Despartirea de parinti (Thomas Gruner)

“Dar venindu-si in sine a zis: 'Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune : Tata, am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.' Si, sculandu-se, a venit la tatal sau.” Fiul risipitor, Evanghelia dupa Luca 15:17-20

“Despartirea de parinti” este titlul unui roman de Peter Weiss, publicat in 1961. Autorul descrie, avand ca punct de plecare moartea ambilor parinti, dificila cautare de sine a unui tanar, drumul lui din casa parintilor, care se opusesera autonomiei fiului, pana la cariera de artist care prin arta sa se opune acelei paturi a societatii din care faceau parte parintii sai. Astfel, cu ajutorul artei autorul se prezinta ca el insusi si opereaza desprinderea de origini. La o noua lectura a acestui roman modern de cultura m-am intrebat daca nu cumva despartirea de parinti are si o semnificatie mai profunda. Fiindca in fiecare adult ale carui nevoi elementare nu au fost satisfacute in copilarie, in fiecare adult care nu a primit acceptare si dragoste pentru fiinta sa exista si la maturitate copilul care adesea continua sa-si doreasca si sa spere o viata intreaga iubirea autentica a parintilor lui. Exista si in adult o parte care nu poate renunta la speranta ca un efort deosebit sau un gest de iertare ii va aduce totusi iubirea parintilor. Caci in copilarie aceasta speranta era vitala. Adesea ea ramane insa doar o iluzie.

Despartirea concreta de parinti poate fi necesara in multe cazuri, prin distanta aceasta despartire poate duce la o anume linistire. Uneori aceasta despartire concreta apare numai prin moartea parintilor. Atunci iese la iveala faptul ca parintii continua sa traiasca in noi cu toate mesajele lor, cu toate ratarile lor, cu tot ceea ce poate ne-au dat in viata, cu tot ceea ce ne-au furat in viata, cu lupta lor, cu propria lor istorie, cu visurile si cu nefericirea lor. Moartea mamei si a tatalui nu-l elibereaza pe adult de istoria traita cu ei. Chiar dimpotriva, s-ar putea ca „despartirea de parinti” sa reprezinte pentru multi oameni o sarcina cu care ei trebuie sa se confrunte in viata in foarte multe feluri. Un adult nu mai are nevoie de parinti ca sa traiasca, dar despartirea este atat de dureroasa deoarece in acelasi timp ne luam ramas bun de la sperante si iluzii, de la iubire si de la dorintele copilului din noi.

In grupele de terapie pe care le-am vizitat si in forurile „our childhood” de pe internet, oamenii povestesc adesea cum isi revad parintii si de fiecare data sfarsesc prin a fi raniti de catre acei parinti. Parintii nu vor sa stie ce simte copilul lor devenit adult, cum traieste acesta si ce suferinte are. De multe ori parintii vin doar cu pretentii si cereri, fac reprosuri sau palavragesc neintrerupt despre lumea lor marunta, despre vecinul care si-a cumparat o masina, despre florile din balcon sau despre problemele lor cu batranetea. Numai ca in realitate ei nu vorbesc deloc cu copilul lor devenit adult. Cateodata copilul devenit adult nu reuseste sa-si reprime furia fata de parinti, reactioneaza agresiv si are apoi remuscari: daca as fi altfel, daca m-as putea purta altfel, atunci si parintii mei ar fi asa cum am eu nevoie de ei. Aceasta nevoie este insa nevoia disperata a copilului infometat de dragoste din noi. Adultul ar vrea de fapt sa fuga mancand pamantul de langa acesti oameni, insa copilul din noi se simte atras cu o forta irezistibila catre parinti. Copilul vrea sa mai verifice o data si inca o data si inca o data daca nu cumva de data asta, daca nu cumva macar cu scurt timp inainte de moartea parintilor va veni ceva, un gest cat de marunt pe care el si l-a dorit si l-a asteptat dintotdeauna. Acest conflict interior este extrem de dureros, fiindca indiferent cum se zbat si se agita oamenii, adesea este aproape imposibil sa indeplinim concomitent dorintele copilului din noi si ale adultului care suntem astazi.

Astfel, de exemplu, o femeie care a fost abuzata in copilarie de tatal ei si nu l-a mai vazut pe acesta de multi ani de zile afla ca el este pe moarte. I se transmite de catre rude ca trebuie sa se grabeasca daca vrea sa-si mai vada tatal pentru ultima oara. Atunci sa moara, gandeste femeia spontan, cat rau mi-a facut acest om si cat am suferit o viata intreaga din cauza lui. Acum va fi si el parasit, la fel cum am fost si eu in copilarie. Insa in aceasta femeie a supravietuit si fetita care isi dorea cu disperare un tatic, fetita care credea in continuare ca intr-o buna zi tatal se va opri cu atacurile incestuoase si va deveni acel tata de care ea avea atata nevoie. Atunci, spera fetita, va putea si ea in sfarsit sa-i daruiasca tatalui intreaga iubire pe care i-o purtase dealtfel toata viata. Aceasta fetita nu l-ar fi lasat niciodata de izbeliste pe taticul ei aflat pe patul de moarte, cu sensibilitatea ei ea simtise imediat atat nevoia si singuratatea tatalui, cat si nefericirea copilului care fusese odinioara tatal ei. Si acea fetita facuse deja totul (TOTUL) pentru a incerca sa-i aline lui suferinta, sa-l salveze.

Femeia nu se duce la tatal ei aflat pe patul de moarte, dar copilul din ea sufera. Poate ca tatal ar fi rostit un cuvant iubitor sau si-ar fi recunoscut greselile, isi spune copilul. Cat de mult si-ar fi dorit fetita sa-l mai vada odata pe tata si sa stea de vorba cu el asa cum nu fusese niciodata posibil pana atunci. Nu cu ura, ci in liniste si armonie. Cat de mult si-ar fi dorit femeia sa se desparta de tatal ei in asa fel incat copilul din ea sa nu sufere. Insa femeia este constienta ca nu doreste sa cedeze iluziilor nocive ale copilului din ea. De asemenea, nu-i mai putea oferi tatalui nimic, deoarece ii oferise deja in copilarie atat de mult incat abia daca ii mai ramasese putina putere pentru propria ei viata. Multa vreme dupa inmormantare, la care nu a participat, femeia simte dorinta foarte puternica de a vizita mormantul tatalui. Simte un fel de bucurie, este ca si cum in sfarsit se poate duce fara frica la tatal ei; acum el nu o mai poate rani cu remarci rautacioase, cu incercari de santaj sau cu ignoranta lui. Insa tatal e mort, orice posibilitate de a comunica si de a se intalni cu el intr-un alt mod si la alt nivel apartine definitiv trecutului. Ea stie asta si totusi simte un dor fierbinte, o sete arzatoare pentru ceva ce tatal ei nu i-a oferit niciodata, ceva ce nu va putea primi niciodata de la nici un alt om. Aceasta finalitate o tortureaza cumplit. Cu multi ani in urma s-a rupt de tatal ei, dupa ce a recunoscut atacurile lui incestuoase in adevarata lor dimensiune si tragedie. Nu s-a putut rupe insa de lipsurile timpurii si de golul din ea insasi, ele au fost mostenirea tatalui ei, singurul lucru care i-a ramas de la el. Acel gol ramane ca experienta autentica si ca deficit real in corpul ei.

Multi oameni incearca mereu si mereu sa compenseze in viata adulta nevoile si lipsurile de care au suferit in copilarie. Pentru asta se folosesc adesea de alti oameni: prieteni, partenerii de viata sau propriii copii, multi terapeuti isi folosesc pacientii. Cel care nu a putut gasi oameni apropiati rataceste adesea o viata intreaga prin lume cautand ceva, fara a sti exact ce cauta: o sa-mi fie bine si o sa pot face ce–mi doresc cu adevarat atunci cand voi fi gasit ceea ce caut. Abia atunci imi voi gasi linistea. Si apoi mai sunt si aceia care nici macar nu simt acea lipsa, acel gol interior. Ei se multumesc cu surogaturi, se refugiaza (de inteles) in dependenta de diverse substante toxice sau in lacomie si acel comportament materialist care iese in evidenta tot mai clar in societatea noastra.

Multi se intreaba, direct sau indirect, cum se pot compensa lipsurile acelui copil, cum putem obtine azi ceea ce am avut nevoie atunci. Raspunsul este foarte simplu: nu se mai poate. Parintii care nu au putut iubi si nu au putut oferi nimic sau au oferit ceva gresit, ceva ce copilului nu-i trebuia, lasa in noi ca mostenire o dorinta si o sete care nu mai pot fi satisfacute niciodata. Cu timpul putem sa „demascam” iluziile si sperantele devenite nerealiste si sa renuntam la ele, insa setea de iubire originara este foarte tenace. Aceasta sete este ca o rana deschisa, peste ea poate creste cu timpul o pielita subtire, care se rupe insa imediat ce rana este atinsa in prezent. Acest lucru se poate intampla la moartea parintilor, la o intalnire cu acestia dupa ani de absenta sau fie si doar la primirea unei scrisori care soseste surprinzator de la unul din parinti. Sau cand suntem parasiti de cineva si cadem imediat prada intregii suferinte a copilului care am fost.

Poate fi decisiv pentru viata noastra sa fim capabili sa permitem acestor sentimente sa ia nastere in noi, caci acea sete de iubire spune intreaga istorie traita de copil cu parintii, istorie cu atat mai devastatoare cu cat acea sete a ramas pe veci nepotolita. Sentimentul acela de sete de iubire este insasi dovada ca acel copil nu a primit nimic, ca nu s-a putut satura niciodata. Putini oameni sunt intotdeauna, 24 de ore din 24 sadici, iar parintii care abuzeaza si maltrateaza au si ei momente in care gandesc clar, deci este normal ca o incercare de a se desprinde de parinti sa aduca inevitabil si amintiri ale unor astfel de momente “mai normale”. De exemplu, copilul din interiorul adultului o poate apara in continuare cu devotament pe mama care il batea: dar atunci, in ziua aceea sau cealalta, a fost altfel. Aceste momente au alimentat in copilarie speranta. Acele putine clipe pot fi ca niste promisiuni, a caror realizare un om o asteapta la infinit. Ele nu sunt insa suficiente pentru a servi ca baza vietii adultului.

In acest context, integrarea istoriei copilariei noastre reprezinta in ochii mei constientizarea crescanda a nevoii concrete cu care am trait in copilarie si mai ales capacitatea de a intelege sentimentele care provin din copilarie. Intelegandu-mi reactiile, actiunile, deciziile si sentimentele proprii, pot sa-mi ofer mie insumi sau copilului din mine ceva ce parintii nu au reusit niciodata sa-mi ofere. Acest lucru nu repara lipsa si restristea originara, deoarece acestea s-au intamplat deja in trecut, insa comunicarea adulta si matura cu mine insumi ma va determina sa nu mai fiu nevoit sa descarc asupra altora propria mea nefericire sau s-o reinscenez cu alte persoane. Intelegerea pentru propria istorie aduce o crestere a autonomiei.

Am putut vedea adesea in grupele de terapie cum unii participanti tot tematizau ani de zile cat de singuri se simteau, cat de tare sufereau de depresii, cat de mare nevoie de ajutor aveau. Chiar daca grupa respectiva reactiona pozitiv si cu empatie la nevoia lor, situatia nu se schimba nicicum. Acest lucru nici nu era dealtfel posibil atata vreme cat respectivul era de parere ca o examinare a detaliilor copilariei ar fi prea dureroasa sau inutila, fiindca trecutul oricum nu mai poate fi schimbat. Daca un om nu poate sau nu vrea sa vada cum au fost parintii lui, in ce cusca emotionala a fost prizonier el insusi in copilarie, ce anume l-a facut sa sufere, atunci el va astepta mereu de la altii salvarea la care a sperat atat de mult in copilarie. Timpul in care acea salvare ar fi fost posibila apartine deja trecutului. Astazi nu ne mai poate „salva” nimeni altcineva decat noi insine si nimeni nu ne poate oferi din afara intelegere si compasiune pentru copilul care am fost. Acest copil nu a avut voie, in disperarea lui, sa-si vada parintii asa cum erau ei cu adevarat, el a trebuit sa ramana orb si sa astepte salvare din afara. Astazi adultul nu are nevoie de nici un salvator, deoarece poate renunta la orbirea emotionala.

Speranta ca durerile nascute in trecut nu vor mai aparea este inselatoare. E logic ca o rana sa doara cand o atingem, caci acea lipsa timpurie este inmagazinata in corpul nostru ca experienta reala si nu poate fi stearsa. Durerile pentru respingerile si lipsurile timpurii pot aparea oricand, dar pot fi alinate de indata ce devenim capabili sa le intelegem si sa le exprimam. Cu acea ocazie ne putem convinge ca este vorba de un proces absolut natural, pentru care nu e nevoie de nici un fel de teorii psihoterapeutice complicate. Se declanseaza un sentiment, sentimentul este prezent, sentimentul se modifica. In timp, vom capata in acest fel mai mult spatiu interior pentru a trai prezentul. Iar o parte a acestui prezent este si trecutul, istoria copilului cu parintii lui.

Cu cat a fost mai traumatizanta copilaria, cu atat vor fi mai puternice suferinta si tristetea dupa viata ruinata. Multi oameni sunt preocupati ani intregi sa recupereze o crestere emotionala care ar fi trebuit sa le fie oferita in familie. In timp ce altii isi construiesc o existenta, ei trebuie sa lupte ca sa poata sta pe propriile picioare. Viata lor sta adesea sub semnul lui „prea tarziu”, care le este impus de realitatea prezentului. Ar fi de mirare ca in acest context sa nu apara sentimente de furie sau de durere. Numai oamenii cu emotii total impietrite nu simt nimic in astfel de situatii. Sentimentele isi pierd insa acea intensitate, care la inceput ne inspaimanta, de indata ce devenim familiari cu ele, de indata ce un om se cunoaste si se intelege tot mai bine pe el insusi. In acest context nu este numai o inselaciune, ci si o batjocura atunci cand aceia care se declara singuri „psihologi” sau aceia care se dau drept „guru” folosesc cuvantul „vindecare” pentru a sugera ca suferinta pentru viata vatamata poate fi eliminata definitiv sau ca trecutul poate fi dezbracat ca o haina veche. Eu am lasat trecutul in urma, auzim adesea. In realitate trecutul ne insoteste toata viata, el este pur si simplu o parte a vietii noastre.

Femeia care nu s-a dus sa-si revada tatal pe patul de moarte avea tot mereu in fata ochilor imaginea acestui barbat batran, decrepit, care fusese parasit de fiica lui chiar in ceasul mortii. Tatal murise de o moarte lunga si chinuitoare. Ea simtea o mila coplesitoare fata de acest om, simtea in ea insasi singuratatea vietii lui si se intreba daca nu ar fi trebuit sa-i fie indiferent faptul ca tatal ar fi interpretat vizita ei la patul lui de moarte ca pe o impacare si o iertare, pe care ea in realitate nu dorise sa i le acorde. Femeia se mai gandea ca suferise ingrozitor din cauza problemelor psihice ale tatalui ei, insa nici un om nu este vinovat sau raspunzator pentru faptul ca i se imbolnaveste sufletul. Pana cand a realizat ca prelua (din nou!) raspunderea pentru suferinta tatalui, suferinta pe care el insusi o reprimase si o refuzase. Ceea ce „mostenise” ea nu era numai lipsa de iubire, dar si o tolba imensa de nefericire din viata parintilor. Sa poarte aceasta povara mai departe? Vede in fata ochilor imaginea conturata a intregii familii, vede cum din cauza copilariei ea fusese prizoniera intr-un lant intreg de chinuri si rani reciproce, pe care ca adulta nu le putea intrerupe decat daca isi ranea parintii prin ruperea legaturilor cu ei. Insa nu ea alesese de bunavoie acest comportament, ci el ii fusese impus de parinti. Nu ea era cea care nu iubise, dimpotriva, in copilarie ea ii oferise permanent tatalui iubirea ei, insa acesta fie abuzase de sentimentele fiicei, fie le refuzase pur si simplu. Femeia intelege ca suferise deja destul prin nefericirea copilului care fusese. In copilarie fusese ranita si traumatizata atat de puternic, incat ca adulta nu avusese de ales si fusese nevoita sa se apere si sa se salveze. Fusese nevoita sa-si foloseasca toate resursele ca sa lupte pentru propria ei viata. Aceasta fusese o consecinta inevitabila a trecutului cu parintii ei. Si femeia realizeaza ca nu mai poate si nu mai vrea sa dea in continuare numai ea. Din inima l-ar fi iubit pe tatal ei, dar nu mai era posibil si ea intelege acum motivele.

Din fagasul de viata pe care ni l-au creat parintii nu se poate iesi dintr-un singur salt, sa devenim brusc liberi si fericiti si sa traim alta viata. Copilul nefericit va continua sa ramana prezent in aceasta femeie, ea nu are voie sa-l ucida, deoarece a avut nevoie de foarte mult timp si a reusit cu greu sa intre in contact cu el. Istoria vietii ei cu parintii nu mai poate fi schimbata, insa este in puterea ei sa identifice (si ulterior sa dezamorseze) acele mesaje toxice inoculate in copilarie de parintii ei si integrate de ea ca atare. Cu cat reuseste sa se identifice mai mult cu ea insasi, cu atat are sanse mai mari sa-si extinda gradul de libertate interioara la care a ajuns. Nu poate sti daca, intemeindu-si in prezent un camin asemanator cu al unui adult care a avut o copilarie sanatoasa si fericita, va reusi vreodata sa-si aline suferinta si dorul dupa ceea ce nu a avut niciodata. Dar poate incerca sa nu renunte la acest tel prea devreme. Inainte de toate este important sa ne simtim acasa in noi insine. Femeia simte tot mai clar ca zbaterea ei interioara vizavi de parinti oscilase permanent intre dorul de iubire si aversiune, intre frica si speranta, asemanandu-se mult cu ruptura interioara a tatalui ei, care intr-o secunda o coplesea cu manifestari de afectiune si in urmatoarea secunda isi descarca furia asupra ei. Poate ca tatal ei crezuse ca-si iubeste fiica, insa femeia adulta stie acum ca nu a fost vina ei daca adeseori acea iubire fusese mai mult ca o otrava care i se injecta.

Este o nevoie normala si pentru adult de a-si vizita parintii batrani, de a petrece timp cu ei si de a se bucura de prezenta lor. Multi oameni au primit de la parintii lor in ciuda tuturor conflictelor ceva din care sufletul lor se poate hrani multa vreme. Au fost vazuti si acceptati asa cum erau. Nu au fost nevoiti sa-i menajeze permanent pe parinti negandu-si propriile sentimente si nevoi si ascunzandu-se in spatele unei masti ca sa le faca parintilor pe plac si sa „castige” dragostea acestora prin supunere.

Cei care nu au avut parte de acest noroc au de ales: fie continua simulacrul si raman „copii buni” (negand totul si traind cu atacuri de panica si boli neintelese), fie evita contactul cu parintii pentru a nu mai fi raniti, pacaliti sau aruncati in depresii. Ei se afla intre doua rele: prefacatoria le dauneaza, deoarece perpetueaza ipocrizia si minciuna care le sunt necesare parintilor, iar despartirea doare, fiindca si sentimentele copilului trebuie sa tina pasul cu decizia adultului. Ura justificata fata de parinti poate fi ca o „punte de lansare” care usureaza despartirea. Insa intreaga istorie cu parintii devine comprehensiva abia cand toate sentimentele copilului, dorul insetat de iubire, disperarea propriei iubiri abuzate de parinti, remuscarile de a nu fi fost un copil mai bun, cand toate aceste sentimente sunt permise in toata intensitatea lor. Abia atunci putem simti cat de mult a suferit copilul din noi din cauza rupturii interioare provocate de comportamentul parintilor.

Este vorba de un proces extrem de istovitor, cu care de multe ori se confrunta nu numai copiii care au fost maltratati sau abuzati sexual. Unii oameni se nasc cu parinti care in ciuda celor mai bune intentii nu stiu pur si simplu ce sa faca cu ei. Sunt ca niste pui de cuc intr-un cuib strain. Isi tulbura parintii de la bun inceput cu nevoile lor si cu fiinta lor atat de diferita de a parintilor, pe care acestia inconstient o combat sau o saboteaza. O comunicare autentica intre parinti si copil este astfel imposibila si ramane de vazut pana cand va putea indura copilul adult aceasta stare de mutenie sufleteasca absoluta fara a-si bloca propria dezvoltare si fara a-si face rau lui insusi. « Dar ce mi-au facut parintii, ei sunt asa cum sunt si nu pot fi altfel », spun sentimentele de vinovatie. Si totusi, a te simti strain in propria ta familie poate fi o stare atat de chinuitoare, incat nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa-i pui capat. E nevoie de ani intregi pentru a constientiza propria copilarie cu toate fatetele ei emotionale si adesea viata parintilor se sfarseste inainte de incheierea acestui proces. Adultul este solicitat in intreaga lui fiinta si se regaseste des in dilema copilului mic, care ar fi dorit atat de mult sa le faca pe plac parintilor pana la capat, dar intelege acum ca pur si simplu nu s-a putut.

In multe cazuri, doar unul din copiii deveniti adulti se desprinde de parinti, in timp ce fratii se agata cu atat mai mult de mama si de tata. Cand un om simte ca nu mai poate pastra contactul cu parintii, el isi pierde adesea si sora sau fratele, cu toate ca nu a avut niciodata aceasta intentie. In familiile disfunctionale exista de regula un sistem rigid care incepe sa se clatine de indata ce unul din membri incearca sa evadeze din sistem. Apare atunci panica din cauza ca realitatea familiei incepe sa devina vizibila. Astfel, cel care paraseste „sacra familie” va lua rolul tapului ispasitor: el va fi personificarea raului, care isi abandoneaza fara respect si fara bun simt batranii parinti, in timp ce fratii care raman in sistemul disfunctional se considera inconstient eroi, care isi sacrifica timpul si viata pentru parinti, caci aceasta este, nu-i asa, obligatia lor morala. Cei care isi acuza propriul frate sau propria sora pentru ca acesta/aceasta s-a eliberat din sistem se protejeaza de fapt pe ei insisi de constientizarea propriului trecut si ii menajeaza in continuare si pe parinti, proiectandu-si ura asupra celui care a evadat si astfel sustinandu-i pe parinti in minciuna de a-si vedea tot „fiul cel rau” sau „fiica cea rea” ca pe oaia neagra: nerecunoscatori si cu caracter reprobabil. In asemenea familii rareori se pune intrebarea: De ce ai plecat? Intotdeauna se condamna si se arunca raspunderea in carca altcuiva, in disperarea de a mentine sistemul devenit tot mai fragil. Adultul (care s-a despartit de parinti de nevoie!!) ramane cu sentimentul ca pierde totul, ca a ramas singur pe lume, ca nu mai are nimic. Numai ca in realitate nu a existat niciodata o familie autentica, nu are loc o pierdere adevarata, ci mai degraba castigul unei realizari dureroase, anume ca acolo nu fusese niciodata nimic. Si asa ajungem la adevarata, uriasa rana.

Toate sentimentele pe care un adult le are fata de mama si tatal sau, fie ele dragoste sau ura, aversiune sau afectiune, scarba sau frica, toate isi au intotdeauna originea in istoria specifica a vietii copilului cu parintii. Un copil nu are niciodata sansa de a influenta sau de a schimba aceasta istorie. O istorie bolnava si alienata ii este impusa. De cele mai multe ori nici macar adultul nu-si poate incheia propria istorie in mod pozitiv, caci urmarile dureroase ale istoriei vietii lui cu parintii erau demult predestinate. Aici totul depinde foarte mult de cata unicitate a putut fiecare om sa salveze sau sa creeze in el insusi, cata capacitate de constientizare si intelegere emotionala pentru propria biografie a putut sa dezvolte, pentru a-si intensifica si realiza nevoile autentice chiar si fara acea substanta vitala, fundamentul oricarei existente, pe care parintii ar fi trebuit sa i-o ofere in copilarie, dar (fie constient, fie inconstient) i-au refuzat-o.

Spre deosebire de evanghelia lui Luca, fiii si fiicele risipitoare nu se vor veseli la mese cu parintii, vor ramane pierduti pentru parinti si vor face eforturi imense tocmai pentru a nu ajunge „argatii” parintilor, caci ei au parasit familia tocmai fiindca prea multa vreme fusesera argati. Important pentru ei este sa nu-si (mai) risipeasca adevarata lor fiinta.