Clocote

Simt cum fierbe totul in mine de cand am descoperit si citit tot subiectul conchitei de pe forumul DC: Copilul captiv. O mica-mica farama din inima mea sangereaza ca nu pot fi langa fetele de pe acest topic decat cu sufletul si cu gandul de aici, de pe blogul meu, dar o alta farama din inima mea tresalta de bucurie si de fericire la gandul ca poate fara mine, si fara toate postarile mele despre abuz, si fara traducerile mele din Alice Miller, un asemenea subiect nici nu ar fi existat azi pe acel forum. Cine ma cunoaste si m-a citit pe acolo stie despre ce vorbesc. A trecut multa vreme de cand rezistam singura atacurilor de pe forum ale unor "duamne" indignate de dezvaluirile mele si de faptul ca "indemnam oamenii sa-si urasca parintii". Uite inca un motiv de bucurie. Si uite inca un motiv pentru care nu-mi va parea rau niciodata ca ma expun total pe net. Va multumesc tuturor celor care nu m-ati uitat si va imbratisez!

De cand citesc si tot citesc, fierb, clocotesc si in interval de cateva minute simt cum impietresc. Mi se schimonoseste fata a plans si imediat simt cum ma fac de stanca si nu mai simt nimic. Imi vine rau de la stomac, imi tremura mainile si apoi plec pe alt site sa ma uit la poze frumoase. Eu, care stiu perfect cum functioneaza totul si care primeam mereu suferinta cu bucurie, de luni de zile fug si fug si fug si zac in depresie si sunt in cea mai neagra gaura in care am fost vreodata in viata mea. Eu, care am avut atata putere si am depasit atatea crize, ma simt acum paralizata, singura, neputincioasa!! Cum le-o fi celor care nu au facut inca nici un pas pe drumul spre vindecare? Sper sa nu descurajez pe nimeni, dar e adevarat, trebuie mai intai sa-ti fie MULT mai rau pentru ca apoi sa-ti fie mai bine!

Simt nevoia sa plang si totusi mi se strange gura a frana. Imi curg lacrimile si totusi respiratia se forteaza sa redevina plata, sa nu ma cuprinda de dinauntru valurile de durere. Cata durere iese de data asta? De unde mai vine si asta? Scriu, imi curg lacrimile si nasul pe birou, am facut deja baltoaca, am impins tastatura in fata fiindca nu vreau sa ma opresc sa ma sterg sau sa-mi suflu nasul, de teama ca ratiunea/constientul vor incerca din nou sa puna capacul. De unde vine durerea asta, din ce loc pana acum ramas neexplorat si care acum explodeaza ca un cazan cu smoala si-mi arde sufletul?

Simt cum urca o noua furtuna in mine. Deja de cateva zile (parca e un facut!) am tot "rasfoit" site-ul Alicei Miller (odihneasca-se in pace, ca mult bine a facut femeia asta!), mi-am regasit putin din furia-motor de care am nevoie dintotdeauna ca sa operez schimbari in viata mea, am scris despre Mel Gibson si consecintele tragice ale unei vieti petrecute in negare si supunere fata de parintele abuzator, despre orbirea ingrozitoare si transparenta a acestor oameni care nici la maturitate nu pot sa accepte realitatea copilului abuzat de odinioara, apoi Mihaela mi-a atras atentia cu un comentariu asupra subiectului de pe DC si acum ... oala da in clocot si a aruncat capacul de toti peretii... pentru a cata oara?? Cat zbucium am reprimat in perioada de cand sunt mama si constientul (=dusmanul) a profitat de asta ca sa ma determine sa ma pun iar pe mine pe ultimul plan si sa o neglijez complet pe Feliuta aia mititica si singura despre care nici nu stiu daca mai traieste, daca mai are vreo speranta? Cat tesut sufletesc ars am acoperit din nou si nu l-am curatat de puroiul iesit la suprafata?

Am avut sute de jucarii, papusi nenumarate etc. Mi s-a facut dor brusc de maimutele mele din carpa - Toto si Totolana (unul mai mare, unul mai mic) - care erau moi si pufoase si numai bune de strans in brate si de la care primeam mai multa caldura si afectiune decat de la parintii mei.

Nu ma pot tintui in prezent, fug in trecut, fug in viitor, fug in scrapping, imi pictez/"photoshopez" lumi colorate si vesele si magice in care totul este armonios, asortat, luminos, iar eu am puterea sa plasez elementele asa cum vreau eu, eu am acolo controlul de a crea ceva frumos... Si totusi, de cand mi-am pierdut sute si sute de poze si layout-uri si elemente din Photoshop (ca n-am facut backup, deh!) am cazut si aici intr-o gaura neagra, iar sarpele indoielii imi musca halci mari din inima: "Ce sa cauti tu ca digital designer, tu care nu ai talent la desen? Tu, care habar nu ai cum sa desenezi ceva fiindca nu ai simtul proportiilor? Vrei tu sa creezi kituri de digital scrapping, tu care esti antitalent la desen si ai doua maini stangi?" - asa suna vocea suava a mamei mele, integrata pana la ultima intonatie...

Revenind la firul rosu din trecut, ce ma rupe in bucati este ca apar triggere neasteptate si in ciuda tonelor de terapie si cunostinte psihologice deja l-am lovit pe David de doua ori (!) peste manute: o data cand mi-a inchis televizorul in ciuda urletelor mele sa plece de acolo (asta a fost cu luni in urma) si o data acum cateva saptamani cand imi statea printre picioare si mi-a varsat o cescuta cu zeama de lamaie (ultima lamaie) proaspat stoarsa... iar o data l-am impins usor cu capul de scaun cand mi-a dat peste mana in care aveam lingurita cu mancare. NU AM NICI O SCUZA, nu vreau aici nici un fel de absolutiune sau intelegere, este INADMISIBIL ca eu sa nu ma fi putut controla deloc in acele clipe, de pe o secunda pe alta tocmai eu sa nu mai pot vedea in fata mea copilul meu perfect si minunat si nevinovat, ci un dusman care trebuie lovit, este inadmisibil ca desi stiu tot ce este de stiut pe tema asta tot nu mi-am putut controla impulsurile agresive de fiecare data si tot m-am lasat catapultata de furie la varsta copilariei (fiindca in secundele alea eram Feliuta care o lovea pe mama ei!!), la fel este inadmisibil ca nu am mai fost suficient de des la terapie (din lipsa de timp si de bani) si Elfriede mi-a spus abia de curand ca atunci cand am asemenea impulsuri sa-mi privesc mainile si sa-mi spun cu voce tare: "De fapt furia asta ii este adresata altcuiva, de fapt eu pe altcineva vreau sa pocnesc cu toata setea din mine!!!!!!" si m-a ajutat sa inteleg ca in timp asta va functiona si nu voi mai reactiona ca din pistol la triggere...

L-am pupat si l-am imbratisat pe David de zeci de ori, mi-am cerut iertare, i-am spus ca mami nu a vrut sa-i faca rau, nu a vrut sa-l loveasca, i-am spus ca de fapt mami e furioasa pe altcineva si i-a fost imposibil sa se stapaneasca desi este un lucru gresit sa lovesti pe cineva... dar tot ma ucid sentimentele de vinovatie! Cum de mi s-a intamplat mie asa ceva? Singurul lucru care ma mai consoleaza (1% probabil), pe langa ceea ce stiu constient (ca baietelul meu este un copil iubit si fericit si vesel, care rade si in somn!) este un citat din Alice Miller: "Nu trauma ne imbolnaveste, ci necesitatea reprimarii ei" - cu alte cuvinte, ceea ce m-a imbolnavit pe mine, necesitatea de a "uita" si de a reprima tot raul facut de mama mea, toata bataile crunte si frecvente pe care mi le dadea, necesitatea de a ma crede iubita in pofida dovezilor care aratau contrariul, toate dublate de convingerea ei ca asa ma educa bine ("Da, am batut-o cu papucul si bine i-am facut!")... Sa-i iert bataile bestiale pentru ca imi dadea sa mananc carne macra si imi cumpara papusi din import si am fost printre primii copii din bloc cu bicicleta?

Si daca eu - care constientizez la greu si inteleg toate aceste mecanisme - totusi nu m-am putut stapani si controla de 3 ori, ce mi s-o fi intamplat mie cand eram micuta si cand mama ma batea pe tiparul (vorba matusii mele): "Din ce dadeam, din aia as mai fi dat!"??? Ce orori mai ies la suprafata acum, prin triggerul ideal care este David? Cata curatenie interioara mai am de facut? Cate camere pline de urmele copilariei mele insangerate voi mai deschide si voi mai curata? Cate dureri vechi reprimate se cer acum traite pentru prima oara, pentru a ma elibera in sfarsit de ele? Si cum sa mai fac fata, cum sa rezist la acest nou tsunami de durere care se profileaza? Nici in toamna lui 2006, cand am trecut prin toate revelatiile abuzului sexual pe care l-am suferit, nu am fost atat de lovita, atat de prabusita...

Vreau sa-mi cer iertare de la toate prietenele si cunoscutele pe care le-am neglijat in ultimul an si mai bine. Am tot fugit si am fugit de mine insami, de prezent, de trecut, am incercat sa ma anesteziez permanent ca sa nu ma copleseasca durerea ai carei colti deja ii simteam in carne, m-am adancit in depresie, am mancat dulciuri ca sa ma consolez si ca sa-mi fac din grasime o armura de protectie (mi-am cumparat prima pereche de pantaloni masura 44 si e inutil sa adaug cu cat dispret si disperare m-am privit in oglinda cabinei de proba, iar la ultima sedinta de terapie i-am cerut Elfriedei 2 perne ca sa le tin in brate si sa n-o oripilez cu imaginea burtii mele imense - arat de parca as fi gravida in 8 luni, iar acum grasimea s-a depus si pe stomac, acolo unde poate deveni periculoasa pentru inima!), am inchis portile sufletului meu, am pus totul pe pilot automat si am zburat (vegetat!) la o adancime echivalenta cu cel mai profund abis posibil. Nu am intentionat sa ma indepartez de nimeni, nu am vrut sa incetez a mai fi Felicia pe care o stie toata lumea, dar nu am putut altfel. Din pacate, majoritatea s-au adaptat noului "ritm" impus de mine, racind si ei comunicarea si astfel eu m-am afundat si mai mult in prapastia singuratatii si a depresiei...

Acum insa e timpul sa ma ridic de jos, sa-mi scutur aripile de praf, sa redevin motorul propriului meu avion si sa-mi iau zborul spre inaltimi mai oxigenate, sa respir mai adanc si sa incep un nou ciclu de schimbari radicale in viata mea. Apartamentul cumparat este in renovare, organizam mutatul, ne mutam, apoi plecam in concediu, apoi reiau serviciul (ma duc sa fac secretariat de seara intre orele 17-22 si nu-l dau pe David pe mana nici unei persoane straine) si reiau si terapia saptamanala (caci pe mine nu ma deranjeaza gandul de a ramane in terapie pana la pensie - numai Elfriede sa traiasca atat de mult!) si astfel... mai castig inapoi o mare bucata din sufletul meu cotropit de nefericirea de a nu fi avut parinti iubitori, mai fac niste pasi mari pe drumul vindecarii.

P.S. Ana, scumpa de tine, puternica si sensibila de tine, welcome to the club! Am sa-ti scriu un mail.