sâmbătă, 19 decembrie 2009

Parinti, copii si depresii

Am mai vorbit cu terapeuta... I-am povestit ca am primit acum o saptamana un plic de la tata, in care erau o carte de basme romanesti si doua carticele de desenat... Ce sa zic, el incearca in continuare... asa, in felul lui orb, egoist si ignorant, el incearca...

Pe tata nu-l mai urasc demult. Inca de acum cativa ani, dupa ce imi trimisese SMS de ziua mea ca isi cere iertare pentru suferinta pe care mi-o provocase (desi el se referea numai la incercarile lui de a ma dezbina de Bogdan - sau poate orgoliul exacerbat nu i-a dat voie sa spuna mai mult), am incercat sa-i dau niste sanse de reabilitare, l-am rugat sa ma ajute la reconstituirea arborelui meu genealogic, apoi i-am trimis o lista cu intrebari despre trecutul lui si al meu si al nostru, la care l-am rugat sa-mi raspunda. Am fost de asemenea dispusa sa am intelegere si chiar compasiune pentru modul cum se minte el in legatura cu propria lui copilarie si viata, pentru ca subconstientul lui are motive puternice pentru mecanismele de defensa pe care si le-a construit. Cum ai putea fara aceste mecanisme sa continui sa crezi ca ai fost "iubit" de parinti care te bateau bestial (cu smulgeri de par sau cicatrici insangerate de la catarama curelei)??

Am fost deschisa la tot ceea ce mi-a scris, pana la punctul in care am citit afirmatia lui pe cat de categorica pe atat de fatala oricarei tentative de reconciliere: "Dida n-a batut-o pe Felicia niciodata". Prin asta a distrus - din nou - orice esafodaj, oricat de fragil, al unei posibile impacari. Desi eu am reprimat cea mai mare parte din traumele copilariei mele, desi sunt sigura ca mama ma batea de cele mai multe ori cand tata nu era de fata, asta nu e o scuza pentru ca el s-o sustina in minciuna, cu atat mai mult cu cat eu speram ca el sa ma ajute sa-mi mai recuperez amintirile; doar el imi atrasese candva atentia ca eu la 12 ani il intrebasem odata de ce mama e intotdeauna vesela si bine dispusa cand avem musafiri si in rest e mereu nervoasa (trist, nu?). Acelasi lucru se aplica si la aspectul abuzului sexual pe care l-am suferit in copilarie din cauza mai multor persoane din familia noastra, abuz pe care tata de asemenea il neaga cu vehementa in continuare.

Toate incercarile lui ulterioare de a repara ceva intre noi au fost distruse de refuzul lui de a accepta adevarul meu, realitatea mea, toata durerea mea, refuzul lui de a ma accepta pe mine ca persoana adulta! Terapeuta m-a ajutat de curand sa inteleg ca mama ar fi vrut ca eu sa raman o viata intreaga bebelusul de 10 luni care era dependent de ea si nu-i facea nici un fel de probleme (si, Doamne, cate mame nu sunt asa :-((), in timp ce tata ar fi vrut ca eu sa ma opresc din evolutie pe la 17-18 ani, sa raman eterna adolescenta care era pentru el in acelasi timp copilul lui, cea mai buna prietena, plus un surogat de partenera de viata. Da, din perspectiva acestei constelatie s-ar putea spune chiar ca ma "iubea". Asa cum un parazit iubeste organismul parazitat...

Eu am plecat de langa el cand aveam 22 de ani si atunci a inceput declinul lui: in nici doi ani imbatranise cu peste 10 ani, albise foarte mult, isi pierduse si multi dinti si devenise brusc obsedat de bani, de chilipiruri... era de nerecunoscut, el care o viata intreaga fusese generos si nu se uitase la bani (vorba lui era "Sunt prea sarac ca sa ma uit la bani") devenise parca peste noapte un fel de Hagi Tudose cu porniri tot mai meschine... De aceea el a ramas incremenit in acea perioada de "aur" din viata lui cand eu ii eram un suport existential absolut necesar si nu va putea niciodata sa se desprinda de acele iluzii fara sa-si piarda complet precarul echilibru emotional pe care-l mai are...

Uneori mi-e mila de el. Terapeuta a avansat teoria ca, daca tata ar avea cumva posibilitatea sa-si reverse iubirea (atata cat poate simti el) asupra lui David, asta ar contribui pozitiv la modul cum ma priveste si pe mine, in sensul ca automat ar fi silit sa ma vada ca pe o persoana adulta. Situatia la noi insa este de asa natura incat tata nu-l poate vedea pe David fara sa ma vada si pe mine, iar eu nu sunt pregatita pentru asta. Singura concesie pe care i-o pot face este sa-i trimit de Craciun un calendar si un album de poze cu David.

Consider ca e deja un compromis suficient. Si-asa mi se strange inima cand ma gandesc ca precis i le va arata si mamei, care va fi astfel din nou propulsata in trecutul comod, cand ea nu-mi scria cu anii (ca ii facea rau sa-mi scrie, cum s-a exprimat chiar ea!!), dar se lasa pusa la curent cu viata mea de catre tata (care-mi scria saptamanal si ma si suna de cateva ori pe an desi el era pensionar iar ea avea inca salariu). Presupun ca ar trebui sa-mi fie de ajuns sa stiu ca sufera si asa, in narcisismul ei patologic, ca fiecare zi in care se trezeste si constata ca tot ea insasi este devine un calvar, dar deocamdata nu mi-e de ajuns. Furia e inca prezenta, durerea fetitei neiubite din mine e neostoita, restristea si rana sufleteasca sunt la fel de adanci.

* * * * *

Ma gandeam in ultimele zile, dupa o discutie revelatoare cu o colega, ca oamenii care nu au avut niciodata tangenta cu psihologia pot interpreta complet gresit simptomele depresiei mele si le pot pune pe seama lui David. Trebuie sa mai explic cate ceva. Baby blues-ul, ca si depresia post-partum, nu are absolut nici o legatura cauzala cu aparitia unui copil in viata persoanei respective. Cauzele depresiei sunt exclusiv in noi insine, iar radacinile depresiei se afla exclusiv in copilaria noastra proprie! Copilul poate fi in anumite imprejurari doar un factor declansator al unor sentimente demult reprimate, moment in care depresia isi arata coltii ;-) vorba vine, fiindca de fapt depresia e cea mai mare sansa de vindecare a sufletului! Ca atare, dpdv psihologic aparitia sau prezenta unui copil in viata unui om vatamat sufleteste nu poate fi decat benefica, deoarece ne ajuta sa ne confruntam cu toti demonii trecutului pe care mecanismele de defensa ale constientului nostru i-ar fi dorit ingropati pentru totdeauna!

In cazul meu, faptul ca tata a venit asta-vara pe neasteptate aici m-a dat complet peste cap si a fost triggerul depresiei cumplite care si-a atins apogeul in ultimele doua luni. Imi adunasem atunci din nou toata furia pentru a ma apara de o noua rana, de o noua durere, de o noua schingiuire a sufletului, m-am ghemuit din nou in mine insami cu pumnii stransi si cu tot corpul incordat (Bogdan mi-a spus ca uneori asa si dorm, cu pumnii stransi la piept, a aparare), am inchis toate supapele si m-am scufundat din nou la adancime maxima.

Apoi a venit ziua mea, alta ocazie de a retrai sentimente vechi, alta ocazie de a rememora aniversari triste... "A memory escapes into our conscious minds and makes us lonely children again"...

Apoi se apropie Craciunul, care la noi era mereu sarbatoarea minciunii numita "familie fericita": brad impodobit ca in basme, cadouri, ciocolate, papusi, jucarii, mancare festiva, mese aranjate cu servetele apretate, peste toate tronand violenta imprevizibila a mamei si teroarea din sufletul meu.

Depresia este asadar limbajul in care sufletul ne comunica raspicat ca a sosit timpul sa mai smulgem cojile si crustele altor si altor rani, pentru a le dezinfecta, a le pansa si a le deplange cum se cuvine. Ii multumesc ingerului meu pazitor ca am puterea s-o fac. Ceea ce va doresc din inima si voua, acum in prag de sarbatori... ingrijiti-va si mangaiati-va sufletul!

5 comentarii:

  1. cum se intimpla ca in aceeasi perioada am reatins si eu pragul cel de jos? ca am inteles ca in momentul acesta sint incapabila, pentru prima data, sa imi gerez stresul, angoasele, ca imi caut iar drumul, ca ma caut iar pe mine? privind de dinafara, viata mea e ok, chiar buna, ar zice multi...doar ca ceea ce ramine inauntru zgindare in unele perioade mai mult decit in altele.

    sint insa asa de fericita pentru tine, ca poti depasi totul, cu greu, cu pasi anevoiosi, dar poti! cit curaj trebuie pentru a lupta cu toti demonii dinauntru, cit curaj pentru a avansa pe drumul acesta fara a face un singur compromis, cita durere in acceptarea luciditatii....si cita lumina de fiecare data cind mai intelegem ceva, cind mai acceptam ceva din fiinta noastra intima!

    (sint tot aici, sa stii, ochiul din exterior ce priveste zbaterile tale, doar ca timpul mi-a lipsit, dusman, m-am lasat ingropata in altele, si cuvintele nu mi-au venit)

    RăspundețiȘtergere
  2. Teodora draga, telepatie curata, chiar azi ma uitam pe blogul tau intrebandu-ma daca m-ai mai vizitat sau daca nu ti s-a intamplat ceva... Bine ca suntem sanatoase fizic, ca restul le-om duce noi pe toate, nu? ;-)
    Uite ca e normal sa mai si stagnam, chiar daca le stim "pe toate" (Alice Miller si trupa), chiar daca ne imprietenim tot mai mult cu subconstientul nostru, chiar daca... E normal sa mai si intram in panica tot invartindu-ne in spirala descoperirii de sine si ajungand la nivele tot mai adanci, e normal sa mai avem si cate o pana de motor... Esential este ca suntem pe drumul cel bun!
    Pe frigul asta (din toate punctele de vedere), te imbratisez cu caldura!!

    RăspundețiȘtergere
  3. imbratisarile ce fac tare mult bine...

    ei, eu cred ca la mine si aici e una mare buba: faptul ca fizic nu sint ok deloc (si las deoparte kilogramele si altele), somatizari necontenite, un corp ce se revolta cit poate si ma contrazice cind spun ca sint bine

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicia, vreau doar sa spun ca pot sa confirm ce ai scris despre depresie. La concluzia asta ajunsesem si eu cand eram cu copil mic si eram trista, furioasa, absenta, incapabila sa ma bucur de prezent. Desi ar fi trebuit sa fie cea mai frumoasa (si grea, adevarat) perioada: aparitia unui copil. A mai apraut si al doilea copil si am ajuns jos de tot sufleteste, omeneste. Nu era deloc corect si sanatos (si nici crestineste, omeneste sau cum vrea fiecare sa traduca) cum ma purtam fata de copii. Stiam asta, seara ma gandeam la cum a decurs ziua respectiva si ma intrebam de ce am reactionat contrar dorintei si convingerii mele...de ce sunt nervoasa si nerabdatoare... si multe altele din pacate. Nu puteam dormi, desi eram obosita si asa am inceput sa caut "raspunsuri". Nu stiam la care intrebare dar stiam ca imi lipseste ceva, am nevoie de ceva. Si uite asa din aproape in aproape, din diverse carti citite, dar mai ales din experienta altora (pentru mine e bine ca sunt si oameni care vorbesc deschis despre viata lor), am ajuns sa inteleg ca un copil nu cauzeaza depresie, ci doar nu te mai lasa sa fugi prin mancat dulciuri, ore intregi de internet, televizor, curatenie, etc de ceva din tine care te intristeaza. Un copil te confrunta cu temerile tale, pe care poate nici nu le constientizezi. Da, copii mei m-au ajutat foarte mult sa recunosc niste adevaruri si probleme din viata mea si sa incep sa lupt cu ele (la inceput am inceract singura, dar a mers pana la un punct si atat. Asa ca n-am scapat de terapie :-). Da, datorita lor si a greului cauzat de ei (ca feedback la slabiciunile mele) am evoluat spre bine cum nici nu credeam vreodata!
    Problema care a ramas si cu care trebuie sa ma impac cumva, sa invat sa ma iert dar si sa suport consecintele mai tarziu, este lipsa unei mame blande, rabdatoare , iubitoare si cu respect fata de copii, in primii ani din viata copiilor mei! Nu am stiut sa dau asa ceva pentru ca nu am avut de unde, nu cunosteam... si asta nu-i fair! Asta-i ironia soartei: cat au trebuit sa plateasca ei, ca sa ma trezesc eu si sa iau atitudine!
    Si ma bucur pentru tine ca tu ai fost pregatita dinainte sa-l ai pe David, ai fost constienta de probleme si ai reusit sa rupi lantul asta dat mostenire din generatie in generatie. Ma bucur ca ai reusit sa fi altfel fata de cum ai "invatat" de la parintii tai ( si ei la randul lor de la ai lor parinti). Multa energie si bucurie iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  5. eu iar ma regasesc oarecum ca o oaie neagra. Pe mine copilul m-a vindecat de depresie, sau cel putin in primii ani..intr-un fel nu mi-a lasat timpul fizic sa ma gandesc la mine si la problemele mele. e drept ca eram extrem de obosita, dar aveam o oarecare satisfactie (din pacate egoista - ca nu am cedat presiunilor exterioare, ca l-am alaptat exclusiv, ca m-am trezit noaptea cat a fost nevoie, ca am dormit cu el in pat etc) Abia cand a implinit 3 ani am inceput sa-mi regasesc vechile probleme...
    Pana la urma le-am rezolvat si pe alea, si intr-un fel tot copilul m-a adus in punctul in care am gasit solutia.

    patou

    RăspundețiȘtergere