Ieri a fost in vizita colega mea Magda, cu copiii ei, Mirjam si Raphael. Mirjam are 10 ani, Raphael are 8 ani. Raphael e diagnosticat cu sindromul Asperger. Ieri am putut observa in detaliu cum arata tulburarile de comportament la 2 copii cu probleme, la 2 sufletele nevinovate si chinuite.
Raphael este plin de ticuri, de ciudatenii, de manifestari care testeaza la maximum granitele si rabdarea adultilor. A stat minute in sir pe hol, apoi a fugit in baie si s-a inchis acolo fiindca nu voia sa-l vada pe David! L-a cam evitat toata seara... A spus ca nu-i plac copiii mici, ca nu vorbesc si nu ai ce face cu ei, iar cand l-am atentionat ca si el a fost candva asa, a spus ferm ca nu-i adevarat, ca el s-a nascut la 4 ani si a iesit dintr-un ou!!! Nu am mai intalnit o asemenea forta de refuz al realitatii la un copil atat de mic! De obicei intalnesti la oameni maturi o asemenea atitudine, reprimarea totala si refuzul de a se confrunta cu neajutorarea unui copil mic din cauza ca li se reaminteste de propria lor neajutorare din copilarie, dar la un copil de 8 ani trebuie ca ranile sufletesti sunt enorme, de reactioneaza asa...
Tatal lui (profesor, zombie pentru care nu conteaza decat performantele, rezultatele) nu l-a mai iubit din clipa cand baietelul nu a mai dat randamentul asteptat (adica sa fie copilul perfect) si nu l-a acceptat niciodata, intotdeauna a preferat-o pe fetita, iar asta l-a marcat pe baietel, care acum se crede deja matur, independent... La un moment dat ii spunea lui Bogdan ca "David ar putea sa mearga daca ar vrea!", iar Bogdan i-a reamintit ca nici el nu a putut sa mearga de la bun inceput, desi si el voia, nu? Sau "uite, hai sa te pun sa rezolvi o problema de matematica, poti s-o rezolvi daca vrei, nu?". Era clar ca Raphael nu voia sa-si recunoasca propriile slabiciuni, la un moment dat s-a lovit si s-a ascuns in baie ca sa nu-l mai intrebam daca e ok, voia cu tot dinadinsul sa apara perfect, mama lui mi-a povestit ca a vorbit tarziu, dupa 2 ani si jumatate, dar a vorbit imediat fluent, nu cum vorbesc copiii mici, cu greseli sau cuvinte disparate, el a asteptat sa fie sigur ca se poate articula "perfect"... Mi-am amintit ca exact asa am invatat si eu germana, cam un an de zile am vorbit in continuare engleza si, desi intelegeam foarte bine germana, nu am inceput sa vorbesc pana nu am fost sigura ca ceea ce spun este corect gramatical.
Raphael n-a mancat salata mediterana de paste gatita de mine, a preferat paste fierte separat, cu putin unt si cascaval ras, a mancat ca o primadona o jumatate de farfurie in 40 de minute (simteam cum imi cresc perii albi cand il vedeam ca infige cate o bucata in furculita si presara tacticos cateva fire de cascaval ras peste ea), el nu bea apa din pahar decat cu paiul ca sa nu ramana amprenta gurii lui nicaieri, el nu mananca tort de fructe ca "are prea mult portocaliu si rosu", a mancat doar partea exterioara care era alba si moale... si tot asa... Nu-i place sa fie fotografiat, nu-i place sa fie tuns (cu chiu cu vai si cu nu stiu cate trucuri l-a convins noul prieten al mamei lui)... si tot asa...
In plus, in permanenta o impingea pe sora lui, o sicana, "vorbea" prin semne, venea s-o pupe pe brat pe mama lui, distragea atentia tuturor, n-o lasa pe Miri sa manance, o punea sa-l care in carca (si fetita este slaba moarta, numai piele si oase!!) etc. Mirjam este o extrovertita care deja a uitat cine este ea, se dedica pana la uitarea de sine fratiorului extrem de solicitant, ea este o umbra nesemnificativa care se comporta deja de acum ca si cum persoana ei nu conteaza deloc, ca si cum sensul vietii ei este sa-l sprijine pe Raphael, sa-l binedispuna pe Raphael (si nu numai pe el)! Magda mi-a povestit ca de multe ori ii ofera fetitei o alternativa si vede clar cum fetita decide impotriva vointei proprii, alegand varianta despre care crede ea ca este preferata mamei... Trist, Mirjam deja a devenit un fel de mamica-surogat atat pentru fratele cat si pentru mama ei, ea se sacrifica total pentru armonia familiei si pentru fericirea celorlalti, fara sa se gandeasca o secunda la propriile ei nevoi si sentimente.
Am vorbit putin intre 6 ochi cu ea (eu, ea si David care se juca) si i-am spus ca intr-o familie iubitoare fiecare trebuie sa mai fie uneori pe primul plan, ca ar trebui ea, ca sora mai mare, sa-i mai puna niste granite lui Raphael si sa aiba grija sa nu se uite de tot pe ea insasi, caci si ea este la fel de importanta, fiecare are nevoile si dorintele lui care trebuiesc indeplinite, totul trebuie sa fie reciproc si sa nu decurga ca o strada cu sens unic...
Doamne, totul era atat de evident la copiii astia, de parca erau intr-o piesa de teatru cu indicatii regizorale din partea unui psiholog care voia sa evidentieze exact trasaturile marcante ale copiilor cu tulburari de comportament. Culmea este ca amandoi au tulburari de comportament, numai ca la Mirjam ele nu au facut obiectul unui diagnostic fiindca sunt foarte binevenite in societate (generozitate, altruism, spirit de sacrificiu pana la uitare de sine, reprimare, adaptare totala la cerintele celor din jur, exteriorizare de sentimente exclusiv pozitive, maturitate prematura), in timp ce Raphael e incapabil sa reprime si pune in act cu nonsalanta toate dezechilibrele subliminale ale celor din jurul lui, el articuleaza si exteriorizeaza gandurile si trairile inconstiente ale celor din jur, inclusiv si mai ales cele mai neplacute, invadand cu inocenta granitele personale ale altora si intrand cu buldozerul in subconstientul acestora, iar la asta se adauga ticurile si "ciudateniile" lui proprii care-i servesc ca arma de aparare impotriva nivelarii impuse agresiv si arbitrar de societate. La amandoi catastrofa a luat deja proportii enorme, dar - asa cum dicteaza criteriile zombie-iste ale societatii, numai baiatul este considerat anormal.
Vorbeam cu Magda si-i spuneam ca - in mod tragic - ar fi fost mai bine pentru el sa reprime totul, sa devina si el un mic robot, sa invete sa functioneze fara repros cum am facut si noi, iar pe la 17-18 ani ar putea ea sa-i explice totul, sa-l duca la o terapie buna si astfel sa poata rezolva traumele lasate mostenire de tatal lui. In schimb, el este mult prea autentic, e ca o oglinda pe 2 picioare cu darul de a arata tuturor ceea ce ei vor sa ascunda, sa infunde cat mai adanc in subconstient. De aceea, prima reactie a majoritatii adultilor la comportamentul lui Raphael este de enervare (am trait-o pe propria mea piele), apoi de nerabdare, apoi urmeaza dorinta de a-l corecta cumva, de a-l face sa se comporte "normal"... Este foarte greu de suportat un asemenea copil, nici nu e de mirare ca adultii arunca imediat cu diagnostice de genul "Asperger", "copil-indigo" si asa mai departe. Am avut remuscari dupa aceea, dar la inceput recunosc ca nici eu nu am fost in stare sa-l intampin cu toata empatia, vazandu-l ca blocheaza orice comunicare "normala" si mai ales cum respinge agresiv orice contact cu David. Abia mai tarziu am reusit sa simt mila si fata de situatia lui, sa-l vad ca pe copilul inocent si ranit care este, cand m-am detasat putin de atmosfera concreta creata de comportamentul lui iesit din comun.
Mai tarziu am reusit sa-i integram cumva pe toti jucandu-ne cu baloane, cu mingea, cu jucariile lui David, Bogdan mai ales s-a copilarit alaturi de ei (eu si Magda am putut astfel sa ne intretinem putin), au alergat prin casa, au tipat, s-au simtit atat de bine incat in final Raphael, da, Raphael a venit la Bogdan sa-l intrebe "Putem sa venim din nou peste 6 luni?" (?!?!), la care Bogdan i-a spus ca mai pot veni oricand... De indata ce vazuse ca Raphael se joaca frumos cu Bogdan si se simte bine, Mirjam se dedicase lui David, il plimba de manute prin toata casa... se pare ca la ea sindromul salvatorului este deosebit de dezvoltat. Saracuta! Cu ea m-am identificat total!
Raphael este plin de ticuri, de ciudatenii, de manifestari care testeaza la maximum granitele si rabdarea adultilor. A stat minute in sir pe hol, apoi a fugit in baie si s-a inchis acolo fiindca nu voia sa-l vada pe David! L-a cam evitat toata seara... A spus ca nu-i plac copiii mici, ca nu vorbesc si nu ai ce face cu ei, iar cand l-am atentionat ca si el a fost candva asa, a spus ferm ca nu-i adevarat, ca el s-a nascut la 4 ani si a iesit dintr-un ou!!! Nu am mai intalnit o asemenea forta de refuz al realitatii la un copil atat de mic! De obicei intalnesti la oameni maturi o asemenea atitudine, reprimarea totala si refuzul de a se confrunta cu neajutorarea unui copil mic din cauza ca li se reaminteste de propria lor neajutorare din copilarie, dar la un copil de 8 ani trebuie ca ranile sufletesti sunt enorme, de reactioneaza asa...
Tatal lui (profesor, zombie pentru care nu conteaza decat performantele, rezultatele) nu l-a mai iubit din clipa cand baietelul nu a mai dat randamentul asteptat (adica sa fie copilul perfect) si nu l-a acceptat niciodata, intotdeauna a preferat-o pe fetita, iar asta l-a marcat pe baietel, care acum se crede deja matur, independent... La un moment dat ii spunea lui Bogdan ca "David ar putea sa mearga daca ar vrea!", iar Bogdan i-a reamintit ca nici el nu a putut sa mearga de la bun inceput, desi si el voia, nu? Sau "uite, hai sa te pun sa rezolvi o problema de matematica, poti s-o rezolvi daca vrei, nu?". Era clar ca Raphael nu voia sa-si recunoasca propriile slabiciuni, la un moment dat s-a lovit si s-a ascuns in baie ca sa nu-l mai intrebam daca e ok, voia cu tot dinadinsul sa apara perfect, mama lui mi-a povestit ca a vorbit tarziu, dupa 2 ani si jumatate, dar a vorbit imediat fluent, nu cum vorbesc copiii mici, cu greseli sau cuvinte disparate, el a asteptat sa fie sigur ca se poate articula "perfect"... Mi-am amintit ca exact asa am invatat si eu germana, cam un an de zile am vorbit in continuare engleza si, desi intelegeam foarte bine germana, nu am inceput sa vorbesc pana nu am fost sigura ca ceea ce spun este corect gramatical.
Raphael n-a mancat salata mediterana de paste gatita de mine, a preferat paste fierte separat, cu putin unt si cascaval ras, a mancat ca o primadona o jumatate de farfurie in 40 de minute (simteam cum imi cresc perii albi cand il vedeam ca infige cate o bucata in furculita si presara tacticos cateva fire de cascaval ras peste ea), el nu bea apa din pahar decat cu paiul ca sa nu ramana amprenta gurii lui nicaieri, el nu mananca tort de fructe ca "are prea mult portocaliu si rosu", a mancat doar partea exterioara care era alba si moale... si tot asa... Nu-i place sa fie fotografiat, nu-i place sa fie tuns (cu chiu cu vai si cu nu stiu cate trucuri l-a convins noul prieten al mamei lui)... si tot asa...
In plus, in permanenta o impingea pe sora lui, o sicana, "vorbea" prin semne, venea s-o pupe pe brat pe mama lui, distragea atentia tuturor, n-o lasa pe Miri sa manance, o punea sa-l care in carca (si fetita este slaba moarta, numai piele si oase!!) etc. Mirjam este o extrovertita care deja a uitat cine este ea, se dedica pana la uitarea de sine fratiorului extrem de solicitant, ea este o umbra nesemnificativa care se comporta deja de acum ca si cum persoana ei nu conteaza deloc, ca si cum sensul vietii ei este sa-l sprijine pe Raphael, sa-l binedispuna pe Raphael (si nu numai pe el)! Magda mi-a povestit ca de multe ori ii ofera fetitei o alternativa si vede clar cum fetita decide impotriva vointei proprii, alegand varianta despre care crede ea ca este preferata mamei... Trist, Mirjam deja a devenit un fel de mamica-surogat atat pentru fratele cat si pentru mama ei, ea se sacrifica total pentru armonia familiei si pentru fericirea celorlalti, fara sa se gandeasca o secunda la propriile ei nevoi si sentimente.
Am vorbit putin intre 6 ochi cu ea (eu, ea si David care se juca) si i-am spus ca intr-o familie iubitoare fiecare trebuie sa mai fie uneori pe primul plan, ca ar trebui ea, ca sora mai mare, sa-i mai puna niste granite lui Raphael si sa aiba grija sa nu se uite de tot pe ea insasi, caci si ea este la fel de importanta, fiecare are nevoile si dorintele lui care trebuiesc indeplinite, totul trebuie sa fie reciproc si sa nu decurga ca o strada cu sens unic...
Doamne, totul era atat de evident la copiii astia, de parca erau intr-o piesa de teatru cu indicatii regizorale din partea unui psiholog care voia sa evidentieze exact trasaturile marcante ale copiilor cu tulburari de comportament. Culmea este ca amandoi au tulburari de comportament, numai ca la Mirjam ele nu au facut obiectul unui diagnostic fiindca sunt foarte binevenite in societate (generozitate, altruism, spirit de sacrificiu pana la uitare de sine, reprimare, adaptare totala la cerintele celor din jur, exteriorizare de sentimente exclusiv pozitive, maturitate prematura), in timp ce Raphael e incapabil sa reprime si pune in act cu nonsalanta toate dezechilibrele subliminale ale celor din jurul lui, el articuleaza si exteriorizeaza gandurile si trairile inconstiente ale celor din jur, inclusiv si mai ales cele mai neplacute, invadand cu inocenta granitele personale ale altora si intrand cu buldozerul in subconstientul acestora, iar la asta se adauga ticurile si "ciudateniile" lui proprii care-i servesc ca arma de aparare impotriva nivelarii impuse agresiv si arbitrar de societate. La amandoi catastrofa a luat deja proportii enorme, dar - asa cum dicteaza criteriile zombie-iste ale societatii, numai baiatul este considerat anormal.
Vorbeam cu Magda si-i spuneam ca - in mod tragic - ar fi fost mai bine pentru el sa reprime totul, sa devina si el un mic robot, sa invete sa functioneze fara repros cum am facut si noi, iar pe la 17-18 ani ar putea ea sa-i explice totul, sa-l duca la o terapie buna si astfel sa poata rezolva traumele lasate mostenire de tatal lui. In schimb, el este mult prea autentic, e ca o oglinda pe 2 picioare cu darul de a arata tuturor ceea ce ei vor sa ascunda, sa infunde cat mai adanc in subconstient. De aceea, prima reactie a majoritatii adultilor la comportamentul lui Raphael este de enervare (am trait-o pe propria mea piele), apoi de nerabdare, apoi urmeaza dorinta de a-l corecta cumva, de a-l face sa se comporte "normal"... Este foarte greu de suportat un asemenea copil, nici nu e de mirare ca adultii arunca imediat cu diagnostice de genul "Asperger", "copil-indigo" si asa mai departe. Am avut remuscari dupa aceea, dar la inceput recunosc ca nici eu nu am fost in stare sa-l intampin cu toata empatia, vazandu-l ca blocheaza orice comunicare "normala" si mai ales cum respinge agresiv orice contact cu David. Abia mai tarziu am reusit sa simt mila si fata de situatia lui, sa-l vad ca pe copilul inocent si ranit care este, cand m-am detasat putin de atmosfera concreta creata de comportamentul lui iesit din comun.
Mai tarziu am reusit sa-i integram cumva pe toti jucandu-ne cu baloane, cu mingea, cu jucariile lui David, Bogdan mai ales s-a copilarit alaturi de ei (eu si Magda am putut astfel sa ne intretinem putin), au alergat prin casa, au tipat, s-au simtit atat de bine incat in final Raphael, da, Raphael a venit la Bogdan sa-l intrebe "Putem sa venim din nou peste 6 luni?" (?!?!), la care Bogdan i-a spus ca mai pot veni oricand... De indata ce vazuse ca Raphael se joaca frumos cu Bogdan si se simte bine, Mirjam se dedicase lui David, il plimba de manute prin toata casa... se pare ca la ea sindromul salvatorului este deosebit de dezvoltat. Saracuta! Cu ea m-am identificat total!
* * * * *
* * * * *
Ne cautam in continuare o locuinta. Stresul asta ma ucide, nu mai suport tensiunea si asteptarea!! Bogdan calculeaza si calculeaza la sange ce ne-am permite, cat credit ne trebuie, iar rezultatele ma ingrozesc! Ne asteapta rate mari timp de peste 25 de ani!! Iar asta in conditiile ideale in care amandoi vom continua sa castigam cat castigam acum... Si fara sa punem la socoteala cheltuielile neasteptate care s-ar putea ivi... Mi-e frica... Pentru prima oara de cand sunt pe picioarele mele (adica de la 22 de ani!) mi-e frica de viitor!
* * * * *
Nu mi-e bine. Deloc. Azi m-a bufnit plansul in pat, cand am stat cu David sa adoarma de pranz. Se da cu capul de tablia patului, indiferent de cate ori ii zic sa n-o mai faca, de cate ori ii arat ca e "aua", ca doare, dureaza deja saptamani chestia asta si simt ca-mi pierd mintile. Azi a mai si cazut cu capul de tablia patului in timp ce avea un deget in gura si s-a lasat sa cada neatent, si-a mai facut un cucui (azi-dimineata am mai observat unul, facut aseara cand se juca in focuri cu ceilalti). Si inca imi trage palme, vine spre mine in pat, sare in fata si in cadere imi arde cate una peste ureche! De nu stiu cate ori i-am spus ca ma doare, ca e "aua", ca nu-i permit sa ma loveasca sau ca nu e frumos sa loveasca si ca noi nu lovim, noi suntem iubitori si mangaiem etc. Azi n-am mai putut, m-a bufnit plansul si am inceput sa spun: "Nu mai da, mama, nu mai da, mama, nu ma mai lovi, mama" - mi-a revenit totul in memorie de pe vremea cand mama ma lovea cu palmele pe unde apuca, iar eu probabil rosteam in gand aceleasi cuvinte ca azi. Da, in gand, caci refuzam in clipele alea sa-mi arat "slabiciunile", durerea, nu voiam sa-i dau mamei satisfactia ca ma dor loviturile ei, strangeam din dinti si nu scoteam nici un sunet...
Doamne, nu mai pot, vreau sa fug undeva unde sa-mi pot linge ranile in liniste si in timp, nu mai pot, nu mai pot!
Am fost acum 3 zile la coafor, mi-am reimprospatat suvitele, nu m-am mai tuns fiindca efectiv nu am chef de o noua coafura, vreau doar sa-mi prind parul in coada si sa nu mai am nici un stres. De obicei ma simteam ca nou nascuta cand veneam de la coafor, ca si cum mi-ar fi crescut un cap nou. De data asta e altceva. Ma simt la fel (oribil), nicicum mai ingrijita sau mai proaspata sau mai atragatoare. Nu mai simt nevoia sa ma uit in oglinda, sa ma aranjez, sa ma pensez, sa ma vad, sa... nimic.
As vrea sa ma evapor, sa dispar, sa ma ascund in fundul unei prapastii si sa stau acolo pana... nu stiu cand, pana cand voi putea sa ies cu alt moral, cu alte forte.
Am avut azi-noapte cel mai intens si mai cutremurator vis din ultima jumatate de an. Noaptea a fost foarte agitata, am povestit pe blogul lui David ce si cum. Am visat ca reluasem serviciul, part-time, ma plimbam cu un dosar prin firma (cladire noua, totul parca pe niste stanci, pe o platforma inalta), cautam un avocat, unele colege ma salutau, altele nu, una venise cu copilul si i-am povestit ca si eu mai trecusem pe acolo cu David, apoi la un moment dat am ajuns pe un fel de terasa, ridicata tot pe niste stanci cumva... totul fiind neregulat, usor denivelat... M-am uitat in jos, pe o platforma neregulata (tot pe stanci) erau mai multi oameni, iar la un moment dat am vazut ... tragedia! Un cal mare, puternic, negru, lucios, frumos, era cumva "prins" de alta platforma cu pietre si iarba si un fel de substanta mlastinoasa (nu era afundat in ea, dar o vedeam), se zbatea dar nu putea sa scape, nu era legat in lanturi sau altceva, dar era prins acolo, de parca niste magneti il trageau in jos. Se vedea ca sufera, dar nu scotea nici un sunet...
Si apoi am vazut ce faceau cu el, l-am vazut ridicandu-se pe picioarele din spate, iar in locul penisului avea parca o armura imensa, din fier incins, iar cei care-l tineau prins acolo il impingeau cumva catre 4 aruncatoare de flacari fixate de pamant, care ii ardeau calului burta si maruntaiele, il vedeam cum se zbatea sub flacari, incerca sa scape de acolo, in continuare fara nici un sunet!! Il vedeam, ii simteam durerea infioratoare, dar nu scotea nici un sunet!
La un moment dat a reusit, cu greu, sa se elibereze de acolo, iesise din patratul de foc si se tavalea de durere, isi strangea corpul si zvacnea spre spate in durere, se zbatea in chinuri, ardea, dar in continuare nu scotea nici cel mai mic sunet!
Ce sau pe cine simbolizeaza calul acela? Eram ca paralizata uitandu-ma la el, dar ii simteam durerea, simteam arsurile! Chiar ma gandeam ca el de fapt era un cal alb si din cauza ca fusese ars devenise negru...
Si am plans din nou astazi, am plans din nou simtind vechile dureri... o minuscula parte din ele, cel putin.
Poate reusesc sa ma eliberez si eu precum calul din vis de flacari si de durere...
Si am plans din nou astazi, am plans din nou simtind vechile dureri... o minuscula parte din ele, cel putin.
Poate reusesc sa ma eliberez si eu precum calul din vis de flacari si de durere...
Dar pana va veni acel moment, am mai mancat o ciocolata intreaga si am mai anesteziat putin ranile.
Sa va ia dracul, parinti care faceti copii si nu sunteti in stare sa-i iubiti!
Feli, Feli....caut cuvinte si-s vida, prea tulbure mi-e mintea
RăspundețiȘtergerede ce traversam stari asa asemanantoare, de ce te-am gasit si ma regasesc in ce spui despre tine?
e sansa mea (ce egoist din pacate)
si tu? iti doream in secret mai multa liniste, va veni ea, cindva...dar pina acolo drumul e prin flacari
aceeasi frica o am si eu in proiectul de casa, sint frustrata caci sintem foarte limitati in finante (credit deci), e greu de gasit cam ce am vrea in limita unui pret mic, si-apoi...25-30 de ani de credit nu-s o nimica toata, e o responsabilitate enorma
pe de alta parte....asa mult o doresc casa aia, ma sufoc din ce in ce mai mult aici, stau cu ochii pe net prin anunturi si-mi spun ca in citeva luni, poate in citeva luni va fi altfel, vom face poate focul in semineu pentru Papa Noël cum Elouan viseaza, vom planta seminte in gradina noastra fara sa ne mai fure unii morcovii....vise
cum mai esti, Feli??? tot astept un semn ceva (am incercat sa te sun intr-o seara, dar cred ca era cam prea tirziu, imi cer scuze)
RăspundețiȘtergere