O criza este cea mai mare sansa! (pentru Ana)

Am citit mai departe topicul Anei si am ajuns aici, la un pasaj-cheie scris de ea:

"la mine e din rau in mai rau si vreau sa vad luminita aia o data, ca nu mai rezist. la proiect o sa incerc sa mai lucrez in uichend, imi cer scuze pentru taraganare, dar nu am energie, pur si simplu. schimbarile de atitudine din partea mea au dus la schimbari de situatie, iar reactia mea la reactii a fost un atac de panica absolut cumplit ieri. ma simt la jumatea drumului - de intors nu mai pot, de mers inainte mi-e groaza, ma simt sfarsita si fara putere. dar nici sa stau unde am coborat nu pot, asa ca trebuie sa ma scot din mlastina asta cumva. sa cer ajutor, asta fac, desi nu stiu cum, ca n-am invatat niciodata. ieri am batut la vecina in usa sa ma ajute si m-a ajutat, dovada ca dragostea si intelegerea pot veni si din alte parti, nu numai de la mami si tati si fratioru' - pe care acum sunt extrem, extrem, extrem de furioasa, nu-mi trece deloc. credeam ca i-am iertat, uite ca de fapt nu inca. nu-mi pot controla furia pe ei, pur si simplu, imi vine sa urlu de tristete...nu stiu ce sa pun in loc, nu stiu cum arata iubirea adevarata la fatza, nu mai stiu cine sunt si din ce-s facuta. in limbaj de specialitate, am atins un "low". poa' sa urmeze un high sau un si mai low. cred ca se mai cheama si soc post-traumatic, pentru ca eu abia acum imi permit sa traiesc emotiile reale pe care le-am inghesuit adanc, ascunse si neauzite atatia ani de zile. ma simt de parca traiesc un doliu dupa o moarte care s-a intamplat jde veacuri in urma - copilul din mine. pentru ca eu am crezut la inceput ca e vorba despre un copil captiv, acum stau sa ma gandesc daca am fost vreodata copii, daca ne-am simtit copii...daca nu cumva am fost fortati sa devenim adulti prea devreme..."

Dintr-o data, mi-am amintit ca exact asa a decurs si la mine inceputul. De aceea m-am gandit sa scriu cate ceva pe tema asta, sa impartasesc din "vasta mea experienta" si acelora care fie sunt si ei la inceput de drum spre ei insisi, fie sunt inca blocati in reprimare si stau ghemuiti in pozitie de autoaparare in fata ideii de a face terapie (= de a-si schimba viata din temelii). Am incredere ca vei urma drumul meu, Ana, ma regasesc in aproape toate descrierile tale si am convingerea ca inteligenta ta iesita din comun te va ajuta sa-ti recuperezi si partea emotionala din tine care a ramas mai in urma pe parcursul vietii tale.

Deci... De cele mai multe ori, inceputul de drum catre noi insine este marcat de o intamplare foarte dureroasa care ne arunca din traiectoria de pana atunci a vietii noastre: pierderea unui job, un divort, o cearta urata de tot (= ruptura) cu unul din parinti, moartea unui parinte etc. Atunci echilibrul nostru interior extrem de fragil primeste o lovitura fatala in moalele capului si ... ramanem siderati! Ce se intampla? Simtim ca se intampla ceva, ca ne paste ceva, DAR nu putem inca sa definim, sa cuprindem cu ratiunea acel ceva, iar asta intareste panica de care suntem cuprinsi pana in ultima fibra a trupului nostru! Incercam din rasputeri sa ignoram ce se intampla, prin asta inconstient inrautatind situatia o vreme, dupa care - slava Domnului!! - incepem sa realizam ca nu avem de ales, ca trebuie sa ne confruntam cu noua situatie declansata. E DE BINE!

Urmeaza un strigat (sau doua, trei) de ajutor! Fie ne destainuim la prieteni (pana le fumega si lor capul de problemele noastre), fie deschidem topic pe DC ;-)), fie mergem la terapie. O alta alternativa este de a baga capul in nisip ca strutul si de a ne face ca nu se intampla nimic, dar asta e cel mai mare autogol posibil si corpul se va razbuna mai tarziu prin boli grele daca alegem sa ignoram realitatea pe care el ne-o prezinta cu atata forta. In fond, am reprimat o viata intreaga si tot aici am ajuns, tot nemultumiti cu noi insine suntem, tot nefericiti in pielea noastra, tot cu acelasi sentiment din copilarie ca nu suntem - niciodata si in nici o imprejurare - suficient de buni, ca orice am face nu este de ajuns ca sa meritam iubirea cuiva, toate astea le-am reprimat o viata intreaga si asta e ceea ce ne imbolnaveste mai intai sufletul si apoi si trupul. Memoria trupului nu iarta si ne trimite permanent prin manifestari psihosomatice tot felul de semnale care ar trebui sa ne indemne sa ne ocupam in mod serios de vechile traume, daca vrem sa scapam vreodata de ele! Daca ne incapatanam sa continuam si la maturitate sa reprimam ceea ce ne-a facut rau, nu vom face decat sa perpetuam raul. Revin deci la primele alternative, cele demne de urmat.

De multe ori, cand ne destainuim la prieteni suntem deja in prima faza a schimbarii interioare, ajutandu-ne de motorul care se porneste (uneori fara voia noastra) si care ne ghideaza de-acum incolo pentru multa vreme: FURIA!! Furia este motorul schimbarii si asta e ceva pozitiv! Totusi, majoritatea oamenilor aflati in aceasta situatie se sperie ingrozitor de aceasta noua fateta a personalitatii lor: cum, ei care pana atunci erau calmul intruchipat, suveranitatea perfecta, persoane iubitoare de armonie, impaciuitoare, pasnice, intelegatoare si "de-a totul acceptatoare" (;-))), tocmai ei sa se lase acum cuprinsi de asemenea accese de furie incat sa-i sperie si pe cei apropiati? Furia - mai ales cea reprimata decenii intregi - vine acum ca un tsunami, rade totul in fata ei, sparge si sfarama totul in calea ei, nu mai accepta compromisuri, minciunele, nu mai vrea armonie si pace, vrea ADEVAR! A prins mirosul de sange si i s-a deschis un milimetru din portita spre adevar, ei, acolo se duce tot suvoiul!!

Ana, e minunat sa fii extrem, extrem, extrem de furioasa, ai acum benzina in motor si poti porni la drumul care pana acum ti-a fost blocat de reprimare, de iluzii, de perfectionism, de educatie, de morala, de religie, de prejudecati, de sentimente de vinovatie etc. Nici eu n-am stiut cum sa cer ajutor, ca doar eu eram aia care mereu ajuta pe altii (sindromul salvatorului, nici macar n-o faceam din generozitate, ci din constrangere inconstienta). Dar am facut-o si eu si uite-ma aici, la multi, multi kilometri de punctul de plecare la care te afli tu acum! Nu, nu m-am vindecat global (sa-ti scoti din cap aceasta iluzie si mai ales presiunea cu deadline-ul!), dar am curatat atatea rani, le-am pansat si acum alea nu ma mai dor, incet-incet se cicatrizeaza si ma lasa sa ma ocup de altele si ... ceea ce este cel mai imbucurator, am reusit sa-mi vindec 90% din durerile cronice de coloana, durerile de stomac (pietroiul din stomac unde se aduna toata furia neexprimata), ma imbolnavesc tot mai rar si am reusit si sa-mi schimb viata in bine de cand am pornit pe drumul asta (nu spun decat ca fara acest proces nu eram azi mamica!!).

Crezi ca esti la jumatea drumului? Nu, scumpa, esti mai degraba la inceput, obisnuieste-te cu ideea asta si relaxeaza-te, enjoy the ride!! Vrei sa vezi luminita? Trebuie sa mai mergi poate niste ani buni prin tunel pana sa poti intrezari acea luminita. Nu mai lasa creierul si ratiunea sa te conduca, sa-ti traseze deadline-uri pe care sentimentele sa le realizeze, ca nu merge! Lasa-te condusa de ceea ce simti, lasa-te prada sentimentelor (alea negative, ca doar pe alea le-ai reprimat pana acum cu atata succes si alea te fugaresc acum la greu!), acorda-ti libertatea si obligatia si dreptul de a simti!

Vestea cea buna este ca, odata pornit acest proces, NU MAI EXISTA CALE DE INTOARCERE. Odata explodat capacul reprimarii de pe oala vietii noastre, el nu mai poate fi reasezat in mod efectiv la loc! Aici alternativa e simpla: FIE ne restrangem randurile si ne punem "soldateii" la treaba ca sa ne salvam viata (= citim carti de psihologie, mergem la terapie, la grupuri de codependenti, facem travaliu afectiv, trecem prin valuri de depresie, constientizam si retraim traumele din copilarie, astfel reusind dupa un timp sa scapam de multe din ele), FIE fugim in continuare de adevar, DAR cu pretul unor boli tot mai grave, cu pretul unor atacuri de panica tot mai frecvente, cu pretul unor depresii tot mai grave pt. simplul fapt ca nu le putem gestiona in mod pozitiv si fructuos...

Deci este asa cum spui, Ana: "de intors nu mai pot, de mers inainte mi-e groaza". Si chiar daca acum, in aceasta faza, ni se pare sfarsitul lumii (the end of the world as we know it), asta e drumul spre adevar si spre vindecarea sufletului, drumul spre acel punct in care vom fi invatat sa traim in armonie cu noi insine, sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem, sa ne daruim noi insine tot ce ne trebuie, sa ne indeplinim noi insine toate nevoile sufletesti, sa ne realizam tot potentialul uman fara a mai fi obligati sa renuntam la propria noastra persoana pentru a vana cine stie ce iubire iluzorie a lui X sau Y din trecut sau prezent, fara a mai simti constrangerea de a reinscena toate traumele dureroase ale trecutului cu persoane din prezent, fara a mai trai ca niste zombie inconstienti care functioneaza doar cu creierul...

Astea sunt vesti bune, nu?

Revenind la furie, si la mine la inceput a fost de necontrolat, ma trezeam ca - indiferent cu cine vorbeam, indiferent despre ce vorbeam - aduceam subiectul tot la parinti, la abuz, la copii batuti... eram de neoprit!! Vedeam si identificam peste tot abuzul (mai clar ca oricand, parca mi se luase o panza de pe ochi), ma luam de parinti care-si neglijau copiii, nu mai stiam sa vorbesc despre nimic altceva decat despre asta, de se speriase si Bogdan de intensitatea cu care reactionam... Abia terapeuta m-a linistit, spunandu-mi urmatoarele lucruri:

1) este din nou o reactie absolut normala: cand ai reprimat si ai reprimat si te-ai mintit si te-ai anesteziat o viata intreaga ca sa faci sluj cu zambetul pe buze la cei care te loveau sau in cel mai bun caz te ignorau, cand nu ti-ai dat voie o viata intreaga sa simti ce simteai (ce era normal si sanatos sa simti), cand ti-ai impus sa crezi minciunile persoanelor a caror iubire iti era esentiala supravietuirii in copilarie (dar nu-ti mai este necesara acum, la maturitate!!!), este absolut normal ca furia sa se reverse apoi cu o forta inspaimantatoare;

2) dupa primul val de furie, dupa prima perioada in care ne permitem (finally!) sa simtim si sa exprimam ceea ce simtim, furia scade automat in intensitate, fiindca nu mai este nevoie de ea ca motor, "masina" merge automat in directia cea buna!! Suntem ca un arc incordat, ne doare toata fiinta noastra de atata incordare, dar de indata ce lasam sageata sa zboare (in directia buna), incordarea se duce...

Da, Ana, exact asta facem acum: "traim un doliu dupa o moarte care s-a intamplat jde veacuri in urma" - moartea unei parti a copilului din noi, moartea inocentei pure si a sentimentului ca suntem iubiti pentru cine suntem, moartea posibilitatii si a norocului de a fi 100% copil, de a nu purta raspunderea pentru bunastarea emotionala a parintilor nostri, moartea unei copilarii netulburate de groaza si frica de batai, frica de umilinta de a nu corespunde asteptarilor parintilor (totul transmis subliminal si deci simtit, dar neconstientizat si ca atare ingropat adanc in subconstient!).

Mai scrii asa:

"credeam ca a fi puternic e sa-i ajuti pe altii, fapta de care nu sunt absolut deloc capabila acum, spre deosebire de atunci. poate de-aia am si imaginea asta deformata despre prietenie si intimitate -imparti doar ce e bun, daruiesti doar ce ai bun, restul il tii inchis sub lacat, prietenii nu merita sa fie impovarati, familia nu trebuie sa fie impovarata cu ce ti se intampla tie rau. am apelat la vecina ieri, in fond o straina, careia ii sunt simpatica pentru nu stiu ce motive, pentru ca am realizat, cu o durere infinita care mi-a sfasiat inima in bucati, ca sunt complet singura. si nu din cauza altora, ci din cauza mea - mi-a fost teama sa ma "impart" asa cum sunt, or nu sunt doar buna. probabil ca adevarata putere e sa te ajuti singur, dar si mai mare putere este atunci cand te afisezi asa cum esti in realitate, si anume vulnerabil. da, unora le va fi infinit mai usor sa stie cum te pot rani, dar deschizi altora poarta sa te iubeasca, pentru ca te cunosc, asa cum esti, nu doar o platosa stralucitoare din fum..."

Asa credeam si eu, ca dau pe dinafara de incredere in mine insami si sunt puternica puternicelor si de asta voiam sa-i ajut pe toti, nu realizam ca era o incercare reinscenata, si re- si re- si reinscenata, de a ma salva pe mine insami cea din copilarie, cea pe care nu o putusem salva si nu o mai pot salva niciodata. Si eu credeam ca sunt stapana pe mine si puternica si de fapt ani de zile am delegat depresia mea latenta asupra fostului meu sot, pe care il alesesem inconstient pe tiparul invatat de acasa (parca era clona mamei mele): un om slab, cu toane, ranchiunos, depresiv, care se complacea in postura de victima si care - fiind emotionally unavailable - ma manipula si ma controla prin acelasi mecanism prin care o facuse si mama mea ("Daca te-ai stradui mai mult, daca ai fi mai altfel, daca ai face aia si ailalta... poate te-as iubi" - iar eu muscam de fiecare data momeala cu carlig cu tot!). Asa se intampla cand reprimam traumele: le reinscenam la maturitate in relatiile amoroase, de prietenie, profesionale, in fiecare exista cate un aspect al unei vechi traume pe care noi incercam (in zadar!!) s-o rezolvam in prezent, neconstientizand ca de fapt trauma e ceva trecut si deci nu mai poate fi rezolvata cum incercam noi.

Si eu, ca si tine, m-am maturizat mult prea devreme, am devenit o perfectionista, o viata intreaga m-am definit prin rezultate, pentru ca invatasem lectia de mica: nu pot fi iubita decat daca fac ceva, daca realizez ceva, daca am succese la scoala/facultate/slujba, daca le ofer parintilor multi lauri cu care sa se impodobeasca, nu pot fi iubita decat daca livrez. Si tragedia era ca oricum nu eram iubita, oricat livram!

Nici eu nu voiam sa impovarez pe nimeni, nu-mi aratam niciodata adevaratele sentimente si dureri (le consideram slabiciuni, ca si tine probabil!), plus ca am avut ocazia sa observ cum prieteniile s-au subtiat pe masura ce am inceput sa arat cum si ce simt cu adevarat. Dar partea buna este ca acele prietenii care dispar in acest fel o fac pentru ca oricum nu erau valoroase in the first place, deci nu prea ai dupa ce plange, trust me!

Cunosc si durerea aia infinita care-ti sfasie inima cand realizezi ca de fapt esti singura. Gandeste-te ca eu aveam langa mine cel mai minunat barbat din lume, primul om din viata mea care mi-a aratat ce inseamna iubirea adevarata, si tot singura ma simteam: toata lumea mea de pana atunci se prabusea, tot fundamentul de iluzii al copilariei mele se prabusea... Si e bine ca am inteles asta, ca oricat de bine ti-ar fi in prezent si cat de solida ar fi plasa de siguranta care te poate prinde in caz de cadere, pe drumul spre tine insati si spre vindecarea traumelor nu poti merge decat singura, nu te va putea salva iubirea nimanui (cu atat mai putin iubirea copilului tau, dar asta deja ai intuit-o!!). Deja nu mai suportam consolari de genul "Dar, Feli, ai o viata frumoasa, ai langa tine un barbat care te iubeste cu adevarat" etc. Macar el a inteles ca - oricat de mult m-ar iubi el - daca nu ma iubesc eu totul este degeaba. Acum lucrurile sunt la fel. El ma iubeste, eu ma simt iubita ca adulta, insa fetita din mine nu este interesata nici cat negru sub unghie de iubirea lui (poate doar de acceptarea neconditionata, pe care o tot provoaca din dorinta de a-si demonstra contrariul, de a distruge ceea ce ea oricum stie ca nu e adevarat, ca nu poate fi adevarat!), fetita din mine isi vrea iubirea parintilor, iar datoria mea de adulta este s-o fac sa inteleaga, cu multa iubire, caldura si tact, ca acea iubire nu a existat si nu va exista niciodata.

E un proces extrem de dureros, cu foarte multe low-uri si in care si high-urile sunt dureroase uneori, DAR aducatoare de atat de multe satisfactii!!

Eu ma dusesem la terapie dupa ruptura cu tata (fara sa-mi dau seama ca el era raul mai mic, de aceea si indraznisem sa rup pisica in doua cu el mai intai) si a durat UN AN DE ZILE pana cand am avut curajul sa accept sa se puna pe tapet problema "mama". Terapeuta a avut o rabdare infinita cu mine, m-a lasat luni de zile sa bat campii, sa vorbesc si sa-mi las doar intelectul sa conduca, a simtit ca nu am acces la propriile emotii si la propriile adevaruri si n-a fortat nimic; chiar eu i-am reprosat ulterior ca, daca le stia, de ce nu mi le-a spus mai devreme, iar ea mi-a explicat pe buna dreptate ca nu ar fi avut nici un efect, totul trebuie sa vina din noi, din adancurile fiintei noastre, din subconstientul nostru, daca vrem schimbari adevarate!! Trebuie sa facem pasii singuri, terapeutul competent nu poate decat sa ne ghideze.

Eu ii spuneam terapeutei ca tata e problema, ca "mama ma iubeste", imi aduc si acum aminte ca una din "dovezile" mele de iubire ale mamei era ca "uitati, se gandeste la binele meu si vrea sa slabesc si mi-a scris ca doarme cu una din pozele mele sub perna, o poza de cand eram slaba" (!!!??). Poftiiim? Terapeuta incremenise si s-a enervat doar putin, atat cat sa-mi dea sentimentul ca totusi ceva nu era in regula cu afirmatiile mele... Si asa a inceput sa se clatine zgarie-nori-ul de minciuna pe care mi-l construisem singura ca sa ma apar de adevar. Caci ce copil poate suporta adevarul ca mama lui nu l-a iubit si nu-l iubeste? Ca mama lui nu-l poate accepta asa cum este? Eu pe mama chiar o intrebasem odata (deci instinctiv simteam adevarul), enervata de insistentele ei de a slabi: "Bine, mama, si daca nu slabesc, care e problema? Nu mai poti sa ma iubesti?" - of, ce aproape eram de adevar si totusi nu-l simteam, nu-l integrasem!! Tot speram sa aud contrariul...

Dar si cand am reusit sa vad prin ceata minciunii si a reprimarii, sa te tii! Cand am descoperit adevarul, am devenit INSETATA de el!! Citisem undeva ca opusul depresiei este curiozitatea. Asa e, pe undeva. Asta m-a salvat. M-am aruncat pe carti, incercand sa inteleg mai intai cu intelectul ceea ce aveam mai tarziu sa inteleg si sa integrez si cu simturile... Asta e un proces sanatos, pe care probabil il vei urma si tu... Incepe cu Thomas Gruner (ti-am trimis pe mail), continua cu Susan Forward ("Parintii toxici") si mai ales ALICE MILLER, mai presus de toate ALICE MILLER. In faza asta, iti va fi oxigen curat cand tu simti ca te sufoci!

Ah, da... Si eu eram acea platosa stralucitoare din fum, cum bine scrii, eu eram din fier si otel, nimeni nu arunca nici o privire dincolo de platosa! Toata lumea ma considera o forta a naturii, un om imposibil de ingenuncheat, un om fara slabiciuni, fara complexe... si nici eu nu stiam in fond ce se ascundea cu adevarat dincolo de acea platosa, dincolo de zidul de aparare! Dar te intreb: oare cata suferinta a trebuit sa reprimam in copilaria timpurie de am ajuns sa ridicam acel zid, sa construim acea platosa de nestrapuns?? Cu cat statea mai bine masca de invincibilitate, cu atat ranile sunt mai profunde si mai grave. Asta daca vrei sa stii cat de abuzata sufleteste ai fost.

Frica ne-a condus viata: frica de a nu-i pierde pe ceilalti daca ne aratam asa cum suntem; deoarece parintii nostri ne-au transmis mesajul ca nu suntem bine asa cum suntem, am incercat mereu sa ne asezam o masca, o imagine de sine falsa dar care sa fie pe placul celorlalti. Ei, stii ceva? Acum nu imi mai este frica de nimic. Sunt cea care sunt, am grija sa ma arat asa cum sunt si imi si asum raspunderea pentru reactiile provocate altora. Daca inainte eram obsedata de armonie si aveam o panica organica fata de orice fel de conflicte, acum ies la inaintare cu toate adevarurile, spun ce gandesc, nu menajez pe nimeni, imi arat slabiciunile sau coltii (dupa caz) si apoi sunt pregatita sa gestionez consecintele.

Nu pot sa te mint, am pierdut cam 80% din "prietenii". Da, hai mai bine sa le pun in ghilimele, ca alea nu erau prietenii adevarate, erau de fapt niste strazi cu sens unic in care eu dadeam pana la epuizare (din substanta mea sufleteasca in primul rand, dar si dpdv material), iar dumnealor luau si luau si uitau si sa mai multumeasca uneori... Pe astia i-am pierdut in special, astia s-au dus primii in neant cand am inceput lupta pentru descoperirea adevarului. Eu am fost ca o cascada, trairile mele s-au prabusit asupra lor intr-un mod pe care cei mai putini l-au putut suporta, revelatiile si transformarile mele prin terapie au inceput sa zguduie si temeliile fundatiei lor si asta i-a speriat atat de cumplit incat au luat-o la fuga. Deci nu te pot minti, pe drumul asta se pierd multe relatii, DAR te pot asigura ca 1) relatiile care-ti raman vor fi mai curate si mai adevarate si mai profunde ca oricand si 2) te vei recastiga pe tine insati, ceea ce este de un trilion de ori mai valoros decat enspe prieteni cu care sa iesi la un pahar de vin sau la o cafea ca sa discutati despre ultimul fond de ten Shiseido etc.

In concluzie: it's pretty lonely at the top, DAR te vei avea pe tine insati si asta e cel mai mare castig posibil! Al doilea castig este acela ca nu vei mai vrea nici picata cu ceara sa te intorci unde erai!! Asta o simti deja de-acum, chiar daca in acelasi timp te simti cu un picior deasupra prapastiei. Nu uita: o criza este o sansa!! Asta e sansa ta. Esti o mare norocoasa!

In ce priveste relatia ta cu Sonia, nu stiu prea bine ce sa te sfatuiesc, fiindca la mine procesul terapeutic a inceput cu mult inainte de nasterea lui David si continua acum. Pot doar sa-ti repet ceva din ce ti-a spus si Roxana (ascult-o, ca stie multe si intelege totul!): fii autentica! Atat. N-o vei impovara pe Sonia, trust me, asta este doar una din capcanele constientului care vrea sa puna bete in roate procesului de transformare in care ai intrat (crezand ca te protejeaza); modul cum ai fost pana acum este o garantie ca nu vei face greseala de a crede ca acest copil iti va putea rascumpara cumva vechea suferinta! Ce-i drept, nu vei scapa usor de perfectionism si de sentimentele de vinovatie care decurg de aici, insa nu te autoflagela mai mult decat e nevoie, ok? ;-))

Ah, si clar vei mai avea (mai ales la inceput) si setback-uri pe acest drum, impiedicari, opriri, cativa pasi inapoi, stat pe loc etc... E normal. Dar nu te lasa, tin'te tare, esti pe drumul (singurul!!) cel bun!

Te imbratisez cu drag si te citesc in continuare!

P.S. Azi eu si Bogdan implinim 7 ani de casnicie! E ziua pentru care m-am hotarat (inconstient la momentul respectiv) pentru a sterge din calendarul inimii mele ziua de nastere a mamei mele si a o inlocui cu ziua MEA, ziua NOASTRA, ziua unei iubiri reale, palpabile, pe care mi-am ales-o pentru viata si inima mea! Iti multumesc, Bogdan, ca existi si ca ma iubesti!