False prietenii, adevar, furie, durere

Asa m-am saturat de prieteniile tipic romanesti! Prieteniile alea de distractii sau de vreme buna, spuneti-le cum vreti, sunt convinsa ca fiecare din noi are sau a avut parte de asa ceva. Si ne multumim cu ele de teama sa nu cumva sa ramanem singuri. Dar cat de mare e pretul pe care-l platim cu aceasta iluzie? Cat de mare e disperarea interioara care ne impiedica sa recunoastem ca aceste prietenii nu sunt de fapt ceea ce credem noi?

Ei bine, eu m-am saturat de amici sau prieteni care nu cunosc decat o singura fata a medaliei numite "la bine si la rau"... M-am saturat de oameni care nu stiu decat sa ia si care iti intorc spatele de indata ce nu mai ai asa mult de dat... Daca nici eu nu stiu cum e asta, nu mai stie nimeni. O viata intreaga am fost, in toate relatiile mele, cea puternica, optimista, cea care avea energie cat pentru 50 si care se pricepea de minune sa motiveze pe toata lumea, sa incurajeze, eu eram cea care avea mereu un cuvant bun si un sfat potrivit pentru oricine... Si, vai, ce ma mai "iubeau" toti, mai ales din vorbe, ca la fapte erau clar repetenti, numai ca eu refuzam inconstient sa vad realitatea!

Ehei, apoi au inceput si problemele mele. Mai intai a fost ruptura cu ai mei parinti, inceputul terapiei si al introspectiei profunde care avea sa-mi schimbe viata din temelii. Apoi au urmat in lant rupturi cu tot felul de prietene (pardon, "prietene") care nu au suportat faptul ca Feli a lor nu mai era prietena ideala, tot timpul generoasa pana la uitarea de sine, tot timpul obsedata de armonie si de evitarea oricarui conflict, tot timpul implicata pana peste cap sa ajute pe altii... Feli devenise brusc furioasa, dornica de a descoperi si de a respecta adevarul cu orice pret, dornica de a trai in armonie cu adevaratele ei sentimente, Feli devenise neiertatoare cu minciunile, Feli nu mai accepta sa fie naiva si folosita si manipulata, Feli incepuse sa spuna adevaruri neplacute si dureroase, de care ceilalti fugeau mancand pamantul, Feli nu mai era impaciuitoare si nu mai voia sa daruiasca din substanta ei sufleteasca fara a primi nimic in schimb si mai ales nu mai era vesela si bine dispusa tot timpul, nu mai era "farul luminos pentru corabiile altora", cum m-a numit odinioara una din "prietenele" de mai sus...

Feli era ea insasi cu corabia in deriva, luptandu-se cu o furtuna nemiloasa care o ajunsese din urma cu forte nebanuite, Feli ar fi avut ea insasi nevoie nu de ajutor (o viata intreaga s-a descurcat perfect de una singura), dar macar de incurajari si sustinere, de un umar pe care sa planga si ea din cand in cand, ar fi avut nevoie de intelegere si compasiune... da, ea, robotul perfect, aia "tare si de nedaramat", ar fi avut si ea nevoie de un respiro, ar fi avut si ea nevoie sa primeasca ceva de la prieteni, afectiune, interes sincer fata de necazurile ei... Se pare insa ca multi oameni pur si simplu nu sunt capabili de asa ceva, de o prietenie reciproca, dezinteresata si profunda.

M-am saturat sa raman cu gustul amar al unei comunicari in care intotdeauna e vorba numai despre cealalta persoana, in care eu dau sfaturi, comentez, imi spun pareri (pertinente), imi fac ganduri si ma implic serios in problemele celeilalte persoane, iar ea nu abordeaza mai deloc ceea ce relatez eu despre mine. In asemenea corespondente intotdeauna e vorba despre cealalta persoana, ale carei probleme sunt brusc mai importante nu fiindca ar fi mai grave, ci fiindca ea e incapabila sa le gestioneze si fiindca eu evit sa-i incarc pe ceilalti cu necazurile sau grijile mele. Eu intotdeauna sunt pe ultimul plan in asemenea corespondente. Si de asta m-am saturat. Ce dialog se mai vrea ala? Ca de o prietenie nici nu se pune problema, aia era doar in mintea mea naiva, care s-a lasat mereu si mereu pacalita. Am avut atatea "prietenii" din astea, ca mi s-a acrit. Vampiri emotionali... Si ce ma deranja cel mai mult la asemenea persoane (Ingrid, Nicoleta, Mihaela din Neu Isenburg, ca sa dau doar cateva exemple) era nu numai dezinteresul lor total fata de problemele (la fel de reale!) ale altora, dar inutilitatea eforturilor mele de a le ajuta sa schimbe ceea ce le supara la existenta lor: atunci simteam ca eu sunt doar un fel de cos de gunoi pentru vaicarelile lor, dar ele refuzau sa ia initiativa sau sa urmeze un sfat bun pentru a-si rezolva problemele. Iar dupa o perioada reveneau cu aceleasi vaicareli, cu aceleasi probleme atarnate de gat. Si atunci la ce bun sa ma implic, sa ajut, sa dau sfaturi?

Intrucat se pare ca toata viata am atras ca un magnet oameni mult mai slabi ca mine, toate aceste relatii incep cam la fel: persoanele respective ma aseaza pe un soclu, isi declara admiratia fata de mine, fata de forta si puterea pe care le degaj si care m-au ajutat sa-mi depasesc problemele, fata de curajul de a vorbi tare despre tabu-uri si despre trairi personale (curaj pe care probabil ca 95% din oameni, daca nu mai mult, nu-l au), admiratia fata de modul cum imi traiesc viata si fata de intransigenta mea in ce priveste adevarul. Aceasta admiratie o maguleste pe mica Feliuta din mine, cea insetata de iubire, care se multumeste si cu o iluzie decat cu nimic. Ei, apoi vine momentul adevarului, cand incearca si persoanele respective sa faca ce am facut eu sau sa fie cum sunt eu... si isi ating propriile granite... si esueaza. Ele asteapta de la mine indicatii de regie pentru propria lor viata si sunt dezamagite cand lucrurile iau alta intorsatura decat pretind ele. Atunci incep resentimentele lor fata de mine, atunci ajung chiar sa ma urasca pentru propria lor neputinta, pentru ca le pun oglinda in fata si nu se mai pot minti. Unele persoane regreseaza in starea de constienta a copilului si o vad in mine pe mamica lor, care trebuie sa le ia raspunderea pentru propria lor viata (si pe care o urasc fiindca nu o face). Ei nu doresc o relatie intre adulti, ci o simbioza toxica, ei cauta de fapt hrana si combustibil narcisist la mine si se infurie cand nu (mai) gasesc ce vor. Atunci devin in ochii lor o persona non grata, lucru pe care nu l-ar admite deschis, dar care se manifesta evident in comportamentul lor (numai eu, in naivitatea mea de pana mai an, nu reuseam sa identific mereu despre ce era vorba). Cand incep sa aiba complexe si resentimente, automat comportamentul acestor persoane capata o singura tinta: sa ma jigneasca, sa ma raneasca, sa ma devalorizeze cu orice pret, sa ma anuleze daca s-ar putea... ca sa se simta si ele mai bine timp de o fractiune de secunda. E standard, am trait chestia asta cu atatea persoane incat o cunosc ca pe un film care se deruleaza la fel la nesfarsit.

Si inca ceva: da, sunt furioasa, fir-ar sa fie, am enspe mii de motive sa fiu furioasa si nu vreau sa ma linistesc, nu vreau sa ma calmez si sa-mi neg sentimentele doar ca sa fac frumos in societate sau sa nu cumva sa deranjez somnul de veci al unor zombie care se cred oameni. M-am saturat si de reprosurile perfide ale unora carora incerc sa le deschid ochii, iar ei vor doar sa ramana in amorteala si orbirea lor, acuzandu-ma ca vezi Doamne furia din cauza abuzului meu ma face sa vad peste tot prea multe abuzuri si sa ma implic cu prea multa pasiune. Sa fie clar: eu vad abuzuri acolo unde sunt abuzuri!! Tocmai trecutul meu de copil abuzat m-a inzestrat cu niste antene deosebit de sensibile la asa ceva, am un barometru infailibil.

M-am saturat de sfaturi "binevoitoare" (si in realitate agresive) referitoare la problemele mele (eu imi rezolv problemele!!), sfaturi primite de la oameni care au un Himalaya de probleme ei insisi si vor sa fuga de ele aratand cu degetul spre mine, eu sunt aia prea furioasa care le strica "linistea"... M-am saturat sa fiu "fetita cuminte" ca sa fiu placuta (de cine??), m-am saturat sa mi se solicite (direct sau indirect) sa fiu sau sa redevin Feli cea zambitoare care le facea tuturor pe plac si care nu arata niciodata ce o doare, Feli care purta permanent masca perfectiunii si nu lasa sa se intrevada nici cel mai mic semn de slabiciune.

M-am saturat sa ma tot justific pentru ca ma identific cu toti copiii abuzati sau pentru ca acuz drastic si fara compromis mamele ignorante (si, Doamne, cate cunosc!!), m-am saturat de dansul mastilor si al politetii fortate, m-am saturat de superficialitate in conversatii, m-am saturat sa ma port cu manusi de catifea cu persoane care cer agresiv toleranta de la altii, dar ele nu au nici o problema sa atace, sa jigneasca sau sa raneasca pe altcineva, persoane care nu suporta adevarul si care cauta doar prietenii mincinoase care sa le confirme propria minciuna in care traiesc, m-am saturat de pisicisme si miorlaieli, m-am saturat de zambete false si amabilitati mecanice, m-am saturat de relatii ieftine si goale de continut!

Vreau prietenii si relatii autentice, in care sa pot spune tare si raspicat "Da, domnule, nu-mi merge bine, trec printr-o criza extrem de puternica si de grava", iar ei sa nu se dea instinctiv un pas inapoi si sa ia distanta. Vreau sa pot arata ce simt, sa pot plange fara ca altcineva sa se simta speriat sau obligat sa-mi sara cumva in ajutor (si - fiindca nu poate - sa ia, din nou, distanta!). Vreau sa cada toate mastile, sa vorbim personal si real unii cu ceilalti, vreau adevarul interior, asa cum e el, zgariat, insangerat, dureros! Vreau prietenii in care sa simt o legatura sufleteasca, o comunicare autentica...

* * * * *

Cu cat sunt mai furioasa pe acest gen de persoane-zombie cu care nu mai doresc sa am de-a face, cu atat sunt mai furioasa si pe mama mea, din cauza careia sufletul meu de copil a ramas uscat si pustiu si din cauza careia trag acum atatea bagaje ingrozitor de grele dupa mine... Si sunt cu atat mai furioasa si pe mine ca nu reusesc sa-mi rezolv toate problemele taind un nod gordian, sunt furioasa si dezamagita ca ma simt depasita, deprimata, singura... Iar dincolo de furie se ascunde durerea. Durerea care e atat de mare incat momentan nu pot decat sa fug de ea. Terapeuta mea mi-a spus ca ea la un moment dat fugea de realitate (sot alcoolic, 2 copii mici, singuratate, somaj) si se refugia in puzzle-uri cam cum ma refugiez eu acum in scrapping. Nu e ceva nociv, dar e o fuga. Ei, comparatia se opreste aici: ea fugea de realitatea concreta insuportabila, in timp ce eu - din perspectiva nu mai putin reala a trecutului meu dureros - fug de trairile realitatii mele, fug de acele elemente ale prezentului care risca sa declanseze vechile dureri si suferinte ale Feliutei mici care nu a primit iubire, fug de propriile mele sentimente, de propria mea persoana. Ma anesteziez cu dulciuri, fug de propriul meu subconstient, de durerile care ma asteapta la fiecare colt sa se napusteasca asupra mea si care se cer retraite pentru a putea fi rezolvate.

Si sunt furioasa fiindca niciodata nu mi-a fost asa de greu sa ma confrunt cu durerea. Mai tragic este ca par depresiva si nu sunt! Din pacate!!! Vreau din suflet o depresie sanatoasa, am nevoie sa-mi mai curat ranile sufletului, sa ma mai limpezesc, sa plang pana mi se usuca ochii, pana nu mai am lacrimi, pe de alta parte sunt constienta ca efectiv nu-mi pot permite asa ceva acum. Incerc sa-i fiu lui David o mama cat pot eu de buna, lui Bogdan o sotie cat pot eu de buna in clipa asta si cu resursele pe care le am acum, insa pentru mine, pentru sufletul meu, nu mai am nimic de oferit, nu am timp, nu am ragaz, nu am energie, nu am putere. Sunt in cadere libera, intr-o spirala unde momentan nu prea am de ce sa ma apuc ca sa ma salvez. Poate cand voi atinge fundul prapastiei am sa reusesc - cum am facut intotdeauna - sa ma mobilizez si sa ies din nou la suprafata.