Durerea copilului din noi

E o caldura infernala. Simt ca mi se scurge creierul...

Aseara s-a intors si terapeuta mea din concediu si imediat m-a sunat, lasand mesaj pe robot ca ii pare nespus de rau ca a fost plecata in concediu tocmai cand a venit tata aici si as fi avut nevoie acuta de ea. Ei, dar cand nu m-am descurcat eu singura in viata asta?

Apele s-au linistit, desi pana la limpezire mai e drum lung.

Tata a plecat vinerea trecuta, deci a stat in total 4 zile. Asta spune si mai multe despre un alt motiv al lui dl. Sticla de a-l fi invitat (motiv pe care l-am intuit mai tarziu): ca sa asiste la umilirea lui (fiindca stia ca eu voi refuza sa-l vad). Cred ca nici macar el nu e constient de acest motiv, care s-a conturat atunci cand eu i-am spus - in decursul discutiei celebre - ca degeaba i se crede el superior lui tata, fiindca tata in realitate il dispretuieste total. In fine, ce mai conteaza (si) asta?

Nu am obosit sa spun ca ma felicit ca am rezistat impulsurilor copilului din mine si nu i-am deschis usa lui tata. Ma felicit ca am aparat-o pe Feliuta cea mica de o noua suferinta.

Mutti incercase la telefon din Austria sa ma "imbuneze", apeland la sufletul meu bun si milos, rugandu-ma sa-i dau o sansa lui tata, care in opinia ei venise ca sa ne impacam, ca sa primeasca o noua sansa. Tipic Mutti, care pana acum a intins de 3 milioane de ori celalalt obraz, numai pentru a primi inca o cizma in cap si inca una si inca una... Si ea nu invata lectia. Ei, eu o invat. Cu lacrimi, cu strangeri de inima, cu eforturi mari, dar e singura solutie.

In timp ce scriam de nebuna prima scrisoare catre tata si eram prinsa din nou in lupta cu demonii trecutului, ma luptam cu remuscarile, cu sentimentele de vinovatie (batranul tata, care poate nu mai are mult si vrea sa ma mai vada odata inainte de moarte, imagini din astea balzaciene). Ma felicit ca nu am cedat acestor sentimente, acestor iluzii nocive.

La cateva zile dupa plecarea lui tata primesc un telefon de la o amica din Germania, care in copilarie a locuit pe acelasi palier cu mine si al carei tata mai vorbeste din cand in cand cu tatal meu. La el s-a dus tata si anul trecut cand i-am trimis anuntul nasterii lui David, sa se laude "Sunt bunic, sunt bunic!"... Tipa imi spune "Am auzit ca a fost tatal tau la tine". Am corectat-o, ca tata nu a fost la mine, ci la dl. Sticla, i-am repetat ca eu cu tata nu mai am de-a face de ani de zile si nu voi mai relua niciodata relatiile. I-am povestit pe scurt cum m-am simtit din cauza venirii neanuntate a tatalui meu si cat m-a dat peste cap actiunea lui egoista, ca sa aud ca ea aflase deja acum 3 saptamani de venirea lui tata, de la propriul ei tata. Citez: "Tatal tau s-a dus la tata si i-a spus ca pleaca in Germania, ca voi v-ati impacat demult si ca acum vine aici ca sa-l vada pe David". QED :-(

Daca mai era nevoie, am mai gasit si pe una din adresele lui de mail o dovada ca am procedat bine asa cum am procedat, nedeschizandu-i usa.

Pe 23 mai (deci cu o luna inainte de a sosi), imi trimisese un mail (pe o adresa veche dezactivata a mea!!): "buna seara! luni 22 iunie voi veni la juergen pentru doua-trei zile. in acest interval de timp voi avea permisiunea de a-l vedea pe david? daca veti fi plecati in concediu in acea perioada, as putea afla in ce perioada a lui iunie sunteti acasa? numai ca sa-l vad pe el fac aceasta calatorie. scuze pentru deranj."

Si cum ramane cu mine, tata??? Pentru copilul tau cand vei fi dispus sa faci ceva???

Biata Feliuta... Pentru cateva ore a sperat si ea ca poate taticul ei a venit pentru a o vedea pe ea, ca sa isi ceara iertare pentru raul pe care i l-a facut, a crezut ca poate taticul ei voia sa repare ceea ce era distrus intre ei... Asta e speranta aia absurda de care vorbea si Thomas Gruner in articolul "Despartirea de parinti", speranta aia care nu face decat sa adanceasca si mai mult craterele suferintei din sufletul nostru. De data asta Felicia cea adulta a avut grija de Feliuta cea mica. Un pas inainte pe drumul catre vindecare si autonomie si o durere mai putin...