A fi mama: goana dupa fericire si echilibrul interior

Am citit un articol foarte interesant, pe care vi-l recomand calduros:

Do children really make you happier?

Sa spicuiesc cateva idei.

Este foarte adevarat ca parintii aleg sa uite sau sa nege momentele negative din viata lor de zi cu zi ca parinti.

Faptul de a avea copii nu contribuie absolut deloc la fericirea parintilor, ba dimpotriva: starea de fericire cea mai accentuata este traita in ultimele 6 luni dinainte de nasterea copilului, iar parintii par fericiti si in primul an dupa nastere, dar dupa aceea ... the only way is downhill! Sa clarificam pentru cei care se pregatesc sa urle "Ba nu e asa" - din cate inteleg eu, aici e vorba doar de rolul direct al copiilor asupra starii de fericire a parintilor! Adica, daca pana implineste piticul un an parintele (adultul!) nu si-a recuperat capacitatea de a fi fericit cu sine si prin sine insusi, el se va prabusi si mai adanc in depresie (sau whatever), caci prezenta copilului in viata lui in nici un caz nu-i va ridica standardul de fericire.

Un studiu efectuat de sociologul american Robin Simon, care a intervievat pentru asta 13.000 de americani, arata ca nici un grup de parinti nu a experimentat vreo bunastare emotionala semnificativa de la aparitia copiilor in viata lor.

Foarte adesea, a constatat si psiholoaga Jacqui Marson, femeile cu o cariera profesionala de invidiat sunt cele mai dezamagite de mamicie, ele abordand chestiunea cu aceeasi fermitate ca si meeting-urile lor de succes si realizand ca un bebelus este singurul lucru pe care nu-l pot controla. Psiholoaga este de parere ca a fi parinte in ziua de azi este un aspect al vietii moderne care a fost simplificat, reimpachetat si este vandut acum ca un fel de mers la cumparaturi in magazinul fericirii - lucru care accentueaza nefericirea parintilor (si in mod special a mamelor) cand realitatea se face simtita.

Psihologul Daniel Gilbert sustine ca oamenii nu vor sa admita ca a fi parinte cauzeaza foarte mult stres si nefericire, deoarece se tem sa nu se interpreteze ca nu-si iubesc indeajuns copiii. Vicky, mama unui baietel de 4 ani, pune punctul pe i: "Il iubesc pe James din tot sufletul. Nu despre asta e vorba. Fericirea mea nu e responsabilitatea lui James - fericirea lui este responsabilitatea mea. De aceea imi este atat de greu."

De asemenea, a fi parinte in ziua de azi nu mai inseamna doar a creste copii sanatosi si echilibrati, inseamna proiecte de perfectionare: sa fie produsi copii atat de reusiti incat sa fie justificata decizia (si sacrificiul!) de a-i avea.

In final vine si nota care ne consoleaza: da, eliminam din memorie durerile nasterii, stresul cumplit al noptilor nedormite, micutele crize de nervi care ne pun creierii pe moate. Fericirea noastra, a parintilor, este si-asa foarte fragila, fiindca ea este legata pentru totdeauna de fericirea copiilor nostri... Dar asta e pretul iubirii.

"Parintii nu au dreptul la fericire", afirma Jacqui Marson. "Nu exista o astfel de stare, exista doar momente trecatoare de bucurie pe care trebuie sa stim sau sa invatam sa le recunoastem". Albumele noastre de poze sunt pline de astfel de momente.

* * * * *

Acu', ce am constatat eu la mult prea multe femei (si nu neaparat la alea de cariera) este ca ele se avanta in mamicie cu niste sperante total absurde (evident, fara a fi constiente de asta!!), ele sunt convinse ca un copil le va asigura un abonament pe viata la fericire si apoi raman siderate cand constata ca totul a fost o iluzie. De aceea de multe ori vine bb2 si bb3 si bb4, in cazurile cand ele tot nu vor sa accepte ca un copil nu este o scurtatura spre fericire. Ma uit la celebritatile gen Madonna, Angelina Jolie, care tot nasc si adopta juma' de planeta in speranta de a obtine in sfarsit o bucatica de fericire. Numai ca fericirea aia nu vine asa.

Imi aduc aminte si de ardoarea cu care m-a dorit mama pe mine. Aceeasi obsesie naiva de a-si obtine propria portie de fericire pe care nu o avusese niciodata. Aceeasi iluzie nascatoare de tragedii... caci sa te fereasca Dumnezeu de furia dezlantuita a unei asemenea femei cu asteptarile inselate...

Da, cert este ca femeile care nu au in ele insele capacitatea de a fi fericite, care nu pot gasi in ele insele rezervele necesare pentru a-si umple rezervorul afectiv si fara un copil, femeile care spera si asteapta (si ulterior pretind!) combustibil afectiv nelimitat de la copii, aceste femei sunt cele mai distructive mame. Trist, dar adevarat...

Thriller pe strada porcilor

- tradus si adaptat din revista Spiegel -

Pana de curand Mechelen era un orasel de provincie curat din zona flamanda a Belgiei. Pe 24 iunie 2010, ziua conferintei episcopale belgiene, la usa arhiepiscopului Leonard a sunat un judecator care venise cu 20 de anchetatori. In ordinea de zi a conferintei unul din puncte se referea la o tema foarte delicata: unde sa fie arhivate toate documentele si dosarele despre preotii belgieni care au abuzat de copii.

Exact aceste dosare ii interesau si pe anchetatorii belgieni. Informatia o primisera de la un preot pensionat, care de ani de zile le tot trimisese superiorilor lui dosare secrete ca marturie despre abuzurile practicate de preotii belgieni asupra copiilor care le erau incredintati in grija. Anchetatorii au confiscat celulare, agende si 55 de computere, apoi i-au interogat pe preoti pana seara tarziu. Razzia inca nu se terminase cand, cateva sute de metri mai departe, pe strada Varkenstraat 6 (strada porcilor, un nume foarte potrivit), alti anchetatori au intrat in biroul cardinalului Godfried Danneels, „pastorul“-sef al oitelor belgiene pana in ianuarie 2010. Si acesta a fost nevoit sa deschida dulapurile cu documente si sa predea laptop-ul si computerul si sa ii lase pe anchetatori sa intre in catedrala. Conform altor informatii, se pare ca in timpul renovarii catedralei anumite morminte au fost transformate in arhive secrete. Anchetatorii au gaurit sarcofagele a doi arhiepiscopi, au introdus camere video minuscule prin gaurile respective, insa nu au gasit nimic.

Putem sa ne imaginam asa ceva? Episcopi care ascund dovezi ale abuzului preotilor in morminte din catedrala, de parca ar fi personaje ale unui roman de Dan Brown? Sa fi fost anchetatorii prea motivati sau sa fie actiunea din Mechelen doar un nou episod in drama tragic de reala despre biserica catolica si modul cum gestioneaza aceasta abuzul sexual asupra copiilor?

Biserica catolica nu mai are dreptul sa fie menajata. Nici in Belgia, nici in SUA, unde de asemenea de curand Curtea Suprema a decis ca, in cazul acuzatiilor de abuz sexual impotriva preotilor, Vaticanul nu se mai bucura de nici o imunitate, astfel incat teoretic pana si papa Benedict poate fi dat in judecata.

Vaticanul a reactionat la fel ca in timpul crizei din martie – si-a strans randurile. Scaunul sfant a criticat justitia belgiana si si-a chemat inapoi ambasadorul.

Luni de zile a durat pana cand papa Benedict a vorbit despre scandalurile de abuz sexual din Germania si Irlanda. In aprilie a avut loc o intalnire a lui in Malta cu unele victime ale abuzului, in iunie a cerut iertare pentru pacatele preotilor lui si a promis ca va face totul pentru ca asa ceva sa nu se mai intample.

Acum insa, cand anchetatorii au vrut sa continue procesul de aflare a adevarului, papa a condamnat razzia acestora, accentuand dreptul bisericii la o ancheta interna.

La fel de repede au reactionat si aliatii lui Benedict din Roma. Revista episcopala „Avvenire“ a descris actiunea justitiei belgiene ca pe „un act de violenta care loveste in inima bisericii“.

Acum vine si partea care mi-a ridicat mie parul in cap. Cardinalul secretar de stat Tarcisio Bertone (dupa papa cel mai puternic om in Vatican) a fost foarte indignat pentru modul in care onorabilii episcopi belgieni au fost tinuti noua ore fara mancare si bautura, „de parca ar fi fost copii“. Nici macar sub comunisti nu ar fi fost oamenii bisericii tratati atat de inuman. Ei, ce ne spune aceasta scapare verbala a cardinalului? Ca in ochii lui este normal ca niste copii sa fie tinuti ore intregi fara mancare si bautura, DAR este chiar strigator la cer ca niste onorabili episcopi sa fie tratati atat de inuman... Notabil, nu?

In final, nu s-a schimbat nimic in sanul bisericii.

La cateva zile dupa actiunea din Mechelen, 12 barbati s-au prezentat la catedrala din Bruxelles pentru a face cunoscut un fapt pe care il mai prezentasera si acum 10 ani: in ianuarie 2000 ei il informasera pe arhiepiscopul Danneels ca au fost abuzati sexual de preoti belgieni. Danneels n-a vrut atunci sa auda nimic despre asta, declarand ca nu are de unde sa stie daca barbatii spuneau adevarul, dupa care i-a atentionat sa taca, spunandu-le ca „barfele“ lor ar putea dauna enorm bisericii.

Ce sa mai comentezi aici? Nu mai e nimic de adaugat.

Ah, ba da. Care este tratamentul crestin ideal care trebuie aplicat „fratilor cazuti“ din randurile preotilor? Papa Benedict a oferit exemplul perfect: a anuntat ca episcopul Mixa (acuzat in Germania de abuzuri) va sta - „dupa o perioada de vindecare si impacare“ - din nou la dispozitie, ca si alti episcopi emeriti, pentru sarcinile legate de „salvarea sufletelor“ enoriasilor.

Citandu-l pe Caragiale: "Ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica"...

O dulceata de 2 ani

De cand se traduce "Apara-te" prin "Loveste si tu"???

La grupa noastra de joaca, am mai povestit, il avem pe dulcelul de Kilian care nu reuseste sa se impace cu faptul ca mamica lui se ocupa mai mult de bebe Colin si ca atare se manifesta usor agresiv fata de ceilalti copii, dupa care se tavaleste pe jos ca sa apara tot el ca victima, chestii din astea menite sa atraga atentia mamei, care intr-un sfarsit il cheama in brate (moment cand el se linisteste ca prin minune, evident).

Am obiectat (cu mult tact) la strategiile mamicilor, care dupa ce tipa la bietul Kilian de-l zapacesc de cap, isi tot sfatuiesc copiii sa se "apere", indemnandu-i asa: "Da-i si tu una!" si "Dar loveste-l si tu!". Am incercat sa explic ca metoda asta "stralucita" nu duce decat la escaladarea conflictelor, la o spirala de violenta tot mai grava, intrucat nu numai ca ceilalti copii vor incepe sa-l loveasca si ei pe Kilian (lucru pe care altfel nu l-ar fi facut), DAR si Kilian va crede ca este OK ce face el, din moment ce ceilalti sunt indemnati sa faca acelasi lucru. Mie mi se pare atat de logic si usor de inteles. De ce celelalte mamici sunt oarbe?

Azi a venit in vizita amica Tini (for the 2nd time graviduta) impreuna cu baietelul ei, Felix. In cealalta grupa a noastra (a colegelor de servici), Felix este cam ca si Kilian: bruscheaza copiii care ii stau in drum (!), se infige sa le smulga toate jucariile, este agresiv etc. O mica paranteza haioasa (pentru mine): l-am pus pe David sa zica Felix si a iesit "ekelic" (in germana Ekel inseamna scarba ;-)))).
 

Ce sa va spun... Felix lua permanent cate 5-6 masinute ale lui David si le buncarea pe canapea, iar cand venea si David sa se joace cu ele sau sa-si ia una din ele primea frumos un cot in stomac, la un moment dat Felix chiar l-a impins si David a cazut (dar nu i-a trecut prin cap sa impinga si el, sunt mandra de el pentru asta), dar eu am reusit sa-i distrag atentia spunandu-i sa-i lase masinutele lui Felix si sa se joace cu bobbycar-ul...

Nu mai spun ca special l-am indemnat pe David de vreo 3-4 ori sa-i dea si lui Felix motocicleta sau tractorul sau diferite masinute, iar David de fiecare data s-a dus frumos si i le-a intins prietenos... Tini l-a indemnat si ea pe Felix o data sa-i dea ceva lui David, iar David a spus "danke" (nu mai e nevoie sa traduc, da?).

Ei, povestindu-i lui Tini despre cum vad eu situatia de la grupa cu Kilian si agresivitatea asta perpetuata, ma trezesc cu un raspuns: "Ei, ba eu zic la fel, ca daca vine unul si-l loveste, trebuie sa riposteze!". "Ce-i aia sa riposteze? Sa loveasca la randul lui?? Pai bine, Tini, dar nu obtinem decat si mai multa violenta!". "Nu, ca la varsta asta copiii nu inteleg cand le spui sa se apere verbal, sa zica NU celui care-i loveste etc.". "Pai bine, nu inteleg o data, nu inteleg de 3 ori, dar a 100-a oara vor intelege - asa cum au inteles pana acum orice li s-a explicat de mai multe ori!! - si atunci se va aplana un conflict in loc de a se pune gaz peste foc".

I-am dat-o de exemplu pe Noemi, o fetita din grupa noastra, care - invatata de mamica ei sa se "apere" lovind si ea - a facut-o lata acum o saptamana si l-a muscat pe alt baietel (deci nu pe Kilian) de umar pana cand aceluia i-a dat sangele si i se facuse o vanataie cat nuca si a urlat de durere 10 minute!! Dar deh, fetita s-a "aparat" - si asta chiar cand nu era cazul, eram toti la acel baietel acasa si el a vrut doar sa-si reia in posesie masinuta... I-am spus si eu mamei baietelului (mai in soapta, ce-i drept): "Uite, Ulla, asta e una din consecintele de care vorbeam daca-i indemnam sa se ''apere''...

Apoi Tini a sarit la afirmatii tot mai cretinoide (sorry!) de genul "Dar mie nu mi se pare normal sa vina tot timpul cineva sa-i ia jucariile si el sa cedeze mereu!!" (v-am spus ca Felix este cel care le ia MEREU si TUTUROR jucariile si e cel mai agresiv si cel mai egoist dintre toti???) sau "Pai el trebuie sa invete sa se afirme" (smulgand altora jucariile din mana si impingandu-i pana cad jos!!??) sau "Las' ca e bine pentru mai tarziu, sa nu fie un papa-lapte, ca in viata trebuie sa te afirmi"...

Mi se urcase sangele la cap auzind astfel de ineptii. N-am putut decat s-o intrerup din cand in cand din tirada si i-am atras atentia ca aici vorbim despre OBIECTE, fratioare, si ca a construi increderea in sine a unui copil inseamna exact contrariul, adica a nu-l face dependent de obiecte, i-am spus ca a tine la obiectele proprii ca la sfintele moaste sau a smulge jucariile altor copii din mana nu inseamna in nici un caz a se afirma si a-si intari increderea in sine (ba chiar dimpotriva!).

Si acum stau ca proasta si ma intreb: de unde, frate, obsesia asta sa nu cumva sa ramana plodul zece minute fara jucarii? Sa nu imparta nimic, sa nu rateze nimic, sa nu fie cumva pe locul doi cu o jucarie mai putin dorita, sa nu suporte un miligram de frustrare ca vai, uite cum mai tarziu plodul-minune va rata postul de managerul sulii (ma scuzati, sunt furioasa!)... Cum poate contribui treaba asta la dezvoltarea unui adult care sa traiasca in armonie cu el insusi si care sa nu fie sclavul societatii materialiste din ziua de azi?

Tini imi tot povestea ca Felix are ursuletul de plus preferat fara de care nu doarme si nu pleaca nicaieri, are masinutele preferate fara de care nu iese din casa etc. Ei bine, David nu are nici un "obiect preferat", se vede treaba ca nu simte nevoia sa se lege afectiv de obiecte. Poate de aceea eu nu inteleg mentalitatea asta posesiva... mai ales ca si eu in copilarie eram darnica si nu ma deranja sa impart cu altii ce aveam eu (in scoala generala furam bani de la tata si imi invitam colegele la cofetarie, nu cumparam nimic pentru mine!!). Ia te uita, un copil singur la parinti care era generos si darnic, asa mai spargem niste clisee ;-)

In final, dupa ce Tini imi povestise cum Felix o incaseaza si el de la altii si vezi Doamne de-aia loveste si el (de parca eu nu-l cunosc de cand venea mereu cu el si nu stiu ca EL era singurul agresiv din toata grupa noastra de 5 copii, el era singurul care lovea si imbrancea!!), i-am spus si eu: "Pai atunci in locul tau m-as mai gandi daca atitudinea mea e corecta, pentru ca uite, de cand tot merg in tot felul de grupe si cunoastem tot felul de copii, David nu a lovit si nu a fost lovit NICIODATA de nimeni!".

Raspunsul ei este incheierea perfecta pentru aceasta postare: "Ei, unii copii sunt asa si altii sunt altfel". Deci e o chestie genetica, ptiu, bat-o vina!

Fuseram si la noua pediatra

Am fost ieri la pediatra din Obertshausen, sa facem controlul de 2 ani la baiat.

O tipa baietoasa, directa, cam prea vorbareata (ma tot intrerupea!), insa in principiu relativ ok. Asistenta ma intrebase diverse chestii in timp ce eu il dezbracam pe David pentru masuratori (11,7 kile, 89cm inaltime, 48cm capsorul) si tot scria in fisa electronica. Uitase monitorul deschis si cand am ramas singuri m-am uitat sa vad ce scrisese: date concrete, "bla-bla-bla, neurodermita in primul an de viata, mama foarte multumita", iar pe ultimul rand: "mama nu doreste nici un fel de vaccin!!!!!" (cu 5 semne de exclamare). Ei, i-am sters si eu 2 semne de exclamare, sa-i mai piara mirarea ;-)

Dupa aia m-a luat (finesco) si doamna dottore, mai intai m-a pus sa-i semnez ca nu doresc vaccin pentru David, i-am spus ca m-am informat 9 luni de zile in timpul sarcinii, am citit mii de linkuri cu informatii, am fost pe enspe forumuri, am citit zeci de carti (inclusiv despre biografia lui Pasteur si inselaciunile lui) si am luat o decizie dupa ce am cercetat subiectul pe toate partile, o decizie cu care pot foarte bine sa traiesc... i-am spus ca nu exista nici un fel de studii de lunga durata care sa dovedeasca efectivitatea vaccinurilor, ca riscurile efectelor secundare imi sunt prea mari, ca nu am chef sa i se injecteze copilului meu tot felul de chimicale in corp de genul hidroxid de aluminiu, mercur, formaldehida, sulfati, fosfati, plus proteine straine crescute pe embrion de pui, pe celule fetale umane sau pe rinichi de maimuta etc. etc. etc. I-am recitat scurt si concis ceea ce stiu despre vaccinuri...

La un moment dat crede ea ca ma pune la punct: "Da, trebuie sa-mi semnati ca va asumati riscurile si ca nu este din cauza ca nu v-am informat eu indeajuns... ca stiti, eu sunt medicul, dvs. nu sunteti medic..." - iar eu am intrerupt-o cu zambetul pe buze si i-am spus: "Mda, dar intre timp sunt zeci de mii de medici care se declara impotriva vaccinurilor, asa ca..."

La plecare, in timp ce ea mai completa ceva in fisa ei si eu il imbracam pe David, statea cu spatele la mine (!) si imi mai arunca o bombonica: "Stiti, tocmai am avut un pacient baietel care a murit de pojar"... Hahaha! Oare imi arata fisa medicala daca i-o ceream? Sau macar un articol din ziar? Ca nu ar pierde astia ocazia sa faca propaganda daca intr-adevar ar muri vreodata un copil de la pojar!

Am oftat ca la vizionarea reluarii unui film de proasta calitate (cunosc mult prea bine poezioarele astea, fosta pediatra cunostea ea pe cineva care murise de la HiB) si i-am spus calma: "Unu la mana, nu puteti sti sigur ca a murit de pojar. Poate a murit in urma pojarului tocmai din cauza ca vaccinurile anterioare ii distrusesera in asa hal organismul incat, poate si pe fondul unei alte imbolnaviri, corpul nu a mai fost capabil sa faca fata unei boli relativ simple cum este pojarul. Doi la mana, exista si cazuri de copii decedati direct dupa vaccinuri. Asa ca intotdeauna medalia are doua fete, credeti-ma ca nu ma mai sperie de mult bau-baul asta"... Apoi am adaugat ca - din toti copiii pe care-i cunosc - David este cel mai sanatos, a fost cel mai rar bolnav, cand eu sau Bogdan am fost 2 saptamani cu gripa/raceala, David n-a mai avut nimic dupa 4 zile, n-a avut niciodata puroi in nas sau gat, nici o infectie, n-a avut niciodata nevoie de antibiotice, e sanatos tun.  

Q E D

A tacut putin si apoi a simtit nevoia sa ma "avertizeze" ca in Hessen s-au inasprit putin conditiile de acceptare la gradinita si risc sa-l excluda pe David... Hahaha, i-am spus direct ca sunt informata, cunosc legea si nu exista nici un paragraf care sa permita asa ceva. Mi-a dat ea 2 foi de brosurica sa citesc, despre controalele obligatorii (asta e altceva) si despre legea pentru protectia fata de infectii (§34), care prevede de exemplu ca al meu copil sa fie trimis acasa in caz ca alt copil se imbolnaveste de o boala infectioasa impotriva careia copilul meu nu e vaccinat. Pai asta e altceva si e vorba numai de niste cazuri specifice si concrete. Ok, e alegerea dumnealor sa-l trimita acasa in caz de vreo epidemie, plus ca oricum in cazul izbucnirii unei boli infectioase TOTI copiii sunt trimisi acasa - inca o dovada ca nici ei nu cred in efectivitatea vaccinurilor!, deci care e problema?? Ca de acceptat la inceput sunt OBLIGATI sa mi-l accepte, nu exista nici o lege care sa ma oblige pe mine sa-mi vaccinez copilul. Iar daca vin cu discriminari pe baza carnetului de vaccinuri (depinde peste ce minte ingusta dau), ii amenint ca-i dau in judecata. Sa indrazneasca sa-mi faca probleme!

La pediatra oricum am sa ma duc doar pentru controalele obligatorii, ca pentru restul mergem eventual la urgenta, oricum noua ni se intampla toate alea in weekend ;-) Apropo, v-am zis ca dintisorul lui Daviduc si-a revenit aproape complet? Manca-l-ar mama pe el de frumusel!

P.S. Ieri si azi a simtit ca mama pleaca si ea la servici. Ieri dimineata a fost mai innebunit dupa atentie ca oricand, pentru prima oara mi-a daramat ghivecele si a imprastiat pamantul de la flori pe jos prin sufragerie, a aruncat cu masinutele de geam, apoi a stat mai mult lipit de mine, ma pupa pe brate si se ghemuia in bratele mele... Azi la pranz s-a trezit dupa o ora in urlete (el care doarme intotdeauna aproape 3 ore!!), se vede treaba ca a inregistrat ca si mama mai pleaca acum cateva dupa-amieze pe saptamana si azi n-a vrut sa ma rateze... Of, of, of, saracutul de el, dar si de mine, ca azi am plecat cu lacrimile in gat cand Bogdan il tinea pe David in brate pe balcon si David scancea "Mama... mama..."

Maine merg cu el la Frankfurt, la Opera au loc niste serbari haioase pentru copii, au montat leagane, jucarii, fantanele, caluti, trambuline etc. si vreau sa ne petrecem cateva ore acolo doar noi doi... Dupa aceea mancam de pranz niste sandwichuri si apoi ma intalnesc cu Elfriede in parcul Operei la o sedinta de terapie, timp in care sper ca David - epuizat de joaca ;-)) - va dormi ca un prunc.

Va tin la curent. Weekend placut tuturor!

Back to work

Hehe... Marti a fost prima mea zi de lucru dupa 2 ani si 4 luni de pauza...

Ieri am lucrat si azi ma duc iar...

Ce impresii am? Sa le scriu repede pana nu le reprim iar ;-)

Marti am plecat acasa cu nasul si cu gatul complet uscate - efectul dragului de aer conditionat. Acum imi dau seama de diferenta, dupa o absenta asa indelungata.

Aseara am constatat ca mi se umflase burta si aveam umerii tari ca piatra si uitasem sa beau suficienta apa... Simptomul asta il aveam inainte, cand la servici functionam numai cu creierul si imi neglijam complet corpul... Sper sa nu revina in totalitate. Incerc sa raman calma.

De lucru n-am avut nimic, culmea, e perioada de vacanta si mai toti avocatii sunt plecati. Stam 4 colege acolo si frecam menta. Adica eu n-o frec, ca mi-am postat layout-urile de scrapping pe toate 19 galeriile pe care le am (deh, e solicitant sa fii Creative Team member).

Intre timp am absolvit cursul de apprenticeship la Digiridoo Scraps si sunt Full Designer!! Yay!!

Cate ceva despre concediu :-)

Am avut un concediu splendid. Numai peste 30° C si la aer curat de inaltime se simte altfel, nu mai era asa sufocant ca acasa.

Ne-am odihnit bine, ne-am simtit ca acasa (ba chiar mai acasa decat in noua casa ;-((), am fost zilnic pe coclauri.

Ne-am cumparat Oetztal Card si apoi am umblat de nebuni prin tot Oetztalul in fiecare zi, ca sa se renteze Cardul (cumparat cu 66€ si facut economii de vreo 40€ cu el). Am fost la Wellerbrücke, la Piburger See, la Sölden, la Hoch Oetz, la Obergurgl, la ghetarul Tiefenbach, la termele din Längenfeld, la Hochgurgl, la Hoch-Sölden, la Umhausen, la Kühtai etc. David era innebunit dupa telecabina ("leimbahn" = Seilbahn), din apa nu mai era chip sa-l scoti ("limbad" = Schwimmbad = piscina)...

Am avut si peripetii (am vrut sa ne intoarcem pe un drum forestier cu buggy-ul lui David si era drumul asa de abrupt in jos ca Bogdan abia mai tinea buggy-ul, tot aluneca pe pietricelele alea nenorocite, am facut o pauza ca sa doarma David si noi ne-am luptat cu mustele si albinele, ehe...), am fost si la strand, am fost si in parculetul din Sautens, ne-a vizitat si Mutti (care a mers cu noi in masina pe drumul catre Austria)...

A fost tare frumos, mai ca nu ne mai venea sa ne intoarcem acasa...

Care "acasa" nu ne prieste inca prea mult. Ne ucide zgomotul de la masini, zona este foarte zgomotoasa (trec zilnic cate 4-5 salvari si 2-3 masini de politie, de exemplu) si mai avem si diverse cutii de despachetat, inca nu ne putem simti acasa aici... Eu ma simt vinovata ca am insistat atata la Bogdan sa facem acest compromis si sa cumparam apartamentul desi nu eram 100% convinsi. Trebuia totusi sa ne fi mutat cu chirie si apoi sa cautam in liniste... dar eu atunci eram emotional fetita neajutorata care voia sa scape cu orice pret de stres, sa scape de presiune... nu mai suportam sa ma ocup de chestia asta si ma ucidea ca trecea timpul si stiam ca trebuie neaparat sa ne mutam pana la o anumita data... ma simteam legata de maini si de picioare si am actionat numai din perspectiva copilului neajutorat si naiv din mine... in speranta ca si de data asta ingerul meu pazitor va avea grija de mine... Ei, n-a iesit cum speram eu... si ma simt vinovata fiindca Bogdan si-a pierdut aproape toate economiile lui pentru acest pas pripit la care eu l-am fortat oarecum... Ce-i drept, si el era traumatizat in ultimul hal de dl. Sticla si a actionat tot pripit, obsedat sa nu mai avem niciodata proprietar la care sa mergem cu chirie si care sa ne poata sicana... Ei, asta e, acum incercam sa ne adaptam. Sper ca atunci cand vom avea fereastra aia cu izolare fonica sa putem dormi mai linistiti...

Am uitat sa relatez ca de ziua lui David ma astepta la posta o recomandata de la tata ... pe noua adresa. Dl. Sticla i-o daduse, dar - pentru ca nu prea va pricepeti la psihopati - sa va spun si cum a aflat-o (sursa fiind el insusi): in ziua mutarii, cica a urmarit camionul cu mobila ca sa afle unde ne-am mutat. Viata bate filmul, nu-i asa? Nu-i nimic, tata a trimis cateva carticele pt. David si un plic cu 50€. Daca el crede ca asa isi mai spala din pacate, se inseala. Dar macar cu iluzia asta sa ramana.

Hai sa va mai pun si niste poze, ca am avut reclamatii ca am pus doar una ;-))

Majoritatea vor fi pe blogul lui David, tre' doar sa le comprim, caci cu camera noua a lui Bogdan avem acum poze la 25 MB bucata... Jiisas!

La Wellerbrücke

In telecabina spre Hoch Oetz

La Hoch Oetz

La Hochgurgl

Racorit de picioare in lacul Piburg

La Kühtai

La Umhausen

Micul pastor la Obergurgl

Vaca face muuuh ;-)

Asaaaa, si ca sa muriti de pofta, iata ce am comandat in prima seara la pizzeria din Sautens: astea erau pizzele mari (noi credeam ca alea mici erau portii de copii):

De ce iubesc Formula Unu

... fiindca am liniste la PC doua ore si mai bine. Iuhuu!!

Am multa treaba cu kiturile mele de scrapping, sa-mi termin programul de Apprenticeship ;-)

Cand incep serviciul (pe 1 august) o sa am mai mult timp sa postez aici.

Back from vacation

Ne-am intors. A fost un concediu tare frumos.

Revin cu detalii si poze. Acum doar una, de la Kühtai, de pofta ;-))

Daviducul cu piciorusul umflat

Ieri dupa-amiaza cand am vrut sa plec cu David la ziua unui alt baietel din grupa noastra, observ ca laba piciorului drept ii era umflata si rosie. Eu m-am speriat, crezand ca o fi facut vreo entorsa (el mai cade uneori in genunchi, se mai impiedica) si ca de aia i s-o fi umflat glezna.

Cand a venit Bogdan am si plecat la urgenta. Ne-a vazut un doctor indian/pakistanez tinerel, care a spus imediat ca e o reactie alergica la o intepatura/muscatura de insecta (!!). Ne-a dat niste solutie dezinfectanta, niste bandaj, a zis sa-i dam acolo cam cate 10 minute din cand in cand, sa-i tinem piciorul sus (ha!) si sa urmarim sa nu faca dungi pe picior in sus sau sa nu se umfle si mai tare sau sa nu faca febra. L-a controlat si in zona inghinala, totul ok. Cica daca nu e mai bine in 24 de ore, sa venim din nou, dar "cu periuta de dinti si pijamaua", ca trebuie internat! Pai de ce sa-l interneze? Ca sa faca ce? Ca antibiotice putea sa ne prescrie de ieri. Si ne-a mai zis si ca "arata mai rau decat este in realitate"... bravo lui, baiat destept, ca nu ne-a facut frica!

Ce naiba sa facem acum, ca planificasem ca maine dimineata la 6 sa fim in masina in drum spre Austria?

Am tot citit pe net pe tema asta, multi descriu aceleasi simptome si spun ca le-a trecut abia dupa 7-8 zile. Va dati seama ce concediu vom avea ;-(((

Mai asteptam pana diseara, sa vedem daca scade macar putin umflatura.

Chestia care ma mai linisteste este ca ieri il durea rau la mers si statea numai pe varfuri, iar azi alerga de n-avea treaba... desi umflatura e aproape la fel de mare si rosie...

Tineti-ne pumnii sa-i treaca repede! Daca nu, ne intoarcem acasa si visam altadata la concediu.

V-am pupat si va doresc zile calde dar fara arsita (noi acum avem 37°, huo!). Sa va regasesc sanatosi/sanatoase pe 17 iulie!

UPDATE 3 zile mai tarziu: s-a dus umflatura, totul e ok, ne bucuram de vacanta! Iuhuu!!

Au iesit nemtii la defilare ;-)

Dupa fulminantul 4-1 impotriva bietilor mei favoriti de englezi (care de cand ii stiu pierd aiurea, cu ghinion, cu goluri anulate, cu henturi à la Maradona etc.), au iesit nemtii la defilare cu steagurile pe aici, cu masini, cu biciclete, cu carucioare, cu tractoare, e nebunia nebuniilor!!

Prietenii noi si vechi

De cateva zile am o stare mult mai buna. Marti la grupa de joaca am cunoscut 4 mamici cu copii de varsta lui David, ieri am fost invitate la a 5-a (de ziua baietelului ei), unde l-am serbat si pe David in acelasi timp, am pus tortulete cu cate 2 lumanarele pe masa, le-am cantat la baieti, s-au jucat pe rupte... Am fost in total 6 mamici cu 8 copii, dintre care cel mai "proaspat" era micutul Colin, de 6 saptamani!! L-am tinut in bratica si mi-a adormit pe umar, era asa de dulce si pufos, mi-a incalzit inima!!

Fetele astea m-au primit atat de calduros marti la grupa, cand am intrat acolo ele erau la micul dejun - dar ce mic dejun! Isi aduc singure (este un frigider acolo) paine, chifle, cornulete, unt, branza, cascaval, sunca, ridichi, castravete, un bol plin cu fructe taiate mici (mere, pepene, ananas, piersici, cirese etc.). Mamicile stau la masa, copiii pe langa ele, se mananca, se vorbeste, se rade, apoi copiii se joaca frumos intre ei in camera si mamicile raman in continuare intre ele - asa cum imi place mie, nu sa fiu dresata sa cant si sa dansez in cerc cu copilul in brate ca la una din celelalte grupe de activitati unde mai mergeam martea... Afara in curte avem leagan, tobogan, groapa de nisip, masinute, macarale, caluti, numai bine ca piticutii sa se joace si acolo in timp ce noi stam la palavre aproape 3 ore...

Si dintr-o data nu m-am mai simtit singura! Ne-am intretinut atat de bine incat dupa aceea am mai mers si in parc impreuna, apoi s-a hotarat ca voi merge si eu la ziua lui Emil (serbata ieri), desi pe mamica lui inca n-o cunoscusem (dar am participat la cadou!).

A fost tare frumos si ieri, ne-am simtit bine cu totii. Singura mica problema este cu unul din baieti (sunt in grupa 3 fete si 5 baieti), Kilian, fratele bebelusului de 6 saptamani (!), care manifesta o agresiune deosebita fata de toti ceilalti copii, pe care fie ii bruscheaza, ii loveste, fie ii "iubeste" cu forta, urcandu-se pe spatele lor si sugrumandu-i de gat etc. Mi-e clar ca pune in act o gelozie pe care nu stie sa si-o exprime altfel, iar mamica lui nu intelege nimic, a afirmat foarte raspicat ca "ah, asa era si inainte" (!). OK, am tacut si eu, nu are rost sa educi oamenii cu forta, nu? In fond o pot ignora si ma pot concentra pe celelalte mamici care sunt mai deschise la discutii. In plus, invat si eu sa fiu mai toleranta si sa las pe fiecare sa faca ce vrea - in fond ei suporta consecintele. Ah, ba nu, ieri a suportat si bietul David o parte din consecinte: Kilian l-a lovit cumva (nu stiu exact, ca n-am vazut faza), David a inceput sa planga, plangand alearga spre mine si se impiedica exact langa masa, cazand cu capul de coltul peretelui, asa ca acum are o vanataie pe frunte cat juma' de nuca :-(( Asa ca am sa-l urmaresc putin mai mult pe acest Kilian data viitoare, sa vad exact cum se manifesta si poate il ajutam sa se opreasca... In fond are abia 2 ani si el (cu exceptia uneia din fetite care are 3 ani, toti ceilalti sunt exact de varsta lui David - grupa perfecta!), se vede dintr-o data detronat din rolul principal pentru mama lui, fiindca ea este mult prea concentrata pe bebelus acum, el ce sa faca? Isi descarca furia si gelozia pe ceilalti copii... iar maica-sa il cearta! Eu am sa incerc tactica mea magica: deturnarea atentiei cu multa blandete.

De cand le-am cunoscut pe fetele astea (5 nemtoaice si o poloneza), parca mi-a revenit energia si pofta de viata! Si citesc in "Eltern & family" ("Parinti si familie") urmatorul citat care mi se potriveste ca o manusa pentru ultimul meu an negru:

"Cine se pierde pe el insusi din vedere risca sa-si piarda treptat si capacitatea de a identifica dorintele si nevoile celor pe care-i iubeste - spune consiliera de familie Harriet Lerner. Ba chiar mai mult, isi poate pierde baza de la care sa fie generos si empatic si fata de altii. In plus, nevoile proprii oricum nu se lasa asa usor ignorate. Mai devreme sau mai tarziu ele se manifesta tot mai puternic, adesea ca forme de dependenta sau constrangeri. Uneori ne apucam sa bem sau ne indopam cu dulciuri ca sa ne anesteziem sentimentele de singuratate, de dezamagire, alteori incepem sa facem orgii de curatenie si smotru ca sa ne canalizam furia in alta directie etc."

Imi dau seama ca si din cauza asta toate prietenele si amicele mele s-au indepartat si s-au racit de mine: pentru ca eu m-am indepartat de mine, eu devenisem total absenta in obsesia mea inconstienta, dar cu atat mai puternica, de a evada din propria mea existenta, de a evita suferinta sufleteasca pe care o intrezaream in diferite intensitati in multele faze si valuri ale depresiei...

Si totusi, nu ma pot opri sa ma intreb: asa trebuie sa fie o prietenie adevarata? Luam distanta cand celalalt se afla in bezna cea mai crunta a depresiei, cand abia isi mai gestioneaza propria viata si deci nu mai corespunde (o perioada!) asteptarilor noastre, cand celalalt nu mai poate oferi nimic fiindca se simte el insusi golit de viata? Eu, in naivitatea mea, as fi zis ca abia atunci este solicitata esenta prieteniei, abia atunci e mai multa nevoie decat oricand ca celalalt sa fie aproape, sprijinind, pana cand ne revenim. Caci nici o depresie nu dureaza o viata, nu? Chiar daca o perioada totul va fi o strada cu sens unic, candva se re-echilibreaza si reciprocitatea prieteniei... Probabil ca si aici e ca in dragoste, in cea mai mare parte a relatiilor: iubim pe cei care ne indeplinesc dorintele si nevoile. Nu exista nimic neconditionat.

Lectii de viata...

Totusi, binecuvantez ziua cand l-am cunoscut pe Bogdan, fiindca acest om este singurul care mi-a fost si imi este alaturi 100% si din toata inima lui si ma face sa ma simt iubita atat la bine cat mai ales la greu. Si numai eu stiu ce greu...

Cu capul sus si privirea limpede, iau din nou dealul in piept. Ne vedem in varf!

Pasi de dans

Nu stiu ce-mi veni cu titlul asta, dar uite-asa imi veni...

E soare, vara, ieri s-au implinit 9 ani de cand l-am cunoscut pe Bogdan intr-o parcare banala din Hanau si cand amandoi ne-am spus in gandul nostru "Hm... nu e genul meu" - si totusi iata-ne impreuna (alive and kicking) dupa 9 ani...

Campionatul mondial ma lasa momentan rece, TV-ul nu e inca instalat, PC-ul cand porneste cand nu porneste, acum scriu tot de pe netbook...

Am o stare ciudata, de parca as fi in concediu, intr-o casa straina. Vad ca mobila e a noastra, recunosc lucrurile, incet-incet ma adaptez la toate schimbarile, observ ca aici sunt mai activa si nu ma mai atrage statul in casa permanent si cazutul in butoiul cu inertie, dar cu toate astea ma simt ciudat. Sper sa-mi treaca repede.

Pe 4 iulie plecam in concediu: vechiul si batranul Sautens, what else? In ultima secunda, in plin sezon, unde sa gasim ceva mai convenabil si mai lipsit de stres decat un loc cunoscut si drag? Apartamentul ala de vacanta e excelent, se doarme extraordinar de bine acolo, e liniste, putem alege ce excursii mai vrem sa facem si cu David fiindca noi oricum cunoastem aproape toata zona, anul asta putem in sfarsit sa mergem si la termele din Längenfeld pe care le-am tot ratat pana acum, putem sa-l ducem si pe domnul buburuza la 3000m la Gaislachkogel sau la Umhausen (cea mai mare cascada din Tirol) sau putem sa dam o fuga pana la Innsbruck si sa facem un tur cu caleasca (i-ar place mult piticelului), sa mergem si la strand (au si bazin de copii), sunt destule de facut si de vazut si pe acolo... Dar in primul rand sa ne odihnim.

Si sa dansam... sa ne luam avant si sa saltam usor, de pe un picior pe altul, sa ne desprindem de gravitatie, sa ne reluam usurinta si lejeritatea cu care priveam inainte viata, sa ne acordam din nou pasii unul dupa celalalt, sa ascultam cu inima muzica iubirii din noi, sa ne lasam invaluiti de perfectiunea naturii, sa ne deschidem sufletul din nou spre lucrurile frumoase, sa ne adunam puterile pentru a merge mai departe, cu fericire si multumire in inima, pe drumul pe care ni l-am ales. Fiindca este singurul drum pe care putem merge fericiti.

Patriotismul si campionatul mondial de fotbal

Ieri, in plimbarea noastra prin noul cartier, am imortalizat cateva imagini ale patriotismului microbistilor.

De-aia il iubesc

Barbatul asta al meu (sau DH = dearest husband, cum e denumirea pe forumurile de scrapping ;-)) este o comoara de om cum nu am mai intalnit in viata mea.

Ieri am fost la Möbel Höffner si ne-am comandat garderoba pentru hol (dulap pentru haine si un dulap pentru pantofi, ambele din lemn partial masiv, cu oglinzi mari pe usi, ne-o livreaza in 11 saptamani!! Presupun ca in timpul asta va fi si produsa special pentru noi, ca e comanda mai speciala - nu am gasit ceva mai de calitate la alt pret, iar oferta a coborat de la 2100 la 1300 de euro, ceea ce este ok pentru o garderoba pe care vrem s-o avem macar 20 de ani ;-)). Tipa care ne-a consiliat la raionul respectiv si apoi ne-a redactat oferta etc. avea cam 35 de ani, frumusica, brunetica, ochi albastri, si incepuse sa cam flirteze cu Bogdan; asta fiindca Bogdan o intrebase daca isi mai aminteste de noi, ca mai fusesem si cu David acolo dar trebuise sa plecam, iar cand ea a zis ca s-a tuns si nu se astepta s-o recunoastem noi, Bogdan a zis ca el retine intotdeauna la oameni ochii si de aceea a recunoscut-o... Ei, ea o fi zis ca gata, ia uite ce compliment imi face asta... Am discutat de una, de alta, ne-a povestit ca are un baiat de 19 ani si eu am intrebat-o in gluma daca a inceput la 15 ani, iar ea a confirmat!! Dupa aceea ne-a povestit asa, in treacat (!?), ca ea este single de mai multi ani, bla-bla-bla... ca e greu sa gasesti un barbat de calitate (i-am confirmat!), ce mai, se vedea ca-l place pe Bogdan si probabil se intreba ce cauta el cu o vitica stearsa si banala ca mine (zau ca nu exagerez, exact asa ma simt si ma vad acum, decrepita si urata si cazuta ca una de 70 de ani!)... Ei bine, la un moment dat i-am zis si lui Bogdan chestia asta, in timp ce tipa cauta niste cataloage, iar el pune mana pe piciorul meu si imi face exact acele complimente cu care stie el sa-mi incalzeasca inima (si sunt sincere cand vin de la el, caci si cand e sa ma critice ma critica si imi spune sincer in fata cand nu-i place ceva). Apoi m-a pupat si m-a imbratisat cu caldura, mi-a incalzit inimioara!!

In alta ordine de idei, am inceput sa ne adaptam aici. Eu in primele zile m-am simtit cam ca in concediu, ca intr-un apartament de vacanta strain, a durat pana gaseam imediat tot ce cautam... Acum ne-am revenit cu moralul amandoi, am decis ca rezolvam problema cu zgomotul si ne adaptam si la ideea ca aici e ceva mai mult praf ca in Steinheim (asta inseamna pentru mine dat cu aspiratorul si sters praful in saptamana in care nu vine femeia la curatenie, deci nu e mare tragedie), ca doar e mult mai putin ca in Bucuresti, asa ca daca am supravietuit noi acolo, n-om muri aici la Germanica.

Poanta dura a zilei a venit azi de la Bogdan, care ma intreaba: "Feli, dar daca vom castiga vreodata bani multi la loto ne mutam intr-o casa undeva la liniste completa, da?" - am ras cu lacrimi amandoi, baiatul asta are un umor extraordinar si o atitudine pentru care il iubesc mult de tot, imi umple inima de fericire cand vad cum suntem amandoi pe aceeasi lungime de unda si stim sa facem haz de necaz... si hai ca necazul e mic, e suportabil, daca ma gandesc ca am scapat de dl. Sticla!! Hahaha, acum nu mai are pe cine sa sicaneze, cainele i-a murit, a ramas singur-singurel cu mizeria din el insusi... si cu biata de Mutti - insa ea in curand pleaca pentru o luna in Austria si atunci sa-l vad, ca va ramane 100% singur! Las' sa faca chat cu prietenul lui din Romania ;-(((

Noi acum ne pregatim de concediu, Bogdan a instalat azi si PC-ul si trebuie sa ma apuc sa caut oferte cat de cat convenabile pentru iulie, desi n-am nici o idee si nici un plan concret, iar in Sautens (la oamenii unde am fost anul trecut si acum doi ani) nu prea vreau sa merg, din motivul ca (nu radeti de mine!) nu vreau sa ma vada in halul de grasime in care am ajuns acum!! E drept ca de cand ne-am mutat am mers pe jos in fiecare zi destul de mult si deja am slabit un kilogram, ma simt puutin mai usoara, dar mai am vreo 13 de slabit ca sa pot spune ca nu imi mai este rusine cu mine... Of... Am facut primii pasi pe drumul bun, dar e drum lung, of...

Schimbi locul, schimbi norocul

Asa sa fie, doamnelor si domnilor!

Primul semn de viata (de pe netbook, PC-ul e inca in cutie) de la noul domiciliu. Ne-am aranjat frumos, mai avem de despachetat numai vreo 5-6 cutii (si am avut vreo 40, cred!). A venit rusoaica mea draga care ma ajuta si cu curatenia si am muncit ca sclavele 9 ore la jug, dar am si reusit sa terminam dormitorul, camera lui David, bucataria si jumate de sufragerie intr-o zi. Jiiisas!

Acu', sa va zic drept, avem si o lingura de dezamagire in farfuria cu ciorba noua: e zgomotos, nenica, mult mai zgomotos decat ne gandeam noi - care vizitasem de 4 ori apartamentul pe la orele 18-19... Dimineata la ora 6 incepe nebunia spre S-Bahn si trec masinile in tact de secunda pe sub fereastra :-( OK, e zona de 30, e strada cu sens unic, insa tot e zgomot, mai ales fata de linistea de paradis din Steinheim... si mai ales fiindca fereastra de la dormitor nu este perfect etans, trebuie sa-l contactam pe administratorul cladirii ca sa o regleze putin (poate dupa aceea va fi o idee mai putin zgomot).

A doua zi dupa ce ne-am mutat l-a apucat disperarea pe Bogdan: "Aici e ca in Romania, am venit din paradis in iad!!" - eu l-am incurajat, i-am ridicat moralul, am discutat despre ferestre din alea duble cu izolare fonica mare, ca aici exista solutii la toate problemele mai putin impozitele si moartea, nu? Daca inchidem ferestrele si usile de la camere si de la baie/bucatarie si stam in sufragerie cu geamurile deschise auzim numai ciripit de pasarele, deci partea din spate e minunata, cu vedere la gradina si la copaci. Iar pentru cea de la strada (care oricum nu ne deranjeaza decat dimineata devreme - in rest vom fi ori la TV, ori la PC, vom avea radio-ul mergand) o sa rezolvam cu ferestrele duble; o sa ne coste niste mii de euro probabil, dar va merita, sa dormim si noi linistiti... Culmea e ca David doarme beton, se trezeste doar de 2-3 ori pe noapte scurt ca sa ceara apa, dupa care trage aghioase de numa-numa... Macar asta e bine, copilul asta e asa de adaptabil... Imi amintesc ca atunci cand am fost in 2002 la Lisabona am innoptat la hotelul National din Rossio, la 100m de locul unde intorceau toate autobuzele si unde treceau foarte multe masini. Ei bine, in hotel toate camerele aveau aceste ferestre duble si efectiv nu se auzea nimic din afara, era o liniste nemaipomenita! Deci solutii exista!

Azi a fost randul meu sa trag niste minute bune de plans, dar nu neaparat din cauza zgomotului de afara (sau a prafului, care si el e puuutin mai multicel decat in paradisul verde din Steinheim - noroc ca am femeie la curatenie, nu? Apropos de asta, un coleg al lui Bogdan a facut ochii cat cepele: "Ceee, aveti femeie la curatenie???", la care Bogdan i-a raspuns elegant "Pai daca te gandesti bine si tu de fapt ai femeie la curatenie, o numesti sotie, nu-i asa??").

Starea mea proasta a venit din mai multe motive: 1) am recitit o carte despre abuzuri la care am mai plans cand dormea David, 2) concomitent au trecut 5 zile fara internet si fara televizor, 3) a fost si o arsita cumplita, apoi 4) a trebuit sa stau mai mult lipita de David ca sa nu se urce pe masa, sa nu desfaca din cutii, sa nu umble la dulapurile din bucatarie, sa nu dea drumul la masina de spalat vase, sa nu sparga televizorul cu masina de pompieri, mi-au iesit peri albi!! In plus, 5) am realizat acum - cand sunt departe si de Mutti - cat de singura ma simt si ma simt cu adevarat. Bun, in afara de Antoanela si Claudia cu baietelul ei Christoph oricum nu venea nimeni regulat la mine, daca as fi avut chef sa stau de vorba cu cineva din vecini oricum n-o aveam decat pe Mutti, dar acum chiar ca am sentimentul ca nu am pe nimeni, ca nu avem pe nimeni, ca suntem complet si total singuri!

In primele zile am fost foarte activa, am iesit cu David cate 5-6 ore pe zi, am facut turul cartierului si am gasit vreo 2-3 locuri de joaca pentru el (se da singur pe tobogan, m-a terminat!!), dar azi a plouat si am ramas in casa, poate de aia m-a apucat iar depresia si tristetea. De fapt nu, depresia e pe duca, de cand am venit aici ma simt mai energizata, mai motivata sa ma misc, sa ies din casa, deci nu e depresie, ci tristete... Poate ca e normal cand iti schimbi total locul in care traiesti, nu? In orice caz, am gasit o grupa de joaca pentru David martea dimineata de la 9:30 la 11:45 si sper sa ma mai imprietenesc cu vreo mamica pe acolo, am inteles ca si copiii sunt cam de varsta lui David si asta e bine, caci la grupa noastra de joi din Hanau au plecat cam de multisor copiii de 2 ani si acum sunt numai de un an, ba chiar si de 8 luni, ori cu aia ce sa faca bietul David? El ramasese singurul de 2 ani... Apoi mai vreau sa vorbesc cu vecina de la 3 (mama micutei Moleen, care are 2 ani jumate si e o scumpica) sa ne vedem macar o data, de doua ori pe saptamana ca sa se joace astia mici impreuna.

In rest, abia astept sa reiau munca, sa ma mai duc si eu la Frankfurt, sa am abonamentul gratuit cu care sa pot merge cu David si la padurea mare din Offenbach (unde e restaurantul romanesc Parkterrasse) si sa ma pot plimba prin tot oraselul asta de la cap la coada, sa gasesc locurile de joaca cele mai frumoase si sa ajung si la padurea din apropiere cu autobuzul (cred ca pe jos mi-ar lua mai mult de 20 de minute si nu ma simt motivata sa merg atata pe jos pe arsita)... In plus, un coleg de servici al lui Bogdan s-a mutat si el cu sotia si fetita lor tot in oraselul asta, iar Bogdan deja a vorbit cu el ca sa ne vizitam, sa ne cunoastem etc. Poate reusim sa ne imprietenim cu totii (daca nu-i "psihologizez" eu si pe astia de s-or speria - asta e traducerea lui Bogdan pentru ceva ce in ochii mei inseamna a fi autentic).

In rest, per total lucrurile sunt totusi ok, apartamentul asta a fost compromisul cel mai mic dintre toate pe care le puteam face: este spatios, bine "desenat" (arhitectul a fost baiat destept), este ingrijit, plasat la distanta mica de S-Bahn, de supermarket, la 10 minute de strandul cu piscina, de scoli si gradinite... si in plus a fost si cel mai convenabil financiar (fara sa fie ieftin - ca alea ieftine sunt de rahat). Nu se putea sa gasim unul care sa indeplineasca toate aceste conditii si sa fie in acelasi timp si la marginea padurii... Asta e... Asa ca acum ferestre duble scrie pe noi, dupa ce ne intoarcem din concediu incepem sa ne ocupam si de asta...

Un nou inceput

M-am logonat de pe netbook si scriu un ultim mesaj din casa asta unde am locuit peste 10 ani. Casa e aproape goala, Bogdan a plecat deja cu baietii cu camionul incarcat, Mutti l-a luat pe David la plimbare pe afara in speranta ca va adormi in buggy (caci patul nostru se afla desfacut in bucatele deocamdata, urmeaza sa fie montat in urmatoarele 2-3 ore), iar eu am ramas sa mai fac curat, sa mai impachetez diverse chestiute ramase pe ici-colo si sa fac un mic bilant de final.

Se incheie un nou capitol al vietii mele care a avut si rele si bune. Aici ma mutasem cu Manfred fiindca planificasem sa avem un bebe, si uite ca aici am avut un bebe ;-)) numai ca destinul a vrut ca taticul acestui copil sa fie altul!! Si ce bine ca a fost asa!!

Ma bucur pentru noul inceput in casa noua, cu karma noua (pentru cunoscatorii de feng-shui, nu spun decat ca pana acum am stat in casa cu numarul 4 - echivalentul mortii la asiatici, care se feresc ca dracul de tamaie de acest numar la case!!). O sa mai fie cateva saptamani de stres pana cand terminam de despachetat si de aranjat si pana cand scapam de vechiul apartament: Bogdan mai trebuie sa demonteze vechea bucatarie si s-o duca la Sperrmüll - nu stiu cum se traduce in romana, apoi trebuie sa mai facem o runda de curatenie ca sa putem aranja cu domnul proprietar protocolul de predare a apartamentului - si pentru asta ne va trebui cel putin un martor extern, Bogdan vrea sa vorbeasca el cu cineva de la Asociatia Chiriasilor, ca sa nu avem vreo surpriza placuta din partea lui dl. Sticla.

In ultimele 3-4 zile si David a simtit acut tot stresul si toata nelinistea (cand era aici, ca l-am trimis mult timp pe afara cu Mutti sau cu Zina, fata de 17 ani care vine de 2 ori pe saptamana sa mai iasa cu el pe afara). Cand ne vedea in stres mare de tot (mai ales pe Bogdan), incepea sa cante sau sa tipe in gura mare "Dodi, Dodi!!" (habar n-am ce inseamna) si facea tot felul de nebunii ca sa ne atraga atentia asupra lui: ori mazgalea iar peretii, ori varsa apa in pat si pe el de se facea leoarca, ori arunca diverse obiecte de pereti... in fine, cred ca avea si el nevoie sa se "abreagieren" - cum zice neamtul (avea nevoie de o supapa de eliberare a unui stres pe care el spre deosebire de noi nu-l pricepea deloc!).

Maine imi vine ajutorul (femeia la curatenie) pentru a incepe sa despachetam si sa facem curatenie dupa ce despachetam chestiile esentiale. Ha, avem bucatarie noua (prima mea bucatarie comandata!!) si e tare frumusica. E de la IKEA si nu a fost extraordinar de scumpa, dar e alba si e noua si frumoasa si e a noastra! Ah, Doamne, abia astept sa nu mai trebuiasca sa dau ochii cu nemernicul asta de dl. Sticla, sa-l aud zilnic fluierand pe scari (fluiera-l moartea odata la apel)! De Mutti mi se rupe inima, ca va ramane absolut singura in iadul asta... A promis ca vine in vizita la noi cel putin o data pe saptamana, SPER mai ales pentru David ca o va face, fiindca el e tare atasat de ea. Cum se scoala dimineata si il imbrac, il si auzi "Mumu, tai-tai??", ca vrea la plimbare cu "Mumu"... Am gasit in noua localitate (care este ceva mai "orasel" decat cartierul asta din Hanau unde am stat pana acum si are mai putina verdeata in zona noastra, din pacate) o grupa de joaca, la 15 minute de mers pe jos si m-am inscris cu David, sper sa ne primeasca. Mai am de gasit un parc sau un loc de joaca sau o zona de verdeata prin apropiere, unde sa merg zilnic cu el...

Iar de la 1 august gata - secretara de seara scrie pe mine: martea, joia si vinerea intre orele 17 si 22:30 ma duc iar la datorie ;-((

Pe 11 iunie vom avea internet si in noul apartament (sper sa nu ne faca Telekom-ul vreo figura), asa ca voi reveni cu alte noutati. Dupa ce ne aranjam putin si ne mai tragem sufletul, prima prioritate va fi concediul. Vrem sa plecam de pe 3 sau de pe 10 iulie, dar inca nu ne-am hotarat unde. Sa vedem ce mai gasim, la spartul targului!!

V-am lasat, pupici multi de tot la toti cei dragi mie (se stiu ei/ele) si ... jos cu psihopatii din intreaga lume!

Un bulgaras de viata

Asa imi spunea Bogdan dupa ce vazuse prima ecografie cu David: "Un bulgaras de viata"!

Ei bine, bulgarasul nostru de viata va implini in curand doi anisori. Cand au trecut atat de repede, Doamne?

Bulgarasul nostru de viata alearga prin casa si striga "Mami, mami" si "Tati, tati" si ne umple inimile de bucurie - exact asa cum ne imaginam noi! A invatat sa zica si sa fie "lieb" (sa mangaie si sa pupe si sa dragaleasca - pentru ca ne vede pe noi!), zice o multime de cuvinte (majoritatea in germana) pe care le-am scris pe homepage-ul lui, mai nou ne amuzam copios cand il auzim cum zice "laba-laba" (ei, ce vreti, astea sunt sunetele pe care le pronunta cu usurinta ;-))).

Intelege totul, repeta deja majoritatea cuvintelor pe care i le spunem, ii turuie gurita ziua si noaptea... da, uneori e pe trei sferturi adormit si apoi se ridica in fund, face cu mainile ca si cum ar conduce o masina, zice de cateva ori "um... um..." si apoi cade lat la loc, de zici ca e somnambul...

Dintisorul i-a iesit deja aproape pe trei sferturi, Doamne, ce inspirata am fost sa ma rog de doctorita aia sa nu i-l scoata atunci!! Ce bine ca am insistat cu lacrimi in ochi sa faca ceva ca sa-l salveze, iar doctorita atunci l-a sunat pe seful ei care i-a spus sa nu-l scoata, sa mai astepte, ca exista acea “eruptie spontana” in 70-80% din cazuri etc. Daca nu am fi intrat in panica atunci cand l-am vazut pe Daviducul plin de sange la gura si daca as fi gugalit putin despre accidentele cu dintii de lapte, gaseam si eu din prima informatiile necesare (le-am gasit dupa aceea, seara, cand ne mai linistisem). Inca o confirmare pentru mine ca asemenea decizii nu trebuie luate din panica, din frica, si mai ales ca nu trebuie intotdeauna sa faci ce zice doctorul, ca nici unul din ei nu este zeu si nu le poate sti pe toate. Noroc ca am dat de o tipa deschisa, care a vrut sa afle si altceva decat ce stia ea, care nu si-a pus orgoliul la bataie ca sa-mi arate mie ca stie ea mai bine, ca puteam sa dam si de una din asta… Cand ma gandesc ca asistenta deja pregatise si seringa cu anestezia, brrr... Ce bine cand totul se termina cu bine!

Odata cu mutarea a devenit si el usor nelinistit, face mici prostioare (am scris pe blogul lui), iar eu incerc sa-i explic ce urmeaza, sa-i spun ca o sa plecam de aici, ca ne mutam intr-o casa mai frumoasa, care va fi doar a noastra, unde vom fi mai linistiti si mai fericiti... Chiar daca nu intelege el totul, sper sa-l linisteasca putin...

Ne mutam lunea viitoare. Pana atunci mai cara Bogdan din chestiile mai "usoare" (vorba vine, ca deja l-au cocosat cutiile, dar e orgolios si nu vrea sa apeleze la nimeni).

Voi aveti prieteni care v-ar ajuta cu drag la mutat? Ca pentru mine chestia asta chiar a ajuns de curand un criteriu de apreciere a unei adevarate prietenii. Ca vorba aia, de prietenii din alea tipic romanesti, doar la distractie si dans si voie buna, toata lumea e satula, nu? Sau nu? Pe cine v-ati putea baza la un mutat? Ca eu in afara de Antoanela, care a venit cateva ore si ne-a ajutat la impachetat stiva de carti din biblioteca, nu am simtit ca am la cine sa apelez cu draga inima. E trist, nu? Dar asta e realitatea, iar mie sincer imi e mai bine asa decat cu armata de false prietene pe care le aveam inainte si despre care ma minteam ca ar fi tinut la mine. Adevarul o fi dureros, dar tot mai dureroasa e minciuna.

Iese dintisorul!!

Dintisorul suparat a iesit cam 1 mm deja si speram sa-si revina complet!!

In rest, impachetam, ne stresam, injuram etc.

Hai liberare (din casa asta blestemata)!

Si e a 4-a zi fara dulciuri, iuhuu! In schimb am scapat rau de tot la seminte si eu si Bogdan, mancam ca ultimii tigani pe stadion ;-))

One step at a time

Incet-incet ies(im) din criza. Din depresie. S-a facut cald afara, s-a inseninat peste tot. Straluceste soarele. E lumina multa. Incet-incet pornim motorul schimbarii. O simt cum se aduna in mine, cum isi strange puterile ca sa porneasca la drum. E un drum mai greu si mai anevoios ca oricand, dar il luam in piept.

S-au incheiat si formalitatile cu apartamentul, suntem oficial "apropitari" si putem demara actiunea mutatul. Zilele trecute am impachetat cu Bogdan multe, multe cutii cu haine (si m-am crucit vazand cate lucruri frumoase am, intr-o marime in care imi doresc sa incap din nou peste vreo 3 luni - asta e un tel realist!). Am umplut si 2 saci cu haine care se vor duce la saraci...

Azi mi-am sortat din dulapul meu "magic" din sufragerie tot felul de chestii si chestiute adunate de ani de zile fara vreo ordine sau vreun sistem anume: cosmeticaraie, pixuri, pixulete, cerneluri, probe de cosmetice, scrisori si felicitari mai noi si mai vechi, poze mai noi si mai vechi, clame de par, hartii de scris, bijuterii (nu cele de valoare), caietele diverse, facturi, plicuri, etichete, OB-uri, cescute cu pietre semipretioase, carti de vizita vechi, panglicute, semne de carte, servetele etc. etc. Am aruncat o punga mare de gunoi plina ochi. Ultimul (si primul!!) care a facut vreodata ordine in dulapiorul acela e varul meu Florin, cand m-a vizitat in 2002. Imi promit ca in casa noastra voi pastra o ordine mai serioasa...

Bogdan a comandat bucataria noua la IKEA (ne-o livreaza martea viitoare) si azi s-a dus sa monteze ultimele lampi. A montat rafturi de lemn in camera de la subsol, ca sa avem loc sa ne "arhivam" toate enspele mii de cutii si cutioare...

Pun o poza cu zambiliciul usor stirbulet. Tot frumosul lu' mama e!

A beautiful (but schizophrenic) mind

- Studiu de caz despre John Nash -

Cine nu a vazut filmul "A beautiful mind" poate sa renunte la a citi acest articol.

Demult tot voiam sa transcriu ceva din jurnalul meu din 2004, despre cat de simplu SE VEDE adevarul atunci cand scapam de ochelarii de cal.

Am citit biografia lui John Nash, acelui matematician genial care a revolutionat matematica in anii '50, apoi s-a imbolnavit la 30 de ani de schizofrenie si a fost decenii intregi victima bolii, a nebuniei, a falselor tratamente, a uitarii, inainte ca simptomele bolii sa dispara si el sa-si reia munca, pentru care in 1994 a primit premiul Nobel!

Am vrut sa citesc neaparat cartea fiindca in acea perioada eram abia la inceputul drumului meu terapeutic catre mine insami, ma interesau biografiile tuturor oamenilor celebri, dupa ce citisem si la Alice Miller cat de importante sunt acestea, mai ales detaliile din copilaria timpurie, pentru evolutia ulterioara a oamenilor respectivi. Parca simteam cat de multe sunt de descoperit acolo. De fapt, simteam ca schizofrenia si boala lui psihica au o mare legatura cu copilaria lui si voiam sa vad ce descopar acolo.

Cel mai mult m-au captivat, deci, primele capitole, despre parintii si copilaria lui John Nash. Initial ma asteptam la mesaje ascunse, cifrate, ma asteptam sa trebuiasca sa decodific la greu textul, cand colo totul era acolo, totul era descris pe fata, cu detalii relevante, numai ca orice conexiune era ignorata de autoare sau interpretata gresit.

Tineretul german ;-)

Hai sa mai si radem...

Demult voiam sa pun niste poze cu "fetite" fotografiate pe strazile din Hanau si Frankfurt. Poate se mai inspira cineva din "moda" asta ;-))

And the winner is ..................

Instinctul de mama, somatizarile, iesirea din negura

Motto: "Ca sa descoperi America, uneori e suficient sa pleci din Spania" (Jacques Salomé)

M-a uns la suflet ce a scris Roxana pentru Nelia pe DC:

nelia stii de ce polemizez eu cu tine atat de mult pe subiectul asta? Nu pentru a-ti schimba tie parerea, fiindca tu esti o mama minunata si nu gasesc ca e ceva de schimbat la tine, din contra, invat de la tine si te admir te combat insa pentru ca, fara sa-ti dai seama, poti induce un sentiment de vina si poti adanci sentimentul de frustrare pe care-l traiesc multe din mamele de la subiectul asta. Iti explic imediat in ce fel.

Ceea ce numesti tu instinct de mama este ceea ce simti tu ca vine din profundul fiintei tale, dar nu te-ai nascut cu el. L-ai dobandit prin interactiunea cu mama, cu persoanele semnificative din jurul tau, este defapt modelul tau parental, modelul tau de a fi mama. Este subconstient. (nu confunda modelul parental de care vorbesc eu cu modelul impus de societate sau carti, e vorba de modelul internalizat de tine). Tu l-ai lasat sa te conduca si ai devenit o mama buna pentru copiii tai. Fiindca modelul internalizat de tine era bun si functional si traducea protectia asa cum ai scris tu mai sus. D-aia pentru tine e ca un instinct. D-aia tu il accesezi natural, e acolo si nu stii sa-l fi invatat. Dar nu e instinct si nu te-ai nascut cu el.

Pe de alta parte sunt mame, si eu am fost printre ele, care nu au asemenea model pe care sa-l acceseze. Modelul internalizat de ele, instinctul lor, le face sa simta lucruri daunatoare copilului, de multe ori. Nu se pot lasa in voia lor. Isi iubesc copiii mai mult decat orice, dar nu stiu cum sa le fie mame suficient de bune si gresesc. Si nu-ti dai seama ce frustrare uriasa acumuleaza.
Si tu vii si le spui: ascultati-va instinctul de mame! Cum sa-l asculte? Ca nu le zice ce-ti zice tie! si ele stiu ca nu e bine ce le zice, dar nu stiu cum e bine. Si se invinovatesc, se pot crede "defecte", sufera, se desconsidera si devalorizeaza. Fiindca daca toate femeile se presupune ca au instinct de mama, ele de ce nu-l au?! Stii cata durere e in intrebarea asta?
Mamele abuzate in copilarie, care nu au avut parte de cineva care sa le oglindeasca autentic, sa le vada si sa le iubeasca asa cum erau ele, au internalizat, in mai mica sau mai mare masura, un model de a fi mama prost.


Are perfecta dreptate. O inteleg si pe Nelia, stiu exact ce vrea sa spuna, am simtit cand am vorbit si comunicat cu ea ca asa o mama mi-as fi dorit si pentru mine, nu m-am simtit frustrata de ce spune ea, dar presupun ca sunt multe mame care traiesc cu o caruta de remuscari de un milion de ori mai incarcata ca a mea...

Nici eu nu am simtit vreodata ca as avea vreun "instinct" de mama, mai ales ca am devenit mama la 40 de ani, dupa ce mi-am petrecut 36 de ani intr-o bezna emotionala completa. Da, am un bagaj de emotii, de senzatii (multe din ele infundate sau ciuntite, care nu trec de limita constientului), am cunostinte teoretice despre copii, am multe sentimente, dorinte, impulsuri, trairi, dar clasicul "instinct" despre care se presupune ca este arma infailibila a mamei perfecte nu-l am. DE UNDE sa-l am?? Mama era handicapata emotional (mi-a si spus ca m-a crescut asa cum a invatat de la parintii ei, dupa motto-ul "Copilul trebuie mangaiat doar cand doarme, altfel ii cresc cornite" - asa am ramas eu ingeras si a devenit ea varcolacul sef cu coarne doar de mine simtite, ca in societate si in familie ea era o doamna, mamica universala care dadea tuturor de toate, toti o iubeau si ma invidiam ca aveam o asemenea mama, numai ca ea era miere cu strainii si acid sulfuric cu mine!!).

Daca ne focusam prea mult pe ideea de instinct ca "reactie reflexa" si in mod ideal naturala (ceea ce nu este!), fara a constientiza si factorii adiacenti, riscam sa ne lasam prada reactiilor care vin ca din pistol dintr-un subconstient incarcat de abuz, din lectii invatate de la parinti abuzivi, invatate senzorial, simtite pe propria noastra piele si nu asimilate constient, riscam sa alunecam pe un tobogan al reinscenarii traumelor si al transferului imaginii parintilor nostri asupra copiilor. Terapeuta mi-a explicat ca - atunci cand imi pierd cumpatul fata de David si simt vreun impuls agresiv - o modalitate buna de a ma controla (am mai scris si in alta parte) este de a ma frana constient, de a-mi privi mainile si de a-mi spune "De fapt furia asta e adresata ALTCUIVA, de fapt pe altcineva vreau eu sa lovesc!".

Autocontrolul este singura carja pe care o avem, pana reusim sa ne facem temele si sa readucem in constient toate traumele alea ingropate, sa traim furia aia reprimata (ca aia tinde sa se manifeste oarba asupra copiilor nostri!), sa ne simtim durerea reprimata si apoi sa ne ingropam mortii, sa le facem slujba de rigoare si sa ne eliberam sufletele...

Cum bine spune Alice, parintii generatiei noastre au avut copilarii si mai cumplite, dar ei blocheaza la greu sentimente si au amnezii involuntare. Ei inca isi idealizeaza parintii (ce conteaza ca mama la 10 ani spala rufe de-i sangerau mainile, pentru ea asta a fost normalul, ca deh, bunica avusese enspe operatii, a avut 9 nasteri sau cam asa ceva - si cu ce erau copiii ei de vina sau responsabili de asta?? Aici nu mai e loc de discutie, mama avea intelegere doar pentru mama ei, nu si pentru fetita chinuita care a fost ea). Pai daca atunci cand eu aveam 36 de ani mama si-a justificat bataile si maltratarea cu explicatii precum "Da, am batut-o cu papucul si bine i-am facut!" (!!??) sau "De ce n-a venit sa-mi spuna in fata toate alea, ca o calcam in picioare!" - I rest my case.

In conditiile idealizarii mainii care te lovea, e logic ca nu vei ajunge niciodata sa privesti adevarul in fata, sa incepi sa-ti cureti locul din fata portii unde ti-au fost desertate toate mizeriile lor (o iubesc pe Ana pentru metafore din astea), nu vei reusi niciodata sa asezi raspunderea pe umerii cui trebuie, ca sa privesti spre copilul tau ca spre o fiinta cu totul noua, absolut paralela cu tot universul tau mostenit de la parinti.

Pentru ilia_99 (chiar daca nu stiu daca ma citeste sau nu): eu am multi ani de analiza si pot sa spun ca tocmai prin analiza am scapat de somatizari: durerile crunte de coloana (din cauza poverilor pe care le purtasem o viata), piatra din stomac unde se aduna furia neexprimata etc. A te prabusi sub imperiul descoperirilor de la terapie, a trece prin valuri de depresie paralizanta este tocmai opusul somatizarii. Nu somatizam decat atunci cand nu permitem o altfel de exprimare a problemelor, prin constientizarea lor. Somatizarea este cauzata de refuzul psihicului de a se confrunta cu problemele si traumele, de rezistenta prin mecanismele de defensa, moment in care intervine corpul si preia el - prin limbajul simptomelor, al somatizarii - volanul, incercand sa ne duca in directia buna.

De aceea am eu o furie uriasa pe toti medicii care "trateaza" simptomele, incercand adica sa le reduca la tacere. Asta e una din marile tragedii ale societatii noastre.

Ana, durerile de cap ti se trag de la faptul (acum am citit continuarea topicului) ca te-ai speriat RAU DE TOT de adevarurile care te asteapta si incerci acum sa bati in retragere! Eu asa simt, ca se manifesta in tine o dorinta salbatica de a-ti pastra iluziile de iubire de la familia ta, de a crede ca abuzul a avut partile lui bune, ca te-a format asa cum esti acum (inteligenta, curioasa, interesata de toate, activa intelectual, treaza spiritual etc., spune-i cum vrei). Esti in pericol de a calca intr-o mare capcana! Pentru a evada din cercul vicios al negarii/reprimarii/somatizarii/reinscenarii traumelor este necesar sa pleci definitiv din punctul in care esti acum; nu sa ti-l repictezi mai cu umor, nu sa te convingi ca poate ai exagerat cand ai avut atacul de panica (astfel, te negi pe tine insati si indesesti iar negura pe care tocmai uraganul inceput acum ti-a mai dat-o din fata ochilor!). Pericolul e mare, constientul vrea cu orice pret sa puna la loc capacul peste oala care clocoteste, constientul vrea sa te protejeze asa cum te-a protejat cand erai copil, numai ca acum esti adulta, acum poti suporta durerea (adultul suporta!!) si poti gestiona altfel problemele. Lasa furia aia sa se manifeste, las-o sa-ti netezeasca bine calea spre durerea vindecatoare.

Chestia cu autocontrolul e buna, DAR mai buna este prelucrarea terapeutica a traumelor, lucrand la subconstient reusim sa dezamorsam mecanismele alea adanci, dupa aceea nu mai e nevoie sa lucram la simptome si sa ne autocontrolam, fiindca vor disparea impulsurile distructive. Asta e marele avantaj al terapiei numita tiefenpsychologisch, ca merge in adancime, la cauzele problemelor. Pai sa-mi tina terapeutul prelegeri despre cum sa-mi controlez si sa-mi schimb comportamentul, nu numai ca suna a dresura si NU va functiona la triggerele emotionale puternice cum sunt cele care vin din trecutul nostru, DAR ma va termina psihic si senzatia ca IAR am dat-o in bara, ca uite, nici ca adulta nu reusesc sa fac treaba "cum trebuie"... de aici sursa infinita de frustrari si asa intram intr-o spirala de culpabilizare fara sfarsit... deci drumul asta e gresit.

Ma mai gandesc si la alte abordari si o sa mai scriu pe tema asta.

Tuturor copiilor captivi care ma citesc: capul sus si inima tare, curaj de a cere ajutor la terapie, negura se subtiaza, furia se diminueaza, incet-incet redevenim stapani asupra propriei noastre vieti si nu mai traim ca niste zombie programati de parinti!