Discutand discutii

Ieri a venit Mutti pe aici. Da, ne-am reconciliat oarecum, dupa ce eu din nou mi-am racit gura de pomana, iar ea ramane prizoniera in imbecilitatea ei suava. Nemernicul ei de sot i-a spalat creierii cu atata succes incat nu mai are nici un rost sa ma agit ca s-o fac sa inteleaga ceva. Si totusi, de fiecare data cad in capcana explicatiilor si para-explicatiilor, a justificarilor, ceea ce ma enerveaza cumplit. Aseara mai si gateam, iar ea venise, sanchi, sa stea putin cu David ca sa ne mai elibereze si pe noi. A sfarsit langa mine in bucatarie, eu ridicand vocea ca sa-i destup putin mintea aburita, pana cand a venit Bogdan sa-l ia pe David din atmosfera aia incinsa... si ii dau dreptate bietului om... Nu ca n-as vrea ca David sa nu ma vada niciodata furioasa (e atat de important sa fim autentici in fata copiilor), dar era efectiv ceva inutil, ca intotdeauna in cazul femeii asteia.

De data asta, la raspunsul meu ca nu mi-e deloc bine si n-am chef de nimic si nu am energie si sunt epuizata din toate punctele de vedere, ea imi vine cu argumentatia suprema pe care si-o pregatise bine de acasa: "Da, dar uite ca ai un copil sanatos, ce faceai daca nu-l aveai?" (!!!???). Ca a vazut ea nu's ce documentar la TV despre o familie cu 5 copii, din care ultimii 2 erau handicapati, si "vai, cate facea femeia aia si ce energica si plina de viata era" (sorry, deja mi se facuse negru in fata ochilor - cand ai 3 copii si iti iese al patrulea handicapat trebuie ca femeie sa faci o infuzie de responsabilitate si de common sense si sa te opresti dracului cu reproducerea!). I-am spus lui Mutti ca mie personal asta nu-mi suna a consolare, ci a repros mascat ("Ia nu te mai plange atata, fa, ca altii au o viata mult mai grea ca a ta!"), apoi i-am explicat pentru a enspea oara ca acest copil este o fiinta de sine statatoare care nu-mi serveste mie pe post de instrument de fericire sau de consolare pentru depresiile si suferintele mele vechi, ca idioteniile debitate de ea sunt ca si cum mi-ar spune: "Ah, da, vad ca nu ai un picior, dar ia uita-te ce pahare de cristal superbe ai in vitrina!".

De ce si cum anume ar trebui sa ma consoleze existenta lui David in viata mea pentru toata durerea si suferinta de a fi fost un copil neiubit? Cum anume si de ce ar trebui asta sa ma vindece de depresie? De ce e atat de greu de priceput cum functioneaza lucrurile astea? De ce nu par oamenii sa inteleaga ca un copil nu iti repara trecutul (desi majoritatea femeilor incearca in disperare acest lucru)? De ce e atat de imposibil de realizat de catre atat de multe femei ca un copil nu e nici un surogat pentru a primi o iubire (cea parinteasca!) de care a trebuit sa ne lipsim in copilarie si pe care nu o vom mai primi NICIODATA?

Si de ce trebuie sa explic mereu si mereu ca o depresie e o depresie e o depresie si nu trece cu zeama de minciuni sau cu suc de autosugestie indulcit cu gogosele de Xanax? Mutti inghite antidepresive de ani de zile, ceea ce e normal pentru cineva care nu doreste sa se confrunte cu angoasele, problemele, depresiile latente etc. Alternativa este: ori antidepresive si iluzii/minciuni, ori terapie si infruntarea demonilor. Eu am ales a doua varianta si nu am de gand sa renunt. E greu, dureaza infinit de mult, e greu rau de tot, dar pentru mine e singura cale.

M-am enervat iar sa ma tot justific, pana cand am izbucnit in lacrimi si i-am spus ca nici macar sa plang nu mai pot, ca nu mai am timp si putere de nimic, ca trebuie sa functionez ca un zombie si nu-mi mai permit sa ma ocup de sufletul meu, ca singurul lucru care ma opreste de la a urla zilnic si de la a ma prabusi de durere este sa fac scrapping (unde evadez intr-o alta lume) si sa mananc dulciuri si sa ma autodistrug, sa bag in mine cate 15 Mon Chéri pe zi, dupa care sa ma simt si mai groaznic cu mustrarile de constiinta si reprosurile pe care nu incetez sa mi le fac singura, cu autocondamnarea  si autoflagelarea in care sunt campioana mondiala... ca deh, I learned from the best ;-((

Afacerea cu frica - acum cu completare

- scris duminica seara -

David e bolnavior. De vineri seara are febra cand mai mare cand mai mica, a fost ieri tare pleostit si nu s-a dezlipit nici un centimetru de mine sau de Bogdan, a vrut doar in brate si a fost tot timpul ametit. Of, saracutul de el...

Ieri dimineata am incercat sa-i reducem temperatura cu Belladonna D6, dar la ora 12:30 avea deja 40°. Am fugit la urgenta de copii in clinica orasului Hanau. Cei care locuiti in Romanika, bucurati-va ca nici aici nu e mai bine ca la voi. Am asteptat ... 4 ore si jumatate (da, ati citit bine!!) intr-o sala de asteptare supraaglomerata, am stat si pe jos, ca sinistratii, printre copii care tuseau si stranutau fara probleme peste tot, il schimbam pe David intre noi ca sa-l putem tine pe umar sau pe pieptul nostru, caci era moale ca o carpa, saracutul de el...

Din cand in cand mai iesea cate o asistenta care masura temperatura la copiii cu temperatura de 40° si peste (!!), i-a dat lui David 3 picaturi minuscule de Nurofen (adica ce aveam si noi acasa si eu nu am vrut sa-i dau, ca doar nu umblam la simptome fara sa aflam cauza!) si ne-a lasat sa asteptam in continuare. Printre picaturi am aflat ca era de servici un singur pediatru, in timp ce la urgenta asteptau vreo 20 de pacienti, iar internati mai erau vreo 60!!!!! Na, care mai vreti sa emigrati?? Si care mai credeti ca ii faceti un bine bebelusului ducandu-l la spital?

As fi plecat dupa o ora, insa aveam o proba de urina la noi si - intrucat citisem ca la febra brusca poate fi si o infectie urinara cauza - voiam neaparat sa excludem aceasta posibilitate. In toata nebunia, faza cu urina a fost de circ. Bogdan se apuca sa-i schimbe pampersul lui David, care plangea de mama focului. Brusc, se porneste arteziana. Eu, cu prezenta de spirit, zic "Bogdane, ia repede servetele si pune-le peste putza, dupa aia le stoarcem intr-un paharel si avem astfel o proba de urina!". Si uite-asa, sa-l fi vazut pe Bogdan al meu cum statea aplecat deasupra cazii si storcea servetelele imbibate de pipi intr-o cutiuta de plastic de la Beba (din alea mici, in care pe vremuri congelam carnea pentru piureiasele lui David)...

Sa continuam... Testul de urina a iesit ok (by the way, imi cumpar niste betigase si tabelul respectiv si voi putea face in viitor astfel de teste si acasa, ca le faceam in timpul sarcinii si la ginecolog - ala avea in cabina de toaleta asa ceva!!). Dupa cele 4,5 ore am intrat la doctorita, de unde am iesit cu rezultatul pe care-l stiam dinainte: copilul este fit (ii mai scazuse temperatura si a plans la control de mama focului, lovind-o pe doctorita si ferindu-se de fiecare miscare a ei - dealtfel si pe pediatra o trateaza la fel, din prima secunda cand o vede incepe sa urle!), nu are nimic la urechi, nimic in gat, nimic la plamani... cu alte cuvinte, nu ne poate spune de unde vine febra, decat ca cica ar fi o infectie usoara (??!! si CUM a constatat ea asta???!!!), a zis ca trebuie sa supraveghem febra si sa n-o lasam sa creasca prea mult (de ce???), sa-i dam sa bea multa apa (mancare oricum nu a prea vrut)... Chestii pe care le stiam si noi... O fi febra de trei zile, roseola...

Oricum, lectia e invatata. Per total, ne-am pierdut cam 6 ore din viata degeaba, numai pentru ca ne-a fost frica si am vrut sa ne asigure un doctor ca totul e ok cu David... Frica este un prost sfatuitor. Acelasi "tratament" l-am vazut si la ceilalti parinti: toti copiii au primit Nurofen, pe unul il dureau urechile si abia in cele 4 ore de asteptare in sauna din sala aia l-a luat si febra, dupa care i-au dat imediat antibiotice (fara sa stie sigur ce avea!!!) si tot asa... Singurul lucru care m-a surprins acolo a fost ca nimeni nu a pronuntat cuvintele alea care incep cu gripa si se termina cu porcina ;-)

Azi David si-a mai revenit, la pranz a avut iar putina febra si i-am dat niste Belladonna, a dormit 2 ore neintors... Sper sa-i treaca repede, sa nu ma preseze Bogdan sa ajungem la pediatra, fiindca nu vad ce ar putea sa-i mai faca si aia decat sa ne recomande tot ceva impotriva febrei, vreun supozitor, ceva, pentru variatie... poate ma ia gura pe dinainte si-i spun sa si-l bage ea undeva...

* * * * *

Continui cu un mic update mai general...

Cu contractul de cumparare pt. apartament suntem in tratativele finale, dar pe cale de rezolvare cumva... de indata ce judecatorul de la curtea de tutela (sau cum se cheama) ne da aprobarea pentru pretul si forma contractului...

Cura pentru mama si copil inca nu am solicitat-o, abia saptamana care vine vreau sa-mi fac timp sa merg in sfarsit la doctorul de casa ca sa-mi dea trimitere.

Capitolul apoteotic l-am pastrat pentru final: in perspectiva (acum foarte probabila) a mutarii noastre in alt oras, am cautat locuri la gradinitele de acolo ca sa-l inscriu pe David dupa ce face 2 ani. Rezultatul: ZERO. Nu exista nicaieri nici un locsor liber, iar locul din orasul unde stam acum il vom pierde fiindca nu vom mai sta aici, logic, nu? ;-(((

Acum avem programare pe 12 februarie la biroul de intermediere pentru bone. Pana atunci trebuie sa mai vorbesc cu office managerita de la firma mea, careia i-am anuntat 2 alternative de program de servici incepand cu iulie: fie 6 ore dimineata (8-14), fie 6 ore dupa-amiaza (15-21), in functie de bona pe care o gasim sau nu... Ea a zis ca se intereseaza intern unde ma poate plasa, desi mi-a dat clar de inteles ca ideal ar fi sa vin 6 ore dimineata... O sun pe 11 februarie ca sa-mi dea vesti...

Cam asta ar fi despre noi la ora actuala... Sper sa revin cu vesti mai bune curand.

Pana atunci, va doresc sanatate multa tuturor!!

* * * * *

- completarea de marti seara -

Dupa ce ieri a aparut si eruptia de bubite pe burtica si pe piept (azi se vede ceva-ceva usor si pe picioare si pe frunte), concluzia este ca David are roseola. Exact ce banuisem noi. Ca atare, l-am diagnosticat mai bine decat "specialistii" lui peste. Doarme bine, dar e cam plangacios. Cred ca face si un salt de dezvoltare enorm, ca e mai vorbaret ca oricand... desi tot in coreana cu dialect swahili vorbeste... Hagn-dadn-dudn-dedn :-)

In seara asta i-a revenit si apetitul. Doamne-ajuta!

Cine este omul depresiv si ce vrea el

M-am tot gandit in ultima vreme la mine si la altii ca mine, am tot citit despre experientele si durerile altora, am trecut in revista atitudinea majoritatii oamenilor cand e vorba de depresii, acum tocmai completez formularele pentru cura aia de 3 saptamani de "mama cu copilul" si sunt intrebata "ce-mi doresc sa realizez prin aceasta cura"... ocazie cu care am avut o mica revelatie: toata lumea, dar toata lumea vrea cu ardoare, chiar cu o agresiune prost mascata uneori, sa ne faca sa ne simtim mai bine cu orice pret.

Eu am completat pe formular ca imi doresc asa: sa ma odihnesc si sa ma refac fizic si psihic, sa am discutii profunde si autentice cu psihologi competenti, sa interactionez si sa comunic cu oameni aflati in aceeasi situatie ca mine si sa nu ma mai simt singura cu durerea mea sufleteasca... Ei poate asteptau altceva, sa scriu ca-mi doresc sa redevin plina de forta, optimism si energie ca sa ma apuc de treaba in toate sensurile, sa-mi revin si - la naiba - sa functionez din nou "asa cum trebuie"... Hehe, nu stiu ei ce-i asteapta daca vreunul din psihologii de acolo imi va veni cu vreo scamatorie puerila gen autosugestie sau "exercitii in grup pentru ridicarea moralului"... Ar mai lipsi ideea de "cuddle party" [emoticon care-si baga degetul pe gat pentru a voma]

Ca sa revin la revelatia mea, lumea nu suporta depresiile, tristetea, lacrimile, lumea vrea petreceri, voiosie, chefuri cu hartane de carne, torturi decorate artistic si fluvii de alcool, lumea vrea copii zambitori la comanda pentru aparatele foto si recitatori de cuvinte papagalicesti pentru ego-ul parintilor, lumea vrea decoruri festive si happy-end-uri de basm... Lumea nu prea stie cum sa procedeze cu depresivii, asa ca incearca in permanenta sa-i schimbe. Unii ne incurajeaza, ne inveselesc, ne ridica moralul, ne reamintesc de motivele pe care le avem de a fi extraordinar de fericiti in prezent (prin asta inducandu-ne si sentimente de culpabilizare, ca si cum depresia ar fi vina noastra!), altii ne indeamna sa aprindem lumanari la biserica, iar la final mai toti ne mangaie pe cap virtual cu o apasare usoara à la "hai, nu-ti mai trece odata?"...

Cand incepuse la mine prima depresie serioasa prin 2006 (pana atunci o traisem latent si o refuzasem prin refugierea in grandiozitate), imi aduc aminte ca plangeam din orice, si plangeam... si plangeam... iar saracul Bogdan ma tot intreba de ce plang... si nu stiam sa-i spun de ce... adica i-am spus ca plang de toate, ca ma doare sufletul... si l-am rugat sa nu ma mai intrebe de ce plang si sa nu mai incerce sa ma consoleze (caci asta ma facea sa ma opresc din plans), ci doar sa-mi fie alaturi si sa ma lase sa plang in continuare intr-un mod benefic... De atunci, de fiecare data cand incepeam sa plang, el ori ma lasa singura, ori ma tinea in brate in tacere sau soptindu-mi cate un "of, of, of..." solidar, care valora mai mult decat saptej'de mii de "consolari"...

Bre, omul depresiv vrea (si are nevoie!!) sa fie lasat sa simta ceea ce simte si sa fie validat si acceptat si inteles in ceea ce simte el. Pare simplu, dar nu e. Altfel ar fi toti oamenii in stare sa ofere asa ceva. Capisci? Omul depresiv nu vrea (si nu are voie!!) sa se autosugestioneze in stilul "think pink" fiindca nu functioneaza. Da' deloc. Ba mai mult face rau. Sufletul stie ce-l doare si ca il doare, nu poate veni nimeni sa-l pacaleasca. Daca il pacalim (sau credem ca-l pacalim, mai bine zis), se rasfrange totul prin boli asupra corpului. Deci la final pacaliciul suntem tot noi, o incasam pe ambele planuri in loc sa acceptam suferinta sufleteasca, s-o traim si astfel sa ne protejam sanatatea fizica.

Nu iti poti reveni cat ai bate din palme si nici la comanda dintr-o depresie. O depresie nu e o gripa (nici macar din aia porcina care tine 5 zile!) si nu o putem "trata" ca atare din nici un punct de vedere. O depresie te poate tine luni de zile, in stare latenta chiar si ani de zile, si cu cat te sperii mai tare de ea si vrei sa scapi, cu atat sunt mai mari sansele sa-ti faci mai mult rau pe termen lung. O depresie trebuie identificata, acceptata si traita. Altfel nu scapam niciodata de ea. Si trebuie sa retinem ca intotdeauna depresia are de-a face cu trecutul nostru si deci nu poate fi "vindecata" de un prezent fericit. Deja devin agresiva daca mai aud pe cineva ca-mi spune "Vai, dar ai un copil minunat, ai un sot minunat, trebuie sa fii fericita!"... Copilul sau casnicia nu au absolut, dar absolut nici o legatura cu cauzele depresiei. Nimeni nu ne poate face fericiti cand in inima noastra exista un gol vechi de cand suntem noi, nimeni nu poate compensa lipsa de iubire parinteasca din cauza careia miezul cel mai adanc al fiintei noastre a fost vatamat iremediabil, nimeni nu poate umple acest gol cu care vom trai toata viata si care, da, doare rau de tot...

Omul care e constient de propria depresie si o accepta zau ca nu are nevoie de incurajari superficiale, de lozinci ieftine, de fals optimism, de veselie fortata sau de vreo convertire la marea cacialma bisericeasca, asa cum nu are nevoie nici de impulsuri de actionita acuta sau de alte masuri prietenesti, care - desi bine intentionate in majoritatea cazurilor - ajuta exact ca frectia la piciorul piratului schiop...

Empatie, validare, sustinere, iubire, rabdare si speranta - astea sunt "medicamentele" de prietenie pe care i le puteti oferi unui om depresiv cu incredere si cu convingerea ca il ajutati. Ne dati ori nu ne dati? ;-)

Cea mai grava epidemie!

O noua epidemie
- primita de la terapeuta mea si tradusa de mine din germana -

O epidemie mondiala cu adevarat grava se raspandeste cu o viteza incredibila. Conducerea OMS se teme ca in urmatorii 10 ani sute de milioane de oameni vor fi infectati.

Iata si principalele simptome ale acestei boli ingrozitoare, cu urmari total neprevazute:

1. Tendinta de a se lasa condus de propria intuitie si nu de presiunea panicii, de ideile inoculate de altii si de comportamentul conditionat in trecut;
2. Lipsa totala a oricarui interes de a judeca pe cineva (fie propria persoana, fie altcineva strain) sau de a se implica in orice fel de activitati care risca sa provoace conflicte.
3. Pierderea totala a capacitatii de a-si face griji - acesta este unul din cele mai grave simptome.
4. Un sentiment constant de bunastare si de apreciere a oamenilor asa cum sunt ei, cu efectul secundar ca dispare orice dorinta de a-i schimba pe altii.
5. O nazuinta puternica de a se schimba pe sine insusi, de a avea grija in mod pozitiv de propriile ganduri, sentimente, emotii, de propriul corp si propria viata, astfel incat intregul potential de sanatate, creativitate si iubire al fiecarui om sa se poata dezvolta neingradit.
6. Atacuri recidive de rasete, de zambete care spun "multumesc" si care construiesc un sentiment puternic de unitate cu tot ce ne inconjoara.
7. O receptivitate crescanda fata de tot ce inseamna simplitate, bucurie si veselie.
8. Momente tot mai frecvente de comunicare cu propriul suflet, intr-o lipsa de dualitate care produce sentimente placute de multumire si fericire.
9. Satisfactii tot mai mari de a se comporta ca un om care daruieste altora bucurie si lumina in loc de critica sau indiferenta.
10. Capacitatea crescuta de a trai - fie ca single, fie ca jumatate a unui cuplu, fie in familie, fie in societate - in demnitate si drepturi egale, fara a mai juca rolul victimei, al prigonitorului sau al salvatorului.
11. Sentimente de responsabilitate si beatitudine pornite din dorinta de a darui lumii propriile visuri ale unui viitor armonios si pasnic si unei lumi pline de iubire, in care belsugul sa domneasca peste tot.
12. Acceptarea totala a propriei prezente pe pamant si vointa de a se decide mereu pentru ceea ce este frumos, bun, vital si autentic.

Daca doriti sa traiti in continuare in frica, dependenta, conflicte, boli si conformism, evitati pe cat posibil orice contact cu oamenii care prezinta simptomele de mai sus. Aceste simptome sunt foarte contagioase. In caz ca prezentati deja anumite simptome, puteti renunta la orice speranta de vindecare. Tratamentele medicamentoase pot cel mult reduce la tacere pentru un anumit timp unul sau doua din simptome, insa boala va progresa ireversibil.
Nu exista nici un vaccin impotriva fericirii.
Intrucat aceasta boala numita fericire cauzeaza pierderea oricarei temeri in fata mortii, lucru care este altfel unul din stalpii centrali ai mentalitatii societatii moderne materialiste, in lume va putea aparea o schimbare sociala imensa, care se va manifesta prin pierderea oricaror tendinte beligerante si a obsesiei de a avea intotdeauna dreptate, ca si prin aparitia unui numar tot mai mare de oameni fericiti, care isi vor vindeca traumele fizice si psihice si vor invata sa celebreze viata.

Va dorim o imbolnavire sigura! ;-)

Produse moderne pentru copii

Sunt incantata!

Sa mai zica cineva ca nu s-au facut progrese in mentalitatea cu care ne "educam" copiii. Pai s-o luam pe rand. De Craciun David a primit de la tati printre altele un autobuz galben, evident deschis sus, in care se afla 4 personaje: soferul (la locul lui), o fetita cu codite si ghiozdanel, o fetita negresa cu ghiozdanel si o fetita cu ochelari pentru care e prevazut in spatele autobuzului un scaunel verde cu rotile, iar autobuzul are usa si in spate, ca un fel de rampa, care poate fi lasata in jos ca sa iasa si copilul care sta in scaunul cu rotile... Mai politically correct decat atat nu se poate, nu?

Apoi, de curand i-am mai cumparat o carticica de povestioare. Cateva din ele m-au lasat masca.

In prima povestioara, iepurasul-bebe se plange la iepurele-mama ca e urat:
Bebe: Uite ce nas urat am!
Mami: Iepurica, si eu am un nas tot la fel!
Bebe: Dar ce urechi lungi am!
Mami: Pai asa te-ai nascut!
Bebe: Dar codita asta ciufulita...
Mami: Bebe, mie imi place de tine!
Bebe: Ah, dac-as putea fi un paun frumos, cu pene colorate!
Mami: Iepurica, nu uita niciodata, mami te iubeste asa cum esti!
- evident ca in germana totul rimeaza ;-) -

In a doua povestioara, oita Lilly se joaca putin mai departe de turma cu oita neagra Lilo.
"Hei, Lilly, lasa oita aia neagra sa se joace singura. Vino mai bine si joaca-te cu noi!" o striga oitele albe.
"De ce?" intreaba Lilly. "Mai bine veniti voi aici, sa ne jucam toate impreuna!"
"Hehe, dar ce crezi tu? Noi nu ne jucam cu oite negre!"
"Ei, vedeti", rade Lilly, "iar noi nu ne jucam cu oite proaste!"

A treia povestioara se cheama "Si cearta face parte din prietenii".
Ursuletul Boris s-a certat azi cu prietena lui vulpita. "Dar zau ca tinem unul la altul", spune Boris si o lacrima ii curge pe obraz. "Dar, dragul mamei", il consoleaza ursoaica, "si certurile fac parte dintr-o prietenie. Important e sa va impacati". Boris isi ia mingea si pleaca spre prietena lui vulpita, iar pe chipul lui deodata se poate vedea un zambet.

Alta se cheama "Sentimente" (si rimeaza in germana):
Chiar de sunt mic, inima mea e mare
Si sunt acolo multe sentimente:
Uneori sunt tare furios,
Alteori ma tem - apoi imi revine curajul.
Cand nu vreau ceva o spun cu voce tare!
Fericirea si tandretea imi incalzesc inima,
Arat deschis tot ce-mi place sau ce nu-mi place,
Nu ma tem sa fiu si slab si puternic!

Bravos, natiune!

Mai multe "maruntisuri"

Acum cateva seri, puiul meu drag mi-a zis pentru prima oara cu adresa "mama"!! Mi s-a extins inima cu vreo 3 universuri... De asemenea aseara l-a strigat si pe tati tot cu adresa "tata-tata". El pana acum nu spunea mai nimic daca era intrebat (n-am exersat cu el "papagaliceasca") si dealtfel e cam scump la vorba, nu zice mai nimic in afara de "ta", "da", gogo", "lalala", "tai-tai", "cai-cai" (whatever this means ;-))). Pentru mine este insa important ca intelege totul, TOTUL, atat in romana cat si in germana. E ceva, nu? Si oricum baieteii sunt mai inceti in dezvoltare ca fetitele si nici nu sunt atat de vorbareti... a se vedea si la maturitate ;-)

Aseara in schimb a invatat in 5 minute "gimme five". L-am lasat sa manance singur-singurel cu lingurita (adica il mai ajut, dar nu-i mai bag eu deloc in gura cu alta lingurita) si de fiecare data cand ii reusea fara sa dea pe jos ii intindeam mana cu palma ridicata si-i spuneam "gimme five". Imediat a prins spilul, pezevenghiul mic ;-)

In rest, caut in disperare gradinite pentru el in noua localitate unde avem de gand sa ne mutam in aprilie... De la 4 deja am primit raspunsuri negative: nu mai sunt locuri pentru cei de 2 ani, dar sa-l aduc la 3 ani (acolo sunt interesati, ca e obligatoriu si ei isi primesc banii de la statul german). Mai am 2 optiuni, caci la gradinite catolice nu vreau sa-l dau, asa ca dupa aceea incep sa caut in localitatile apropiate... Tineti-ne pumnii... ca eu cel mai tarziu in august trebuie sa reiau serviciul, altfel o bagam pe maneca financiar...

Eu completez de zor la formularele pentru cura aia "mama cu copilul", joi ma duc la doctorul de familie ca sa-i prezint situatia si sa-mi prescrie aceasta cura, apoi (dupa ce-mi aproba asigurarile medicale cura!!) trebuie sa fac demersurile ca sa gasesc loc la o clinica!! Sper sa nu ma apuce vara... desi vara la Marea Baltica... trebuie sa fie un vis... si in plus pana atunci poate mai am timp si motivatie sa mai slabesc vreo 10 kile acolo... da, Doamne...

Timp liber ioc. Ala pe care-l am il dedic scrapping-ului. Cand ma expulzeaza Bogdan din camera PC-ului, ma uit la serialele mele la TV... traiasca inregistrarile! In rest, alternativ intr-o zi fac mancare, intr-o zi bag rufe la spalat si calc (rar de tot), intr-o zi ma spal pe cap, intr-o zi mai merg la cumparaturi la magazinasul bio, nu-mi mai reusesc mai multe dintr-o data. Dar ce, imi tine cineva socoteala? Daca da, apai ala sa vina repede sa-mi spele geamurile...

P.S. Nici n-am apucat sa termin postarea si - cand sa-i dau jupanului junior fructul de dupa-amiaza - ma trezesc ca-mi zice "cocalu" = portocala, clar, nu?

A venit iarna si la noi

Te uita cum ninge-n ianuarie ;-)))

Cam asa arata iarna de la noi din casa.

Prima poza a fost facuta pe la ora 7 dimineata.

Parlamentul european nu se (mai) tamifluzeaza ;-)

Conform sursei de AICI, cica domnu' parlament european se cam trezeste la realitate si ar porni o ancheta asupra influentei concernelor farmaceutice in campania mondiala a gripei porcine, concentrandu-se in mod special asupra amplitudinii acestei influente asupra OMS-ului. A fost adoptata o rezolutie care solicita o ancheta, initiativa asteptata demult pt. a asigura transparenta publica asupra "triunghiului de aur" al coruptiei terapeutice dintre OMS, industria farmaceutica si cercetatorii universitari, care au compromis definitiv viata a milioane de oameni si au cauzat pana si moartea unora.

Motiunea a fost pornita de Dr. Wolfgang Wodarg (nu e prosti nemtii astia, totusi), presedintele Comitetului de Sanatate al Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Wolfgang Wodarg este de profesie medic si epidemiolog (hopa, da' asta chiar a chiulit la cursurile intensive frecventate de duamna aia celebra de pe DC care-si duce dorul singura la ineptiile pe care le produce???) si el considera campania actuala de "pan(ic)demie porcina" a OMS-ului ca fiind cu adevarat "unul din cele mai mari scandaluri ale secolului".

In rezolutie se spune printre altele "In scopul promovarii medicamentelor si vaccinurilor brevetate impotriva gripei, companiile farmaceutice au influentat atat lumea stiintifica, dar si organismele oficiale responsabile pentru normele de sanatate publica, cu intentia de a alarma guvernele din intreaga lume care sa-si epuizeze bugetele de sanatate in strategii de vaccinare ineficace si de a expune inutil milioane de oameni sanatosi la riscul unui numar necunoscut de efecte secundare ale unor vaccinuri testate insuficient. Campania gripei aviare din 2005-2006 combinata cu campania gripei porcine par sa fi provocat foarte multe daune, nu numai asupra multora din pacientii vaccinati si a bugetelor de sanatate publica, dar si in ce priveste credibilitatea si responsabilitatea celor mai importante organisme internationale pentru sanatate."

Ancheta parlamentara se va ocupa de chestiunea "falsei pandemii" (oh, ce blasfemie, se rasuceste creierul lui xenocid cel putrezit demult in mormantul grandiozitatii ;-))) declarate in iulie 2009 de OMS in urma recomandarilor grupului sau de experti universitari (SAGE), grup din care este dovedit ca numerosi membri au legaturi financiare serioase cu GlaxoSmithKline, Roche, Novartis, aceeasi giganti farmaceutici care profita de productia de medicamente si vaccinuri netestate impotriva H1N1.*

Sa vedem ce iese si din asta, ca s-a cam facut doispe fara cinci si in curand ne suna dracu' ceasul la toti, in timp ce toti prostii si inconstientii se inghesuie sa-si suflece maneca la un brat pentru vaccinari si sa vanture cu celalalt brat bâta cu care sa le dea in cap acelora care inca isi mai folosesc propriul creier ca sa gandeasca.

_________________________
* Textul original complet aici: http://www.globalresearch.ca/index.php?context=va&aid=16667

Comunicat OMS

Comunicat OMS

Potrivit expertilor OMS, in viitorul apropiat lumea va fi cuprinsa de o pandemie de guturai elefantin african, de diaree si de gonoreea furnico-ariceasca din Rusia. Deosebit de ingrijoratoare pentru epidemiologi este amenintarea proliferarii tulpinilor australiene de schizofrenie a ornitorincului si de hemoroizi de tipul “mama Kangaroo”. Dar oamenii de stiinta cred ca virusul cel mai periculos este de departe cel al impotentei caprine, care, desi nu e o boala mortala, in mod fatal ameninta omenirea cu disparitia. 

Ca urmare a gripei aviare si porcine, ne vom confrunta cu boli cumplite, cum ar fi pojarul gandacului de bucatarie, guturaiul pisicesc, scolioza canina si diareea cetaceica. De asemenea, amenintarea sifilisului de popandau este mai puternica decat oricand.

Recunoasteti filmul?

... gata, a adormit... hai repede la baie... nu, stai ca acum m-a apucat alta nevoie... ok, hai, grabeste-te... gata, stai sa ma spal si eu... ai facut cald in camera?... da... unde e gelul, l-ai adus? ... da, uite-l aici... scoate-ti bluza... pai mi-e frig... hai, ca e cald aici... bine, hai ca m-am dezbracat, hai, salveaza jocul si iesi de la PC... hai , ca nu mai avem mult si se trezeste Mufitza... gata... muah, muah, muah... hmmm, se vede ca ti-e frig, arata apetisant... hei! nu pune mana aia de gheata pe sanul meu!... stai, atunci asa... o tin cu cotul... hai, da-te tu mai sus... hm, asa e bine... aoleu, fa-te mai mic, stai ca ma doare... ok, stai putin sa ma gandesc la un joc, la ce nivel ramasesem oare?... muah, muah, muah... stai, ca ma gadili... hai, ca e mai bine... aoleu, stop, carcel pe stanga... muah, muah, muah... da-te mai in dreapta... stai, ca mai trebuie gel... hm, asa e perfect........... daaaa! S-a meritat asteptarea, hm? Gata, hai, ajuta-ma sa ma ridic... hai repede la baie...

Gata, ati recunoscut filmul? E de scurt metraj si se cheama "Sexul la parintii de copil mic"...

LA MULTI ANI !

Snow was falling silent by Tiramisu Designs
Photo by Adrian G.

Craciun cu poze de familie

Pe 26 am avut invitati: Marilena si Adrian cu scumpisoara lor de Ala. Ne-am simtit tare bine, la final ne-am copilarit cu totii, alergandu-ne prin dormitor cu piticeii care radeau si chiuiau de mama focului...



Cu ocazia asta, printre salata de boeuf, sarmale si tarta de fructe, am apucat si noi sa ne facem reciproc oarece poze de familie... Am gasit cateva acceptabile, desi dragalasul de David nu a stat cuminte la pozat precum Ala, el era permanent mai interesat de salata de boeuf si de sarmalele de pe masa (din care s-a infruptat si el - dealtfel a mancat si ceva varza murata in timp ce faceam sarmalele, asa ca...).

Globuletele bradului meu de Craciun

Ochii tai cu albastrul lor ireal si privirea ta de o profunzime incredibila...

Zambetul tau nevinovat cand dormi linistit ca un inger...

Rasul tau cristalin cand ne alergam prin casa si eu spun "Fugi, ca te prind", iar tu razi si fugi in dormitor ca sa te ascunzi in spatele patului...

Manutele tale micute cand te joci cu degetele mele inainte de culcare...

Pasii tai, mai siguri sau mai clatinati, atunci cand alergi prin iarba chiuind...

Pielicica ta catifelata de pufulete si mirosul imbatator de bebe mic...

Bucuria ta cand ne jucam impreuna...

Placerea ta deosebita cand mai colectionezi cate o pietricica sau o ghinda sau o castana si mi le intinzi cu drag ca sa ti le pastrez...

Avantul cu care vrei intotdeauna sa le stii pe toate si usurinta cu care retii orice ti se spune...

Dulceata cu care raspunzi zambind la privirile si cuvintele admirative ale celor din jur care se minuneaza de ochii tai incredibil de frumosi...

Vocea ta atat de pura si nevinovata si sunetele pe care le scoti in limba ta si care imi incalzesc inima...

Stralucirea din ochii tai cand faci cate o noua descoperire si mi-o arati cu mandrie...

Tandretea cu care iti pui capsorul pe umarul meu cand te iau in brate...

* * * * *

Am un bradulet minunat in inima mea anul asta :-)

Merry Christmas everyone!

Winterlude by MagicalReality Designs
Photo and wordart by me

Visurile noastre si copiii din noi

Cand eram mai tinerica (si mai gingirlica ;-)) si inca prizoniera in Romanika, aveam niste visuri concrete: sa ajung la Londra si sa vad "The mouse trap" (piesa de teatru care a devenit deja istorie si detine recordul de a rula in St. Martin's Theatre de 58 de ani fara intrerupere!!!), sa vad insula Santorini (vazusem o vedere la matusa mea cand aveam vreo 12 ani si ma indragostisem subit si iremediabil de imaginea superbelor bisericute albe pe fundalul marii albastre), sa vad Parisul, sa-mi cumpar odata si odata un stilou Mont Blanc, sa merg la un concert cu Billy Joel... Visurile astea mi le-am implinit. Singurul care imi va ramane nerealizat este sa ajung la Anthony Quinn si sa-i sarut mana. Uite-asa aveam eu un vis, dupa ce vazusem de 12 ori Zorba Grecul. Of, Doamne...

De aceea azi incep prin a va recomanda o carte extraordinara, pe care am citit-o in tinerete si am recitit-o acum cu la fel de multa placere: Anthony Quinn - Lupta cu ingerul (titlul original: The original sin). Si el a trecut prin multi ani de terapie, si el a fost un suflet perfectionist si chinuit care nu si-a gasit niciodata linistea, si el s-a luptat ani de zile cu "baiatul" din el care era nemilos cu pretentiile lui idealiste in cautarea fericirii... Saru'mana, Tony, pentru tot ceea ce ai lasat in urma ta!

* * * * *

In calatoria mea prin labirintul durerii, intalnesc mereu cate un culoar nou. Acum trei seri, vorbind cu terapeuta, i-am spus ca in ultimele doua zile mi-e ceva mai bine, dar apoi i-am povestit si despre iesirile agresive ale lui Bogdan din ultima vreme, despre modul cum "baiatul" ma terorizeaza fiindca stau prea mult pe computer, cum imi cauta permanent nod in papura ca sa ma critice, cum ma injura si ma jigneste, despre faptul ca nu ma mai simt iubita, nu ma mai simt acceptata asa cum sunt, lucru care era intreg motorul relatiei noastre, avand in vedere ca Bogdan a fost primul om din viata mea care mi-a oferit iubire si acceptare neconditionata. I-am spus ca acum ma simt din nou cum ma simteam cu mama, am ajuns sa-mi fie frica de Bogdan, de reactiile lui la ceea ce fac, ma simt tot timpul pusa sub lupa, examinata, asteptata la colt cu maciuca... Ea m-a intrebat unde anume in corp simt toate astea. I-am spus, dupa cateva secunde de gandire, ca le simt in stomac, ca intotdeauna. Totusi, seara in pat, inainte de culcare, cand i-am relatat lui Bogdan discutia cu terapeuta si mi-au venit lacrimile in ochi, am identificat si un alt loc unde simt - mult mai acut - toate astea: in spinare!!

Si mi-am adus aminte brusc de ceva ce mi-a povestit matusa mea despre ce mai stia si ea din copilaria mea: eu ii spusesem cand aveam 3-4 ani ca mama ma batea cu pumnii in spinare. Ea a confruntat-o pe mama, certand-o ("Esti nebuna, mai Dida, n-o mai lovi in spinare, ca-i dezlipesti plamanii copilului!" - din cuvintele ei reiese ca matusa mea, fiind batuta bestial in copilarie, ar fi tolerat oarecum sa ma loveasca in alta parte :-((), iar mama a negat totul, spunand ca eu as fi inventat (!) si adaugand "Cum e posibil asa ceva, sa crezi ca i-as da cu pumnii in spinare?". Acum stiu ca nu inventasem nimic, nici un copil din lume nu poate inventa asa ceva daca nu a trait-o pe propria piele!!! Si in toti anii care au urmat, cand ma lovea peste ceafa din senin sau se repezea cu pumnii si palmele in spinarea mea, in toti anii aceia stateam permanent cu frica in carne, in pozitie ghemuita (de aceea am si problemele de coloana, ca ma cocosam si ma strangeam in mine si ma faceam mica in asteptarea permanenta a urmatoarei lovituri - sau cine stie, poate era pozitia de start ca s-o iau la fuga undeva, pe un alt taram unde credeam ca am sa fiu in siguranta).

Am constientizat toate astea si am plans putin inainte sa adorm (fiind cu puiul langa mine, nu mi-am permis mai mult). A doua zi mi-a fost frig tot timpul si pe la pranz m-am trezit cu frisoane in tot corpul (mai ales la spate si in zona umerilor!!), o stare de rau general, ma luasera si durerile de cap, cu senzatii de menghina in jurul cefei (!), eram ametita, slabita, as fi jurat ca m-a luat o gripa urata de tot. Seara mi-am facut un ceai de tei cu lamaie, am facut o baie fierbinte cu uleiuri eterice (in clipa cand am intrat in apa am gasit definitia universala a paradisului!) si apoi m-am bagat in pat, unde am dormit ca un butuc toata noaptea. A doua zi n-am mai avut nimic!! Concluzia: somatizare curata!! Corpul se pregatise sa preia (din nou!!) simptomele, semnele, sa-mi arate unde e buba... Noroc ca am constientizat la timp ce se intampla, i-am si spus lui Bogdan ca stiu de unde imi vine starea de rau, de la faptul ca psihicul nu a putut sa se ocupe mai intens de amintirile ivite la suprafata, asa ca mi-am luat ceva timp sa ma confrunt cu ele, am mai plans putin, am strans-o in brate cat am putut de tare pe micuta Feliuta neiubita si batuta, iar asta m-a ajutat ca a doua zi sa nu mai am nimic. Corpul a simtit ca psihicul isi face temele si m-a lasat in pace :-)

Daca mereu ar fi atat de simplu, ce bine ar fi! Aveti grija de voi, de trupul dar mai ales de sufletul vostru!

Parinti, copii si depresii

Am mai vorbit cu terapeuta... I-am povestit ca am primit acum o saptamana un plic de la tata, in care erau o carte de basme romanesti si doua carticele de desenat... Ce sa zic, el incearca in continuare... asa, in felul lui orb, egoist si ignorant, el incearca...

Pe tata nu-l mai urasc demult. Inca de acum cativa ani, dupa ce imi trimisese SMS de ziua mea ca isi cere iertare pentru suferinta pe care mi-o provocase (desi el se referea numai la incercarile lui de a ma dezbina de Bogdan - sau poate orgoliul exacerbat nu i-a dat voie sa spuna mai mult), am incercat sa-i dau niste sanse de reabilitare, l-am rugat sa ma ajute la reconstituirea arborelui meu genealogic, apoi i-am trimis o lista cu intrebari despre trecutul lui si al meu si al nostru, la care l-am rugat sa-mi raspunda. Am fost de asemenea dispusa sa am intelegere si chiar compasiune pentru modul cum se minte el in legatura cu propria lui copilarie si viata, pentru ca subconstientul lui are motive puternice pentru mecanismele de defensa pe care si le-a construit. Cum ai putea fara aceste mecanisme sa continui sa crezi ca ai fost "iubit" de parinti care te bateau bestial (cu smulgeri de par sau cicatrici insangerate de la catarama curelei)??

Am fost deschisa la tot ceea ce mi-a scris, pana la punctul in care am citit afirmatia lui pe cat de categorica pe atat de fatala oricarei tentative de reconciliere: "Dida n-a batut-o pe Felicia niciodata". Prin asta a distrus - din nou - orice esafodaj, oricat de fragil, al unei posibile impacari. Desi eu am reprimat cea mai mare parte din traumele copilariei mele, desi sunt sigura ca mama ma batea de cele mai multe ori cand tata nu era de fata, asta nu e o scuza pentru ca el s-o sustina in minciuna, cu atat mai mult cu cat eu speram ca el sa ma ajute sa-mi mai recuperez amintirile; doar el imi atrasese candva atentia ca eu la 12 ani il intrebasem odata de ce mama e intotdeauna vesela si bine dispusa cand avem musafiri si in rest e mereu nervoasa (trist, nu?). Acelasi lucru se aplica si la aspectul abuzului sexual pe care l-am suferit in copilarie din cauza mai multor persoane din familia noastra, abuz pe care tata de asemenea il neaga cu vehementa in continuare.

Toate incercarile lui ulterioare de a repara ceva intre noi au fost distruse de refuzul lui de a accepta adevarul meu, realitatea mea, toata durerea mea, refuzul lui de a ma accepta pe mine ca persoana adulta! Terapeuta m-a ajutat de curand sa inteleg ca mama ar fi vrut ca eu sa raman o viata intreaga bebelusul de 10 luni care era dependent de ea si nu-i facea nici un fel de probleme (si, Doamne, cate mame nu sunt asa :-((), in timp ce tata ar fi vrut ca eu sa ma opresc din evolutie pe la 17-18 ani, sa raman eterna adolescenta care era pentru el in acelasi timp copilul lui, cea mai buna prietena, plus un surogat de partenera de viata. Da, din perspectiva acestei constelatie s-ar putea spune chiar ca ma "iubea". Asa cum un parazit iubeste organismul parazitat...

Eu am plecat de langa el cand aveam 22 de ani si atunci a inceput declinul lui: in nici doi ani imbatranise cu peste 10 ani, albise foarte mult, isi pierduse si multi dinti si devenise brusc obsedat de bani, de chilipiruri... era de nerecunoscut, el care o viata intreaga fusese generos si nu se uitase la bani (vorba lui era "Sunt prea sarac ca sa ma uit la bani") devenise parca peste noapte un fel de Hagi Tudose cu porniri tot mai meschine... De aceea el a ramas incremenit in acea perioada de "aur" din viata lui cand eu ii eram un suport existential absolut necesar si nu va putea niciodata sa se desprinda de acele iluzii fara sa-si piarda complet precarul echilibru emotional pe care-l mai are...

Uneori mi-e mila de el. Terapeuta a avansat teoria ca, daca tata ar avea cumva posibilitatea sa-si reverse iubirea (atata cat poate simti el) asupra lui David, asta ar contribui pozitiv la modul cum ma priveste si pe mine, in sensul ca automat ar fi silit sa ma vada ca pe o persoana adulta. Situatia la noi insa este de asa natura incat tata nu-l poate vedea pe David fara sa ma vada si pe mine, iar eu nu sunt pregatita pentru asta. Singura concesie pe care i-o pot face este sa-i trimit de Craciun un calendar si un album de poze cu David.

Consider ca e deja un compromis suficient. Si-asa mi se strange inima cand ma gandesc ca precis i le va arata si mamei, care va fi astfel din nou propulsata in trecutul comod, cand ea nu-mi scria cu anii (ca ii facea rau sa-mi scrie, cum s-a exprimat chiar ea!!), dar se lasa pusa la curent cu viata mea de catre tata (care-mi scria saptamanal si ma si suna de cateva ori pe an desi el era pensionar iar ea avea inca salariu). Presupun ca ar trebui sa-mi fie de ajuns sa stiu ca sufera si asa, in narcisismul ei patologic, ca fiecare zi in care se trezeste si constata ca tot ea insasi este devine un calvar, dar deocamdata nu mi-e de ajuns. Furia e inca prezenta, durerea fetitei neiubite din mine e neostoita, restristea si rana sufleteasca sunt la fel de adanci.

* * * * *

Ma gandeam in ultimele zile, dupa o discutie revelatoare cu o colega, ca oamenii care nu au avut niciodata tangenta cu psihologia pot interpreta complet gresit simptomele depresiei mele si le pot pune pe seama lui David. Trebuie sa mai explic cate ceva. Baby blues-ul, ca si depresia post-partum, nu are absolut nici o legatura cauzala cu aparitia unui copil in viata persoanei respective. Cauzele depresiei sunt exclusiv in noi insine, iar radacinile depresiei se afla exclusiv in copilaria noastra proprie! Copilul poate fi in anumite imprejurari doar un factor declansator al unor sentimente demult reprimate, moment in care depresia isi arata coltii ;-) vorba vine, fiindca de fapt depresia e cea mai mare sansa de vindecare a sufletului! Ca atare, dpdv psihologic aparitia sau prezenta unui copil in viata unui om vatamat sufleteste nu poate fi decat benefica, deoarece ne ajuta sa ne confruntam cu toti demonii trecutului pe care mecanismele de defensa ale constientului nostru i-ar fi dorit ingropati pentru totdeauna!

In cazul meu, faptul ca tata a venit asta-vara pe neasteptate aici m-a dat complet peste cap si a fost triggerul depresiei cumplite care si-a atins apogeul in ultimele doua luni. Imi adunasem atunci din nou toata furia pentru a ma apara de o noua rana, de o noua durere, de o noua schingiuire a sufletului, m-am ghemuit din nou in mine insami cu pumnii stransi si cu tot corpul incordat (Bogdan mi-a spus ca uneori asa si dorm, cu pumnii stransi la piept, a aparare), am inchis toate supapele si m-am scufundat din nou la adancime maxima.

Apoi a venit ziua mea, alta ocazie de a retrai sentimente vechi, alta ocazie de a rememora aniversari triste... "A memory escapes into our conscious minds and makes us lonely children again"...

Apoi se apropie Craciunul, care la noi era mereu sarbatoarea minciunii numita "familie fericita": brad impodobit ca in basme, cadouri, ciocolate, papusi, jucarii, mancare festiva, mese aranjate cu servetele apretate, peste toate tronand violenta imprevizibila a mamei si teroarea din sufletul meu.

Depresia este asadar limbajul in care sufletul ne comunica raspicat ca a sosit timpul sa mai smulgem cojile si crustele altor si altor rani, pentru a le dezinfecta, a le pansa si a le deplange cum se cuvine. Ii multumesc ingerului meu pazitor ca am puterea s-o fac. Ceea ce va doresc din inima si voua, acum in prag de sarbatori... ingrijiti-va si mangaiati-va sufletul!

Gripa porcina - e mai grav decat credeam

Caz real relatat de o prietena pe mail. O colega a sotului ei suna la servici ca nu poate sa vina: are gripa porcina!! Cineva o intreaba cum a fost diagnosticata. Simplu: "Am fost la Victor Babes si m-au ascultat cu stetoscopul, apoi mi-au spus ca am gripa porcina".

Asa ca, suratelor, fratilor, fuguta-fuguta la vaccinare, ca doar vedeti cum se inmultesc bolnavii de gripa porcina ca ciupercile dupa ploaie!

Mare e gradina ta, Doamne, si e plina de insuportabil de multi prosti care nu se pot vaccina impotriva prostiei...

Din nou si din nou Timisoara

Gest impresionant al fanilor timişoreni duminică seara pe stadionul „Dan Păltinişanu“:

omagiu pentru cei ucişi la Revoluţia din 1989

Există momente pe stadioane în care amuţeşti. Te trec fiorii, nu mai poţi să spui nimic, decât cel mult să aplauzi.

Duminică, la Timişoara, a avut loc un astfel de moment. La pauză, întregul stadion a încetat aproape şi să respire după ce galeria a ridicat aproximativ o sută de bannere cu nume. Nume care pentru majoritatea dintre noi nu spun nimic, dar care înseamnă enorm pentru toţi. Sunt cei care au fost ucişi în decembrie 1989 la Timişoara. În mijloc, Opera, un alt simbol al Revoluţiei, îndoliată. Într-un colţ, o pânză albă este dedicată memoriei celor dispăruţi sau neidentificaţi.

"În fiecare an facem câte un eveniment în memoria oamenilor care au murit atunci. Trebuia să reamintim unora că acei oameni au murit pentru ca ei să se poată certa acum în parlament sau cu ocazia campaniei electorale", a explicat Emanuel Cernescu, unul dintre suporteri. "Vrem ca nimeni să nu uite. E o onoare că, fie şi pentru câteva clipe şi într-un mod metaforic, acei Oameni au fost cu noi în peluză", completează Silvian Radosav.

***********

Din nou: atentie la vaccinuri!

Mamici care va vaccinati copiii orbeste, sau viitoare mamici care veti putea fi puse candva in situatia de a permite vaccinarea copiilor vostri, cititi cu atentie pe site-ul de mai jos si informati-va cat puteti de mult despre aceasta industrie de inselatorie care este vaccinarea. Cititi cum medicii bagatelizeaza reactiile alergice la vaccinuri, cum oamenii care au trecut prin astfel de tragedii trebuie sa se ocupe singuri de cercetarea cauzelor decesului copiilor lor si astfel afla de multe cazuri raportate de parinti, dar de si mai multe trecute sub tacere de medici si autoritatile cu pricina, cititi despre ignoranta si aroganta medicilor care refuza raspunderea in cazuri ca al lui Ian, cititi cum bietul copil era rosu si umflat tot la 24 de ore de la vaccin, nu putea sa respire si refuza mancarea si medicii "credeau" ca e un virus, cum l-au vazut toti specialistii de la dermatologie, reumatologie, nefrologie, imunologie, hematologie si boli infectioase, cum a fost testat pentru boli de care se imbolnavesc maximum 3 copii pe an in lume, cum a dezvoltat reactii alergice si la antibiotice (normal, sistemul imunitar era prabusit!), cum se umfla pe zi ce trece, cum i s-a bagat un tub in stomac ca sa i se scoata lichidele din corp si cum rinichii nu ii functionau, cum a fost intubat fiindca nu mai putea sa respire singur, cum corpusorul lui nu mai era capabil sa produca eritrocite...

Cititi, nu fugiti de adevarurile neplacute... La acest baietel care a trait exact 47 de zile, bomba numita vaccin a explodat la putin timp dupa injectare. La copiii vostri s-ar putea ca aceasta bomba sa declanseze niste boli (grave sau nu) peste niste ani de zile. Nu uitati in acele clipe sa luati in considerare si vaccinurile ca posibile cauze. Medicii nu au facut-o in cazul lui Ian, desi cronologia era evidenta!!! Strigator la cer! Nu mai am cuvinte. Cititi si convingeti-va singuri!

Ian's Voice

ATENTIE: imagini si cuvinte socante!!!! Eu m-am umflat de plans :-((((

Poze de la serbarea de Craciun a firmei

Micul targ de Craciun organizat de firma

Bufetul (adica ce era mai important: desertul!!)

Cu colegele mele: Janna, Tini, Marion. Ne-am fotografiat in fata braduletului, pozand printre picaturi in timp ce radeam ca niste gasculite si ne distram de minune si fara jena, iar colegii nostri mai "delicacati" (avocatii si avocatele) stateau picior peste picior pe canapele si ascultau muzica pianistului...

Ajutor si ajutoare

Ieri am fost la serbarea de Craciun a firmei si prompt azi-noapte m-au luat durerile de gat si acum m-a pocnit o raceala de toata frumusetea, cu curgeri de nas, stranuturi de 10 ori pe ora, arsuri pe gat si in nas, ochi lacrimand, frisoane etc.

Joi mi-a intins scumpa de Anto o mana de ajutor aurita si a venit dupa-amiaza sa stea cateva ore cu David. Eu si Bogdan am apucat sa ne uitam la un "Boston Legal" cat de cat in liniste.

Tot joi am primit de la Tini (colega mea, si ea mamica) sugestia de a solicita o "cura pentru mama si copil" la asigurarile medicale. E vorba de posibilitatea de a merge pentru 3 saptamani intr-o clinica specializata pe problemele mamicilor aflate in criza (depresii, epuizare, burn-out, tulburari de somn, probleme psihice sau psihosomatice, dureri cronice de coloana etc., probleme de greutate, probleme sociale si interpersonale etc.). Medicul de casa trebuie sa prescrie aceasta cura dupa o consultatie amanuntita, iar in clinica se ofera un tratament alcatuit din: consiliere psihologica, gimnastica medicala, masaje, inot, consiliere alimentara, odihna activa, ingrijire a copiilor etc. Culmea coincidentei: taximetristul care m-a dus azi-noapte acasa (pe banii firmei) de la petrecerea de Craciun mi-a recomandat o clinica unde a fost si sotia lui cu fetita lor de 6 ani, e pe malul Marii Baltice si se pare ca e un mic paradis de sanatate... Am sa merg saptamana viitoare sa discut amanuntit cu medicul de familie (care e si el roman) si sa vedem ce se poate face ca sa demaram cat mai repede procedura.

Ieri am vorbit cu terapeuta mea, care mi-a facut o propunere neobisnuita, rugandu-ma ca in perioada asta de depresie si disperare acuta s-o sun zilnic cate 15-20 de minute (fara bani) ca sa-i povestesc cum ma simt, fara sa relatez chestii concrete, ci doar sa-i spun cum ma simt, ce simt; a zis ca si daca timp de 3 saptamani ii voi spune zilnic ca ma simt rau, ca nu mai pot, este absolut ok, dar in timp rutina asta va da rezultate, fiindca voi simti ca am pe cineva care sa ma asculte, cineva competent si care ma cunoaste si care a trecut si el prin ceea ce trec eu acum.

E cumplit sa te simti atat de singur si neinteles, sa vorbesti cu oamenii si sa VEZI din reactia lor ca habar nu au despre ce vorbesti, sa VEZI cum rotitele se rotesc in capul lor fara sa faca clic acolo unde trebuie sau chiar cum expresia fetei li se schimba din cauza ca le este foarte neplacut sa poarte o conversatie autentica si atat de deschisa, in care sa ne aratam cu totii punctele vulnerabile. Nu vreau sa fiu aroganta, dar asta e realitatea: pentru aproape toti ceilalti, ceea ce povestesc eu este ca si cum as vorbi vietnameza cu dialect albanez. Ce-i drept, in cazul unora din parinti constat mai mereu ca de fiecare data abia cand deschid EU o tema delicata si sensibila de genul "Doamne, cat e de greu", apar si de partea cealalta mici, timide confesiuni... Mi se pare trista si tragica teama asta de a vorbi despre ce simtim, teama care este dublata de panica initiala de a observa in primul rand ceea ce simtim! Toti suntem intr-o fuga permanenta de noi insine!

* * * * *

"Stiu ce-mi doresc cu adevarat de Craciun. Imi doresc sa mi se dea copilaria inapoi. Nimeni nu mi-o daruieste... Stiu ca suna irational, dar ce are Craciunul de-a face cu ratiunea? Craciunul are de-a face cu un copil de tare demult si de tare departe si are de-a face cu un copil de acum. In tine si in mine. In dosul usii inimii noastre, acest copil asteapta sa se intample un miracol."

- Robert Fulghum -

Attachment SELF Parenting

Neurosis is always a substitute for the actual suffering
- C.G. Jung -

OK, we all know what Attachment Parenting is about. If you don't have the slightest idea, please go away from this blog!

But how about self parenting for those of us who have grown up being victims of abusive parents day in day out? How do we take care of ourselves? How do we finally learn to respect ourselves, to give ourselves the equal dignity that Jesper Juul asks us to give our children? How do we come out of the vicious circle of anger, pain, shame, guilt, perfectionism and feelings of inadequacy?

After 6 years of therapy and knowing that the only way out is through the pain, I still have to ask myself: how do we confront and endure so much pain? How do we finally get rid of the idealised and internalised parents? How do we dare to be ourselves when we have been manipulated our whole life to be someone else? How do we learn to trust ourselves and our feelings again? How do we learn to accept ourselves the way we are, to love and nurture ourselves the way we are? How do we stop feeling lost and abandoned? How do heal?

I am not a guru

I don't know why, but for quite some time I have had this feeling that I must explain some things about me and my life to those people who mistakenly admire me. First of all, from my experience, admiration can sometimes be very close to hate: if the admired person turns out not to be flawless and, even worse, if you can't live up to your own expectations in respect of what you admire in that person, sooner or later admiration will surely turn to hate. Such is human nature. Some people want to change, but someone else should please do all the hard work, so they can only enjoy the good results. Well, it doesn't work that way.

When I was a child, I was always the leader, no matter with whom or what I played. It had nothing to do with an innate talent for leadership, but definitely with my obsession of being in control. Later on, I was always, again, the one with the initiatives, with the actions, I was always giving advice to somebody, I was always explaining to others what they should do so their lives can get better. I was always the optimistic one, the powerful and "electrifying" one (someone actually used this word to describe me). No wonder that my company was seeked by many.

Sometimes I felt like a guru. No arrogance here, because it cost me too much and I'd rather turn back time and do things differently. People looked up to me, which was of course flattering for the perfectionist that I am, but at the same time they kind of expected me to help solve their problems. And this masked the fact that nobody really liked me for who I was, but only for the impact I had in their lives.

However, since my life started to turn upside down when I broke up with my parents 5-6 years ago, the people who had "liked" me so much also began to disappear, one by one, from my life. Nota bene: I didn't do anything different than what I had done before, I just changed my life and showed others that IT IS POSSIBLE to shape your own destiny, IT IS POSSIBLE to respect yourself and live according to your inner truth. I even tried to help them do the same, tried to take them with me on my wave of changes ...

This time the reactions were different because it was a very deep change, one that destroyed all the foundations of my previous life and opened the way for something new, very different and scaringly true. This time, far from being an example (except for maybe 2-3 persons who had the courage to follow me at least theoretically on this road), most people got scared and shut down their communications systems completely, for fear I would continue to influence them the way I had until then. I can't say I haven't tried, but the doors to their hearts were shut and locked, so I couldn't get to them. The relationships died.

Then I met new people on my new road. People who didn't know me started to write me private messages (yes, on the DC forum), thanking me for being so courageous as to speak out the truth about abuse (especially sexual abuse) and abusive parents. People started telling me their life stories, disclosing their deepest secrets and the pain that they had been carrying in their hearts for so long and that sometimes not even their spouses knew about. At first I was shocked, then pleased, since it confirmed again and again what I was feeling, what I now already KNEW: that most of us have been abused in our childhood, whether we remember it or not.

Anyway, all those messages touched me, so I swallowed the bait and the barb only too willingly. I started - as always - writing back with empathy, consolation and advice. From most of them I only heard again when THEY had something to write about themselves. I even thought I made a few friends, who were writing more frequently (they will know who they are when they read this), but at a closer look (which I took much later) I had to realize that again, the main subject was always the other person, their pain, their problems... I almost never got any answer or even a short comment on what I wrote about me, about my pain, about my inner struggle.

Then came the forum slaughter when I started the fight to open the eyes of the parents who are poisoning their babies with these chemical time bombs called vaccines. Of all the persons who "admired" me so much, this time nobody had the guts to speak out for me, to take my side... so I stopped writing to most of the "friends" that I made through the forum when I realized that it had become a waste of time for everybody. Most of them understood and respected my silence.

A few months ago, however, I had to write one of these persons directly that I don't feel the need to communicate with her anymore. I finally allowed myself to acknowledge that I had never had the feeling of getting something back from such a one-way communication which she even called "friendship". She wrote "Since we cannot be friends anymore, I can only hope that somebody else will help you when you will be in need". Oh, let me guess, she would have helped me if I only accepted to continue to be "friends"???? HOW?? And why didn't this happen before??? Please... Oh yes, she was reading the topic on the forum where I was being slaughtered, I know it because at one time she intervened with a joke on the side of the jackass who had harassed me by inviting me with my son to the cemetery because I was refusing the vaccines. So why didn't she intervene then to stand up for me and my character, if I was her friend??

The mail went on with her manipulatively asking me not to regret having helped her... Excuse me?? I know that it was manipulation because at first I had the impulse of feeling guilty. Then I got a hold of me and realized that SHE was feeling guilty and she just projected this onto me, wanting me to feel guilty for "dropping" her. Of course I was very upset to go through all this, what with my love of harmony and all... But I didn't feel guilty anymore, which is a big progress for me, since my whole life I've been so easy to manipulate with feelings of guilt.

Conclusion: I am not a guru, no matter what other people think of me I don't really want to be admired, I don't really want to teach anybody how to live their lives. My struggle is only MY struggle, everything I feel, think, do and write relates only to my life and I don't have the energy anymore to be an example for anyone. Especially to those who admire me with the pressure of always wanting and expecting something from me. I don't know how to explain this better, but I guess everybody knows what I'm talking about. If you can't like me for who I am, then please leave me alone. Please.

* * * * *

I am very, very down today. Yesterday I cracked, really cracked. On Friday I cried at my hairdresser's, even though the afternoon had started nicely, we talked about nice, easy things... Then I told him about my November blues, my birthday, my father's visit this summer and then I remembered his words: "Do I get the permission to see David? It is only for him that I undertook this long journey"... then I started crying and could only say "What about me, father? What about me? You only have one child and that is me! What about me?"...

Then yesterday evening my best friend called me and I totally lost control, I started crying so badly and I just couldn't stop... I am at the end of my rope, I feel empty and lost and broken and... above all dead tired of everything. I am EXHAUSTED. I feel desperate and don't know where to turn or how to start solving my problems. I don't know how to be a good mother to David, to take care of my inner child and to be a good wife to Bogdan all at the same time. WHEN and how should I do this? Something went very very wrong along this way and I am scared that I won't be able to mend it and save everything, like I always managed until now. The irony of it all is that most parents who live like zombies seem to make it, while Bogdan and I are alive and conscious but our risk of losing everything seems much bigger!!

Anyway, I realize now once again, more bitter than ever, that besides Bogdan I don't have anyone at all that I can really count on. When I am desperate and in need, noone is there for me.

It's true, Mutti has been from time to time of help until now, but because of her husband and the way she is always defending him when he harasses and bullies us, we feel that the price we pay for her small favours of going out with David 2-3 times a week is too big, so we decided to give up asking her. Yesterday she tried to mitigate on behalf of her monster of a husband and I told her to give it up, because she does not really know Bogdan and if he gets really angry, her prick of a husband may be sorry one day. OK, maybe it was a stupid thing to say, but I was very angry and I just wanted her to leave. I was angry because her stupid fuck of a husband cancelled his contract with the cable company and he gave us a shitty receiver with which we can't record anything anymore - I was so pissed yesterday that this asshole found again a way of bullying us... Her answer surprised me: "Oh, I know the other side of Bogdan as well, once I had forgotten my keys and rang your doorbell, then he came out and opened the door and he looked at me with such a look as if he wanted to kill me" ... My comment: "Did this accidentally happen during David's nap?". Of course it had happened during David's nap, we are both like lions when someone disturbs David's nap... She went on telling me that she had felt very offended and she had even cried because of this incident! Incredible!! This woman has been living with the devil every day for 45 years but cries because of a look that an angry father gives her when she wakes his child... I told her that I find it really despicable of her to hold a grudge for something like this and to remind me of it under these circumstances and also that we think it may be best to never look back once we move out of here, to cut all contact with her as well.

We felt we had no choice with Mutti this time, even though it is so sad and hopeless and it breaks my heart to think of David growing up with no grandparents at all... it hurts so much... almost as much as it hurts this little girl that she never had and never will have loving parents...

We decided that we will start looking for a babysitter for David who should come to us and spend 1-2 hours a week playing with him in his room, so that Bogdan and I can have a little time for ourselves. Except David's sleep hours on the weekend (that we mostly use to eat and relax for an hour - always on standby because David sometimes wakes up and cries after 30'), Bogdan and I do not have one single minute just for ourselves. It has come so far that, for instance, watching "Desperate housewives" together (while Mutti was taking David for a walk in his stroller) has become quality time in our relationship. How pathetic is this?

* * * * *

Today I snapped. Mutti came this morning and I told her about our decision not to use her "favours" anymore because of the high price that we have to pay for them. She left, offended again. Bogdan was not home. I started cooking. I had the onions already sizzling in the pot and the meat ready and I still had to cut the potatoes, the carrots and the peppers, David started crying. He was like glue to my legs, I explained him that mommy was busy cooking, but he started crying louder and more insistent. Louder and louder... Bloody vicious circle... I turned on the radio and he got even louder. I was on the verge of losing my temper, so I didn't want to lose control and I took David out of the kitchen and closed the glass door, while explaining that mommy needs some more minutes to finish cooking. Inside I was boiling, I felt again caught in a trap with no way out. Of course David cried even louder, but at least I was alone in the kitchen and could hurry up with the fucking vegetables... I started singing very loud myself... Then I couldn't take it anymore, I couldn't stand David's cries anymore so I took him to the bedroom, told him to play (yes, it is like this when you feel you are losing your mind!), turned the radio even louder and returned to the kitchen, where I released 4 or 5 primal screams of 10 seconds or longer, until I felt that my voice was gone. 5 minutes of agony later I took David out, he was crying inconsolably and held on to me as if his life depended on it. There is no way I could have felt guiltier. And I'm wondering: if I can feel so much guilt for an incident like this, how am I supposed not to go crazy with all that is still to come?

Today I hit rock bottom.

La chanson de Tamiflu

ENJOY!!

Tandreturi in bataia vantului

Cat de sanatoasa este relatia ta?

Anto a gasit din nou o perla de site (www.aimee.ro) si un articol extraordinar (sunt multe articole extraordinare acolo). Vreau sa-l impartasesc cu toti cei care ma citesc.

Cea mai importanta diferenta intre o relatie functionala si una nefunctionala este urmatoarea: prima incurajeaza cresterea personala, pe cand cea de-a doua are doar urmari distructive, fara nici o legatura cu cresterea personala. O relatie functionala incurajeaza si hraneste pe cei implicati sa infloreasca si sa creasca. Cu toate acestea, o relatie sanatoasa nu este o poveste de genul “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. De multe ori, devine si ea subiectul micilor frictiuni si provocari inerente in orice parteneriat.

Iata mai jos cateva semne ale unei relatii functionale. Sunt lucruri simple, pe care vom fi tentati sa spunem ca le stim si le aplicam de mult timp. Insa va dau un sfat: acordati-va cateva minute si incercati sa bifati care sunt punctele de mai jos pe care le aplicati in relatia dumneavoastra in fiecare zi. Veti avea surprize! Daca incepeti sa aveti remuscari, puneti mana pe telefon, sunati-va partenerul si promiteti-i ca de azi veti face mai mult pentru relatia voastra.

Intr-o relatie aflata pe drumul cel bun, cei doi parteneri:

1. Se incurajeaza reciproc pentru a-si dezvolta noi abilitati si interese:
Partenerii care au o relatie sanatoasa sunt incantati sa vada fericirea celuilalt. Cresterea personala a celuilalt ii face sa se simta impliniti. Se bucura de experientele fascinante ale celuilalt si il incurajeaza pe calea dezvoltarii personale. Intr-o relatie sanatoasa, fiecare din cei doi parteneri se bucura si sprijina cat poate de mult dezvoltarea potentialului celuilalt.

2. Se sprijina emotional in atingerea scopurilor propuse de fiecare in parte:
Daca sotia decide sa reia cursurile la facultate dupa ce copiii au crescut si sotul o sprijina in decizia luata, o incurajeaza in momentele de frustrare si de stres, atunci putem considera faptul ca cei doi au o relatie functionala.

3. Nu se simt amenintati de interesele particulare ale celorlalti
Cand sotul iti spune ca vrea sa-si cumpere o motocicleta, cum te simti? Esti surprinsa si confuza? Sau discutati situatia si cadeti de acord: ca sotul va face cursuri de condus motocicleta, iar sotia nu va fi fortata sa mearga pe asa ceva ci va face alte activitati singura, in acel timp.

4. Au incredere unul in celalalt
Aici exista o diferenta intre increderea oarba si increderea construita. Copiii au incredere oarba in parintii lor, insa ca adultii invatam sa avem incredere prin cunoastere de sine. Cei din jur ne castiga increderea, demonstrandu-ne ca sunt demni de ea. Actiunile lor, nu numai vorbele, ne garanteaza faptul ca ei au un comportament demn de incredere. Increderea in cuplu este esentiala pentru frumusetea unei relatii.

Intr-o astfel de relatie, cei doi parteneri stiu ca: vor ramane loiali si monogami, nu vor face abuzuri emotionale sau fizice asupra partenerului, isi vor tine promisiunile si se va putea conta pe ei, isi vor aduce contributia la indeplinirea scopurilor comune, vor fi cinstiti si nu vor minti, nu-l vor rani pe celalalt in mod intentionat, se vor deschide si isi vor impartasi sentimentele si opiniile cu celalalt.

Cand ai incredere in celalalt, vei fi in siguranta. Stii ca nu vei fi ranit, tradat sau ridiculizat. Pornind de la aceasta incredere, iti poti lasa garda jos si iti poti permite sa fii tu insuti in prezenta partenerului tau, permitand acestui flux de incredere sa curga in viata ta. Nu e nevoie sa te autocenzurezi, sa ai grija ce spui sau sa te prefaci, atat timp cat cuvintele tale sunt calde si nu aduc nici un prejudiciu celui iubit. Iti poti deschide inima. Aceasta incredere profunda si vulnerabilitate de ambele parti sunt esenta unei relatii adevarate, esenta intimitatii: "Am o incredere profunda in mine, astfel incat ma pot simti in siguranta cu tine."

5. Abordeaza problemele cu intentia de a gasi solutii
Cand doi oameni petrec timp impreuna, apar inevitabil diferente de opinie. Modul in care sunt rezolvate aceste diferente face deosebirea intre o relatie functionala si una nefunctionala. Daca simti, de exemplu, ca sotul tau petrece prea mult timp absorbit de slujba lui in comparatie cu timpul acordat familiei, atunci e timpul sa negociezi o solutie. E momentul sa gasiti cai prin care sotul poate sa-si indeplineasca cu succes si sarcinile de lucru si responsabilitatile familiale. Puteti astfel sa va dati seama ca el poate fi ajutat pentru a-si indeplini extrasarcinile pe care le are de facut acasa si astfel va avea timp si pentru familie.

6. Isi asuma fiecare responsabilitatea pentru rolul sau in problemele din relatie
Cand unul dintre parteneri spune : „As vrea sa vorbim despre asta”, celalalt partener trebuie sa fie deschis si disponibil pentru a asculta. Intr-o relatie care nu merge, daca unul din ei spune „Trebuie sa vorbim” celalalt spune defensiv: „Dar n-am facut nimic rau!” sau distant: „ Stii cat de mult urasc sa vorbim despre problemele noastre.”

7. Isi indeplinesc propriile nevoi si dorinte
Daca un sot sau o sotie vrea ca sa devina voluntar intr-o organizatie pentru ajutorarea celor saraci, atunci trebuie sa stie ca e liber sa o faca, daca prin asta isi indeplineste anumite nevoi profunde. E bine sa aiba si sprijinul partenerului, chiar daca acesta nu prefera sa si faca aceasta activitate. Un simplu: „Daca asta iti doresti, atunci fa-o” este cel mai bun lucru pe care il poti spune.

8. Nu dau vina pe partener pentru propria nefericire
"Ceva lipseste din viata mea" – este un gand pe care il are oricine din cand in cand. Este un gand care ne poate conduce spre crestere si implinire, sau spre a ne invinui partenerul. Intr-o relatie functionala, partenerii actioneaza pentru a anihila acest sentiment de neimplinire si isi spun: „Ce fac gresit sau nu fac deloc de am ajuns in starea asta?”

In relatia nefunctionala, exista tendinta de a-l condamna pe partener pentru propria nefericire. Motto-ul relatiei devine: „Ce bine ar fi daca partenerul meu s-ar schimba !” O veste trista insa: daca nu incepem munca de evolutie cu noi insine, nimic nu se va schimba.

9. Isi impartasesc sentimentele deschis, intr-o maniera responsabila si non-abuziva
Sa spunem, de exemplu, ca intr-un cuplu exista divergente referitoare la cresterea copilului. Sotul vrea sa il creasca intr-un stil bazat pe disciplina iar sotia isi doreste pentru copil o copilarie bazata pe acceptare, iubire si incurajare. Cum rezolvam aceasta problema? Cu tipete, amenintari, invinuiri sau manipulare? Sau incercam sa vedem ce a stat la baza acestor preferinte?

Daca il ascultam pe sot, vom vedea ca, cel mai probabil, si el a a avut parinti care s-au bazat pe disciplina in cresterea lui. Foarte probabil nu mai cunoaste o alta metoda si i se pare ca, din moment ce el este un barbat normal, cu bun-simt si principii cat de cat bune de viata, atunci disciplina o sa mearga si pentru copilul lui. La randul ei, sotia a avut parte de acelasi tip de educatie, insa a decis din adolescenta ca isi va creste copiii altfel si le va darui iubirea si acceptarea pe care ea nu le-a primit. Privind astfel situatia, daca am fi in pielea celor doi soti, l-am mai putea condamna pe celalalt? Intotdeauna exista solutii atunci cand il ascultam cu adevarat pe celalalt si incercam sa intelegem si bagajul cu care fiecare intra intr-o relatie.

10. Au consideratie pentru sentimentele celuilalt.
Chiar si in mijlocul unei discutii aprinse, este bine intotdeauna sa atacam problema nu persoana. Sa nu spunem: „ Esti un nesimtit” ci „Cand ai facut asta, nu ai tinut cont de sentimentele mele.” Chiar si cand nervii sunt intinsi la maxim, evita jignirile. Cuvintele negative pot distruge echilibrul increderii intr-o relatie si pot provoca rani adanci.

Este trist, insa uneori dam dovada de mai multa blandete fata de straini decat fata de partenerul nostru! Ne straduim sa vorbim frumos cu seful nostru, iar cand venim acasa varsam toate negativismele in mijlocul casei si jignim persoana care inseamna cel mai mult pentru noi! Daca vi s-a intamplat macar o data, meditati putin asupra acestui lucru. Merita sa ne batem joc de viata noastra atat de mult?

Fara respect nu exista relatie pe termen lung. Iar respectul nu apare din intamplare; el este rezultatul unei decizii si al unei alegeri constiente.

12. Isi pastreaza granitele personale
Intr-o relatie sanatoasa, partenerii stiu ca fiecare este responsabil pentru propria lui stare de bine si ca fiecare trebuie sa fie, individual, cea mai buna persoana care poate fi. In acelasi timp, fiecare trebuie sa-si pastreze un oarecare spatiu personal in care sa i sa permita sa evolueze individual. Fiecare trebuie sa stie:

• sunt o individualitate separata de a ta;
• detin controlul asupra vietii mele;
• am dreptul sa am propriile mele secrete, atat timp cat nu sunt necinstit cu tine si nu te ranesc prin asta;
• sunt responsabil pentru exprimarea, negocierea si indeplinirea nevoilor mele.

13. Isi pastreaza integritatea si respectul de sine
A avea grija de tine insuti este o investitie care iti va oferi dividende intr-o relatie. Respectul de sine se castiga actionand in acord cu credintele si valorile tale. Ati fost vreodata implicati intr-o relatie in care celalalt avea un respect de sine scazut? Daca ati fost, ati observat desigur ca o astfel de relatie este sortita esecului de la bun inceput.
O relatie sanatoasa nu se poate desfasura decat intre doi oameni cu respect de sine ridicat. Fiecare partener are obligatia sa faca tot ce este necesar pentru a-si mentine integritatea.

14. Sunt dispusi sa investeasca timp si energie in relatie
O persoana cu probleme va fugi atunci cand apare primul pas catre un conflict intr-o relatie. O relatie sanatoasa presupune efort si angajament din partea ambilor parteneri. O relatie sanatoasa, pe termen lung, este mult mai putin stresanta decat mai multe relatii disfunctionale pe termen scurt la un loc. Prima produce crestere personala, pe cand relatia disfunctionala are efect nociv asupra vietilor oamenilor.

Fiecare trebuie sa-si ia propria decizie in legatura cu aceasta problema. Care este alegerea ta, cand vine vorba de conflicte si probleme intr-o relatie? Daca partenerul tau este compatibil cu tine si este o persoana de incredere, vei ramane alaturi si atunci cand sunt momente grele? Este relatia ta indeajuns de buna astfel incat sa fii in stare sa platesti pretul unor probleme ocazionale? Si aici nu ma refer la rolul de martir si victima. Am vazut deja faptul ca aceste roluri trebuie excluse dintr-o relatie sanatoasa. Vorbesc despre a face fata problemelor, a negocia solutii si a face munca necesara pentru a merge mai departe.

15. Raman onesti si credibili
Sa presupunem ca un cuplu care sa intalneste de doi ani discuta posibilitatea de a sta impreuna. Ea are dubii, deoarece crede ca a sta impreuna inainte de casatorie este imoral. „ Parintii mei sunt impotriva acestui lucru”, spune ea. Dar prietenul meu spune ca nu va fi gata sa ne casatorim pana nu incercam sa vedem daca suntem compatibili. Mi-e frica sa nu ne despartim daca nu fac pasul asta.”

Iata un cuplu care deja are probleme. Nu sunt pregatiti mici sa stea impreuna, nici sa se casatoreasca. Faptul ca ea nu este cinstita cu el in privinta convingerilor ei fundamentale sta la baza acestei probleme. Intr-o relatie sanatoasa, cei doi ar vorbi deschis si ar gasi solutii precum:

• ar participa la consiliere premaritala, pentru a-si explora nevoile, valorile, scopurile si compatibilitatea;
• ar putea stabili data nuntii si ar stabili sa se mute impreuna dupa nunta;
• ar putea hotari ca nu sunt compatibili si s-ar desparti.

16. Daruiesc, fara sa-si puna in pericol respectul de sine sau propriile nevoi:
Dupa ce tanjesc barbatii si femeile cel mai mult? Nu dupa cadouri scumpe si calatorii, desi ar fi apreciate si acestea. Ce isi doresc barbatii si femeiile este un partener grijuliu, iubitor, capabil sa negocieze intr-o relatie echitabila.

Cum daruim in cuplu, pastrand limitele normale ale respectului de sine si ale respectului fata de partener:

• fiecare respecta valorile si stilul celuilalt;
• fiecare incearca sa inteleaga punctul de vedere al partenerului si sa sustina dreptul celuilalt de a avea opinii diferite;
• fiecare cauta egalitatea; nu isi asuma un rol superior de parinte in raport cu copilul;
• fiecare isi aduce aminte de nevoile celuilalt si de lucrurile care ii fac placere.

Alte semne ale unei relatii sanatoase:

17. Partenerii sunt loiali
O relatie nu poate supravietui atunci cand partenerii isi investesc energia in aventuri, chiar daca uneori mai poate fi salvata si dupa un asemenea eveniment.

18. Partenerii sunt dispusi sa faca fata comportamentelor disfunctionale si inacceptabile.
Intr-o relatie sanatoasa, e bine sa pui problemele pe masa pentru a fi discutate si negociate. Ca intr-o discutie de afaceri, unde partenerii vorbesc despre cum sa mareasca profitul, intr-o relatie functionala se va vorbi despre moduri de a creste nivelul de implinire sufleteasca.

19. Intimitatea
Un parteneriat sanatos se naste atunci cand cei doi sunt liberi sa fie ei insisi, fara sa se cenzureze sau sa se ingrijoreze. Fiecare este grijuliu si bun cu celalalt, si nu are nici un motiv sa pretinda ca este altcineva decat este in realitate. Aceasta se numeste cu adevarat intimitate si incredere.

20. Negocierea responsabilitatilor
Ambii parteneri trebuie sa aiba responsabilitati in curatenia casei, asigurarea unui venit suficient, pastrarea masinii curate, gatit, etc.

22. Ascultare activa
E nevoie sa-l facem pe celalalt sa stie ca suntem interesati de ceea ce spune.

24. Angajament pentru o relatie pe termen lung
Un cuplu sanatos isi ia angajamentul sa lucreze asupra relatiei. Realizeaza ca uneori nu vor avea opinii comune, insa sunt deschisi sa negocieze aceste diferente.

25. Lucreaza impreuna pentru scopuri comune
Intr-o relatie sanatoasa, scopurile comune se pot inscrie in multe categorii: a creste copii, a construi o companie, a lua o casa, a economisi, etc.

In concluzie, relatia sanatoasa presupune: bunatate, suport emotional, vulnerabilitate, intelegere, respect, incredere, curtoazie, onestitate, monogamie, consideratie, continuitate, egalitate, credibilitate.

Relatia disfunctionala presupune: atacuri, ura, isterie, control, neincredere, dependenta, necinste, inselatorie, despartiri repetate, dorinta de a invinge sau de a condamna.

* * * * *

Sursa: Aimée - resurse pentru dezvoltare personala si evolutie spirituala
www.aimee.ro