luni, 31 mai 2010

Un bulgaras de viata

Asa imi spunea Bogdan dupa ce vazuse prima ecografie cu David: "Un bulgaras de viata"!

Ei bine, bulgarasul nostru de viata va implini in curand doi anisori. Cand au trecut atat de repede, Doamne?

Bulgarasul nostru de viata alearga prin casa si striga "Mami, mami" si "Tati, tati" si ne umple inimile de bucurie - exact asa cum ne imaginam noi! A invatat sa zica si sa fie "lieb" (sa mangaie si sa pupe si sa dragaleasca - pentru ca ne vede pe noi!), zice o multime de cuvinte (majoritatea in germana) pe care le-am scris pe homepage-ul lui, mai nou ne amuzam copios cand il auzim cum zice "laba-laba" (ei, ce vreti, astea sunt sunetele pe care le pronunta cu usurinta ;-))).

Intelege totul, repeta deja majoritatea cuvintelor pe care i le spunem, ii turuie gurita ziua si noaptea... da, uneori e pe trei sferturi adormit si apoi se ridica in fund, face cu mainile ca si cum ar conduce o masina, zice de cateva ori "um... um..." si apoi cade lat la loc, de zici ca e somnambul...

Dintisorul i-a iesit deja aproape pe trei sferturi, Doamne, ce inspirata am fost sa ma rog de doctorita aia sa nu i-l scoata atunci!! Ce bine ca am insistat cu lacrimi in ochi sa faca ceva ca sa-l salveze, iar doctorita atunci l-a sunat pe seful ei care i-a spus sa nu-l scoata, sa mai astepte, ca exista acea “eruptie spontana” in 70-80% din cazuri etc. Daca nu am fi intrat in panica atunci cand l-am vazut pe Daviducul plin de sange la gura si daca as fi gugalit putin despre accidentele cu dintii de lapte, gaseam si eu din prima informatiile necesare (le-am gasit dupa aceea, seara, cand ne mai linistisem). Inca o confirmare pentru mine ca asemenea decizii nu trebuie luate din panica, din frica, si mai ales ca nu trebuie intotdeauna sa faci ce zice doctorul, ca nici unul din ei nu este zeu si nu le poate sti pe toate. Noroc ca am dat de o tipa deschisa, care a vrut sa afle si altceva decat ce stia ea, care nu si-a pus orgoliul la bataie ca sa-mi arate mie ca stie ea mai bine, ca puteam sa dam si de una din asta… Cand ma gandesc ca asistenta deja pregatise si seringa cu anestezia, brrr... Ce bine cand totul se termina cu bine!

Odata cu mutarea a devenit si el usor nelinistit, face mici prostioare (am scris pe blogul lui), iar eu incerc sa-i explic ce urmeaza, sa-i spun ca o sa plecam de aici, ca ne mutam intr-o casa mai frumoasa, care va fi doar a noastra, unde vom fi mai linistiti si mai fericiti... Chiar daca nu intelege el totul, sper sa-l linisteasca putin...

Ne mutam lunea viitoare. Pana atunci mai cara Bogdan din chestiile mai "usoare" (vorba vine, ca deja l-au cocosat cutiile, dar e orgolios si nu vrea sa apeleze la nimeni).

Voi aveti prieteni care v-ar ajuta cu drag la mutat? Ca pentru mine chestia asta chiar a ajuns de curand un criteriu de apreciere a unei adevarate prietenii. Ca vorba aia, de prietenii din alea tipic romanesti, doar la distractie si dans si voie buna, toata lumea e satula, nu? Sau nu? Pe cine v-ati putea baza la un mutat? Ca eu in afara de Antoanela, care a venit cateva ore si ne-a ajutat la impachetat stiva de carti din biblioteca, nu am simtit ca am la cine sa apelez cu draga inima. E trist, nu? Dar asta e realitatea, iar mie sincer imi e mai bine asa decat cu armata de false prietene pe care le aveam inainte si despre care ma minteam ca ar fi tinut la mine. Adevarul o fi dureros, dar tot mai dureroasa e minciuna.

9 comentarii:

  1. Ma bucur ca dintisorul si-a revenit, grozav!!
    Cat despre prietenii ... zicala aia cu nevoia care-ti da adevarata cunoastere am experimentat-o asa de dureros pe propria-mi piele, incat ... am devenit extrem de sceptica in privinta definitiei prieteniei. Am multi prieteni, dar am foarte putini prieteni. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. am uitat sa zic: spor la mutat si sa va fie bine de tot in noua casa!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Cum spuneam: noi am scapat de mutat fiindca ne-am hotarat sa cumparam locuinta asta in care stateam cu chirie. E dureros sa vezi cum te lasa prietenii la greu. Cand ne-am mutat aici au venit doar adevaratii prieteni sa ajute. Restul de rude ale sotului au stat deoparte. Si-or fi zis ca mai mult ar incurca decat ar ajuta, ca ne descurcam singuri, ca, la trei boccele cate avem amaratii de noi, nu ne trebuie ajutor. Acum s-a mutat in casa noua verisoara sotului: sa spun cata lume a sarit sa ii ajute? Unchiul care era considerat inapt de munca, monteaza de pe scara lampi, matusa smotruieste, altii au carat cutii sau au avut grija de copii. Foarte prompt orice ajutor oferit de nio a fost refuzat! Nu stiu daca se aliniau si la noi atatea ajutoare de era vorba sa ne mutam. Ieri am carat singura cu sotul mobila ce am cumparat-o fiindca toti erau inca prinsi in mare mutare ce incepuse sambata!

    RăspundețiȘtergere
  4. Alina, saru'mana pt. gandurile bune!! Asa sa fie...
    Ceska, felicitari pt. achizitia apartamentului, intr-adevar e o mare usurare sa nu mai trebuiasca sa te muti, si eu ma bucur ca dupa tot stresul de acum nu ma voi mai muta niciodata (decat la cimitir, candva mai tarziu!).

    Cat despre prietenii la nevoie, poate ca mutarile astea (sau alte ocazii unde se pot "cunoaste" adevaratii prieteni) sunt tot atatea posibilitati de a mai sorta putin si de a mai pune la arhiva unele "prietenii"...

    RăspundețiȘtergere
  5. Sa va fie de bine cu noua casa. Eu vad in mutat (desi stresant, recunosc) inceputul. Arunci tone de chestii de care nu mai ai nevoie, constientizezi PE CATE PORCARII SE DUC BANII FAMILIEI, ordonezi diferit, iti propui sa devi mai ordonata (chiar daca nu te tine decat o luna, senzatia aceea ca o sa DEVI face toti banii). Sti regula de aur a mutatului? Orice cutie nedeschisa mai mult de 6 luni contine lucruri de care nu ai nevoie si e bine sa fie aruncata asa, cu totul, fara sa te mai uiti ce contine. Daca te uiti... nu mai esti in stare s-o arunci.

    Cat despre prieteni trebuie sa-ti spun un lucru care ma preocupa. Noi vrem ca oamenii sa tina la noi si sa ne ajute la nevoie. Dar cred ca le cerem prea mult. Oamnii ne iubesc cu conditii:
    - sotul pentru ca suntem frumoase :) si se poate trai cu noi in casa
    - angajatii pentru ca suntem sefii lor si ne respecta (cazul ideal)
    - copiii ne iubesc daca noi ii invatam sa faca asta (deci noi trebuie sa dam primele)
    - prietenii pentru varii motive (mergem cu ei in concedii, dam mese gustoase, suntem un umar pe care sa planga, avem copii de aceeasi varsta si vor s-si socializeze propriul copil, stam in apropiere, etc.).

    Nimeni, niciodata nu o sa ne mai iubeasca pe noi neconditionat. Daca n-au facut-o parintii nostri nu o va mai face nimeni asa. Iar noi le cerem celor din jur prea mult. Daca le cerm (poate) ceea ce nu am avut de la parintii nostri? Cred ca daca am fi avut parte de iubirea parintilor putem sa fim mai intelegatoare cu slabiciunile, omenesti de altfel, ale prietenilor. Dar asa?

    RăspundețiȘtergere
  6. 1. felicitatiuni pt linistirea cu dintisorul!
    2. succesuri cu mutatul!
    Si io zic ca Alice, tot ce nu am deschis o perioada de timp (eu zic ca 3-4 luni e termen clar) - trebuie sa scap de . Maxim de pastrat hainele de iarna care le fol. 3 luni pe an...

    Cat despre prietenii si mutatul, am un prieten drag care m-a ajutat la 'migrat' cu draga inima. De multe ori. S-a bucurat sincer cand m-am mutat la casa mea, m-a ajutat la zugravit, carat etc. Si miine daca ii zic ca ma mut - raspunsul va fi: "sa caut sa imprumut o masina de transport? "

    Va doresc succesuri si sporuri.

    RăspundețiȘtergere
  7. am descoperit blogul tau de scurt timp si tot ce pot sa spun este ca esti o femeie deosebita si ca ai o familie extraordinara. mult succes in continuare.

    RăspundețiȘtergere
  8. Alice, ai mare dreptate! Dar tot doare chestia asta, cand stii ca tu ai facut si ai face mult mai multe pentru prietenii tai decat vezi ca fac ei pentru tine...
    Cleo, pupam mult!!
    Diana, multumesc din suflet pt. complimente! Toate bune si tie!

    RăspundețiȘtergere
  9. Mie nu mi-ar place sa ma ajute nimeni la mutat, as vedea asta mai degraba ca un amestec (deranjant) in viata mea personala. In schimb imi place teribil sa ma mut. daca ar fi dupa mine as face-o in fiecare an... noroc cu sotul care e mai cu picioarele pe pamant.

    Ce ma bucur pentru dintisor! cata dreptate ai. nu trebuie sa intram in panica imediat si sa ne "bizuim" mai mult pe cei de specialitate decat pe instinctul nostru (sau pe google :) ).

    RăspundețiȘtergere