Ieri i-am serbat ziua lui David. Am fost 12 adulti si 7 copii, am decorat frumos casa (balonase, ghirlande, am pus pe perete un strampler mic-mic purtat de David cand avea o saptamana!!), am comandat mancare la un party service, l-am imbracat frumos pe David, m-am aranjat si eu, am pregatit camera de filmat si aparatele foto, am pus masa ca de sarbatoare... Seara a fost destul de haotica, eu eram agitata ca intotdeauna cand sunt gazda si nu am avut ragaz sa ma ocup de nimeni in mod special (i-am avertizat pe toti, rugandu-i sa faca ce vor si sa se simta ca acasa). De la alte petreceri cu copii stiu ca e normal, deci nu-mi fac probleme, probabil ca asa vor fi toate de acum incolo...
Avand in vedere ca fiecare a venit la alta ora, unii veneau si altii plecau etc., a fost o petrecere relativ reusita. Am bifat tot ce planificasem: mancat bine, tort extraordinar de frumos cu poza lui David (poza o pun pe homepage - saru'mana, Anto!!), apoi taiat motul, filmat, fotografiat si imortalizat totul... Aseara, David a luat de pe traditionala tavita cu obiecte un CD (uraaa, a spus tati, o sa fie programator!), apoi mobilul lui tati (gata, in 25 de ani criza financiara e rezolvata, se face fi-meu businessman ;-)), apoi oglinda lui mami (eu am glumit ca o sa fie homosexual, dar ca nu conteaza, important e sa fie fericit), iar Anto a zis ca poate va fi "vanitos ca mami", la care eu am corectat-o: "Mami nu e vanitoasa, mami are complexe", ceea ce nu i-as dori lui David si atat cat va depinde de mine acest lucru nu se va intampla niciodata. Ciudat ca majoritatea oamenilor nu fac legatura intre obsesia cuiva pentru modul cum arata si faptul ca aceasta vine exclusiv din complexul aceluia ca nu e suficient de acceptabil pentru ceilalti, mecanism cu originea tot in copilarie. OK, sa revenim la taierea motului. Sa zicem ca oglinda simbolizeaza frumusetea, cadreaza mai bine cu traditia, nu? Dupa aceea a mai luat si cheia de la masina (desi era neagra si pusa mai in spate), apoi (in sfarsit, a zis mami) si-a ales si stiloul! Au ramas pe masa o carte de programare, banii si ochelarii de soare (deci nu va fi nici bogat, nici cool ca Will Smith ;-)).
Evident ca aceasta aniversare nu a fost pentru David, ci doar pentru mine. Asta e una. A doua e ca am fost concomitent participanta si observatoare la derularea evenimentului (asa se intampla cand terapia are efect si inveti sa te cunosti tot mai bine si sa traiesti lucid, nu ca un zombie teleghidat de subconstient) si azi am avut putin timp sa imi clarific impresiile, vorbind cu Bogdan despre obsesia mea cu filmatul si fotografiatul, cu imortalizarea momentelor importante.
La o prima privire ma temeam ca asta e din cauza ca as fi ca mama, fixata pe aparente. Imi aduc aminte de mesele legendare date de mama in copilaria mea, de aranjamentele impecabile si servetelele apretate, de tavile pline cu bunatati, aranjate, ornate, dovada suprema a valorii ei umane statea in recunoasterea meritelor de gospodina, acolo era regatul ei de necontestat. Nu e cazul la mine. In plus, ea voia ca aceste inscenari sa reflecte o armonie familiala absolut inexistenta, sa ia ochii lumii cu bunastarea materiala care trebuia sa mascheze fisurile casniciei ei ratate. Nu e cazul la mine. Pentru mama esentiala era reactia celorlalti, imaginea ei in ochii celorlalti, sa dea totul bine in exterior in timp ce in interior colcaiau viermii. Nu e cazul la mine.
Am deschis subiectul si i-am spus lui Bogdan ca nu stiu de ce sunt eu asa obsedata cu filmatul si pozele, cu imortalizarea momentelor, iar el mi-a spus parerea lui, ca de cele mai multe ori din cauza asta nu ma pot bucura de momentele respective. Ei, revelatia mea a fost alta: nu din cauza ca vreau sa fac fotografii nu ma pot bucura de clipele frumoase din viata mea, ci din cauza ca nu ma pot bucura de clipele frumoase din viata mea vreau sa fac fotografii, sa prind clipele alea in imagini, ca sa le privesc dupa aceea pe indelete si sa pot simti macar asa o bucurie pe care altfel nu pot s-o simt. Am si acum mari probleme de a ramane in prezent, sau cum zice Elfriede, "bei sich sein" (a fi prezent in sine insusi). De aceea si acum, in era fotografiei digitale, eu scot pe hartie si asez in albume fotografiile care-mi plac si rasfoiesc mereu cu placere albumele de fotografii. Incerc sa gasesc in zambetele mele din fotografii macar ulterior semnele fericirii de care eu efectiv nici acum nu ma pot bucura constient, pentru ca nu am invatat niciodata sa fiu fericita ca stare normala, ma tot preocupa ca toti ceilalti din jurul meu sa fie fericiti, sa se simta bine, sa fie mereu totul perfect. Desi sunt de 8 ani fericita (ca adulta), fetita din mine nu crede nici acum ca tocmai ea traieste asa frumos si autentic, ca e iubita si fericita, ca are o viata frumoasa si implinita. Bogdan imi spune mereu ca imi doreste un singur lucru, sa ma pot vedea cu ochii lui, insa eu si acum ma vad tot cu ochii critici si nemilosi ai mamei, fetita nu crede ca altcineva ar putea s-o iubeasca; logic pentru un copil, cum ar putea sa ma iubeasca un "strain" cand propria mea mama nu m-a iubit? Si apoi, de ce ar crede asta cand de la mama ei ea a invatat ca nu merita sa i se intample nimic bun in viata, ca e doar o putoare ordinara care nu e buna de nimic?
Si asa ajungem din nou la vinovatie, la culpabilizare, la vinovatia inoculata.
Una din principalele caracteristici (si arme) ale unei familii disfunctionale este manipularea copiilor prin inocularea sentimentelor de vinovatie. In cazul meu, mama era specialista in acest domeniu. Traind o viata intreaga ca victima, ea a plasat intotdeauna responsabilitatea pentru propriul ei destin in mainile altora: din cercul familiar abuziv de unde credea ca scapase a trecut la sotul ei, apoi o parte din datoria de a o face pe ea fericita a fost transferata "copilului de aur"... adica mie. Si fiindca acest proiect de viata a esuat, fiindca nu putea decat sa esueze, asta i-a declansat toata ura reprimata inca din copilaria ei, ura pe care evident ca nu si-o putea canaliza decat asupra mea.
La sentimentele de vinovatie inoculate manipulativ la nivel inconstient s-au adaugat si cele aplicate intentionat, ca principiu de "educatie". Imi amintesc ca intotdeauna mi se transmitea ca trebuie sa-mi fie rusine de ceva. "Nu ti-e rusine?", "Nu ti-ar fi rusine!!", "Sa-ti fie rusine" - erau frazele-cheie cu care mama imi sugruma sufletul. Bataile le-am reprimat in marea lor majoritate (semn ca au fost o tortura insuportabila), dar de cuvinte imi aduc aminte, erau ca niste curele care nu sfichiuiau pielea, ci mergeau dincolo de ea, pana la maduva: "Taci odata, ca te pocnesc de nu te vezi!", "Taci ca te calc in picioare" - doua exemple dintre cele mai blande. Apoi ura cu care isi demonstra "autoritatea" si satisfactia imbecila pe care i-o dadea simplul fapt de a-mi refuza o explicatie atunci cand crescusem si o rugam sa-mi motiveze deciziile ei: "Uite-asa, fiindca nu vreau eu" - cuvinte rostite patimas, pe un ton razbunator si in acelasi timp multumit ca in sfarsit ii venise si ei randul sa faca ce vrea, sa-si poata impune vointa asupra cuiva mai slab. Oricum, in momentele alea tot ea era cea slaba, desi n-o stia.
Cand parintii sunt persoane mature care nu sunt capabile sa-si asume raspunderea pentru viata lor, copiii sunt condamnati sa preia instinctiv aceasta raspundere, aceasta datorie uriasa de a-si face parintii fericiti, de a compensa pentru suferinta lor din trecut, de a-i recompensa pentru golul din sufletul lor. Copiii invata sa se simta vinovati pentru nefericirea parintilor si incep sa orbiteze cu toate eforturile si toata fiinta lor in jurul acestei nefericiri, a carei inlaturare devine scopul principal al vietii lor. Ei vaneaza orice zambet al parintilor, cersesc orice dovada de armonie, fie ea cat de fugara in valtoarea maltratarilor, se agata de orice gest de amabilitate si interpreteaza in el semne ale unei iubiri inexistente.
Pentru parintii care traiesc in negare si nu vor sa se confrunte cu propriul trecut care i-a distrus, copiii vor deveni tapii ispasitori, simboluri ale adevaratilor abuzatori din trecutul parintilor: propriii lor parinti, care la randul lor veneau dintr-o bezna interioara si mai mare. Atata timp cat parintii nostri se mint ca ei si-au "iertat" parintii pentru chinurile la care au fost supusi, aceasta "iertare" se va revarsa in manifestari pline de ura fata de copii. Copiii de la care acesti parinti asteapta si pretind tot ceea ce nu au primit in propria lor copilarie. Copiii care nu au dreptul la o viata proprie, ci sunt doar instrumentele prin care parintii sperau sa ajunga in sfarsit la fericire.
Acesti copii iau cu ei in propria lor viata un bagaj de vinovatie care-i striveste. Ei se simt vinovati pentru orice si oricine, se simt vinovati pentru cea mai mica greseala a actiunilor lor, se simt vinovati pentru tot ceea ce au mostenit de la parinti (constrangerile cu care trebuie sa se lupte, in cazul fericit in care le constientizeaza), se simt vinovati si neincrezatori in propria fericire, care le este mereu umbrita de fantomele trecutului, se simt vinovati ca nu sunt perfecti, ca nu sunt frumosi, ca nu sunt suficient de buni (pentru ce??), se simt vinovati ca traiesc, fiindca pana la urma asta a fost mereu in ochii parintilor "vina" lor principala, pe asta o cara dupa ei la nesfarsit.
Parintii care se considera proprietari de copii
Exemple
1. Daca li se sinucide copilul, in loc sa il planga, sunt preocupati sa dea vina unul pe celalalt pentru ca li s-a sinucis copilul (mama pe tata si invers).
2. Daca fiica fuge de acasa sa concubineze cu un „salvator de ocazie“, mama e preocupata de himenul ei dupa ce e recuperata de politie, daca mai e intact; apoi insista ca respectivul sa se insoare cu fiica ei, ca sa-i spele ei insisi obrazul de „rusinea“ facuta de fiica.
3. Daca copilul nu mai vrea sa revina in familie, parintii recurg la santaj sentimental „nu ti-e mila de noi, cat ne-am chinuit cu tine sa te crestem?!“. Daca copilul tot nu reactioneaza, urmeaza jigniri, invective, acuzatii de nerecunostinta, in final parintii se portretizeaza in victime la oricine ii asculta.
4. Daca baietelul vrea sa mearga la rau sa se scalde, mama il opreste „nu te duce sa te ineci, vrei sa raman fara tine?“. Ea, posesiva, se gandeste numai la sine, la faptul ca daca baietelul se ineaca ea va ramane singura (!), nu se gandeste ca e bine pentru baietei sa se scalde la rau, sa inoate etc.
5. Ora mesei, copilului nu-i place mancarea, dar mama „rabdatoare“ ii indeasa pe gat lingura dupa lingura copilului, lucru menit sa-i confirme ei imaginea pe care o are despre ea ca „mama buna“.
Cand intr-o familie exista sentimente autentice intre parinti, exista dragoste neconditionata si pentru copil. Parintii care se iubesc neconditionat stiu din instinct (dirijat de sentiment) cum trebuie sa se comporte cu copilul.
Instinctul matern cu care se spune ca sunt binecuvantate femeile e doar un comportament orb, care nu poate inlocui sentimentul autentic. Mama biologica ce a procreat din sex (nu din dragoste pentru sot) se comporta ca si o closca ce isi aseaza automat din cand in cand sub aripi niste oua imaginare. Copilul nu are nevoie de mama biologica, nevrotica, narcisista, care si-a mintit sotul ca il iubeste pentru a procrea cu el. Copilul are nevoie de o mama care e iubita de sotul ei si care isi iubeste sotul. Atunci, copilul nu e folosit ca o compensatie pentru golul sufletesc al unei mame nevrotice.
Cum apar parintii proprietari de copii (sau parintii impostori)
Doi indivizi (nevrotici, dependenti unul de altul) de sex opus, incheie o relatie (concubinaj, casatorie) printr-o minciuna (contract mincinos). El minte si se minte ca o iubeste ca sa aibe acceptul ei de a se culca cu ea (numai o nevrotica are nevoie sa fie mintita pentru a se culca cu un barbat) sau o face din ratiune, pentru a avea un statut si o sclava legala in casa. Ea il minte ca il iubeste, atat ca sa-si asigure un statut familial, cat mai ales ca sa aiba cu cine sa isi satisfaca instinctul si dorinta disperata de a procrea. Il minte cu intentia inconstienta ca mai tarziu sa poata compensa lipsa de iubire fata de sot si din partea sotului prin copil (sa se hraneasca cu afectiunea primita de la copil, care o va suplini pe cea neprimita de la sot). Asa apar mamele posesive, isterice, care fac un copil din sex pe care il vor iubi posesiv sau deloc.
Cand asemenea indivizi procreaza, copilul pentru ei e o posesie. O investitie. O marioneta.
Ei se ingrijesc de copil tot ca de o investitie. Nu sunt preocupati de nevoile sufletesti ale copilului, ci de imaginea lor in lume prin copil si de roadele pe care trebuie sa le aduca acel copil in calitate de investitie. Le pare rau nu de copil, ci de banii investiti in copil in cazul in care acesta are esecuri pe directia trasata de parintii „proprietari“. Copilul marionata nu-si apartine siesi. Viata lui apartine „proprietarilor“.
Parintii proprietari neavand viata de cuplu (fara sentiment, viata lor de cuplu e goala) vor incerca sa traiasca viata copilului lor in locul lui. Fenomenul e cunoscut in psihologie ca PARAZITARE. Parintii proprietari de copii devin parazitii psihicului propriilor lor copii, atunci cand acesti copii permit acest lucru.
Ei impun ce sa studieze copilul (impun neaparat de multe ori o cariera, sub masca bunelor intentii fata de copil), ei ii aleg acestuia de multe ori partenerul de viata (traseaza criteriile si santajeaza sentimental copilul daca alegerea lui nu intruneste criteriile parintilor-proprietari), daca copilul ramane fara job ei se preocupa sa-i caute job in ziare, pe internet, se „sacrifica“ pentru a-l „ajuta“ pe copil. Daca copilul reuseste sa urmeze alta cariera decat cea aleasa de parinti, parintii-parazit se muleaza imediat pe noua alegere a copilului lor, manifestand un mai mare interes decat el si atribuindu-si meritele acestuia, impodobindu-se cu laurii reusitei acestuia.
Parintii proprietari de copii se adreseaza progeniturilor lor, desi acestea au sa zicem 30-40 de ani, intotdeauna cu „copilul meu“. Ei nu folosesc expresiile „fiul meu“ sau „fiica mea“. Indeosebi mamele posesive folosesc expresia „copilul meu“, desi ala micu’ poate avea 27 de ani si 2 metri. Mama posesiva are nevoie sa il mentina pe „ala micu“ intr-o stare de pseudodebilitate psihica pentru ca ea sa detina controlul vietii lui (ea e viitoarea „soacra acra“ atat de greu de inghitit de nora). Ala micu’ chiar se simte uneori in prezenta parintilor ca un copil de 10 ani care nu se poate descurca fara parinti.
Parintii impostori sunt parintii care fac copii din sex nu din dragoste.
Parintii impostori sunt in secret si inconstient mari admiratori ai impostorilor profesionali care castiga bine (magistrati corupti, medicii - “daca nu curge pica“ etc).
Parintii impostori sunt cei care formeaza familiile materialiste, pentru ei conteaza numai aparentele, posesiile, imaginea lor si a familiei lor in societate.
Parintii impostorii sunt cei care s-au saturat de „masturbarea in doi“ si continua sa se „masturbeze“ prin copiii lor.
O relatie bazata pe minciuna, pe lipsa de sentiment, e o relatie in care sexul e de fapt dupa 1-2 ani o masturbare in doi.
Masturbarea pe termen scurt-mediu nu mai produce placere.
Cei doi nevrotici-impostori in relatie nemaiavand nici o sursa de placere vor incepe sa caute bucuria/placerea folosindu-se de copil.
Mama posesiva, daca e agresata de sot, isi face prostul obicei de a se duce tot mai des la copil sa caute bucurie. Copilul practic e facut total dependent afectiv de mama care se hraneste din dragostea lui pentru ea. Dar dragostea ei pentru el nu e una curata. Pentru ca acel copil, cand va creste mare, in calitate de marioneta a ei, trebuie sa o despagubeasca pe ea in plan moral si emotional, sa-i ofere ce nu i-a oferit sotul ei. Mama posesiva nu iubeste copilul pentru el, il iubeste pentru ea. Asta se cheama canibalism sentimental, incest emotional sau troc cu sentimentele. „Fa asta sa-i arati lui mami cat de mult o iubesti tu pe ea“ - aud copiii, dezgustator.
Parintii „proprietari“ de copii nu fac copii pentru ei, pentru ca acei copii sa-si traiasca viata lor. Parintii impostori fac copii pentru ei, pentru parinti. „Sa avem si noi un sprijin la batranete, sa ne dea o cana cu apa, sa ne ingroape“ – adica sa-i slugareasca pentru a mosteni casa parinteasca (obiceiul din satele romanesti).
Atitudinea parintilor impostori fata de odraslele lor e aceea de proxenet-codoasa.
Mama posesiva in cazurile extreme se comporta cu fiul ei ca si o tarfa care nu si-a primit onorariul asteptat.
Tatal posesiv se comporta de multe ori cu fiica sa ca un proxenet inselat la procente.
Fiica este vazuta de tatal posesiv ca un potential partener care trebuie sa-l despagubeasca sentimental pentru tot ce nu a primit de la sotia lui (care de mult nu-l mai satisface...).
Fiul este vazut de mama posesiva ca un potential partener care trebuie sa-i ofere sufleteste tot ce nu i-a oferit sotul egoist (ea nu e egoista, doar sotul...).
De fapt copiii nu au nici o DATORIE fata de parintii impostori.
Singura datorie pe care o au acesti copii abuzati moral, emotional, psihic si de multe ori fizic e aceea de a deveni independenti material si emotional fata de parinti, cat mai repede, printr-o meserie pentru care au aptitudini si sa reduca la minimum contactul cu parintii impostori, iar daca se poate, sa nu mai aiba deloc contact, in cazurile grave de abuz.
Cum este programata mintea copilului de catre parintii agresori
In familiile unde ambii parinti impostori sunt agresori psihici intre ei si pentru copii, iar copiii au structura slaba, cel mai grav fenomen care se petrece in psihicul copiilor (in afara de nebunie) e negarea dreptului la existenta. Parintii de fapt ar dori ei unul altuia sa isi interzica dreptul la existenta, dar cei pe care reusesc sa-i programeze in aceasta directie sunt copiii. Parintii impostori nu se mai agreseaza atat de intens unul pe celalalt dupa aparitia copiilor pentru ca ii agreseaza pe copii.
Mai tarziu, un copil traumatizat poate invata prin psihoterapie sa-si acorde dreptul la existenta pe care a fost programat sa si-l nege.Un om programat sa isi nege dreptul la existenta distruge de multe ori totul in jurul sau (relatiile, jobul, etc). Programarea are loc in copilarie, prin ceea ce traieste copilul in familia sa.
Iata cateva exemple de "programare": Parintele agresor se manifesta asupra copilului prin mesaje nonverbale si atitudini care exprima:
1. Intimidare (“daca nu faci asta, vin peste tine si te fac praf, te joc in picioare, te trantesc de-ti ies ochii”) – copilul traieste cu sabia lui Damocles deasupra capului, stie ca orice nesupunere a sa se poate solda cu executia sa.
2. Sfidare (de exemplu prin privire, cum spun englezii “the evil eye”)
3. Inhibare (isi exhiba in fata copilului buna sa dispozitie la care insa copilul nu are voie sa participe, buna dispozitie din motive pe care copilul nu le intelege si care nici nu-l intereseaza, e o exhibare agresiva, sfidatoare, ceva de genul "eu sunt mare, pot fi fericit, tu insa nu pana vei deveni adult")
4. Ignorare – copilului nu i se raspunde la intrebari, sau i se spune “du-te ma de aici, fugi in casa…”. Copilul mic, daca e ignorat simte ca e un nimic, ca nu exista.
5. Sadism - nu cumpara niciodata jucaria dorita de copil, cumpara insa cateodata o jucarie care-i place lui (parintelui), iar cand copilul o strica il pedepseste aspru. Parintele e proprietarul jucariilor copilului sau. Copilul e obligat sa manance mancarea care nu-i place si la ore cand nu-i este foame. Grija exclusiva si abuziva e doar fata de trup, sufletul nu exista.
7. Abuz de putere - parintele agresor se hraneste din exercitarea autoritatii sale asupra copilului sau. I se limiteaza fara motiv timpul de joaca (“sa fii la ora cutare in casa” - fara sa i se explice de ce). Copilului i se interzice bucuria, in diverse ipostaze, limitarea la joaca, la desene animate, fara sa i se explice si motivele. Tot ce il bucura pe copil il enerveaza pe parinte. Cand iubesti pe cineva, iubesti si ceea ce iubeste el.
8. Neacceptare - nu este niciodata apreciat daca reuseste ceva sau in raport cu alti copii este totdeauna apreciat negativ in auzul copilului, "altii pot, uite el nu poate" – spune tatal mamei.
10. Jocuri perverse de putere intre adulti - un parinte isi exercita autoritatea asupra celuilalt parinte prin copil. Tata spune: “Ai crescut, e timpul sa faci caca la WC!" Mama: “Esti inca mic, fa pe olita!”. Copilul face pe el. Evident, e vorba de un copil cu structura slaba (sau foarte empatic, care stie instinctiv ce se asteapta de la el dincolo de cuvinte) si de un tata agresor psihic puternic care intimideaza, inhiba, precum si de o mama plina de resentimente reprimate.
11. Violenta psihica si fizica - in cazul in care copilul se revolta la abuzurile emotionale si psihice, e atacat si mai tare "nu esti in stare sa faci cutare sau cutare, nu esti bun de nimic, esti o putoare" sau si mai rau, este batut.
12. Abuz emotional - copilului i se reproseaza nefericirea parintilor. "Din cauza ta sunt eu nefericita, din cauza ta stau cu taica-tu".
13. Lectii tragice de viata - parintele impostor ofteaza si reproseaza ori de cate ori trebuie sa faca ceva pentru copilul sau. Astfel, copilul invata simtul responsabilitatii pentru celalalt din modul in care parintele isi manifesta responsabilitatea pentru el, pentru copil. Mai exact, copilului cand va creste mare ii va fi greu sa faca orice fleac pentru altcineva fara rasplata, compensatie.
14. Instrainare, neapartenenta - in familiile cu parinti impostori, bunurile nu sunt comune la modul emotional, copilul se simte ca un orfan intr-o casa straina unde orice ar atinge nu-i apartine. Astfel iau nastere oamenii umili cu capul plecat sau cei cu agresiuni reprimate pe care si le vor revarsa mai tarziu asupra propriilor copii, in lipsa constientizarii.
Astfel, in loc sa cladeasca increderea in sine copilului, parintii impostori o distrug. In loc sa cultive copilului un sentiment pozitiv fata de propria persoana, ei il fac sa-si nege dreptul la existenta. Un om care nu are sentiment pozitiv fata de el, care nu are incredere in sine, e un om care incepe lunga si dureroasa calatorie spre neant. Parintii impostori asta fac, neantizeaza eul, sinele copilului.
Sunt parinti preocupati sa-si supravegheze copiii daca se masturbeaza sau nu (de parca ei nu s-au masturbat si nu se mai masturbeaza inca). E o mare satisfactie pentru ei sa isi surprinda copiii intr-un act atat de "odios", au grija inca inainte de pubertate sa le faca "educatia sexuala" de asa maniera incat sa deduca ei singuri ca sexul e ceva detestabil, un pacat, o rusine. De fapt, subconstientul acestor parinti le spune ca sexul i-a atras pe ei in relatia de familie si le-a adus pe cap copii facuti doar din sex pentru care nu vor sa-si asume responsabilitatea cresterii decat in conditiile in care copiii se supun "patului lui Procust". Sa devina marioneta parintilor, astfel incat acestia sa se hraneasca din autoritatea absoluta pe care o exercita asupra copiilor. Acesti parinti se simt vinovati ca au o familie bazata pe sex si pe egoism si nu pe dragoste, deci instinctiv interzic sexul copiilor lor, mai ales ca sexul, fie ca e vorba si numai de un gest nevinovat de masturbare, reprezinta placere. Ori placerea de orice fel nu e pe placul unui parinte agresor care nu-si iubeste partenerul de viata si implicit nici copiii pe care ii are cu el.
Agresorul interzice placerea, bucuria victimei sale, pentru ca o victima care se bucura e mai greu de controlat. Inutil de precizat ce excese de masturbare fac copiii proveniti din familiile unde nu exista sentiment. Cazuri de fetite care se masturbeaza la varsta de 2 ani, iar la 7 ani sunt deja performere (o fac de mai multe ori pe zi). La 14 ani au deja avorturi iar la 30 de ani nu le mai suporta nimeni. La fel, baieti alcoolici la 15 ani. Placerea obtinuta prin masturbare excesiva suplineste la copil lipsa de afectiune, e de fapt o compensare a depresiei, a tristetii, a nefericirii. Cand durerea psihica e prea mare, apare datul cu capul in perete, leganarea, cum vedem la copiii din orfelinate. Frica ca ar putea fi descoperiti in timp ce se masturbeaza de catre parintele psihopat e o trauma in plus pentru copil.
Existenta copilului este groaznica. El nu are alta sansa de supravietuire decat sa se supuna, sa se adapteze parintelui psihopat. Partea tragica e ca multi din copiii traumatizati cand vor creste mari, vor proceda in acelasi mod cu copiii lor (copiii batuti devin de cele mai multe ori batausi de copii, daca nu-si constientizeaza traumele) ca sa "recupereze" umilinta personala pe spinarea altuia mai slab. Scenariul "mizerabililor" se repeta la nesfarsit. In asemenea comunitati infectate, familiile se autodistrug pe acelasi calapod. Familia patologica e ca un ghem de serpi, fiecare cu coada celuilalt in gura. Cateodata, un copil cu structura puternica reuseste sa evadeze. Dar totusi, ce e in sufletul sau! Oriunde ar pleca, ii cara cu el si pe parinti, in capul sau. O gramada de conflicte si lucruri pe care nu si le poate explica, care il vor tortura ori de cate ori isi va aminti de familia sa. Singurul lucru care ii salveaza este o psihoterapie buna si indelungata care sa-i ajute sa se elibereze de tot balastul.
Cand persoanele care sufera (victimele) citesc aceste articole, ele recunosc adevarul pe loc.
Cand alte persoane, de obicei in etate, suferinde de depresii (care evident inca au sau au avut o viata de familie duplicitara) citesc la randul lor articolele in cauza, le catalogheaza drept aberatii, "extrapolari", generalizari, "creatiile" unei minti bolnave, pe scurt, fara nici o tangenta cu "adevarul" ("adevarul" creat de mintea lor).
Prin urmare singura salvare vine in opinia acestor persoane "in etate" din tratamente naturiste, bioenergetice si cine stie ce alte gaselnite ale atator escroci care sunt specializati in exploatarea unor nevrotici plasati pe lantul agresiunii in postura mai avantajoasa, de agresor sau in orice caz de victima cu certe beneficii din relatia ei cu agresorul (motiv pentru care nici nu doresc sa taie in carne vie, ci cauta rezolvari mincinoase la fel ca viata lor).
Nevroza "batranilor" experimentati in manipulare e greu de demolat pentru ca mai mult de 50% din ea e rulata cvasiconstient. Din cauza asta se ajunge la situatii dramatice cand vorbele devin inutile si sunt inlocuite de violenta cruda asa cum vedem aproape zilnic la stiri, parinti batrani prezentati ca inocenti, zdrobiti in bataie de propriii lor copii, copii care sunt 100% produsul educatiei acestor parinti, parinti care in final culeg roadele a ceea ce au semanat in copiii lor.
Acesti parinti vedete tv la diverse jurnale de stiri sunt plansi tot de nevrotici inconstienti care urmaresc cu savoare stirile respective (nevroticii astia, cand plang parintii deveniti victimele copiilor lor, au trairi afective de "moralitate inaltatoare" pentru ca se simt solidari cu niste oameni care sufera, nu-i asa?). O persoana care are niste cunostinte de psihologie urmareste asemenea scene cu totala circumspectie, fara sa acuze pe nimeni. Dar concluzii pentru sine poate trage si aceste concluzii sunt totdeauna mai aproape de adevar decat ceea ce poate intelege un nevrotic inconstient de sine.
Nevroza e tulburarea dezvoltata de o persoana care traieste in minciuna de sine. Nevroticul nu suporta adevarul. E trasatura lui cea mai marcanta. El face excese de corectitudine in exterior, dar in interior, in familie, e impostor fata de ceilalti membri ai familiei. Nevroticul devine impostor in familie pentru ca mai inainte de a avea familia respectiva e impostor fata de sine insusi (se automanipuleaza inconstient).
Candva realizezi cum este sa primesti din punct de vedere material orice de la parinti (ca deh....se uita lumea), insa sa simti ca privind in urma nu ai in amintirea ta nici un moment frumos si fericit, trait impreuna cu parintii, de care sa iti amintesti (te regasesti pe undeva prin casa lor, atat si nimic mai mult). Realizezi cum e sa fi trait intr-o lume superficiala, materiala si materialista lipsita de orice fel de sentiment autentic. Realizezi ca figurai in viata lor undeva intre batutul covoarelor, amestecatul in mancare si stersul frigiderului (si uneori nici macar atat).
Traiesti in copilarie fara sa realizezi ce se intampla cu tine (fiindca nu cunosti alta stare) dar vine momentul groaznic cand dai nas cu realitatea si iti dai seama ca parintii tai, pe care ii iubesti si idealizezi, nu au si nu au avut nici un sentiment normal fata de tine, nefiind capabili structural sa simta asa ceva. Realizezi ca ai fost o marioneta a unor parinti egoisti, narcisisti si rasfatati, nesatui in manipularea lor, care isi hranesc viata din manipulare fiindca asta le e singura preocupare, si singura putere pe pamantul asta pe care o au este asupra ta, a copilului care inca esti pentru ei, si asta le face o placere deosebita si ii tine in viata. Realizezi ca trebuie sa alegi intre a continua sa te lasi manipulat (ca sa iti mentii parintii in viata) sau sa incerci sa iesi de sub starea apasatoare pe care ti-o impun ei (si astfel sa ii "ucizi").
Ca sa revin la mine, azi intreb altfel: cand o sa-ti fie de ajuns, pana cand sa ma mai simt vinovata ca traiesc si ca nu te-am facut fericita, mama?
din acest cerc inchis al copilariei anormale, al vinovatiei care subjuga si faptelor care nu le-am facut 'cum vor ei' - cum iesim?
RăspundețiȘtergere