainte, cand la servici functionam numai cu creierul si imi neglijam complet corpul... Sper sa nu revina in totalitate. Incerc sa raman calma.

De lucru n-am avut nimic, culmea, e perioada de vacanta si mai toti avocatii sunt plecati. Stam 4 colege acolo si frecam menta. Adica eu n-o frec, ca mi-am postat layout-urile de scrapping pe toate 19 galeriile pe care le am (deh, e solicitant sa fii Creative Team member).

Intre timp am absolvit cursul de apprenticeship la Digiridoo Scraps si sunt Full Designer!! Yay!!

Cate ceva despre concediu :-)

Am avut un concediu splendid. Numai peste 30° C si la aer curat de inaltime se simte altfel, nu mai era asa sufocant ca acasa.

Ne-am odihnit bine, ne-am simtit ca acasa (ba chiar mai acasa decat in noua casa ;-((), am fost zilnic pe coclauri.

Ne-am cumparat Oetztal Card si apoi am umblat de nebuni prin tot Oetztalul in fiecare zi, ca sa se renteze Cardul (cumparat cu 66€ si facut economii de vreo 40€ cu el). Am fost la Wellerbrücke, la Piburger See, la Sölden, la Hoch Oetz, la Obergurgl, la ghetarul Tiefenbach, la termele din Längenfeld, la Hochgurgl, la Hoch-Sölden, la Umhausen, la Kühtai etc. David era innebunit dupa telecabina ("leimbahn" = Seilbahn), din apa nu mai era chip sa-l scoti ("limbad" = Schwimmbad = piscina)...

Am avut si peripetii (am vrut sa ne intoarcem pe un drum forestier cu buggy-ul lui David si era drumul asa de abrupt in jos ca Bogdan abia mai tinea buggy-ul, tot aluneca pe pietricelele alea nenorocite, am facut o pauza ca sa doarma David si noi ne-am luptat cu mustele si albinele, ehe...), am fost si la strand, am fost si in parculetul din Sautens, ne-a vizitat si Mutti (care a mers cu noi in masina pe drumul catre Austria)...

A fost tare frumos, mai ca nu ne mai venea sa ne intoarcem acasa...

Care "acasa" nu ne prieste inca prea mult. Ne ucide zgomotul de la masini, zona este foarte zgomotoasa (trec zilnic cate 4-5 salvari si 2-3 masini de politie, de exemplu) si mai avem si diverse cutii de despachetat, inca nu ne putem simti acasa aici... Eu ma simt vinovata ca am insistat atata la Bogdan sa facem acest compromis si sa cumparam apartamentul desi nu eram 100% convinsi. Trebuia totusi sa ne fi mutat cu chirie si apoi sa cautam in liniste... dar eu atunci eram emotional fetita neajutorata care voia sa scape cu orice pret de stres, sa scape de presiune... nu mai suportam sa ma ocup de chestia asta si ma ucidea ca trecea timpul si stiam ca trebuie neaparat sa ne mutam pana la o anumita data... ma simteam legata de maini si de picioare si am actionat numai din perspectiva copilului neajutorat si naiv din mine... in speranta ca si de data asta ingerul meu pazitor va avea grija de mine... Ei, n-a iesit cum speram eu... si ma simt vinovata fiindca Bogdan si-a pierdut aproape toate economiile lui pentru acest pas pripit la care eu l-am fortat oarecum... Ce-i drept, si el era traumatizat in ultimul hal de dl. Sticla si a actionat tot pripit, obsedat sa nu mai avem niciodata proprietar la care sa mergem cu chirie si care sa ne poata sicana... Ei, asta e, acum incercam sa ne adaptam. Sper ca atunci cand vom avea fereastra aia cu izolare fonica sa putem dormi mai linistiti...

Am uitat sa relatez ca de ziua lui David ma astepta la posta o recomandata de la tata ... pe noua adresa. Dl. Sticla i-o daduse, dar - pentru ca nu prea va pricepeti la psihopati - sa va spun si cum a aflat-o (sursa fiind el insusi): in ziua mutarii, cica a urmarit camionul cu mobila ca sa afle unde ne-am mutat. Viata bate filmul, nu-i asa? Nu-i nimic, tata a trimis cateva carticele pt. David si un plic cu 50€. Daca el crede ca asa isi mai spala din pacate, se inseala. Dar macar cu iluzia asta sa ramana.

Hai sa va mai pun si niste poze, ca am avut reclamatii ca am pus doar una ;-))

Majoritatea vor fi pe blogul lui David, tre' doar sa le comprim, caci cu camera noua a lui Bogdan avem acum poze la 25 MB bucata... Jiisas!

La Wellerbrücke

In telecabina spre Hoch Oetz

La Hoch Oetz

La Hochgurgl

Racorit de picioare in lacul Piburg

La Kühtai

La Umhausen

Micul pastor la Obergurgl

Vaca face muuuh ;-)

Asaaaa, si ca sa muriti de pofta, iata ce am comandat in prima seara la pizzeria din Sautens: astea erau pizzele mari (noi credeam ca alea mici erau portii de copii):

De ce iubesc Formula Unu

... fiindca am liniste la PC doua ore si mai bine. Iuhuu!!

Am multa treaba cu kiturile mele de scrapping, sa-mi termin programul de Apprenticeship ;-)

Cand incep serviciul (pe 1 august) o sa am mai mult timp sa postez aici.

Back from vacation

Ne-am intors. A fost un concediu tare frumos.

Revin cu detalii si poze. Acum doar una, de la Kühtai, de pofta ;-))

Daviducul cu piciorusul umflat

Ieri dupa-amiaza cand am vrut sa plec cu David la ziua unui alt baietel din grupa noastra, observ ca laba piciorului drept ii era umflata si rosie. Eu m-am speriat, crezand ca o fi facut vreo entorsa (el mai cade uneori in genunchi, se mai impiedica) si ca de aia i s-o fi umflat glezna.

Cand a venit Bogdan am si plecat la urgenta. Ne-a vazut un doctor indian/pakistanez tinerel, care a spus imediat ca e o reactie alergica la o intepatura/muscatura de insecta (!!). Ne-a dat niste solutie dezinfectanta, niste bandaj, a zis sa-i dam acolo cam cate 10 minute din cand in cand, sa-i tinem piciorul sus (ha!) si sa urmarim sa nu faca dungi pe picior in sus sau sa nu se umfle si mai tare sau sa nu faca febra. L-a controlat si in zona inghinala, totul ok. Cica daca nu e mai bine in 24 de ore, sa venim din nou, dar "cu periuta de dinti si pijamaua", ca trebuie internat! Pai de ce sa-l interneze? Ca sa faca ce? Ca antibiotice putea sa ne prescrie de ieri. Si ne-a mai zis si ca "arata mai rau decat este in realitate"... bravo lui, baiat destept, ca nu ne-a facut frica!

Ce naiba sa facem acum, ca planificasem ca maine dimineata la 6 sa fim in masina in drum spre Austria?

Am tot citit pe net pe tema asta, multi descriu aceleasi simptome si spun ca le-a trecut abia dupa 7-8 zile. Va dati seama ce concediu vom avea ;-(((

Mai asteptam pana diseara, sa vedem daca scade macar putin umflatura.

Chestia care ma mai linisteste este ca ieri il durea rau la mers si statea numai pe varfuri, iar azi alerga de n-avea treaba... desi umflatura e aproape la fel de mare si rosie...

Tineti-ne pumnii sa-i treaca repede! Daca nu, ne intoarcem acasa si visam altadata la concediu.

V-am pupat si va doresc zile calde dar fara arsita (noi acum avem 37°, huo!). Sa va regasesc sanatosi/sanatoase pe 17 iulie!

UPDATE 3 zile mai tarziu: s-a dus umflatura, totul e ok, ne bucuram de vacanta! Iuhuu!!