Povestea cu hranitul lupilor

Am citit pe undeva o legenda frumoasa.

Intr-un trib de indieni Cherokee bunicul il invata pe nepot: ” Stii, intotdeauna in viata va fi o batalie intre Lupul Negru si Lupul Alb. Lupul Negru reprezinta ura, lacomia, patima, razbunarea, supararea, mania, invidia, rautatea…. In schimb Lupul Alb semnifica armonia, linistea interioara, iubirea, compasiunea, iertarea, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti…”

Nepotul , urmarind atent explicatiile bunicului, face ochii mari si … abia auzindu-si glasul indrazneste sa il intrebe: “Si … bunicule, cine va invinge?”.

Bunicul, privindu-l adanc in ochi, ii raspunde: “Cel pe care il vei hrani mai mult”.

Pentru mine aceasta este o lectie de viata in ce priveste verticalitatea si morala si formarea caracterului unui copil. Pana aici totul e minunat.

Ce ne facem insa cand unii oameni (sa ma ierte draga de conchita ca o citez fara s-o informez, dar are adresa blogului si o sa ma ia de guler daca se supara) interpreteaza si parafrazeaza aceasta legenda astfel:

"e o poveste frumoasa cu un bunic care sta de vorba cu un nepotel si-i povesteste ca in mintea noastra sunt doi lupi. unul trist, furios, dezamagit, fara nici o speranta, gata de razbunare, fara incredere in nimeni sau in viitor. celalalt lup este surazator orice i s-ar intampla, e fericit, are prieteni, iubeste, are incredere. nepotelul intreaba: si care lup va invinge? bunicul raspunde: acela pe care il vei hrani."

Observati diferenta? Aici deja nu mai e vorba de verticalitate, de principii si trasaturi de caracter, aceasta interpretare denota ca legenda a devenit cumva o incurajare mascata spre reprimare si spre autosugestia de a "think pink" si de a avea incredere no matter what! Conchita nu gandeste cu adevarat asa, dar e interesant de constatat cum a retinut ea, reflex, mesajul transmis de povestea respectiva.

Cu alte cuvinte: nu fii trist, nu fii furios, nu fii dezamagit, ai incredere in toata lumea si sa surazi orice ti s-ar intampla (?!?!?). Pai nu mentalitatea asta ne-a transformat in copiii abuzati si "captivi" care inca mai suntem si acum? Nu reprimarea traumelor si surasul fortat pe care ni l-am asezat pe buze ca sa-i bucuram pe mami si pe tati ne-au dus la moartea sufletului nostru adevarat si la sugrumarea personalitatii si individualitatii noastre?

ASTA am facut toata viata mea, 36 de ani am hranit in disperare lupul ala surazator si increzator, ASTA mi-a imbolnavit trupul si spiritul! Copilul captiv (frumoasa notiune, Ana draga!) NU POATE ALEGE ce lup este benefic pentru el sa hraneasca, cel putin in parafrazarea ta (caci in legenda originala e clar ca e vorba de cu totul altceva). Copilul captiv va alege sa supravietuiasca renuntand la propria sa persoana.

Mai apoi, pe drumul adultului catre vindecare, este absolut necesar sa-ti hranesti si lupul ala trist si dezamagit sau furios (care este asa fiindca are motive intemeiate!!), sa-i intelegi dorinta de a avea incredere intr-un mod ceva mai selectiv, sa-l lasi sa-si manifeste furia si durerea pe care le-a ascuns atat de bine atatia zeci de ani...

Dupa parerea mea, abia dupa aceea vom putea controla o mai mare parte din viata noastra si deciziile noastre se vor baza pe procese constiente si nu pe tiparele integrate de la parintii nostri.

Surasul va veni si el, mai tarziu si intr-un mod natural, nu trebuie "hranit" in mod autosugestiv...