L-am visat pe tata. Eram din nou fetita (emotional) si mergeam pe Colentina amandoi. La un moment dat ne-am oprit intr-un colt mai intunecat si eu l-am imbratisat. Il strangeam in brate cu toata puterea si la un moment dat am izbucnit in plans si i-am spus: "Niciodata nu m-ai imbratisat destul, niciodata nu mi-ai aratat destul ca ma iubesti, niciodata nu te-am simtit destul de aproape de sufletul meu", dupa care am inceput sa tremur din tot corpul si sa plang cu sughituri. In timp ce tremuram asa, m-am trezit brusc (cu durere in inima si de frica, probabil, ca va urma si mai multa durere - cata durere e acolo, Doamne, de pana si in vis mi-e frica s-o las sa ma cuprinda??).
Cum sa ma mai tin pe picioare cand totul in mine se cutremura? Cum sa ma misc in directia cea buna cand sunt ca paralizata de depresie? Cum sa ies din mlastina inertiei cand orice incercare de a ma mentine in prezent si pe linia de plutire imi aduce noi si noi valuri de durere si ma paralizeaza iar? Cum sa reinvat sa ma protejez altfel decat ingrasandu-ma (armura mea eterna)? Cum sa reusesc sa daram barajul de protectie prin reprimare si sa rezolv astfel durerile care ma asteapta una dupa alta? Cat mai dureaza, Doamne, pana cand imi voi curata sufletul de toate ranile? Cata durere sa mai indur?
Cum sa ma mai tin pe picioare cand totul in mine se cutremura? Cum sa ma misc in directia cea buna cand sunt ca paralizata de depresie? Cum sa ies din mlastina inertiei cand orice incercare de a ma mentine in prezent si pe linia de plutire imi aduce noi si noi valuri de durere si ma paralizeaza iar? Cum sa reinvat sa ma protejez altfel decat ingrasandu-ma (armura mea eterna)? Cum sa reusesc sa daram barajul de protectie prin reprimare si sa rezolv astfel durerile care ma asteapta una dupa alta? Cat mai dureaza, Doamne, pana cand imi voi curata sufletul de toate ranile? Cata durere sa mai indur?
Hm, nu stiu cine e in masura sa raspunda la o astfel de intrebare. Specialistul sau profanul?Din moment ce pui blogosferei intrebarea banuiesc ca profanul. Nu am citit mult din urma pe blogul tau si nu cunosc intreaga "poveste". Fiecare cu povestea lui. Cu mai mult sau mai putin problematica lui poveste din trecut. Probabil ca stii parerea specialistilor, ai auzit recomadarile, te-ai si tinut o vreme de ele, nu? Dar nu tine sa te tii de ele mereu. Uneori ei propun o rezolvare prea complicata. Si problema nu e trecutul ci viitorul. Cum vrei sa fie el? Dupa tiparul trecutului sau altul. Oricum, numai altul? Sau deloc oricum ci asa cum ti-l doresti? Stiu ca fara trecut nu exista viitor dar ajunge ca am purtat un stigmat in trecut azi cred ca ne debarasam de el si pentru viitor suntem curati ca lacrima. Multi zic ca totul e legat de iubire. De cata iubire ai primit in trecut. Ei o conditioneaza de cate iubire poti da in prezent si viitor si automat si de cata iubire vei primi. Daca in trecut ai avut persoane apropiate care te-au privat de iubire cred ca in prezent altfel sta situatia. Da, sunt mai multe feluri de iubire dar iubirea e iubire. Daca parintii nu te-au iubit in trecut nu inseamna ca nu te iubeste sotul sau copilul azi. Cu sotul nu stiu cum sta treaba dar fiul tau te iubeste, si inca neconditionat. Sigur, nu spun sa il coplesesti cu iubire prea multa (ca sa capeti la fel de multa inapoi cum ar cere "schimbul") ca sa il inneci in iubire si nici sa atarni prea mult de el ca sa nu-l traumatizezi (si prea multa iubire s-ar putea sa ii dauneze lui in viitor). Dar atat cat vine ea, daca o lasam sa vina, o intampinam deschisi e de ajuns sa ne poarte mai departe intr-un viitor mai plin de iubire. Sigur e greu sa gasim proportiile exacte dar daca ne ingaduim putin de neincrancenare, dacam lasam sa curga totul firesc...
RăspundețiȘtergereCa sa infloreasca o floare salbatica nu se intreaba daca conditiile sunt propice, merita, sa incerc? Doar ia ce primeste (mult sau putin) si da tot ce poate inapoi: o floare superba. Si asta an de an, in fiecare primavara, sau vara sau toamna...
Nu stiu daca te ajuta raspunsul meu e singurul la care am ajuns eu.
eu nu pot decat sa spun ca-mi pare tare rau si sa-ti (re)amintesc, chiar daca nu e ceea ce vrei sa auzi, ca eu am gasit drumul spre eliberare.
RăspundețiȘtergerete imbratisez cu mult mult drag
mihaela
Buna,
RăspundețiȘtergereTe imbratisez.
Probabil framnatarile,lupta,intrebarile vor dura cate zile pamantene vei avea.Esti un suflet care nu traieste oricum.Tu simti.Tu cauti solutii.
Si eu cred ca lasand putin deoparte incrancenarea ne poate fi un pic mai liniste.Cred ca este greu.
Multa putere si incredere iti doresc.
Cu drag,
Lizi
Multumesc tare mult pentru cuvintele bune si ideile voastre.
RăspundețiȘtergereCeska, ai dreptate cu multe chestii, dar din pacate la mine problema este pe alt plan decat cel al prezentului. De iubirea neconditionata a lui David ma bucur acum, ca adulta, ca mamica... Durerea mea cea mare este a fetitei din mine care nu a primit iubire, ea este cea pe care trebuie s-o consolez mereu pana cand se va obisnui cu gandul ca orice speranta e inutila, ca trecutul nu mai poate fi schimbat. De acolo tot vin valurile si cascadele de dureri, demonii vechi ma tortureaza si pe aia nu am cum sa-i compensez cu prezentul...
Par incrancenata fiindca nu mai vreau sa iert, sa uit, sa reprim, sa atarn emotional de o armonie falsa, vreau adevar si chiar durere daca asta e pretul...
Mihaela, nu intru in prea multe detalii, dar tu stii punctul meu de vedere. Credinta in Dumnezeu ca incercare de vindecare a sufletului este un baston mincinos. Raspunsul si solutia se afla doar in noi insine. Poate doar o credinta in ordinea superioara a lucrurilor, in armonia universului, dar in nici un caz nu ma poti convinge ca biblia & co. ar ajuta pe cineva in mod autentic. E o pacaleala. Ma uit la fosta mea soacra, care tot cu credinta in suflet isi traieste zilele, merge la biserica, se roaga, asculta slujbele si apoi se intoarce acasa tot la iadul din ea insasi si din jurul ei...
Lizi, exact cu asta m-am consolat si eu, ca lupta asta va dura cat voi trai. Linistea aia data de neincrancenare este linistea de inmormantare a sufletului, aia am trait-o cam 33-34 de ani si n-o mai vreau niciodata!! Mai bine adevar insangerat!
Si eu cred ca religia (toate religiile din lume) nu face decat sa-l indeparteze pe om de sine, nicidecum sa-l apropie. Nimeni nu si-a rezolvat problemele cu adevarat prin religie. Niciun om rational vreau sa spun.
RăspundețiȘtergereCa umanista convinsa cred ca adevarata cale este intelepciunea. Ridicarea, prin ratiune, deasupra propriei conditii si intelegerea superioara a faptelor te pune pe tine, omul simplu si neajutorat, in centrul universului si te obliga sa-ti stabilesti prioritatile raportandu-le la aceasta scala. Si vezi cum toate micile porcarii care-ti mananca viata devin insignifiante, cum in realitate nu mai conteaza nimic in afara de ce vrei tu sa conteze, de viitorul care-ti sta in fata, de tineretea ta, de oamenii pe care-i iubesti. Durerea copilului din tine nu dispare si nici nu este reprimata. Se transforma cu timpul in intelepciune si vine ca o noua piatra la temelia omului care devi tu. Iar toti cei care ti-au facut vreodata rau incep sa se micsoreze si sa-ti apara ca jalnice marionete ale destiunului. Nu poti sa te superi pe o marioneta si nici sa-i ceri socoteala.
Calea care presupune scormonitul la infinit in traumele copilariei este dupa mine drum infundat. Scormoni, scormoni, retraiesti, urli si te doare (pana aici sunt de acord)dar trebuie sa existe un moment in care sa spui "STOP" si asta sa nu insemne reprimare ci decizie. Si cand ai trecut deja de 40 de ani ceasul face Tic-Tac si-ti cam spune ca e momentul sa reincepi sa-ti traiesti tienretea pentru ca nu mai ai asa de mult timp de pierdut.
Orice fost copil abuzat nu trebuie sa se astepte NICIODATA sa fie ca ceilalti oameni. Este o asteptare falsa. Nu exista nciun mod prin care cineva poate sterge cu buretele ce-ai trait tu. Un fost copil abuzat este o persoana cu handicap, o persoana care toata viata va trai cu niste particularitati si trebuie sa se obisnuiasca cu asta exact asa cum invalidul trebuie sa traiasca senin cu un picior amputat.
Tatal meu a murit de 9 ani. Eu, cand am vrut nici macar nu am mai avut cui sa cer socoteala. Traditia spune ca trebuie sa regreti cand ti-au murit parintii. Eu i-as fi dat un pumn in nas. Si astazi i-as da un pumn in nas. N-am iertat si nu cred ca este nevoie sa iert. Nu consider ca trebuie sa ma incarce post mortem cu o noua obigatie. Dar nici nu mai sufar pe tema asta. De fapt la mine suferita a inceput sa se estompeze incet, incet in momentul in care am decis ca nu sunt obligata sa iert. Ca pot trai foarte bine, o viata frumoasa si cu sens si fara a trebui sa iert.