Depresia ca drum spre vindecare

Am vazut aseara apusul asta de soare superb, cu niste culori ireale, totul stralucea intr-un roz-liliachiu iridescent.

Mi-e mult mai bine. Am mai facut niste pasi mari pe drumul cel bun. De la Alice Miller citire, singurul drum prin durere este prin durere.

Cum spunea Cleo, cercul e deja inchis si nu mai putem repara nimic din ceea ce a trecut, asta e adevarat si la prima vedere pare si mai deprimant si produce panica mai ales ca in ziua de azi toti vrem rezolvari rapide, solutii usoare. Totusi, cine a avut curajul sa reziste, sa nu fuga de durerea sufleteasca, cine a indraznit sa se confrunte cu depresia si sa se convinga de efectele ei benefice, stie ca cea mai mare suferinta ne-o producem atunci cand incercam sa evitam suferinta.

Acu', noi astia care am pornit pe drumul de introspectie si vrem sa scoatem din uitare traumele ingropate in subconstient se cheama ca suntem nevrotici. Suna ciudat, dar e bine. Jung parca a zis odata despre un client "Ce bine ca a intrat in sfarsit in nevroza". Asta pentru ca opusul nevrozei este psihoza - acea stare de negare totala, in care omul nu este constient de propria lui persoana, de propriile lui nevoi sau sentimente, traind intr-o bezna personala completa.

Nevroticul sufera, se zbate, e coplesit de emotii, stie ca-l doare ceva si stie ca are probleme de rezolvat (aici avem ramificarea in cei care fac ceva si cei care incearca sa ignore problemele, primind drept rasplata diverse boli si manifestari psihosomatice).

Psihoticul nu are simptome, sau daca le are le clasifica exclusiv ca fiind de natura organica, de pilda el nu are atacuri de panica, ci palpitatii din cauza caldurii (sau efortului etc.). Psihoticul se considera la carma situatiei, se crede suveran la pupitrul de control al propriei vieti, habar nu are ca de fapt este un zombie teleghidat care traieste ca o marioneta a propriului subconstient. Psihoticul pare un om foarte stapan pe el la prima vedere, el a fost atat de total anihilat sufleteste incat si-a ucis din frageda copilarie toate emotiile "periculoase" si singura pe care o mai exteriorizeaza este furia (aceea acceptata social, mai ales la barbati) si pe care o directioneaza intotdeauna cat mai departe de propria persoana: tiganii, evreii, strainii in general, preturile, bogatasii, coruptia s.a.m.d.

Psihoticul pare un om lucid si rational, insa in realitate lumea lui interioara este moarta, neinsufletita, incremenita. El citeste si asculta muzica numai cu sistem, totul e clasificat, organizat la maximum. Structura exterioara (program de masa si de somn, viata planificata la fix) este carja care-l ajuta sa nu se prabuseasca. In el a avut loc un divort irevocabil intre intelectul de gheata si palidele licariri ale spiritului aproape nimicit de lipsa de iubire a parintilor. Psihoticul se autoizoleaza in regatul lui guvernat exclusiv de ego. Ego-ul il ajuta sa-si inabuse in fasa orice scanteie de emotie care i-ar putea distruge fragilul echilibru psihic.

Psihoticul dotat cu o inteligenta peste medie este in general mare demagog si sustinator fanatic al diverselor parole moraliste fara continut: loialitate, principii, demnitate, mandrie, orgoliu, bratele otravite ale caracatitei numite EGO. El uraste in secret (sub masca dispretului) pe toti cei care traiesc autentic si rostesc adevaruri neplacute, dincolo de ura ascunzandu-se o teama paralizanta de propriile adevaruri dureroase, de care a fugit si fuge de-o viata intreaga. El isi halucineaza o superioritate inexistenta care sa-i sustina firava stabilitate sufleteasca si se invaluie intr-un cinism pe cat de muscator pe atat de transparent pentru cei care stiu sa priveasca dincolo de aparente si sa intuiasca abisul de disperare care se ascunde in spatele acestuia. Desi pare sa priveasca pe toti de sus si nu are nici un prieten adevarat (pentru ca nu stie sa se deschida si sa comunice in mod personal, din suflet), psihoticul se alimenteaza inconstient din viata altora, devoreaza orice detalii pe care le prinde, urmareste lacom - ca un veritabil stalker mental - orice farama de viata autentica pe care o vede la altii si pe care ar vrea pe de-o parte sa si-o insuseasca si pe de alta parte s-o distruga. S-o distruga, da, caci acolo e punctul slab care-i arata fara dubiu saracia si golul trist al propriei lui vieti interioare.

Psihoticul refuza vehement orice privire mai atenta asupra propriului trecut, pe care-l considera incheiat si irelevant pentru prezent, dar e suficient orice impuls oricat de fin pe o coarda emotionala periculoasa si el rabufneste in valuri de ura, demonstrandu-si fara drept de apel labilitatea psihica. Un om puternic cu adevarat isi traieste si integreaza toata paleta de emotii umane si nu se teme de sentimente "negative", pe cand psihoticul fuge cu o agresivitate enorma de orice i-ar putea ameninta fragilul castel de nisip construit din minciuni.

Psihoticul este dealtfel atat de fixat pe mentinerea controlului si blocarea oricaror emotii neplacute, incat se poate spune ca nici nu traieste cu adevarat, ci doar vegeteaza undeva in jurul propriei sale persoane, fara a fi prezent in corpul sau in sufletul lui, functionand doar cu intelectul, care este exclusiv dominat de ego. Ego-ul sau mintea-maimuta, cum o numeste Susanna McMahon in cartea ei extraordinara - Pelerinul din noi.

Nevroticul este norocosul care stie ca un dusman iti poate fi cel mai bun profesor, cum a spus Confucius. In cazul nostru, suferinta, travaliul si doliul emotional devin - dupa ce am trecut de teama necunoscutului - cei mai buni prieteni, instrumentele cu care putem iesi cu adevarat din groapa reprimarii. Nu iesim din criza prin lozinci ridicole gen "think pink" sau furandu-ne singuri caciula ca de fapt n-am simti ce simtim, sau bagand capul in nisip si facandu-ne ca nu vedem nimic (strutul asta se trezeste mai devreme sau mai tarziu oricum cu un infarct, o tumoare sau un atac cerebral), iesim din criza constientizand si traind suferinta care ne limpezeste si ne elibereaza.

Nevroticul este norocosul care realizeaza ce important este sa invete sa-si asume propriile sentimente, sa-si recastige increderea in propria persoana, sa fie autentic si in armonie cu el insusi cu orice pret. Pretul este renuntarea la minciuna, renuntarea la relatii superficiale sau de-a dreptul false, renuntarea la iluzia controlului asupra propriei vieti (depresia dureaza cat dureaza si e ok asa), renuntarea la a acorda importanta parerii altora, renuntarea la eforturile de a castiga afectiunea sau aprobarea altora prin metode toxice si daunatoare, renuntarea la fuga de sine insusi, renuntarea la intelectualizarea excesiva si la criterii de viata contrafacute.

Pana la urma psihoticul este - in ciuda propriei lui imagini despre el insusi si a aparentelor de om dur si puternic - singurul demn de mila in aceasta constelatie. Asa ca da, sunt bucuroasa ca sunt nevrotica, ma las prada sentimentelor si le traiesc asa cum vin, tin cont de ele cand iau decizii dar nu ma las ghidata doar de ele (aia e the dark side of the inner child), ma bucur cand mai vine cate un val de depresie peste mine, fiindca asta inseamna ca mai iese la suprafata un ghem de durere pe care-l pot elimina...

Apropo de cum se prelucreaza trecutul. Am scris ceva pe un forum despre asta si vreau sa redau pasajul si aici, poate mai ajuta pe cineva, poate mai da speranta si curaj cuiva.

Mie-mi spui cate sunt si cat de lung e drumul??? De aproape 6 ani sunt in terapie (cu sedinte mai rare de cand a venit David), am vagoane de prelucrat emotional (eu imi tin depresia in "sah" cu dulciuri), am senzatia ca nu se mai termina.

Odata vorbeam cu terapeuta si o intrebam de ce dureaza atata, apoi am avut posibilitatea sa simt pe pielea mea cum decurge "treaba". Cam in al patrulea an de terapie am avut o perioada cumplita, in care m-am confruntat pentru prima oara cu amintirile fizice ale abuzului sexual la care fusesem supusa, singura perioada din terapie in care nu am mai putut sa functionez 100% normal, imi tremurau mainile, nu mai vedeam pe unde merg, eram terminata, plangeam prin tren sau uitam sa cobor la statia la care trebuia, eram ravasita in ultimul hal, abia reuseam sa fac fata la servici (noroc ca acolo e totul rutina si nici nu-mi folosesc decat vreo 50% din capacitatea intelectuala).

Ei, faza aia, cu plans zilnic, cu tresarit nervos din orice, cu tremurat stomacul etc., a durat cateva saptamani, dupa care - brusc - mi-a fost mult mai bine. Chiar ma temeam ca oi fi inceput din nou sa reprim si ... era ultimul lucru pe care-l voiam!! Eu voiam sa sufar, sa urlu (plangeam acasa in bratele lui Bogdan cu sughituri, pana vomitam), voiam sa scap, sa ma eliberez, sa-mi dau jos suferinta din mine, sa scot otrava din sistemul meu cu orice pret!

Cand am intrebat-o pe terapeuta ce s-a intamplat si unde au disparut senzatiile de teroare (ai sa razi, dar stiind ca numai asa ma voi putea elibera, le intampinam cu bucurie, cu frenezie chiar!), mi-a explicat ca abia asteptase sa-mi poata da feedback pe o chestie ca asta. Mi-a spus ca la unii clienti, care au trecut prin diferite experiente disparate de abuz in copilarie, este mai usor de rezolvat problemele, le putem vedea ca pe niste ghemuri, care prin constientizarea si trairea emotiilor vechi, prin permiterea vechii dureri sa fie traita pentru prima data, pot fi "impachetate" si aruncate la gunoi, sunt rezolvate si pur si simplu dispar din radarul emotional, practic te lasa in pace, trebuie sa ti le imaginezi ca pe niste raceli sufletesti care trec. N-as fi crezut asta daca n-as fi trait-o.

Din pacate experienta asta a ramas singulara, restul luptei la mine este maraton, pentru ca - iar mi-a explicat terapeuta - atunci cand lipsa de iubire a parintilor a fost ceva continuu, cand abuzurile fizice si teroarea mamei te-au insotit zi de zi, fara respiro, asemenea traume nu mai pot fi prelucrate individual, este o munca de o viata, in care te poti elibera treptat de bucatele, de franturi, in functie de cum ies la suprafata cu diverse triggere. La Alice Miller am citit ceva frumos si esential despre cum apar aceste ghemuri in copilarie: "Ceea ce ne distruge nu este trauma, ci imposibilitatea de a o exprima"! Nota bene.

Incep si eu sa intrezaresc multe chestii din trecut datorita lui bebe (care e cel mai bun trigger pentru retrezirea emotiilor demult reprimate), dar eu am ajuns sa ma bucur de chestia asta, o vad ca pe o sansa de a-mi recupera trecutul si de a-mi vindeca si mai multe din ranile vechi.

Ce-i drept, eu nu am nici un fel de manifestari negative acute ale corpului (autodistrugerea lenta cu dulciuri nu e ceva acut), dar orice simptome fizice simbolizeaza CEVA ce poate trebuie sa iasa la iveala (ceva copt rau de tot), dar pe care psihicul oamenilor, constientul lor vrea neaparat sa-l tina in intuneric, de frica... intotdeauna constientul incearca sa ne "apere" si vrea sa ne tina in negare in continuare, de aceea trebuie compensat cu trairea emotiilor, mai ales alea de care ne temem inconstient cel mai tare. Acolo trebuie lucrat, sapat la greu... "Act against the fear" - am citit pe undeva (cred ca era Jean Jenson - Reclaiming your Life, o carte extraordinara).

Stiu ca e vag si doar de contur ce zic eu aici, dar asa se rezolva si nu altfel. E un drum lung si anevoios, dar e singurul care ne poate scoate din impas.

Fiecare din noi se cunoaste sau ar trebui sa se cunoasca suficient de bine incat sa inteleaga exact la ce ma refer cu ceea ce am scris eu aici si sa simta in ce masura i se aplica.

* * * * *

Daviducul doarme 12 ore noapte de noapte neintors, ce ziceti de minunea asta? Lori si care mai sunteti in clubul insomniacelor, vedeti ca am plecat definitiv, am predat ecusonul la poarta si nu ma mai intorc nici moarta!! Apoi, aflati ca baiatul meu merge tinut de manute, se cam clatina inca, dar facem incet-incet toata casa per pedes ;-) Zilele astea e cam marait si sta lipit de mine (tocmai cand eu sunt cu virusul scrapping-ului), dar om trece noi si prin asta...

Am citit la odisee. Am vazut Mufitza frumoasa si scumpa si bucalata la Mamaia si pe superbissima Mara la groapa de nisip, am vazut poze incantatoare din vacanta de Mihaser (sa-ti fie de bine, Croatia ne-ar tenta si pe noi!), trimitem si noi pupici si urari de sanatate maxima catre Tiberiu de Andrada, Julia de Lilly si in mod special pentru Iasminutza cea tare tare chinuita! Ma gandesc la voi! PRAG, saru'mana pentru gandurile frumoase, si tie numai bine si sa nu mai ai motive de griji sau probleme! Pupam si Sis1 si Sis2 ("grasele" pamantului ;-)) - asta asa, ca sa inchei cu o nota total pozitiva, ca daca ma gandesc la Cleo cu a ei electrostimulare... ma apuca alt fel de depresii... brrrr... ;-)