marți, 22 decembrie 2009

Visurile noastre si copiii din noi


Cand eram mai tinerica (si mai gingirlica ;-)) si inca prizoniera in Romanika, aveam niste visuri concrete: sa ajung la Londra si sa vad "The mouse trap" (piesa de teatru care a devenit deja istorie si detine recordul de a rula in St. Martin's Theatre de 58 de ani fara intrerupere!!!), sa vad insula Santorini (vazusem o vedere la matusa mea cand aveam vreo 12 ani si ma indragostisem subit si iremediabil de imaginea superbelor bisericute albe pe fundalul marii albastre), sa vad Parisul, sa-mi cumpar odata si odata un stilou Mont Blanc, sa merg la un concert cu Billy Joel... Visurile astea mi le-am implinit. Singurul care imi va ramane nerealizat este sa ajung la Anthony Quinn si sa-i sarut mana. Uite-asa aveam eu un vis, dupa ce vazusem de 12 ori Zorba Grecul. Of, Doamne...

De aceea azi incep prin a va recomanda o carte extraordinara, pe care am citit-o in tinerete si am recitit-o acum cu la fel de multa placere: Anthony Quinn - Lupta cu ingerul (titlul original: The original sin). Si el a trecut prin multi ani de terapie, si el a fost un suflet perfectionist si chinuit care nu si-a gasit niciodata linistea, si el s-a luptat ani de zile cu "baiatul" din el care era nemilos cu pretentiile lui idealiste in cautarea fericirii... Saru'mana, Tony, pentru tot ceea ce ai lasat in urma ta!

* * * * *

In calatoria mea prin labirintul durerii, intalnesc mereu cate un culoar nou. Acum trei seri, vorbind cu terapeuta, i-am spus ca in ultimele doua zile mi-e ceva mai bine, dar apoi i-am povestit si despre iesirile agresive ale lui Bogdan din ultima vreme, despre modul cum "baiatul" ma terorizeaza fiindca stau prea mult pe computer, cum imi cauta permanent nod in papura ca sa ma critice, cum ma injura si ma jigneste, despre faptul ca nu ma mai simt iubita, nu ma mai simt acceptata asa cum sunt, lucru care era intreg motorul relatiei noastre, avand in vedere ca Bogdan a fost primul om din viata mea care mi-a oferit iubire si acceptare neconditionata. I-am spus ca acum ma simt din nou cum ma simteam cu mama, am ajuns sa-mi fie frica de Bogdan, de reactiile lui la ceea ce fac, ma simt tot timpul pusa sub lupa, examinata, asteptata la colt cu maciuca... Ea m-a intrebat unde anume in corp simt toate astea. I-am spus, dupa cateva secunde de gandire, ca le simt in stomac, ca intotdeauna. Totusi, seara in pat, inainte de culcare, cand i-am relatat lui Bogdan discutia cu terapeuta si mi-au venit lacrimile in ochi, am identificat si un alt loc unde simt - mult mai acut - toate astea: in spinare!!

Si mi-am adus aminte brusc de ceva ce mi-a povestit matusa mea despre ce mai stia si ea din copilaria mea: eu ii spusesem cand aveam 3-4 ani ca mama ma batea cu pumnii in spinare. Ea a confruntat-o pe mama, certand-o ("Esti nebuna, mai Dida, n-o mai lovi in spinare, ca-i dezlipesti plamanii copilului!" - din cuvintele ei reiese ca matusa mea, fiind batuta bestial in copilarie, ar fi tolerat oarecum sa ma loveasca in alta parte :-((), iar mama a negat totul, spunand ca eu as fi inventat (!) si adaugand "Cum e posibil asa ceva, sa crezi ca i-as da cu pumnii in spinare?". Acum stiu ca nu inventasem nimic, nici un copil din lume nu poate inventa asa ceva daca nu a trait-o pe propria piele!!! Si in toti anii care au urmat, cand ma lovea peste ceafa din senin sau se repezea cu pumnii si palmele in spinarea mea, in toti anii aceia stateam permanent cu frica in carne, in pozitie ghemuita (de aceea am si problemele de coloana, ca ma cocosam si ma strangeam in mine si ma faceam mica in asteptarea permanenta a urmatoarei lovituri - sau cine stie, poate era pozitia de start ca s-o iau la fuga undeva, pe un alt taram unde credeam ca am sa fiu in siguranta).

Am constientizat toate astea si am plans putin inainte sa adorm (fiind cu puiul langa mine, nu mi-am permis mai mult). A doua zi mi-a fost frig tot timpul si pe la pranz m-am trezit cu frisoane in tot corpul (mai ales la spate si in zona umerilor!!), o stare de rau general, ma luasera si durerile de cap, cu senzatii de menghina in jurul cefei (!), eram ametita, slabita, as fi jurat ca m-a luat o gripa urata de tot. Seara mi-am facut un ceai de tei cu lamaie, am facut o baie fierbinte cu uleiuri eterice (in clipa cand am intrat in apa am gasit definitia universala a paradisului!) si apoi m-am bagat in pat, unde am dormit ca un butuc toata noaptea. A doua zi n-am mai avut nimic!! Concluzia: somatizare curata!! Corpul se pregatise sa preia (din nou!!) simptomele, semnele, sa-mi arate unde e buba... Noroc ca am constientizat la timp ce se intampla, i-am si spus lui Bogdan ca stiu de unde imi vine starea de rau, de la faptul ca psihicul nu a putut sa se ocupe mai intens de amintirile ivite la suprafata, asa ca mi-am luat ceva timp sa ma confrunt cu ele, am mai plans putin, am strans-o in brate cat am putut de tare pe micuta Feliuta neiubita si batuta, iar asta m-a ajutat ca a doua zi sa nu mai am nimic. Corpul a simtit ca psihicul isi face temele si m-a lasat in pace :-)

Daca mereu ar fi atat de simplu, ce bine ar fi! Aveti grija de voi, de trupul dar mai ales de sufletul vostru!

2 comentarii:

  1. Felicia, iti multumesc pt fiecare dintre randurile tale, pt curajul de care dai dovada! Si te strang in brate ca pe o sora. Sarbatori linistite iti doresc! Si puterea de-a iesi din nou invingatoare din furtuna (eu simt ca poti) ca sa va puteti bucura impreuna, toti trei, de familia frumoasa pe care o aveti!

    RăspundețiȘtergere
  2. Scumpa mea prietena,Astazi am avut timp sa citesc ultimele tale postari. Ma gandesc la tine draga mea si sunt alaturi de tine. As vrea sa pot face mai mult sa te pot ajuta in lupta grea pe care o duci. Si pentru ca suntem la cumpana dintre ani, iti doresc sa ai un an mai bun, mai fericit... mereu mai bun, mereu mai fericit! Te imbratisez cu drag, Rodica

    RăspundețiȘtergere